capitolul 18

La cinci minute după ce Emma ajunse acasă, intră şi Mac pe uşă.

– Am aşteptat până a plecat, strigă Mac, urcând scările. Adică m-am abţinut, cu o forţă demnă de Hercule. Despachetezi, spuse ea, încruntându-se când intră în dormitorul Emmei. Pui totul la loc. Urăsc nivelul acesta de eficienţă. De ce nu poate măcar una dintre voi să fie o dezordonată ca mine?

– Nu eşti dezordonată. Doar uşor relaxată atunci când vine vorba de spaţiul tău personal.

– Hei, îmi place asta. „Relaxată când vine vorba de spaţiul personal.“ O.K., destul despre mine. Spune-mi tot. Eu mi-am lăsat iubitul singur, cu bolul lui de cereale.

– A fost fabulos, se învârti Emma fericită, ţinând în mână rochia pe care o purtase cu o seară înainte. Fiecare minut.

– Detalii, detalii, detalii!

– Un restaurant franţuzesc elegant, şampanie, un apartament la Waldorf.

– Doamne, toate astea ţi se potrivesc atât de bine. La capitolul întâlnire extravagantă. Iar la capitolul întâlnire lejeră, poate un picnic pe plajă, sub clar de lună, vin roşu, lumânări mici ascunse în scoici.

– De ce nu ies eu cu tine? spuse Emma, închizând geanta.

– Am fi un cuplu minunat, e adevărat. Punându-şi o mână pe umărul Emmei, Mac se întoarse spre oglindă şi o studie– Emma îmbrăcată în jeanşii ei strâmţi şi cu o cămaşă lejeră, iar ea, în pantalonii de bumbac şi în tricoul cu care dormise. De-a dreptul incredibil. Oricum, o putem ţine ca variantă de rezervă, pentru cazul în care lucrurile nu merg bine altfel.

– E întotdeauna bine să ai o rezervă. O, Doamne, Mac, a fost o noapte perfectă, spuse ea, întorcându-se şi îmbrăţişând-o strâns pe Mac, înainte să facă o nouă piruetă. N-am dormit deloc. E extraordinar că găsim atâtea lucruri despre care să vorbim, pe care încă le mai avem de aflat unul despre celălalt. Am vorbit tot timpul cinei, apoi am făcut o plimbare lungă. Şi îi rugase pe cei din hotel să aducă şampanie şi lumânări în cameră şi să pună muzică.

– Uau!

– Apoi, am băut iar şampanie şi am vorbit, şi am făcut dragoste. A fost atât de romantic, spuse ea, fredonând cu ochii închişi şi strângându-şi braţele în jurul corpului. După aceea, am vorbit şi am băut iar şampanie, apoi am făcut dragoste din nou. Şi am luat micul dejun la lumina lumânărilor şi…

– Aţi făcut iar dragoste.

– Da. Am condus acasă într-un trafic teribil, cu capota ridicată, şi nu ne-a păsat de aglomeraţie. Nimic n-a mai contat. Nimic nu ar fi putut conta, spuse ea, strângându-şi iar braţele. Mac? Sunt o persoană fericită în majoritatea timpului.

– Da, poate fi enervant.

– Ştiu, dar asta este. Oricum, sunt o persoană fericită, dar nu am ştiut niciodată că pot fi atât de fericită. Nu am ştiut că mă pot simţi aşa. Ca şi cum aş vrea să sar, să dansez, să mă-nvârtesc şi să cânt. Ca Julie Andrews pe un vârf de munte.

– O.K., dar să nu faci asta, pentru că ar fi cu adevărat enervant.

– Ştiu, aşa că o fac doar înlăuntrul meu. De câte ori mi-am închipuit cum e să fii îndrăgostit nebuneşte, habar n-aveam despre ce era vorba. Tu aşa te simţi tot timpul? o întrebă pe Mac, aruncându-se pe pat şi zâmbind cu ochii în tavan. Cu Carter?

– N-am crezut că voi fi vreodată îndrăgostită, spuse Mac, aşezându-se lângă ea. Nu, serios. Nu mi-am imaginat asta tot timpul, aşa cum o făceai tu, şi nici n-am căutat asta. Într-un fel, m-a luat prin surprindere, iar în altul, a căzut peste mine ca o grămadă de cărămizi. Încă este un şoc major pentru mine să ştiu că simt asta în interiorul meu– nu mă refer la partea cu învârtitul şi cântatul, pentru că m-ar enerva chiar şi numai în interior. Dar partea cu săritul şi cu dansatul o simt. Şi cineva o simte pentru mine. Ăsta da şoc.

