capitolul 17

– I-am spus că pot împacheta în zece secunde. Sunt aşa o mincinoasă.

După ce terminase ziua de muncă, se spălase, se dăduse cu cremă şi se parfumase pe fiecare centimetru al corpului, Emma îşi împachetă un tricou, punându-l în bagajul pe care îl lua cu ea.

– Normal că hainele cu care mă voi întoarce acasă nu sunt o problemă, dar… Ce părere ai? spuse întorcându-se şi arătându-i lui Parker un neglijeu din mătase albă.

– E superb, spuse Parker, apropiindu-se şi atingând dantela de pe margini. Când l-ai cumpărat?

– Iarna trecută. Nu am putut rezista şi mi-am spus că o să-l port doar pentru mine, atunci când am chef. Bineînţeles că nu am făcut-o. N-am apucat. Are şi un hălăţel asortat. Îmi plac halatele acelea pufoase din hoteluri, dar ăsta e romantic. Simt că vreau să mă îmbrac cu ceva romantic, după cină.

– Ăsta e perfect.

– Nici măcar nu ştiu unde mergem, unde stăm. Îmi place la nebunie misterul ăsta. Îmi place sentimentul de a fi luată prin surprindere, spuse, făcând o piruetă rapidă şi punând neglijeul în geantă. Vreau şampanie şi lumânări şi un desert cu care să mă răsfăţ total. Şi vreau ca el să mă privească în lumina lumânărilor şi să-mi spună că mă iubeşte. Nu mă pot abţine.

– De ce ai face-o?

– Pentru că ar trebui să mă mulţumesc cu faptul că-s luată prin surprindere, că sunt cu un bărbat care plănuieşte o seară ca asta. Mă face fericită. Asta ar trebui să fie de ajuns.

– Nu încerca să îţi impui singură limite, Emma, spuse Parker, apropiindu-se şi masându-i umerii, în timp ce ea continua să împacheteze. Dacă simţi că asta e ceea ce-ţi doreşti de la un bărbat.

– Nu fac asta. Nu cred că fac asta. Ştiu c-am avut nişte suişuri şi coborâşuri, aşa că încerc să-mi adaptez aşteptările. Şi să fac ceea ce am spus că voi face de la început, spuse, întinzând o mână şi strângând-o pe a lui Parker. Adică să mă bucur, pur şi simplu, şi să iau lucrurile aşa cum vin. Sunt îndrăgostită de el de atâta timp, dar asta e problema mea. În realitate, suntem împreună doar de câteva luni. Nu e nici o grabă.

– Emma, de când te ştiu– adică dintotdeauna– nu ţi-a fost vreodată frică să spui ceea ce simţi. De ce ţi-e frică să-i spui lui Jack?

– Dacă nu este pregătit şi, spunându-i, o să-l fac să se îndepărteze şi să-şi dorească să fim iar doar prieteni? întrebă Emma, închizându-şi geanta. Nu cred că aş suporta, Parker, spuse, întorcându-se şi privindu-şi prietena. Cred că nu sunt pregătită să risc ceea ce avem. Nu încă. Aşa că o să mă bucur de noaptea noastră şi nu o să o complic mai mult decât este necesar. Doamne, trebuie să mă îmbrac. O.K., mă întorc pe la opt, opt şi jumătate cel târziu. Dar dacă, din vreun motiv sau altul, rămânem blocaţi în trafic…

– O sun pe Tink şi o forţez să se dea jos din pat. Ştiu cum. Se ocupă ea de livrarea de dimineaţă şi va începe să lucreze şi la aranjamente.

– Bine, spuse Emma trăgându-şi pe ea rochia, încrezătoare în abilităţile lui Parker. Dar o să mă întorc, zise, întorcându-se cu spatele pentru ca Parker să-i închidă fermoarul.

– Iubesc culoarea asta. Galben-cuarţ. E enervant să ştiu că pe mine m-ar face palidă. Pe tine te face să arăţi strălucitoare, spuse, întâlnind privirea prietenei ei în oglindă, în timp ce-şi înfăşura mâna în jurul taliei sale. Distracţie plăcută.

– Cu siguranţă.

