capitolul 20

Încă de dimineaţă, Jack era pregătit. Îşi scrisese, revizuise şi modificase discursul în cap aproape toată noaptea. Ideea era, din câte credea el, să o facă să-l asculte.

Îl va asculta, îşi spuse, intrând pe domeniul Brown. Era Emma. Nimeni nu era mai bun, mai deschis la inimă decât Emma– şi nu era oare acesta unul dintre multele lucruri pe care le iubea la ea?

Fusese un idiot, dar ea îl va ierta. Trebuia să-l ierte, pentru că… era Emma.

Totuşi, simţi un nod în stomac atunci când îi văzu maşina parcată în faţa clădirii principale. Nu mersese acasă.

Nu o s-o înfrunte doar pe ea, se gândi el cu o frică reală şi acută, ci pe toate. Toate patru, susţinute de doamna Grady.

O să-l prăjească la foc mic.

Merita, fără îndoială. Dar, Doamne, Dumnezeule, chiar trebuiau să fie toate patru?! La naiba, da.

– Revino-ţi, Cooke, mormăi el, ieşind din maşină.

Mergând spre uşă, se întrebă dacă condamnaţii care merg pe ultimul drum au acelaşi sentiment de damnare şi de teroare mocnită.

– Vino-ţi în fire, la naiba. Nu te pot omorî. Te pot schilodi şi, mai mult ca sigur, te vor ataca verbal. Dar n-ar putea să te omoare.

Vru să deschidă uşa, din obişnuinţă, apoi realiză că, fiind persona non grata, nu avea dreptul. Sună la uşă.

Se gândi că ar putea trece de doamna Grady. Îl plăcea chiar foarte mult. Se putea baza pe mila ei, şi apoi…

Parker deschise. Nimeni, se gândi el, absolut nimeni nu trecea de Parker Brown.

– O, spuse el.

– Vreau– am nevoie– să o văd pe Emma. Să-mi cer scuze pentru… tot. Dacă aş putea vorbi cu ea câteva minute şi…

– Nu.

Un cuvânt atât de mic, se gândi el, dar spus pe un ton atât de rece.

– Parker, vreau doar să…

– Nu, Jack. Doarme.

– Pot să mă întorc, sau să aştept, sau…

– Nu.

– Numai asta ai de gând să-mi spui? Doar nu?

– Nu, spuse ea din nou, fără nici o urmă de ironie sau umor. „Nu“ este tot ceea ce o să-ţi spunem.

Mac şi Laurel apărură în spatele ei. Din punct de vedere al planului de bătaie, Jack trebuia să admită că erau net superioare. Nu putea decât să se predea.

– Orice aveţi de spus, o merit. Vreţi să spun că am greşit? Am greşit. Că am fost un idiot? Am fost. Că…

– Mă gândeam mai mult la ticălos egoist, comentă Laurel.

– Şi asta. Poate că au existat motive, poate că au existat circumstanţe, dar nu contează. Cu siguranţă, nu pentru voi.

– Chiar nu contează, spuse Mac, mişcându-se un pas mai în faţă. Nu atunci când ai rănit persoana cea mai bună pe care o cunoaştem.

– Nu pot să repar nimic, nu pot să recuperez ce-am avut, dacă nu mă lăsaţi să vorbesc cu ea.

– Nu vrea să discute cu tine. Nu vrea să te vadă, spuse Parker. Nu acum. Nu pot spune că-mi pare rău pentru că şi tu suferi. Îmi pot da seama că aşa este, dar nu pot spune că-mi pare rău. Nu acum. Acum este vorba despre Emma, nu despre tine. Are nevoie de timp şi are nevoie s-o laşi în pace. Deci asta vei face.

– Pentru cât timp?

– Atât cât este necesar.

– Parker, dacă m-ai asculta…

– Nu.

Holbându-se la ea, Jack îl văzu pe Carter, care trecea prin hol spre bucătărie. Acesta îi aruncă o privire scurtă şi înţelegătoare, apoi se întoarse şi plecă.

Asta fusese solidaritatea masculină.

– Nu poţi închide uşa, pur şi simplu.

– Ba pot, şi o voi face. Dar o să-ţi spun ceva mai întâi, pentru că te iubesc, Jack.

– O, Doamne, Parker. „Mai bine m-ar prăji“, se gândi el. „Nu poate fi mai dureros.“

– Te iubesc. Nu eşti doar ca un frate pentru mine, eşti un frate pentru mine. Pentru noi. Aşa că o să-ţi spun ceva. O să te iert la un moment dat.

– Eu nu sunt de acord, spuse Laurel. Am rezerve.