– Nu ştiu dacă şi Jack simte asta pentru mine, nu aşa cum simt eu pentru el, spuse Emma, luând-o pe Mac de mână. Dar ştiu că ţine la mine. Ştiu că simte ceva. Şi am atâtea de oferit, Mac. Trebuie să cred că toată dragostea asta care mă mistuie… prinde rădăcini. Înainte credeam că-l iubesc, dar acum cred că fusese vorba de pasiune amestecată cu dorinţă. Pentru că ceea ce simt în momentul ăsta e diferit.

– Îi poţi spune?

– Aş fi spus nu cu câteva zile în urmă. Nu vreau să stric nimic, nu vreau să înclin balanţa. Chiar am spus nu, atunci când am vorbit cu Parker despre asta. Dar acum cred că pot. Cred că ar trebui s-o fac. Trebuie doar să mă decid cum şi când.

– Eu m-am speriat când Carter mi-a spus că mă iubeşte. Să nu te superi dacă e un pic speriat, cel puţin la început.

– Nu cred că-i spui cuiva că-l iubeşti aşteptând ceva. Cred că-i spui pentru că ai ceva de oferit.

– Despachetezi imediat ce te întorci dintr-o excursie. Eşti o fire veselă. Şi eşti înţeleaptă când vine vorba de iubire. Mă mir că noi trei nu ne-am aliat şi nu te-am bătut bine, regulat.

– Nu puteţi. Mă iubiţi.

– Aşa este, spuse Mac, întorcându-se şi privind-o pe Emma. Eu te susţin, Emma. Cu toate o facem.

– Atunci cum aş putea greşi?

Bătaia în uşă o întrerupse pe Emma, ajunsă la jumătate cu pregătirea livrării de dimineaţă. Bombănind un pic, lăsă florile să aştepte. Tresări, când le văzu prin fereastră pe Kathryn Seaman şi pe sora ei. Înfăţişarea ei umedă şi dezordonată nu era potrivită pentru a impresiona clienţi importanţi.

Neavând ce face, afişă un zâmbet lejer şi deschise uşa.

– Doamnă Seaman, doamnă Lattimer, ce bine îmi pare să vă văd.

– Îmi cer scuze că am apărut aşa, pe nepusă masă, dar Jessica şi fetele s-au decis asupra rochiilor pentru domnişoarele de onoare. Voiam să-ţi aduc o mostră de material.

– Este perfect. Vă rog, intraţi. Doriţi ceva de băut? Poate nişte ceai rece? E o zi călduroasă.

– Mi-ar plăcea, spuse Adele imediat. Dacă nu te deranjează.

– Nu, deloc. Luaţi loc, faceţi-vă comode. Revin imediat.

„Ceai“, se gândi Emma, grăbindu-se spre bucătărie. „Felii de lămâie, paharele bune. La naiba, la naiba.“ O farfurie micuţă cu prăjituri. Noroc cu cutia de rezervă a lui Laurel. Puse totul pe o tavă şi îşi aranjă părul.

Scoase rujul ei de urgenţă dintr-un sertar, se dădu puţin cu el şi îşi ciupi obrajii.

Cum asta era tot ceea ce putea face. Având în vedere circumstanţele, respiră adânc de două ori, pentru a nu părea grăbită. Când se întoarse, le găsi pe cele două femei plimbându-se prin zona ei de prezentare.

– Kate mi-a spus ce frumos ai aranjat locul. Avea dreptate.

– Mulţumesc.

– Şi camerele tale sunt sus?

– Da. Nu numai că e convenabil, ci şi foarte comod.

– Am observat că asociata ta– Mackensie– îşi extinde studioul.

– Da, spuse Emma, turnând ceaiul şi rămânând şi ea în picioare, la fel ca cele două femei. Mac se căsătoreşte în decembrie şi vor avea nevoie de mai mult spaţiu pentru locuit, aşa că extind şi studioul.

– Ce interesant, spuse Adele, sorbind din ceai şi plimbându-se în continuare, atingând florile şi studiind pozele. Să pregătiţi o nuntă pentru una dintre voi.

– Chiar este. Suntem toate prietene de când eram copii.

– Am observat poza de aici. Asta eşti tu împreună cu două dintre asociatele tale?

– Da, Parker şi Laurel. Ne plăcea să ne jucăm de-a Ziua Nunţii, îi spuse Emma, zâmbind la fotografie. Eu eram mireasa în ziua aceea, şi Mac, fotograful oficial. O să vă spună că acela a fost momentul– momentul fluturelui albastru– în care a ştiut că vrea să devină fotograf.