Douăzeci de minute mai târziu, când deschise uşa, Jack o privi lung şi zâmbi.

– A fost o idee excelentă. Ar fi trebuit să mă gândesc la ea mai demult. Arăţi absolut incredibil.

– Merit chelneri snobi şi mâncare exagerat de scumpă?

– Mai mult decât atât, spuse el, luându-i mâna şi sărutând încheietura de care atârna brăţara primită de la el.

Chiar şi drumul până la New York i se păru perfect Emmei, fie că merseseră rapid sau se blocaseră în trafic. Lumina blândă a serii, se gândi ea, şi noaptea întreagă ce îi aştepta.

– Mereu îmi zic că trebuie să vin mai des în oraş, îi spuse ea. Să mă distrez sau să fac cumpărături, să mă plimb prin florării şi prin pieţe. Dar nu reuşesc. Aşa că fiecare excursie e bine-venită.

– Nici măcar nu m-ai întrebat unde mergem.

– Nu contează. Îmi place la nebunie elementul surpriză, spontaneitatea. Mare parte din ceea ce fac– şi din ceea ce faci şi tu, de fapt– se bazează pe un orar. Aşa că asta este ca o minivacanţă magică. Dacă promiţi să-mi cumperi şampanie, accept orice.

– Câtă vrei.

– Şi ideile excelente continuă, spuse ea, ridicând din sprânceană, când opriră în faţa hotelului Waldorf.

– M-am gândit că ţi-ar plăcea ceva clasic.

– Te-ai gândit bine.

Emma se opri pe trotuar, aşteptând ca portarul să le ia bagajele, apoi îl luă de mână pe Jack.

– Îţi mulţumesc în avans pentru o seară minunată.

– Cu plăcere, în avans. O să merg să aranjez cazarea şi să duc bagajele sus. Restaurantul e cam la trei străzi mai încolo.

– Putem merge pe jos? E superb afară.

– Sigur. Aşteaptă-mă cinci minute.

Emma se plimbă prin holul hotelului, admirând vitrinele magazinelor, decorurile florale exuberante şi oamenii care intrau şi ieşeau, până ce Jack se întoarse. O mângâie pe spate.

– Eşti gata?

– Sigur, spuse ea, luându-l din nou de mână şi ieşind să se plimbe pe Park Avenue. Am avut un văr care s-a căsătorit la Waldorf– înainte să deschidem Vows, desigur. O petrecere imensă, grandioasă, aşa cum sunt majoritatea petrecerilor date de familia Grant. Aveam paisprezece ani şi am fost foarte impresionată. Şi acum îmi mai aduc aminte florile. Metri întregi de flori. În principal, trandafiri galbeni. Şi domnişoarele de onoare erau îmbrăcate în galben şi arătau ca nişte batoane de unt, dar, oh, florile. Au construit un copac foarte elaborat din trandafiri galbeni şi glicină, chiar acolo, în sala de bal. Cred că a fost nevoie de o armată de florari. Dar asta mi-aduc aminte cel mai bine, probabil că a meritat, spuse ea zâmbindu-i. Ce te-a surprins cel mai tare la o clădire şi ţi-a lăsat o astfel de impresie?

– Au fost câteva, povesti el, luând-o în dreapta, după ce trecură de colţul străzii, şi admirând oraşul. Dar, sincer? Una dintre cele mai puternice impresii am avut-o când am văzut domeniul Brown.

– Serios?

– Erau o grămadă de vile în Newport, unde am crescut eu, unele cu o arhitectură incredibilă. Dar era ceva– este ceva– legat de domeniul acesta, care iese în evidenţă. Echilibrul şi liniile, grandoarea subtilă, încrederea cu care au fost combinate eleganţa şi fantezia.

– Exact despre asta este vorba, fu ea de acord. Eleganţă fantezistă.

– Când intri în clădirea principală, simţi imediat că este locuită. Locuită cu adevărat şi, mai mult decât atât, oamenii care locuiesc acolo iubesc casa şi pământul. Totul. Rămâne unul dintre locurile mele preferate din Greenwich.

– Cu siguranţă, este şi unul dintre ale mele.

Jack deschise uşa restaurantului. În clipa în care intră, Emma simţi locul, şi gălăgia de afară dispăru. Până şi aerul părea tăcut.