– O să te iert, continuă Parker, şi vom fi din nou prie- teni. Dar, mai important, Emma o să te ierte. O să reuşească. Până când o va face, până când va fi pregătită, o să o laşi în pace. Nu o vei suna, nu o vei contacta şi n-o să încerci s-o vezi. Nu o să-i spunem că ai fost aici în dimineaţa asta, decât dacă întreabă. Nu o vom minţi.

– Nu te poţi întoarce aici, Jack, spuse Mac, cu o uşoară urmă de înţelegere în glas. Dacă ai vreo problemă sau întrebare legată de treaba de la studio, discutăm la telefon. Dar nu poţi veni aici, până când Emma nu va fi de acord.

– Şi cum veţi ştii când a venit momentul acela? întrebă el. O să vă spună, pur şi simplu: „Hei, e O.K. dacă Jack vine pe aici“?

– O să ştim, spuse simplu Laurel.

– Dacă ţii la ea, o să-i oferi tot timpul de care are nevoie. Trebuie să-mi promiţi.

– Bine, spuse el, trecându-şi o mână prin păr, în timp ce Parker aştepta. Voi, toate, o cunoaşteţi mai bine decât oricine. Dacă spuneţi că de asta are nevoie, înseamnă că de asta are nevoie. Aveţi cuvântul meu că o să o las în pace până când… până când.

– Şi, Jack, adăugă Parker, timpul acesta o să-ţi folosească şi ţie. Ai timp să te gândeşti ce vrei cu adevărat, de ce ai nevoie cu adevărat. Mai vreau să-mi promiţi ceva.

– Vrei să semnez cu sânge?

– O promisiune ajunge. Atunci când va fi gata, o să te sun. O să fac asta pentru tine şi pentru ea, dar numai dacă promiţi să vii aici şi să vorbeşti cu mine, înainte să discuţi cu ea.

– Bine. Promit. Poţi măcar să mă suni din când în când, să-mi spui ce face? Ce…

– Nu. La revedere, Jack, spuse Parker, închizându-i uşa în faţă.

De cealaltă parte a uşii, Mac oftă.

– Nu sunt o trădătoare dacă spun că puţin îmi pare rău pentru el. Ştiu cum este să te comporţi total aiurea când vine vorba de genul acesta de situaţie. Când cineva te iubeşte şi tu te comporţi ca un nemernic.

– Da, ştii, spuse Laurel, dând din cap. Ai un minut să-ţi pară rău puţin pentru el, spuse ea şi aşteptă, privindu-şi ceasul. Gata?

– Da, în mare.

– Cred că am şi eu nevoie de un minut, pentru că omul arăta rău, spuse Laurel, privind spre scări. Dar pentru ea a fost şi mai rău. Ar trebui să mergem să vedem ce face.

– Mă duc eu. Cred că trebuie să ne respectăm programul, atât cât putem, adăugă Parker. O să se simtă şi mai prost dacă lucrurile stagnează şi afacerea este afectată. Aşa că, deocamdată, lucrăm şi dacă stagnăm cumva sau apar probleme, să încercăm să o scutim de ele, până îşi mai revine.

– Dacă avem nevoie de ajutor pentru ceva, îl putem ruga pe Carter. Omul meu e cel mai bun.

– Nu te saturi niciodată să te lauzi cu asta? o întrebă Laurel pe Mac.

– Chiar nu, spuse Mac după o clipă de gândire, trecându-şi un braţ peste umerii lui Laurel. Cred că şi de asta îmi pare rău un pic pentru Jack, şi o grămadă pentru Emma. Dragostea te poate da peste cap, înainte să-ţi dai seama cum să trăieşti cu ea. Şi odată ce ai făcut-o? Te întrebi cum naiba ai putut trăi fără. Cred că trebuie să mă duc să-l sărut sănătos pe Carter. Mă întorc după-amiază, spuse Mac, îndreptându-se spre bucătărie. Sunaţi-mă dacă are nevoie de mine mai repede.

– „Dragostea te poate da peste cap, înainte să-ţi dai seama cum să trăieşti cu ea“, repetă Laurel, strângând din buze. Am putea pune asta pe pagina de internet.

– Sună bine.

– Are dreptate în legătură cu Carter. Este cel mai bun. Dar omul acela nu intră la mine în bucătărie cât timp lucrez. Nu vreau să-l rănesc, Parker. Anunţă-mă dacă Em are nevoie de încă un umăr, sau dacă ai nevoie de încă un soldat în linia întâi a războiului mireselor.

Dând din cap, Parker începu să urce scările.

Aflată în camera ei de la etaj, Emma încerca să se dea jos din pat, să nu mai stea acolo plângându-şi de milă. Dar în loc să facă asta, luase o pernă mare în braţe şi se holba la tavan.