– E minunat, spuse Kathryn, întorcându-se spre Emma. Ţi-am întrerupt treaba şi te reţinem mult prea mult.

– Pauzele neaşteptate sunt întotdeauna bine-venite.

– Sper că vorbeşti serios, adăugă Adele, pentru că vreau tare mult să văd unde lucrezi. Aranjezi ceva azi? Faci buchete?

– Aha… de fapt, mă ocupam de livrarea de dimineaţă şi din cauza asta e cam dezordine.

– O să fiu nepoliticoasă şi-o să te întreb dacă pot vedea unde lucrezi.

– Oh, sigur că da, spuse, privind-o pe Kathryn. Nu-i nici o problemă.

– Eu am văzut unde lucrezi.

– Da, dar nu în timp ce lucram, sublinie Emma, conducându-le. Aranjarea este… Ei bine, puteţi vedea şi singure, spuse, arătându-le masa de lucru.

– Vai, ce flori! spuse Adele, apropiindu-se, puternic emoţionată. Oh, şi mirosul bujorilor.

– Preferaţii miresei, îi spuse Emma. O să folosim roşul acesta bogat şi minunat pentru buchet, în contrast cu rozul puternic şi tonurile pale. O să fie legat cu panglică de culoarea vinului şi bolduri de culoare roz-bombon. Domnişoarele vor avea versiuni mai mici, în nuanţe de roz.

– Şi le păstrezi în găleţile acestea?

– Într-o soluţie care hidratează şi hrăneşte. E un element important, pentru a le menţine proaspete şi pentru a dura până după eveniment. O să le ţin în răcitor, până începem să le aranjăm.

– Cum…

– Adele, se răţoi Kathryn, iar o interoghezi.

– Bine, bine. Sunt plină de întrebări, să ştii. Dar sunt foarte serioasă în legătură cu lansarea firmei de planificare a nunţilor în Jamaica, spuse Adele, dând din cap, în timp ce privea în jurul ei. Se pare că ai un aranjament perfect aici, aşa că sunt slabe şansele de a te atrage.

– Dar sunt fericită să vă răspund la întrebări. Totuşi, pentru o privire de ansamblu a modelului de afacere, Parker este persoana de care aveţi nevoie.

– O să te lăsăm să lucrezi acum, spuse Kathryn, băgând mâna în geantă. Materialul.

– O, ce culoare frumoasă! Ca o frunză de primăvară acoperită de picături de rouă. Perfectă pentru o nuntă ca-n poveşti, spuse ea, întorcându-se şi alegând o lalea albă, ca de mătase. Vedeţi cum albul, pur şi simplu, străluceşte lângă verdele acesta?

– Da. Da, se vede. Imediat ce desenele finale sunt hotărâte, îţi trimitem schiţele. Mulţumim, Emma, pentru timpul acordat.

– Suntem cu toate aici ca să ne asigurăm că Jessica va avea o zi perfectă.

– Vezi, spuse Adele, împungând braţul surorii sale. Asta este exact genul de atitudine pe care vreau să o ofer. De fapt, cred că Ziua Perfectă ar fi un nume minunat pentru firmă.

– Îmi place, spuse Emma.

– Dacă te răzgândeşti, ai cartea mea de vizită, îi aminti ea Emmei. Îţi promit un procent cu zece la sută mai mare decât ce câştigi acum anual.

– Mă străduiesc să nu mă enervez că a încercat să te fure. Din nou, spuse Parker, scoţându-şi pantofii, după cele două întâlniri.

– Ţie cât ţi-a oferit ca să te muţi în Jamaica? o întrebă Emma.

– Un cec în alb, şi i-am spus că a făcut o greşeală elementară. Nimeni nu valorează cât un cec în alb, mai ales când îţi creezi un model de afacere.

– E plină de bani, sublinie Laurel. Şi da, ştiu că asta nu contează din punct de vedere practic şi al afacerilor. Dar e obişnuită să arunce cu banii.

– Are un concept bun. O companie de organizare de nunţi exclusivistă şi completă, într-o destinaţie cunoscută de vacanţă. Şi e deşteaptă, pentru că încearcă să atragă oameni cu experienţă solidă. Dar trebuie să-şi stabilească un buget şi să-l respecte.

– Atunci de ce nu te duci? vru Mac să ştie. Nu vreau să spun c-ar trebui să ne facem toate bagajele şi să plecăm în Jamaica sau Aruba, sau mai ştiu eu unde, dar o filială a Vows într-o locaţie exotică? O să omorâm concurenţa.