– Bună treabă, domnule Cooke, spuse ea încet.

– Bonjour, mademoiselle, monsieur, spuse şeful de sală, înclinându-şi capul cu eleganţă.

– Cooke, spuse Jack pe un ton serios, care o făcu pe Emma să-şi muşte buzele pentru a nu pufni în râs. Jackson Cooke.

– Domnul Cooke, bien sûr, pe aici, vă rog.

Îi conduse printre aranjamente florale elegante şi printre lumânări strălucitoare, argintărie şi cristale ce sclipeau pe feţele de masă albe ca zăpada. Se aşezară cu tot fastul aşteptat şi li se oferiră cocktailuri.

– Doamnele preferă şampania.

– Foarte bine. O să îl informez pe somelierul dumneavoastră. Vă urez o seară plăcută.

– Deja este plăcută, spuse Emma, înclinându-se spre Jack. Foarte plăcută.

– S-au întors capetele când ai intrat.

– Suntem un cuplu arătos, spuse ea, zâmbindu-i în felul ei sexy şi pasional.

– Şi acum, fiecare bărbat din localul acesta ar vrea să fie în locul meu.

– Mă simt cu atât mai bine. Nu mă lăsa să te-ntrerup.

– Continui imediat, spuse el, văzându-l pe somelier apropiindu-se. Deci unde rămăsesem? spuse Jack, punându-şi mâna peste a Emmei, după ce alesese o sticlă ce primise acordul arogant al somelierului.

– Tocmai mă făceai să mă simt specială.

– O treabă uşoară, având în vedere cu ce am de-a face.

– Acum încerci să mă abureşti. Te rog, continuă.

– Îmi place compania ta, râse el, sărutându-i mâna. Îmi înseninezi ziua, Emma.

Ce însemna faptul că inima îi tresăltase la auzul cuvintelor „îmi place compania ta“, se gândi Emma.

– Ce-ar fi să-mi povesteşti despre restul zilei?

– Ei bine, am rezolvat misterul lui Carter.

– Era un mister?

– Unde se duce, ce face? începu Jack, povestindu-i programul pe care îl observase la studio. Eu sunt prin preajmă doar pentru perioade scurte, continuă el, dar perioadele acelea se întind de dimineaţa până după-amiaza târziu, aşa că observaţiile mele atente au acoperit o varietate din feliile activităţii lor zilnice.

– Şi care au fost concluziile?

– Nici o concluzie, dar multe teorii. Se strecura, ca să aibă o aventură fierbinte cu doamna Grady, sau se lăsase târât în spirala disperată şi tot mai adâncă a pariurilor online, pe laptopul său?

– Le-ar fi putut face pe amândouă.

– Ar fi putut; este genul eficient, spuse Jack, oprindu-se şi aprobând eticheta sticlei pe care i-o arăta somelierul. Doamna va gusta.

În timpul desfăşurării ritualului de scoatere a dopului, Jack se aplecă mai aproape de Emma.

– Şi iat-o pe draga noastră Mackensie, neştiind nimic, încrezătoare şi muncind din greu. Era posibil ca aparent inocentul şi binevoitorul Carter Maguire să aibă aceste secrete ruşinoase? Trebuia să aflu.

– Te-ai deghizat şi l-ai urmărit până în clădirea principală?

– M-am gândit la asta şi am respins ideea, spuse el, aşteptând ca somelierul să toarne un pic de şampanie în cupa Emmei. Ea gustă, făcu o pauză, apoi îi trimise un zâmbet ce topi aerul sobru al bărbatului.

– E minunată. Mulţumesc.

– Plăcerea este a mea, mademoiselle, spuse, turnând cu atenţie restul. Sper că vă veţi bucura de fiecare înghiţitură. Monsieur, spuse el, punând sticla la loc în găleată şi înclinându-se.

– Bine, deci cum ai rezolvat misterul lui Carter?

– Lasă-mă un minut, mi-am pierdut ideile când te-am văzut vrăjind somelierul. A, da, metoda mea a fost ingenioasă. L-am întrebat.

– Diabolic.