Prietenele ei trăseseră draperiile la geamuri, astfel încât camera să rămână întunecată şi liniştită. O băgaseră în pat de parcă ar fi fost bolnavă, cu mai multe perne lângă ea şi o vază cu frezii pe noptieră. Şi îi ţinuseră companie până când adormise.

Ar trebui să-i fie ruşine, îşi spuse. Ruşine să fie atât de neajutorată, atât de slabă. Dar nu putea decât să le fie recunoscătoare pentru că fuseseră alături de ea şi înţeleseseră de ce are nevoie.

Dar era deja o altă zi. Trebuia să treacă mai departe, să înfrunte realitatea. Inimile frânte se vindecau. Poate că fisurile rămâneau pentru totdeauna, ca nişte cicatrici, dar se vindecau. Oamenii trăiau şi lucrau, râdeau şi mâncau, mergeau şi vorbeau cu fisurile acelea.

În cazul multora, chiar şi cicatricile se vindecau şi iubeau din nou.

Dar câţi dintre acei oameni aveau persoana care le frânsese inima atât de implicată în viaţa lor şi trebuiau să o vadă iar şi iar? Pentru câţi dintre ei era acea persoană ca un fir atât de bine ţesut în tapiseria vieţii lor de zi cu zi, încât a-l scoate afară ar fi însemnat să destrame totul?

Nu avea opţiunea excluderii lui Jack din viaţa ei. Nu se putea să nu-l mai vadă sau să-l vadă doar în anumite momente.

Din cauza asta, relaţiile romantice de la birou erau atât de pline de riscuri, decise ea. Atunci când mergeau prost, trebuia să înfrunţi durerea zilnic. De la nouă la cinci, cinci zile pe săptămână. Sau să-ţi dai demisia, sau să te transferi, să te muţi într-un alt oraş. Plecai, pentru a putea să te vindeci şi să mergi mai departe.

Nu era o opţiune pentru ea, deoarece…

Jamaica. Oferta lui Adele.

Nu doar un alt loc de muncă, un alt oraş, ci o altă ţară. Un început complet nou. Ar fi putut să facă în continuare munca pe care o iubea, dar ar fi fost o persoană nouă. Fără relaţii complicate, fără legături bine ţesute. Fără Jack, peste care să dea ori de câte ori acesta ar fi trecut pe acolo sau când s-ar fi întâmplat să fie la piaţă în acelaşi timp. Invitat la aceeaşi petrecere.

Fără priviri pline de înţelegere din partea oamenilor care ar fi ştiut că ea are fisurile acelea în inimă.

Ar fi putut face treabă bună. Toate florile acelea tropicale. Primăvară şi vară permanent. O casă mică pe plajă, poate, din care să asculte valurile în fiecare seară.

Singură.

Se întoarse când auzi uşa deschizându-se.

– Sunt trează.

– Cafea, spuse Parker, apropiindu-se de pat şi întinzându-i cana şi farfurioara. Am adus-o, în caz că vrei.

– Mersi. Mersi, Parker.

– Ce zici de micul dejun? spuse Parker, mişcându-se rapid spre draperii şi deschizându-le, pentru a lăsa lumina să intre.

– Nu mi-e foame.

– O.K., zise Parker aşezându-se pe marginea patului şi dându-i la o parte părul de pe obraz. Ai dormit?

– Da, am reuşit. Cred că era o cale de scăpare şi am acceptat-o. Acum, mă simt uşor obosită şi indiferentă. Şi proastă. Nu sufăr de nici o boală fatală. Nu am oase rupte sau hemoragie internă. Nu a murit nimeni, pentru numele lui Dumnezeu. Şi nici măcar nu reuşesc să mă dau jos din pat.

– A trecut mai puţin de-o zi.

– O să-mi spui că am nevoie de timp. Că o să fie mai bine.

– O să fie. Unii oameni spun că divorţul poate fi ca moartea. Cred că este adevărat. Şi cred că ceva de genul ăsta, când dragostea e atât de mare, atât de profundă, este la fel, spuse Parker, ochii ei calzi şi albaştri plini de înţelegere. Trebuie să fie suferinţă.

– De ce nu pot fi doar furioasă? De ce nu pot fi doar enervată? Nenorocitul, nemernicul, sau mai ştiu eu ce. Nu pot trece peste partea cu suferinţa şi să-l urăsc, pur şi simplu? Nu putem ieşi toate să ne îmbătăm şi să-l criticăm?

– Nu tu, Emma. Dacă aş crede că poţi s-o faci, dacă aş crede că te-ar ajuta, am lăsa totul baltă, ne-am îmbăta şi am începe să-l criticăm chiar acum.