– Te omor eu pe tine, spuse Laurel cu mâna în forma unui pistol, trăgând în aer. N-avem destulă treabă?

– M-am gândit la asta.

– Stai puţin, spuse Laurel, privind-o uluită pe Parker.

– Doar o posibilă direcţie, pentru viitor.

– Când vor perfecţiona clonarea umană.

– O franciză, mai bine decât o filială, explică Parker. Cu nişte cerinţe foarte specifice. Dar încă nu m-am gândit la toate detaliile şi chichiţele. Dacă şi când o voi face, vom discuta cu toate despre asta. Şi va trebui să cădem de acord. Dar, deocamdată, avem destulă treabă. În afara celui de-al treilea weekend din august, când suntem libere.

– Am văzut. Chiar voiam să te întreb despre asta, continuă Emma, întinzându-şi puţin spatele obosit. M-am gândit c-am uitat să-mi notez ceva.

– Nu, nu avem nici un eveniment în săptămâna aceea, pentru că am lăsat-o eu goală. Pot să rectific asta, dacă nimeni nu este interesat de o săptămână la mare.

Urmă un moment de linişte şi de uimire şi apoi trei femei săriră în sus, dansând de bucurie. Laurel o prinse de mână pe Parker şi o ridică şi pe ea.

– Înţeleg că sunteţi interesate.

– Putem să împachetăm acum? Putem? Putem? întrebă Mac.

– Cremă de plajă, bikini şi un blender pentru cocteiluri. Ce altceva ne mai trebuie? spuse Laurel, învârtind-o pe Parker. Vacanţă!

– Unde? întrebă Emma. Ce staţiune?

– Cui îi pasă? spuse Laurel, aruncându-se din nou pe canapea. E la mare. E o săptămână fără fondante sau zahăr caramelizat. Îmi vine să-mi şterg o lacrimă de pe obraz.

– La Hamptons. Del a cumpărat o casă.

– Del a cumpărat o casă la Hamptons? Bravo, Del! spuse Mac, ridicând pumnii în aer.

– De fapt, Brown LLC a cumpărat-o. Despre asta erau unele dintre hârtiile pe care le-a adus aici. A apărut o proprietate. E o investiţie bună. Nu v-am spus nimic, pentru cazul în care nu ar fi mers. Dar afacerea e încheiată acum. Deci trebuie să împachetăm cu toţii şi să plecăm o săptămână la mare, la sfârşitul lunii august.

– Cu toţii? întrebă Laurel.

– Noi patru, Carter, Del şi Jack, desigur. Are şase dormitoare şi opt băi. E destul loc pentru toată lumea.

– Jack ştie? întrebă Emma.

– Ştie că Del căuta o proprietate, dar nu ştie de august. Amândoi am fost de părere că nu are rost să discutăm despre săptămâna de vacanţă, în caz că lucrurile nu ar fi mers. Acum putem discuta.

– Trebuie să-i spun lui Carter. Daa! spuse Mac, pupând-o apăsat pe Parker înainte de a pleca în fugă.

– Ce bine. O să o trec în calendar, cu multe inimioare şi raze de soare în jur. Plimbări pe plajă în lumina lunii, zise Emma, îmbrăţişând-o pe Parker. E aproape la fel de perfect ca dansatul prin grădina luminată de lună. Mă duc să-l sun pe Jack.

– E ceva în neregulă? o întrebă Parker pe Laurel când rămaseră singure.

– Poftim? Nu. Dumnezeule, ce ar putea fi în neregulă. La mare, o săptămână. Cred că sunt în stare de şoc. Avem nevoie de haine noi de plajă.

– Clar.

– Hai să mergem la cumpărături, spuse Laurel, ridicându-se.

Deoarece Emma fusese lovită de inspiraţie, decise să meargă pe mâna ei. A fost nevoie să facă nişte jonglerii şi a avut noroc de nişte clienţi destul de flexibili, pentru a-şi decala întâlnirile cu o oră, dar Jack a reuşit să-şi elibereze ziua de luni.

Emma voia să-l surprindă pe Jack cu o schimbare, în întâlnirea lor obişnuită de luni seară.

Înainte de a pleca, se opri la clădirea principală şi o căută pe Parker în biroul ei.

Parker se plimba de colo-colo, cu căştile pe urechi, şi îşi dădu ochii peste cap atunci când o văzu pe Emma intrând.

– Sunt sigură că mama lui Kevin nu a vrut să fie critică sau să te insulte. Ai completă dreptate, este nunta ta, ziua ta, alegerea ta. Ai dreptul să… Da, este foarte drăguţ, Dawn, şi extrem de bine-crescut. Ştiu… ştiu, spuse Parker, închizând ochii şi mimând că se strânge de gât în faţa Emmei.