– Scrie o carte. Ceea ce deja ştiai, concluzionă Jack.

– Îi văd în fiecare zi sau aproape în fiecare zi. Mac mi-a spus, dar metoda ta a fost mult mai amuzantă. Tot scrie la ea când şi când, de ani de zile, atunci când are timp. Mac l-a impulsionat să lucreze la ea în vara asta, în loc să predea. Cred că e bună.

– Ai citit-o?

– Nu pe cea la care lucrează acum, dar a avut câteva povestiri scurte şi nişte eseuri publicate.

– Chiar aşa? Nu mi-a spus niciodată nimic. Încă un mister de-al lui Carter.

– Nu cred că poţi afla vreodată totul despre cineva, indiferent de cât timp îl cunoşti sau cât de bine. Întotdeauna mai există un buzunar ascuns.

– Cred că noi suntem dovada.

– Cred că da, spuse ea cu o privire blândă, sorbind o gură de şampanie.

– Chelnerii nu sunt destul de insolenţi. I-ai fermecat, şi acum vor să-ţi facă pe plac.

– Probabil au ajuns la nivelul optim de insolenţă, spuse Emma, luând o linguriţă mică din sufleul de ciocolată din care mâncau amândoi. Murmurul ei uşor spuse multe. E la fel de bun ca al lui Laurel, iar al ei e cel mai bun pe care l-am gustat vreodată.

– A gusta e termenul potrivit. De ce nu o şi mănânci?

– O savurez, spuse ea luând încă un pic. Am mâncat cinci feluri totuşi, oftă, sorbind din cafea. Mă simt de parcă aş fi făcut o mică excursie la Paris.

Jack îşi trecu degetul peste dosul palmei ei. Nu purta niciodată inele, se gândi el. Din cauza muncii ei şi pentru că nu voia să atragă atenţia asupra mâinilor sale.

Ciudat, crezu el, având în vedere că era unul dintre cele mai fascinante atribute ale ei.

– Ai fost?

– La Paris? întrebă ea, bucurându-se de încă puţin sufleu. O dată, dar eram prea mică pentru a-mi aduce aminte, însă am o poză cu mama care mă plimba cu căruciorul pe Champs-Elysées. Am fost din nou când aveam treisprezece ani, cu Parker şi părinţii ei, cu Laurel, Mac şi Del. În ultimul moment, Linda a spus că Mac nu poate merge, din cauza unei neînţelegeri sau pozne. A fost groaznic. Dar mama lui Parker s-a dus la ea şi a rezolvat problema. Nu ne-a spus niciodată cum. Ne-am distrat atât de bine. Câteva zile la Paris şi apoi două săptămâni minunate în Provence. Tu ai fost? spuse ea, luând o linguriţă plină.

– De câteva ori. Eu şi Del am făcut un tur prin Europa, în vara primului nostru an de facultate. A fost o adevărată experienţă.

– A, da, mi-aduc aminte. Toate vederile şi pozele, şi e-mailurile amuzante trimise de prin internet-caféuri. Voiam să mergem şi noi patru. Dar, când au murit soţii Brown… Era prea mult, şi aveau atâtea lucruri pe cap. Apoi, Parker şi-a îndreptat toată atenţia spre crearea unui model de afaceri pentru Vows. N-am mai ajuns să facem asta. Chiar nu mai pot mânca, spuse ea, lăsându-se pe spate.

– Arată-mi unul dintre buzunarele tale, o îndemnă, făcând semn să i se aducă nota.

– Buzunarele mele?

– Unul dintre lucrurile acelea pe care nu le ştiu despre tine.

– Oh, spuse ea, râzând şi sorbindu-şi cafeaua. Hmm, stai să mă gândesc. Ştiu. Probabil că nu ştii că am fost campioana districtului Fairfield la concursul de ortografie.

– Nu se poate. Serios?

– Da, am fost. De fapt, am ajuns până în competiţia naţională, unde am fost atât de aproape, spuse ea, ridicându-şi degetul mare şi arătătorul la un centimetru depărtare. Atât de aproape de a câştiga, însă am fost eliminată.

– Care era cuvântul?

– Autocefal.

– Ăsta chiar e un cuvânt? spuse el, mijindu-şi ochii.