– Chiar ai face-o, reuşi Emma să zâmbească, lăsându-se pe spate pe perne şi privindu-i chipul prietenei sale. Ştii la ce mă gândeam aici, stând în oceanul meu de autocompătimire, înainte să intri?

– La ce?

– Că ar trebui să accept oferta lui Adele. Aş putea să plec în Jamaica, să mă mut, să o ajut să-şi lanseze afacerea. M-aş pricepe la asta. Ştiu cum să pornesc lucrurile şi să le gestionez. Sau, cel puţin, să găsesc oamenii potriviţi pentru a le gestiona. Ar fi un nou început pentru mine şi aş putea face lucrurile să meargă. Aş putea face lucrurile să strălucească.

– Ai putea, spuse Parker, ridicându-se, mergând spre fereastră şi aranjând draperiile. E o decizie importantă de luat, mai ales când treci printr-o schimbare emoţională.

– M-am întrebat cum, pentru numele lui Dumnezeu, cum aş reuşi să trec peste întâlnirile constante cu Jack? Aici, în oraş, la evenimente. E invitat la unul dintre evenimentele noastre aproape în fiecare lună. Avem o grămadă de cunoştinţe comune, vieţile noastre sunt atât de legate între ele. Chiar şi când aş ajunge în punctul în care să mă pot gândi la el, la noi, fără să… se opri ea, încercând să se controleze. Fără să vreau să plâng, cum să fac faţă la toate astea? Ştiam că va fi aşa, ştiam de când am început, dar…

– Dar, spuse Parker, dând din cap şi întorcându-se.

– Aşa că stăteam aici, imaginându-mi că accept oferta, că o iau de la capăt şi construiesc ceva nou. Plajele, vremea, o nouă provocare pe care să mă concentrez. M-am gândit la asta pentru vreo cinci minute. Nu, cam trei. Aici sunt acasă, aici este familia mea, aici eşti tu, aici suntem noi. Aici sunt eu. Aşa că va trebui să găsesc un alt mod de a face faţă.

– Pot fi tare furioasă pe el pentru că te-a adus în punctul în care să te gândeşti la asta chiar şi pentru trei minute.

– Dar dacă aş fi decis că este mai bine pentru mine, m-ai fi lăsat să plec.

– Aş fi încercat să te conving să n-o faci. Aş fi făcut tabele, grafice, schiţe şi multe, multe liste. Pe un DVD.

– Te iubesc atât de mult, Parker, spuse Emma, începând să plângă iar.

Parker se aşeză din nou, luându-o în braţe pe Emma şi ţinând-o aproape.

– O să mă scol, o să fac un duş şi o să mă îmbrac. O să încep să mă gândesc cum să fac faţă.

– O.K.

Reuşi să treacă peste ziua aceea şi peste următoarea. Construi aranjamente, creă buchete, se întâlni cu clienţi. Plânse, iar atunci când mama ei veni să stea cu ea, plânse din nou. Dar îşi şterse apoi lacrimile şi merse mai departe.

Se ocupă de crize, reuşi să treacă peste compasiunea pe care echipa ei i-o arătă prin vorbe şi prin acţiuni, atunci când se ocupau de câte un eveniment. Privi miresele care îi purtau florile mergând spre bărbaţii pe care îi iubeau.

Trăia şi muncea, râdea şi mânca, mergea şi vorbea.

Deşi simţea în inima ei un gol pe care nimic nu părea a-l putea umple, îl iertă.

– Scuze, spuse ea, întârziind cinci minute la întâlnirea din mijlocul săptămânii. Am vrut să aştept livrarea pentru evenimentul de vineri seară. Tiffany se ocupă de el, dar am vrut să văd calele. O să folosim multe şi voiam să verific felul în care se potrivesc cu orhideele, înainte de a începe. Ce am pierdut? spuse, îndreptându-se spre bufet şi luând o Cola Light.

– Nimic, deocamdată. De fapt, poţi începe tu, îi spuse Parker. Având în vedere că evenimentul de vineri e cel mai mare de săptămâna asta şi florile abia au sosit. E vreo problemă?