– Ah, de ce nu mă laşi să mă ocup eu de asta pentru tine? V-ar scăpa de stres pe tine, şi pe Kevin. Şi, câteodată, un observator neutru poate explica mai bine şi… sunt sigură că nu. Da, desigur. Şi eu aş fi furioasă. Dar… Dar… Dawn! Tonul ei se aspri doar pentru o secundă, destul, se gândi Emma, pentru a întrerupe pălăvrăgeala miresei. Trebuie să ţii minte, mai presus de orice, de detalii, de complicaţii sau de neînţelegeri, că ziua aceea şi tot ceea ce ţine de ea este pentru tine şi Kevin. Şi trebuie să ţii minte că eu mă aflu aici pentru a mă asigura că tu şi Kevin veţi avea ziua pe care v-o doriţi, spuse Parker, fixând tavanul. Ce-ar fi ca tu şi Kevin să ieşiţi şi să luaţi cina în oraş diseară, doar voi doi? Pot să fac o rezervare pentru voi oriunde… iubesc restaurantul acela, spuse Parker, notându-şi ceva pe o foaie. Pe la şapte? Mă ocup de asta pentru tine, chiar acum. Şi o să vorbesc cu mama lui, în seara asta. Până mâine, toate lucrurile vor fi aranjate. Nu-ţi face griji în legătură cu nimic. Vorbim curând. Da, Dawn, pentru asta sunt aici. Bine. Excelent. Mhm. Pa. Încă un minut, spuse ea, ridicând un deget.

După ce telefonă la restaurantul ales de mireasă şi obţinu o rezervare, îşi scoase căştile. Apoi, respiră adânc, scoase un ţipăt scurt şi entuziasmat şi dădu din cap.

– Mai bine. Mult mai bine.

– Dawn are probleme cu viitoarea ei soacră?

– Da. În mod ciudat, mama mirelui nu înţelege sau nu aprobă alegerea ei în privinţa celui care va purta inelele.

– Dar nu e…

– Adică Beans, Boston terrierul lui Dawn.

– O, am uitat de asta, spuse Emma, încruntându-se. Stai. Ştiam despre asta?

– Probabil că nu, având în vedere că abia mi-a spus, acum câteva zile. Mama mirelui crede că este o prostie, şi e ruşinos şi jenant. Şi a spus asta foarte clar. Aşa că mireasa a decis că viitoarea ei soacră urăşte câinii.

– Va purta costum?

– La momentul de faţă doar un papion, strânse Parker din buze. Dacă vrea câine, va avea câine. Aşa că o să o rog pe mama mirelui să iasă cu mine să bem ceva– având în vedere că astfel de probleme se rezolvă cel mai bine între patru ochi şi cu alcool– şi o să rezolv cumva.

– Succes. Eu mă duc în oraş. O să-i fac o surpriză lui Jack, şi o să-i pregătesc cina, deci mă întorc abia mâine dimineaţă. Dar o să şi verific dacă tu şi Laurel aţi mai lăsat ceva haine sexy de plajă prin Greenwich.

– S-ar putea să fi rămas o bluză. Şi poate o pereche de sandale.

– Le găsesc eu. Mă duc la piaţă şi pe la pepinieră. Ai nevoie de ceva? Pot să-ţi aduc ce-ţi trebuie mâine dimineaţă.

– Te duci pe la librărie?

– Mă duc în oraş; ce-ar zice mama dacă n-aş trece pe-acolo?

– Corect. Are o carte pe care am comandat-o.

– Ţi-o aduc eu. Dacă te mai gândeşti la ceva, dă-mi un telefon pe mobil.

– Distracţie plăcută.

După ce Emma ieşi, Parker se uită la BlackBerryul ei şi, oftând, o sună pe mama lui Kevin.

Încântată că avea câteva ore libere, Emma se opri mai întâi la pepinieră. Se plimbă şi admiră liniştită florile şi abia apoi începu să selecteze ce cumpăra pentru firmă.

Iubea mirosurile– de pământ, de plante, de verdeaţă– aşa de mult, încât trebui să-şi impună să nu cumpere câte ceva din fiecare. Dar îşi promise să mai treacă o dată, a doua zi dimineaţă, pentru a mai cumpăra câteva plante pentru domeniu.

Deocamdată, încerca să se hotărască între două ghivece, vizualizând veranda uşii din spate a lui Jack. Găsi două vase subţiri, de un bronz ruginiu, şi decise că ar fi perfecte pentru a-i încadra uşa bucătăriei.