– E din greacă şi înseamnă a fi independent de o autoritate exterioară, mai ales patriarhală, explică ea. Doar că, sub presiune, am greşit şi asta a fost. Am rămas, oricum, criminală, când vine vorba de scrabble.

– Eu sunt mai bun la matematică, spuse el.

– Acum, arată-mi unul dintre ale tale, spuse ea, aplecându-se înainte.

– E destul de tare, spuse el, punându-şi cardul în suportul de piele ce fusese aşezat discret lângă cotul său. Aproape la fel de important ca şi concursul de ortografie.

– Lasă-mă pe mine să decid.

– Am fost Curly, în reprezentaţia şcolii mele, cu piesa Oklahoma.

– Serios? spuse ea îndreptându-şi un deget spre el. Te-am auzit cântând. Eşti bun. Dar nu ştiam că te interesează actoria.

– Nu mă interesează deloc. Mă interesa Zoe Malloy, care juca rolul lui Laurey. Eram nebun după ea. Aşa că am dat din mine totul când am cântat Surrey with the Fringe on Top şi am câştigat rolul.

– Ai câştigat-o şi pe Zoe?

– Da. Pentru câteva săptămâni strălucitoare. Apoi, spre deosebire de Curly şi Laurey, ne-am despărţit. Şi acela a fost finalul carierei mele de actor.

– Pun pariu că erai un cowboy excelent.

– Zoe credea asta, cu siguranţă, spuse el, zâmbindu-i scurt şi provocator.

Nota fiind plătită, Jack se ridică şi îi întinse o mână Emmei.

– Hai să ne plimbăm înapoi până la hotel, spuse ea, împletindu-şi degetele printre ale lui. Sunt sigură că este o seară superbă.

Chiar era. Caldă şi scânteietoare; până şi traficul ce bloca străzile părea strălucitor şi efervescent. Se plimbară, ocolind blocurile şi întorcându-se la intrarea grandioasă a hotelului.

Oamenii intrau şi ieşeau, îmbrăcaţi în costume, în jeanşi sau în haine de seară.

– Mereu aglomerat, spuse ea. Ca într-un film în care nu spune nimeni niciodată „stop“.

– Vrei să bem ceva înainte să urcăm?

– Hmm, nu, spuse ea, lăsându-şi capul pe umărul lui, în timp ce se îndreptau spre lifturi. Am tot ceea ce-mi doresc.

În lift se întoarse în braţele lui, ridicându-şi faţa spre a lui. Pulsul ei urca, la fel ca liftul, etaj cu etaj.

Când Jack deschise uşa, îi întâmpină lumina lumânărilor. Pe masa îmbrăcată în alb, se afla o frapieră de argint, cu o sticlă de şampanie. Un singur trandafir roşu se înălţa dintr-o vază subţire, iar prin cameră străluceau lumânări, puse în suporturi de sticlă transparente. Muzica se auzea şoptind în surdină.

– Oh, Jack.

– Cum au ajuns astea aici?

– Tocmai ai transformat o întâlnire superbă într-o întâlnire de vis, spuse ea, râzând şi prinzându-i faţa cu mâinile. Este extraordinar. Cum ai reuşit?

– Am aranjat cu chelnerul-şef să sune la hotel, când mi-a adus nota. Nu doar tu te ocupi cu planificarea.

– Ei bine, îmi place planul tău, spuse ea, sărutându-l lung. Foarte mult.

– Mă gândeam eu. Să deschid sticla?

– Sigur, spuse ea, îndreptându-se spre fereastră. Ce privelişte. Totul e atât de strălucitor şi de aglomerat, şi noi suntem aici.

Sticla se deschise cu o pocnitură scurtă.

– Pentru o planificare excelentă, spuse ea, ciocnind paharul pe care Jack i-l aduse cu al lui.

– Mai spune-mi ceva, şopti el abia atingându-i părul. Ceva nou.

– Alt buzunar?

– Am aflat că eşti campioană la ortografie şi as la fotbal. Sunt nişte faţete interesante.

– Cred că am acoperit toate talentele mele ascunse, spuse ea, trecându-şi un deget peste cravata lui. Mă întreb dacă poţi face faţă părţii întunecate.