– Cu florile, nu. Au venit toate şi arată bine. Mireasa voia ceva ultracontemporan, cu o notă excentrică. Calele verzi, orhideele care arată foarte bine, în nuanţa de verde-gălbui, crini albi, pentru a scoate culorile în evidenţă, într-un buchet rotund. Cele zece, da, zece, domnişoare de onoare vor purta câte trei cale verzi legate. Un buchet mic de crini şi un accesoriu pentru păr din orhidee pentru fetiţa care duce florile. În loc de corsaje sau buchete, mama miresei şi mama mirelui vor purta fiecare câte o orhidee. Vor exista vaze cu flori la cină şi la petrecere. Avem cale şi în vasele de la intrare, spuse Emma, uitându-se în jos pe ecranul laptopului, cu fire de bambus, orhidee, amaranthus atârnător şi… Trebuie să ies din zona de afaceri câteva minute, spuse ea, închizându-şi laptopul. Mai întâi doar pentru a vă spune că vă iubesc şi că nu ştiu ce aş fi făcut fără voi în ultima săptămână. Probabil că v-aţi săturat să mă vedeţi indispusă şi plângând, la început…

– Ai dreptate, spuse Laurel, ridicând o mână, fluturând-o în aer şi făcând-o pe Emma să râdă. De fapt, indispoziţia ta e mediocră şi plânsetele tale pot fi mult îmbunătăţite. Sper să te descurci mai bine pe viitor.

– Pot doar să încerc. Între timp, am terminat. Sunt bine. Presupun, având în vedere că Jack nu a trecut pe aici, că nu a încercat să mă sune, să-mi trimită un e-mail sau semnale cu fum, că l-aţi avertizat să stea departe.

– Da, confirmă Parker, l-am avertizat.

– Mulţumesc şi pentru asta. Aveam nevoie de timp şi de distanţă pentru a rezolva toată situaţia şi, ei bine, a mă linişti. Cum nu l-am văzut nici pe Del, presupun că i-aţi spus şi lui să stea departe o vreme.

– Am crezut că aşa ar fi mai bine, zise Mac.

– Probabil că aveţi dreptate. Dar adevărul este că suntem cu toţii prieteni. Suntem o familie. Trebuie să reîncepem să ne comportăm ca atare. Aşa că, dacă aţi stabilit un semnal că pericolul a trecut, îl puteţi trimite. Eu şi Jack putem lămuri lucrurile, dacă este nevoie să fie lămurite, şi putem reveni cu toţii la normal.

– Dacă eşti sigură că eşti pregătită.

– Da, sunt sigură, spuse ea, dând din cap spre Parker. Deci, trecând la foaier… începu ea.

Jack se aşeză la o masă pentru o discuţie la cafea.

– Mersi că te-ai întâlnit cu mine, Carter.

– Mă simt ca un spion. Ca un agent dublu, spuse Carter, privindu-şi ceaiul verde. Îmi cam place.

– Deci, ce mai face? Cum se mai simte? Ce se întâmplă? Orice, Carter, spune orice. Au trecut zece zile. Nu pot vorbi cu ea, n-o pot vedea, nu-i pot trimite mesaje, nici e-mailuri. Cât timp se presupune că… Jack se opri, încruntându-se. Eu am zis toate astea?

– Da, tu.

– Doamne, nu mă mai suport, spuse, privind-o pe chelneriţă. Morfină. Dublu.

– Ha, ha, râse ea.

– Încearcă ceaiul, sugeră Carter.

– Nu-s chiar atât de rău. Totuşi. Cafea, normală. Ce mai face, Carter?

– E bine. E multă treabă de făcut momentan. Iunie este… E nebunie, de fapt. Lucrează mult. Toate o fac. Şi petrece mult timp acasă. Una dintre ele merge pe acolo, de obicei, măcar puţin, seara. Mama ei a trecut pe la ea, şi ştiu că situaţia a devenit destul de dramatică. Mi-a spus Mac. Asta e informaţia de agent dublu. Emma nu vorbeşte despre asta cu mine. Nu sunt chiar duşmanul, dar…

– Înţeleg. Nici eu nu am trecut pe la librărie, pentru că nu cred că Lucia vrea să mă vadă. Mă simt ca şi cum ar trebui să port un semn.

Prins între frustrare şi tristeţe, Jack se lăsă pe spate.

– Nici Del nu poate trece pe acolo. Aşa a decretat Parker. Doamne, dar nu am înşelat-o, sau lovit-o, sau… Şi da, încerc să rezolv situaţia. Cum pot să-i spun că-mi pare rău, dacă nu pot vorbi cu ea?

– Poţi exersa ceea ce ai de gând să-i spui, atunci când vei putea s-o faci.

– Am tot făcut asta. La fel e şi pentru tine, Carter?

– De fapt, eu am voie să vorbesc cu Mac.

– Vreau să spun…

– Ştiu. Da, aşa este. Ea este lumina. Înainte, poţi să umbli prin întuneric sau să te descurci în lumina slabă. Nici măcar nu ştii că-i slabă, pentru că aşa a fost mereu. Dar apoi, ea e lumina. Totul se schimbă.

– Dacă lumina se stinge sau, mai rău, dacă eşti destul de prost încât să o stingi singur, este cu mult mai întuneric decât era înainte.