– Nina? o strigă ea pe vânzătoare. O să le cumpăr pe astea două.

– Sunt superbe, nu-i aşa?

– Da. Le poţi încărca în maşina mea? E chiar în faţă. Şi pământul pentru flori? Eu mă duc să iau plantele.

– Nu te grăbi.

Găsi exact ceea ce voia, alegând nuanţe de roşu intens şi mov, cu câteva sclipiri de auriu, pentru contrast.

– Minunat, comentă Nina, când Emma trecu cu căruciorul pe la casă. Culori puternice, texturi superbe. Şi heliotropul miroase extraordinar. Sunt pentru o nuntă?

– Nu, de fapt, sunt un cadou pentru un prieten.

– Norocos prieten. Totul este încărcat.

– Mersi.

Ajunsă în oraş, hoinări prin magazine şi cumpără sandale noi, o cămaşă vaporoasă şi, gândindu-se la vara aceea de demult, o eşarfă colorată, pe care să o folosească la plajă.

Trecu pe la librărie şi îi făcu cu mâna vânzătorului care tocmai făcea o comandă la casă.

– Bună, Emma! Mama ta este în spate.

– Mersi.

O găsi pe mama ei deschizând un pachet de cărţi primit recent. Imediat ce o văzu pe Emma, Lucia lăsă cutia deoparte.

– Asta chiar este o surpriză extrem de plăcută.

– Am ieşit prin oraş să cheltuiesc bani, spuse Emma, aplecându-se peste cutie şi sărutând-o pe Lucia pe obraz.

– Activitatea mea preferată. Aproape. Ai cumpărat ceva de eşti aşa fericită sau… se opri, atingând brăţara Emmei cu degetul. Eşti, pur şi simplu, fericită?

– Amândouă. O să-i pregătesc cina lui Jack, deci trebuie să mai ajung şi la piaţă. Dar am găsit cele mai drăguţe sandale, pe care– bineînţeles– a trebuit să le încerc, spuse Emma, făcând o piruetă şi arătându-le.

– Chiar sunt drăguţe.

– Şi… Emma îşi mişcă degetul arătător, zdrăngănind noul breloc de aur.

– Ah, frumos.

– Plus o fustă superbă de vară, acoperită cu maci roşii. Câteva bluze, o eşarfă şi… altele.

– Asta-i fata mea. L-am văzut pe Jack azi-dimineaţă. Parcă zicea că mergeţi la film diseară.

– Schimbare de planuri. O să-i pregătesc faimoasa ta friptură. Doamna G. avea o bucată în congelator, aşa că m-am rugat de ea să mi-o dea şi a stat la marinat toată noaptea. E în maşină, într-o geantă frigorifică. M-am gândit să fac şi cartofii aceia copţi, subţirei, cu rozmarin, poate şi sparanghel, şi o bucată frumoasă de pâine prăjită, cu ulei. Ce părere ai?

– Foarte masculin.

– Bun, asta era şi ideea. Nu mi-am permis să-i cer un desert lui Laurel. E foarte aglomerată. M-am gândit la îngheţată şi fructe de pădure.

– O masă sănătoasă şi masculină. Există vreo ocazie?

– În parte, ca să-i mulţumească pentru noaptea minunată la New York şi pentru restul… O să-i spun, mama. O să-i spun ce simt pentru el, că îl iubesc. Mi se pare aproape greşit să simt atâtea– îşi apăsă ea o mână pe inimă– şi să nu-i spun.

– Dragostea e curajoasă, îi reaminti Lucia. Atunci când îţi rosteşte numele, Jack pare fericit. Mă bucur că mi-ai povestit. Acum, pot să vă ţin pumnii, la amândoi, diseară.

– Mă bucur. Ah, şi ai o carte pentru Parker. I-am spus că i-o duc eu.

– Ţi-o aduc, spuse Lucia, punându-şi o mână în jurul taliei Emmei, în timp ce ieşeau din depozit. Mă suni mâine? Vreau să ştiu cum a decurs cina.

– Te sun la prima oră.

– Emma?

– Bună, spuse Emma, întorcându-se şi zâmbindu-i brunetei frumuşele pe care nu ştia de unde s-o ia.

– Eşti chiar tu! Oh, bună, Emma!

Emma se trezi strânsă în braţe cu entuziasm şi clătinată dintr-o parte într-alta. Uimită, o îmbrăţisă şi ea prieteneşte pe fată, privind-o întrebătoare pe mama ei.