– Încearcă-mă.

– Câteodată, când sunt singură seara, după o zi lungă… mai ales dacă sunt neliniştită sau nervoasă… se opri, sorbind din şampanie. Nu sunt sigură că ar trebui să mărturisesc asta.

– Suntem între prieteni.

– Adevărat. Oricum, nu mulţi bărbaţi înţeleg nevoile unei femei. Dar unii, pur şi simplu, nu se pot împăca cu ideea că sunt anumite nevoi pe care nu le pot satisface.

– O.K., nu ştiu dacă ar trebui să fiu speriat sau fascinat, spuse el, sorbind din pahar.

– L-am rugat odată pe un bărbat cu care ieşeam să-mi ţină companie într-o seară, pentru o anumită activitate. Nu era pregătit pentru asta. Nu am mai rugat pe nimeni altcineva de atunci.

– Implică instrumente? Mă pricep la instrumente.

Emma scutură din cap, apoi se îndepărtă, umplându-şi paharul şi ridicând sticla în semn de invitaţie.

– Ceea ce fac este… spuse, turnându-i vin spumos în pahar. În primul rând, iau un pahar mare de vin cu mine în dormitor, apoi aprind lumânări. Mă îmbrac cu ceva moale şi comod, ceva ce mă face să mă simt relaxată. Să mă simt… feminină. Apoi, mă bag în pat, cu toate pernele aranjate anume, pentru că am de gând să fac o călătorie de una singură. Şi când sunt gata… Când m-am aranjat comod… mă uit la DVD-ul meu cu Truly, Madly, Deeply.

– Te uiţi la filme porno?

– Nu e film porno, spuse ea, lovindu-l uşor peste mână. E o poveste de dragoste incredibilă. Juliet Stevenson este devastată, atunci când bărbatul pe care îl iubeşte, Alan Rickman, moare. Este copleşită de durere. Oh, este dureros de privit, spuse ea, punându-şi o mână sub gât, cu ochii radiind de emoţie. Plâng o grămadă. Apoi, el se întoarce ca fantomă. O iubeşte atât de mult. Îţi rupe inima şi te face să râzi.

– Îţi rupe inima şi te face să râzi?

– Da. Bărbaţii nu înţeleg asta niciodată. Nu o să-ţi povestesc tot, doar că este sfâşietor, şi minunat, şi trist, şi plin de înţelesuri. Şi incredibil de romantic.

– Şi asta faci tu în secret, la tine în pat, când eşti singură, noaptea.

– Da. De sute de ori. A trebuit să înlocuiesc DVD-ul de două ori.

– Un tip mort este romantic? spuse el vizibil surprins, studiind-o cum îşi bea şampania.

– Aloo? Alan Rickman. Şi da, în cazul acesta, este nemaipomenit de romantic. După ce-l văd– şi termin cu plânsul –, dorm neîntoarsă.

– Ce zici de Die Hard? Ăla, da, film pe care să-l vezi de o sută de ori. Poate ar trebui să le vedem împreună, odată. Dacă eşti în stare.

– Da, da, da!

– Alege o seară, săptămâna viitoare, şi facem asta, spuse el rânjind. Dar trebuie să avem popcorn. Nu se poate să ne uităm la Die Hard fără popcorn.

– Mi se pare corect. Atunci vedem din ce aluat eşti făcut, spuse ea, trecându-şi buzele peste ale lui. Mă duc să mă schimb. Nu durează mult. Poate ar trebui să aduci şampania în dormitor.

– Poate.

Ajuns în dormitor, Jack îşi scoase haina şi cravata şi se gândi la ea. Se gândi la surprizele, la faţetele şi la straturile ei.

Era ciudat, de fapt, să crezi că cunoşti pe cineva total şi să-ţi dai seama că mai ai de aflat lucruri. Şi cu cât aflai mai multe, cu atât voiai să ştii mai mult.

Dintr-un impuls, luă trandafirul din vază şi îl aşeză pe pernă.

Când Emma apăru, în lumina lumânărilor, îl lăsă fără suflare. Părul negru rostogolindu-se peste mătasea albă, pielea catifelată şi aurie alături de dantela albă. Şi ochii aceia, se gândi el, adânci şi întunecaţi, privindu-i pe ai săi.