– Cred că, pentru a obţine din nou lumina, trebuie să-i oferi un motiv, spuse Carter, aplecându-se în faţă. Ceea ce spui e una, dar ceea ce faci, asta e cel mai important. Aşa cred eu.

Jack dădu din cap şi apoi îşi scoase din buzunar telefonul care suna.

– E Parker. O.K. O.K. Da? răspunse el. Ea este… Poftim? Scuze. O.K. Mersi, Parker. O.K. Voi fi acolo, spuse, închizând telefonul. Au deschis uşa. Trebuie să mă duc, Carter. Sunt lucruri pe care trebuie să le…

– Du-te. Plătesc eu.

– Mersi. Doamne, mi-e puţin rău. Ai putea să-mi urezi al naibii de mult noroc.

– Al naibii de mult noroc, Jack.

– Cred că voi avea nevoie, spuse, ridicându-se şi mergând grăbit spre uşă.

Jack ajunse la clădirea principală exact la ora specificată de Parker. Nu voia să o enerveze. Apusul se lăsa uşor şi dulce, domolind parfumul florilor. Palmele îi transpiraseră.

Pentru a doua oară în mai mulţi ani decât îşi putea aminti, sună la uşă.

Ea îi deschise. Costumul gri şi cocul mic de la ceafă îi dădură de înţeles lui Jack că nu se schimbase încă din ţinuta de lucru. O singură privire– atât de aranjată, atât de proaspătă, atât de frumoasă– îl făcu să înţeleagă că îi fusese dor de ea.

– Bună, Parker.

– Intră, Jack.

– Mă întrebam dacă o să te mai aud spunând asta vreodată.

– E gata să discute cu tine, aşa că eu sunt gata să te las să discuţi cu ea.

– Noi doi vom mai fi vreodată prieteni?

Îl privi, apoi îi cuprinse faţa cu mâinile şi îl pupă uşor.

– Arăţi groaznic. Asta e în avantajul tău.

– Înainte să vorbesc cu Emma, vreau să-ţi spun că nu aş fi rezistat să te pierd. Pe tine, pe Laurel, pe Mac. Nu aş fi rezistat.

– Familia iartă, spuse ea, luându-l în braţe, strângându-l uşor şi apoi dându-se în spate. Ce altceva putem face? O să-ţi ofer două opţiuni, Jack, şi tu alegi atunci când mergi la Emma. Prima. Dacă n-o iubeşti…

– Parker, eu…

– Nu, nu-mi spune mie. Dacă n-o iubeşti, dacă nu-i poţi oferi ceea ce vrea şi ceea ce îi trebuie– nu doar pentru ea, dar şi pentru tine –, termină lucrurile. Deja te-a iertat şi va accepta. Nu-i promite ceea ce nu-i poţi oferi sau nu vrei. Nu ar putea trece niciodată peste asta, iar tu nu vei fi niciodată fericit. A doua opţiune. Dacă o iubeşti, dacă îi poţi oferi ceea ce vrea şi ceea ce îi trebuie– nu doar pentru ea, dar şi pentru tine –, îţi pot spune ce să faci, ce va face diferenţa.

– Atunci, spune-mi.

Lucră până târziu, de una singură, aşa cum făcea acum în majoritatea nopţilor. Va trebui să înceteze să facă asta în curând, se gândi Emma. Îi era dor de oameni, de conversaţie, de mişcare. Era aproape gata să iasă din nou din zona de siguranţă. Să lămurească lucrurile, să spună ce avea de spus şi apoi să redevină ea însăşi.

Îi era şi ei dor de acea Emma, realiză ea.

Duse aranjamentele terminate în răcitor, apoi se întoarse pentru a-şi curăţa masa de lucru.

Bătaia în uşă o opri. Ştiu, înainte să deschidă, că era Jack. Nimeni nu era mai eficient ca Parker.

Îşi simţi inima strânsă când văzu buchetul mare de dalii de un roşu-intens pe care acesta îl ţinea în braţe.

– Bună, Jack.

– Emma, respiră el greu. Emma, spuse din nou. Ştiu că este superficial. Să-ţi aduc flori pentru a lămuri lucrurile, dar…

– Sunt superbe. Mulţumesc. Intră.

– Am atâtea să-ţi spun.

– Trebuie să pun astea în apă, îl întrerupse ea, întorcându-se şi mergând în bucătărie să ia o vază, una din cele multe pe care le avea acolo, şi foarfecele ei. Înţeleg că ai lucruri pe care vrei să le spui, dar sunt lucruri pe care trebuie să le spun eu prima.

– Bine.

– În primul rând, vreau să-mi cer scuze, zise ea, tăind codiţele sub jetul de apă.

– Nu, spuse el cu o uşoară enervare în voce. Nu face asta.