– Rachel, te-ai întors acasă de la facultate, se apropie Lucia, transmiţându-i indicii Emmei. Parcă mai ieri Emma venea să stea cu tine.

– Ştiu. Abia dacă…

– Rachel? Rachel Monning? se miră Emma, împingând-o uşor în spate şi privindu-i ochii albaştri. O, Doamne. Uite-te la tine. Nu te-am recunoscut. Ai crescut şi eşti superbă. Când ai încetat să mai ai doisprezece ani?

– Acum ceva timp. A trecut atâta timp de atunci… Oh, Emma, arăţi minunat. Ca întotdeauna. Nu pot să cred că am dat peste tine aşa. Chiar voiam să te sun.

– Eşti la facultate acum? Ai venit acasă pe perioada verii?

– Da. Mai am un an. Lucrez la Estervil, relaţii cu publicul. E ziua mea liberă şi m-am oprit pe aici, pentru că aveam nevoie de o carte. O carte pentru planificarea nunţilor. M-am logodit! spuse, întinzând mâna şi arătându-le diamantul sclipitor.

– Te-ai logodit? spuse Emma, trecând de momentul iniţial de şoc. Dar te jucai cu păpuşi Barbie acum zece minute.

– Cred că, mai bine zis, acum zece ani, spuse Rachel, râzând. Trebuie să-l cunoşti pe Drew. E extraordinar. Normal că o să-l cunoşti. Ne căsătorim vara viitoare, după ce termin facultatea, şi vreau tare mult ca tu să te ocupi de flori şi, mă rog, de tot. Mama mea spune că Vows este cea mai tare firmă. Îţi vine să crezi? Mă căsătoresc, şi tu o să-mi faci buchetul! Înainte, îmi făceai buchetele acelea din şerveţele Kleenex, iar acum o să te ocupi de cel real.

– Cât mă bucur pentru tine, spuse Emma, simţind lovitura direct în stomac şi urându-se pentru asta. Când s-a întâmplat?

– Acum două săptămâni, trei zile şi… Rachel se uită la ceas. Şaisprezece ore. Oh, aş vrea să am mai mult timp, dar trebuie să iau cartea şi să fug, altfel întârzii, spuse ea, îmbrăţişând-o din nou pe Emma. Te sun şi vorbim despre flori, şi torturi, şi, o, Doamne, despre toate. Pa! La revedere, doamnă Grant. Ne vedem curând.

– Rachel Mooning se mărită.

– Da, spuse Lucia, bătând-o pe Emma pe umăr. Aşa este.

– Eram bona ei, atunci când era mică. Îi împleteam părul şi o lăsam să se culce târziu. Acum, o să mă ocup de flori pentru nunta ei. Dumnezeule, mamă.

– Hai, hai, spuse Lucia, neputându-se abţine să chicotească. Nu eşti pe cale să petreci seara cu un bărbat minunat?

– Da. Ai dreptate. Ştiu. Fiecare are drumul ei în viaţă. Dar… Dumnezeule.

Reuşi să treacă peste amintirea zilelor în care era bonă, şi peste nunţi, şi să-şi termine cumpărăturile. Abia ieşise din piaţă, când cineva o strigă din nou.

– ¡Buenas tardes, bonita!

– Rico, zise, fiind sărutată pe amândoi obrajii, de data aceasta. Ce mai faci?

– Mai bine acum, că te văd pe tine.

– Cum de nu eşti în zbor spre un loc fabulos?

– Tocmai m-am întors dintr-o călătorie în Italia. Proprietarul şi-a dus familia în Toscana pentru puţină odihnă şi recreere.

– Ah, viaţa grea de pilot particular. Brenna ce mai face?

– Ne-am despărţit acum câteva luni.

– Oh, îmi pare rău. Nu ştiam.

– Aşa merg lucrurile, spuse el, ridicând din umeri. Lasă-mă să duc eu astea pentru tine, continuă el, luându-i plasele cu cumpărături şi aruncând o privire în ele, în timp ce o conducea spre maşină. Pare a fi vorba de o masă bună şi mult mai sănătoasă decât mâncarea de la pachet pe care voiam s-o pregătesc.

– Oh, sărăcuţul, râse ea, deschizând portiera din dreapta. Pune-le aici. În spate e deja destul de plin.

– Observ, spuse el, privind pungile şi plantele de pe scaunul din spate. Se pare că ai planificat o seară pe cinste, dar, dacă te răzgândeşti, te scot la cină, spuse, trecându-şi degetul jucăuş peste mâna ei. Sau chiar mai bine, îţi pot da lecţia aceea de pilotaj, despre care vorbeam.