– Spuneai ceva de o întâlnire de vis, reuşi el să zică.

– Voiam să-mi aduc şi eu contribuţia.

Mătasea se mişca uşor peste curbele ei, în timp ce se îndreptă spre el, iar când îşi ridică braţele şi le încolăci în jurul gâtului său, în stilul ei aparte, aerul se umplu de mirosul ei, ca de lumina lumânărilor.

– Ţi-am mulţumit pentru cină?

– Da.

– Ei bine… Îşi trecu dinţii peste buza lui de jos– uşor, uşor– înainte de a-l săruta. Mersi încă o dată. Şi pentru şampanie. Ţi-am mulţumit pentru ea?

– Din câte îmi aduc aminte.

– Mai bine să fim siguri, spuse ea suspinând şi sărutându-l. Şi pentru lumânări, trandafir, plimbarea lungă, priveliştea, spuse ea, corpul ei apropiindu-se de al lui, conducându-l într-un dans uşor, circular.

– Cu plăcere.

O trase lângă el, şi mai aproape, lipindu-şi corpul de al ei. Timpul se extinse parcă, în timp ce se învârteau, cu gurile lipite şi inimile bătând la unison.

Ea îi respiră parfumul, gustul. Atât de familiar, şi totuşi atât de nou. Îşi trecu degetele prin părul lui decolorat de soare, trăgându-l apoi puţin mai aproape.

Alunecară împreună pe cearşafurile albe şi moi, în parfumul singurului trandafir roşu. Oftau, mişcându-se ca prin vis. O mângâiere, o atingere uşoară, o sclipire pe pielea ei. Emma îi mângâie faţa, găsind alături de el pasiune, învăluită în strălucirea dragostei.

Asta era tot ceea ce voia, tot ceea ce-şi dorise vreodată. Dulceaţa şi căldura. Dăruindu-se, mai mult şi mai mult, fu copleşită şi ameţită de dragoste.

Carnea lui lipită de a ei, atât de caldă, îi produse o bucurie tăcută, chiar şi când pulsul ei crescu rapid. Buzele lui se lipiră de inima ei, ce bătea pentru el.

Ştia el asta? Putea oare simţi?

Şi, când o ridică uşor, numele lui– doar numele lui– înflori în acea inimă.

Emma îi acoperea mintea ca o ceaţă de argint, trecându-i prin sânge precum şampania. Fiecare mişcare lentă, fiecare şoaptă, fiecare atingere îl seduceau şi îl vrăjeau.

În culmea extazului, ridicându-se precum un val, Emma îi şopti numele. Şi zâmbi.

Ceva în interiorul lui se împletici.

– Eşti atât de frumoasă, murmură el. Imposibil de frumoasă.

– Mă simt frumoasă atunci când mă priveşti.

Jack îşi trecu degetele peste sânul ei, privindu-i ochii strălucind de plăcere. Îşi apropie gura, gustând uşor din ea cu dinţii şi limba, şi îi simţi corpul tremurând de dorinţă.

– Te vreau, o auzi respirând sub el. Tu eşti ceea ce vreau, Jack.

Îl învălui, trăgându-l mai aproape, cu mişcări uşoare şi intense. Iar el se pierdu în ea.

Satisfăcut, îşi odihni obrazul pe sânul ei, lăsându-şi mintea să zboare.

– Nu ai cum să lipseşti mâine şi să rămânem aici?

– Mmm, spuse ea, trecându-şi degetele prin părul lui. Nu de data asta. Dar ce frumos ar fi fost.

– La felul în care arată lucrurile, va trebui să ne trezim dis-de-dimineaţă.

– Câteodată mi-e mai bine când nu dorm deloc, în loc să dorm doar câteva ore amărâte.

– Ce amuzant, spuse el, ridicându-şi capul şi zâmbindu-i. Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru.

– Ar fi păcat să irosim restul şampaniei şi căpşunile acelea minunate, acoperite cu ciocolată.

– Criminal. Stai aici. Nu te mişca. Le aduc.

– Nu plec nicăieri, oftă ea, întinzându-se.