– O să-mi cer scuze pentru felul în care m-am comportat, pentru ceea ce am spus. În primul rând, pentru că atunci când mi-am revenit, mi-am dat seama că erai epuizat, supărat, nu te simţeai bine, iar eu– intenţionat– am depăşit o limită.

– Nu vreau nici o scuză.

– Vei primi una, aşa că împacă-te cu asta. Eram furioasă pentru că nu mi-ai dat ceea ce voiam, spuse ea, aranjând florile, fir cu fir. Ar fi trebuit să-ţi respect limitele; nu am făcut-o. Ai fost aspru, deci asta e vina ta, dar eu te-am presat. Asta e vina mea. Dar cea mai mare problemă aici este faptul că ne-am promis unul altuia că vom rămâne prieteni, iar eu nu mi-am ţinut promisiunea. Mi-am călcat cuvântul şi îmi pare rău. Îmi pare foarte rău pentru asta, Jack, spuse ea privindu-l.

– Bine. Ai terminat?

– Nu chiar. Încă sunt prietena ta. Doar că am nevoie de nişte timp să revin la asta. Este important pentru mine că suntem încă prieteni.

– Emma, spuse el, punându-şi mâna peste a ei pe masă, dar ea şi-o retrase, aranjând florile.

– Chiar sunt foarte frumoase. De unde le-ai luat?

– De la furnizorul tău. Am sunat şi am implorat, şi le-am spus că sunt pentru tine.

– Gata, spuse ea, zâmbind, dar ţinându-şi mâna departe. Cum am putea să nu fim prieteni când te-ai gândit să faci aşa ceva? Nu vreau să existe resentimente între noi. Încă ţinem unul la celălalt. Trebuie să uităm de restul.

– Asta vrei?

– Da, asta vreau.

– Bine, atunci. Presupun că acum putem vorbi despre ce vreau eu. Hai să facem o plimbare. Am nevoie de nişte aer mai întâi.

– Sigur, spuse ea, mândră de sine, lăsând deoparte cana şi foarfecele.

Imediat ce ieşiră, Emma îşi băgă mâinile în buzunare. Putea face asta, se gândi ea. Făcea asta şi o făcea bine. Altfel, ar fi atins-o. Nu era pregătită pentru asta, nu încă.

– În seara aceea, începu el, eram extenuat şi nervos, şi tot restul. Dar nu ai greşit spunând ceea ce ai spus. Nu îmi dădusem seama de toate lucrurile acelea legate de mine. Nu atât de bine. Şi anume, că ridicam ziduri şi impuneam restricţii. M-am gândit atunci la motivele pentru care mă purtam aşa. Din câte mi-am dat seama, este vorba despre perioada în care s-au despărţit părinţii mei şi stăteam cu tata, şi erau în casă lucruri ale altor femei. În baie, peste tot. Era despărţit de mama, dar…

– Erau părinţii tăi. Era normal să te deranjeze.

– Nu am trecut niciodată peste divorţul lor.

– Of, Jack.

– Încă un clişeu, dar asta este. Eram un copil lipsit de griji şi apoi dintr-odată… Se iubiseră cândva, fuseseră fericiţi. După o vreme nu a mai fost la fel.

– Nu este niciodată uşor să treci peste asta.

– Asta spun logica şi raţiunea. Eu nu simţeam aşa. Erau capabili să se comporte civilizat şi să-şi construiască vieţi fericite şi bune separat, fără a transforma totul într-un război, şi pe mine, într-o victimă. Şi eu am luat povestea lor şi am transformat-o în cu totul altceva. Nu face promisiuni, nu construi un viitor, pentru că sentimentele se pot schimba şi pot dispărea.

– Este adevărat. Nu greşeşti, dar…

– Dar, o întrerupse el. Lasă-mă să-ţi spun. Dar, dacă nu ai încredere în tine şi în sentimentele tale şi nu rişti, atunci de ce naiba mai trăieşti? Este un salt, şi m-am gândit că dacă pot face saltul, dacă pot merge mai departe, trebuie să încerc să construiesc ceva. Trebuie să fiu sigur, pentru că nu este vorba doar despre mine. Nu este ceva de moment. Trebuie să cred pentru a face saltul.

– Ai dreptate. Acum înţeleg mai bine de ce lucrurile… Mă rog, de ce.

– Poate că amândoi înţelegem mai bine. Îmi pare rău că te-am făcut să te simţi nedorită. Îmi pară rău că acum simţi că ai depăşit o limită, încercând să faci ceva pentru mine. Ceva ce ar fi trebuit să apreciez. Apreciez, se corectă el. Am udat florile.

– Foarte bine.