– Mersi, Rico, mă văd cu cineva.

– Mă gândeam eu. Să ştii că te poţi răzgândi şi în legătură cu asta– oricând– şi mă poţi suna.

– Dacă mă răzgândesc, tu vei fi primul pe care-l sun, spuse ea, sărutându-l uşor pe obraz şi îndreptându-se spre cealaltă latură a maşinii. O mai ţii minte pe Jill Burke?

– Ah… micuţa blondă, cea care râdea zgomotos.

– Da. Şi ea este singură din nou.

– Chiar?

– Ar trebui s-o suni. Sunt sigură că i-ar plăcea tare mult o lecţie de pilotaj.

Zâmbetul lui străluci şi ochii îi sclipiră, amintindu-i Emmei de ce îi plăcea să petreacă timp cu el. Urcă în maşină şi îi făcu cu mâna când plecă.

Gândindu-se la ghivece, la plante şi la mâncare, Emma parcă în spatele clădirii lui Jack şi cât de aproape de scări putu. Înclină capul, privind mica verandă a bucătăriei, şi dădu din cap aprobator. Ghivecele vor arăta bine, chiar foarte bine.

Nerăbdătoare să se apuce de treabă, porni pe lângă clădire, spre intrarea din faţă. Uşa cu sticlă şi ferestrele înalte din faţă lăsau lumina bogată să intre în casă, adăugând stil şi căldură holului. Jack avusese dreptate, păstrându-l confortabil, în loc să-l facă prea elegant, se gândi ea. Emana calm şi linişte, deşi ea ştia că în restul birourilor şi sălilor, de obicei, domnea haosul.

– Bună, Michelle.

– Emma, spuse femeia care lucra la birou, într-o ordine perfectă, întorcându-şi scaunul. Ce mai faci?

– Excelent. Cum te mai simţi?

– Douăzeci şi nouă de săptămâni, spuse Michelle, mângâindu-şi burta de gravidă. Suntem bine. Îmi plac sandalele tale la nebunie.

– Şi mie. Tocmai le-am cumpărat.

– Sunt superbe. Întâlnirea de luni seară, nu?

– Exact.

– Ai venit puţin cam devreme, nu?

– Plan nou. Jack e ocupat? Nu i-am spus despre noul plan, de fapt.

– Nu s-a întors încă. Are o problemă pe şantier şi întârzie. Nu e foarte mulţumit de lucrători şi de noul inspector sau, mă rog, de nimic, momentan.

– Oh, se miră Emma. În cazul acesta, noul meu plan este sau foarte bun, sau foarte prost.

– Îmi poţi spune despre ce este vorba?

– Sigur. M-am gândit să-i pregătesc cina, să-i fac o surpriză cu asta şi cu nişte ghivece noi pentru mica lui verandă. Cina şi un film acasă, în loc să ieşim în oraş.

– Dacă vrei părerea mea, ai fost foarte inspirată. Cred că va fi încântat de o masă gătită în casă, după ziua pe care a avut-o. Poţi să-l suni şi să verifici, dar s-ar putea să vină pe la trei cu inspectorul.

– Hai să duc lucrurile până la capăt. Problema este, Michelle, că nu am o cheie.

– Oh, păi, nu e nici o problemă, spuse Michelle, după un moment foarte scurt de mirare, deschizând un sertar al biroului şi scoţând cheile de rezervă.

– Eşti sigură că e O.K.? „Ce jenant este“, se gândi Emma, „că trebuie să întreb“.

– Nu văd de ce n-ar fi. Tu şi Jack sunteţi prieteni de ani de zile, iar acum sunteţi…

– Da, suntem, spuse Emma, zâmbind intenţionat. A doua problemă? Cele două ghivece pe care le-am adus au cam douăzeci de kilograme fiecare.

– Chip este în spate. Îl trimit afară.

– Mersi, Michelle, spuse Emma, luând cheile. Eşti salvarea mea.

Strânse cheile în mână, pornind spre uşa din spate. Nu avea nici un motiv, îşi spuse ea, să se simtă jenată. Nu avea nici un rost să se simtă desconsiderată pentru că bărbatul cu care se culca de aproape trei luni– şi pe care îl ştia de peste zece ani– nu se obosise să-i dea o cheie.

Era ceva neînsemnat, pentru numele lui Dumnezeu! Nu o închidea pe-afară. Pur şi simplu…

Nu conta. Avea să continue cu pregătirile plantelor pentru seară. O să-i ofere flori, o să-i gătească cina şi o să-i spună că-l iubeşte.

Şi, fir-ar să fie, o să ceară o cheie.