– Erai… Doamne, mi-a fost atât de dor de tine. Nu mă pot gândi la toate lucrurile pe care mă hotărâsem să le spun, pe care le-am exersat. Nu pot gândi, pentru că mă uit la tine, Emma. Aveai dreptate. Nu te-am apreciat destul. Mai dă-mi o şansă. Te rog, mai dă-mi o şansă.

– Jack, nu putem da înapoi şi…

– Nu înapoi, înainte, spuse, prinzând-o de mână şi întorcându-se cu faţa la ea. Înainte. Emma, fie-ţi milă. Mai dă-mi o şansă. Nu vreau pe nimeni în afară de tine. Am nevoie de… lumina ta, spuse el, amintindu-şi cuvântul spus de Carter. Am nevoie de inima ta şi de râsul tău. De corpul tău, de mintea ta. Nu mă îndepărta, Emma.

– Plecând de aici, când amândoi vrem, amândoi avem nevoie de lucruri diferite… Nu ar fi corect pentru nici unul din noi. N-o pot face.

Când ochii ei se umplură de lacrimi, Jack o trase mai aproape.

– Lasă-mă să încerc. Lasă-mă să fac saltul, Emma, alături de tine. Pentru tine, nu este vorba doar despre prezent. Este vorba despre ziua de mâine şi orice aduce ea. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc, spuse el atunci când prima lacrimă căzu, şi o cuprinse în braţe. Te iubesc atât de mult, încât nu mi-am dat seama. Nu mi-am dat seama, pentru că era totul. Tu eşti totul. Stai cu mine, Emma, fii cu mine.

– Sunt cu tine. Vreau… Ce faci?

– Dansez cu tine, spuse, ducându-şi mâna ei la buze. În grădină, sub lumina lunii.

Inima ei se înfioră, se deschise. Şi toate rănile dispărură.

– Jack.

– Şi îţi spun că te iubesc. Îţi cer să începi o viaţă alături de mine, spuse el, sărutând-o în timp ce se învârteau şi dansau. Îţi cer să-mi dai ceea ce-mi trebuie, ceea ce vreau, deşi mi-a luat prea mult timp să-mi dau seama despre ce era vorba. Îţi cer să te căsătoreşti cu mine.

– Să mă căsătoresc cu tine?

– Să te căsătoreşti cu mine. Saltul fusese atât de uşor, iar căderea lină şi potrivită. Să trăieşti cu mine. Să te trezeşti alături de mine, să plantezi flori pentru mine, pe care, probabil, va trebui să-mi aminteşti să le ud. Vom face planuri, şi le vom schimba pe parcurs. Vom construi un viitor. O să-ţi ofer tot ceea ce am şi, dacă vrei mai mult, o să caut şi o să-ţi ofer.

Emma îşi auzi propriile cuvinte întorcându-se la ea în aerul parfumat, sub lumina lunii, în timp ce bărbatul pe care îl iubea o învârtea în paşi de vals.

– Cred că tocmai ai făcut-o. Tocmai mi-ai oferit un vis.

– Spune da.

– Eşti sigur?

– Cât de bine mă cunoşti?

– Destul de bine, spuse ea, zâmbind şi clipind printre lacrimi.

– Ţi-aş cere să te căsătoreşti cu mine dacă nu aş fi sigur?

– Nu. Nu ai face-o. Cât de bine mă cunoşti tu, Jack?

– Destul de bine.

– Atunci ştii răspunsul, spuse ea, apropiindu-şi buzele de ale lui, fericită.

Pe terasa de la al doilea etaj, cele trei femei stăteau îmbrăţişate şi priveau. În spatele lor, doamna Grady suspina.

Când Mac îşi trase nasul, Parker băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet de şerveţele. Îi dădu unul lui Mac, unul, lui Laurel, unul, doamnei Grady şi luă unul pentru ea.

– Ce frumos, reuşi să spună Mac. Ce frumoşi sunt. Priviţi lumina lunii, nuanţa ei argintie, şi umbrele florilor, sclipirea lor şi silueta formată de Jack şi de Emma.

– Gândeşti în imagini, spuse Laurel, ştergându-şi ochii. Asta e dragostea adevărată.

– Nu doar imagini. Momente. Ăsta este momentul Emmei. Fluturele ei albastru. Probabil că nu ar trebui să privim. Dacă o să ne vadă, stricăm tot.

– Nu se văd decât unul pe celălalt.

Parker o luă de mână pe Mac, apoi pe Laurel şi zâmbi când simţi mâna doamnei Grady pe umărul ei.

Momentul era exact cum ar fi trebuit să fie.

Aşa că o priviră pe Emma dansând în noaptea caldă de iunie, sub lumina lunii, în grădină, cu bărbatul pe care îl iubea.