capitolul 3

Plină de resentimente şi de nemulţumire, Emma îşi târşâia picioarele către sala de sport aflată în casa mare. Designul acesteia reflecta perfect stilul eficient şi gustul incontestabil al lui Parker, ambele detestate profund de Emma, la momentul respectiv.

Ştirile CNN ocupau ecranul televizorului plat, în timp ce Parker, cu casca de la telefon în ureche, îşi făcea porţia de kilometri pe stepper. În timp ce-şi dădea jos hanoracul, Emma se strâmbă la aparatul de exerciţii, întorcându-i spatele şi acestuia, şi bicicletei înclinate. Privi către grămada de gantere şi către raftul de DVD-uri cu instructori vioi sau serioşi, care ar fi putut să o ghideze într-o şedinţă de yoga sau de pilates, să o tortureze cu mingea gonflabilă sau să o intimideze cu tai chi.

Întinse pe jos unul dintre covoraşe şi se aşeză, lungindu-se pe podea cu intenţia de a face nişte exerciţii de încălzire.

– ’Neaţa, zise Parker în timp ce continua să lucreze. Ai avut o noapte lungă?

– De când eşti pe aparatul ăla?

– Vrei să încerci şi tu? Aproape am terminat. Acum închei.

– Urăsc camera asta. O cameră de tortură e o cameră de tortură. Degeaba are podele lucioase şi pereţi frumos coloraţi.

– O să te simţi mai bine după ce alergi un kilometru-doi.

– De ce? spuse Emma, dând din mâini. Cine zice asta? Cine hotărăşte că oamenii trebuie să alerge kilometri în fiecare afurisită de zi, sau că le face bine să se răsucească în tot soiul de poziţii anormale? Oamenii sunt cei care vând echipamentele astea hidoase şi cei care creează toate echipamentele astea simpatice, ca acela pe care-l porţi tu acum.

Emma se încruntă, privind pantalonii scurţi de culoare gri şi topul în tonuri vioaie de roz şi gri, cu care era îmbrăcată Parker.

– Câte astfel de ţinute simpatice ai în dulap?

– Mii, zise Parker sec.

– Vezi? Şi dacă ei nu te-ar fi convins să alergi kilometri şi să te răsuceşti în poziţii anormale– şi să arăţi bine făcând-o –, n-ai mai fi dat atâţia bani pe ţinutele astea simpatice. I-ai fi putut dona pentru o cauză nobilă, în schimb.

– Dar fundul meu arată grozav în pantalonii ăştia de yoga.

– Ai dreptate. Dar nu-ţi vede nimeni fundul, în afară de mine, deci ce rost are?

– Satisfacţia personală, zise Parker, încetinind şi oprindu-se. Sări jos, luă un şerveţel cu alcool şi începu să şteargă aparatul. Ce s-a întâmplat, Em?

– Ţi-am spus. Urăsc camera asta şi tot ce reprezintă ea.

– Ai mai spus asta. Dar cunosc tonul ăsta. Eşti nervoasă, lucru care ţi se întâmplă destul de rar.

– Sunt la fel de nervoasă ca restul lumii.

– Nu, zise Parker, ştergându-şi faţa cu prosopul şi bând din sticla ei cu apă. Eşti veselă, optimistă şi binedispusă mai totdeauna, chiar şi când te văicăreşti.

– Pe bune? Doamne, ce enervant trebuie să fie.

– Mai deloc. Parker se îndreptă către aparatul de exerciţii şi începu să lucreze la partea superioară, cu mişcări ce păreau line şi uşoare. Emma ştia ca nu erau nici una, nici alta. Se ridică, simţind un nou val de frustrare.

– Sunt nervoasă. Sunt extrem de nervoasă în dimineaţa asta. Aseară…

Se întrerupse când intră Laurel, cu părul strâns în coc, purtând o bustieră şi nişte pantaloni scurţi.

– O să închid televizorul, anunţă aceasta, pentru că, pur şi simplu, nu mă interesează. Apucă telecomanda şi schimbă de pe televizor pe o muzică asurzitoare de rock.

– Măcar dă mai încet, se răţoi Parker. Emma tocmai se pregătea să ne zică de ce e extrem de nervoasă în dimineaţa asta.

– Em nu-i niciodată aşa, zise Laurel, luând un covoraş şi întinzându-l pe podea. E plictisitor.

– Vezi? Emma se gândi că, dacă tot era pe jos, putea măcar să facă câteva exerciţii de întindere. Sunteţi prietenele mele cele mai bune şi, cu toate astea, m-aţi lăsat să umblu prin lume în toţi anii ăştia, enervându-i pe toţi.

– Probabil că ne enervezi doar pe noi, zise Laurel, începând un set de abdomene scurte. Suntem în preajma ta mai mult decât oricine altcineva.

– Asta-i adevărat. Ei, atunci e problema voastră. Dumnezeule, Dumnezeule, voi două chiar faceţi asta în fiecare zi?

– Parker da, dar ea e obsedată. Eu sunt genul care lucrează trei zile pe săptămână. Dacă am energie, patru. Azi e ziua de pauză, în general, dar mi-a venit o idee pentru mireasa plângăcioasă, care mi-a dat energie.

– Ai ceva să-mi arăţi? întrebă Parker.

– Vezi? Obsedată, zise Laurel, trecând la exerciţii mai ample. Mai târziu. Acum vreau să aud ce-i cu nervoasa.

– Cum poţi face asta? se răsti Emma înfuriată. E ca şi cum cineva te-ar trage în sus cu o sfoară invizibilă.

– Abdomen de oţel.

– Te urăsc.

– Cine te-ar putea învinui? Înţeleg că iritabilitatea asta este cauzată de un bărbat, continuă Laurel. Aşa că vreau toate detaliile.

– De fapt…

– Mamă, ce se petrece aici? Ziua Femeilor în sala de sport Brown? zise Mac, apropiindu-se şi dându-şi jos hanoracul cu glugă.

– Cred că e Ziua Tuturor Posibilităţilor, o corectă Laurel. Ce cauţi aici?

– Mă mai antrenez şi eu câteodată.

– Tu doar să te uiţi la o poză cu locul ăsta şi ţi se pare că te antrenezi.

– Încep un nou capitol în viaţa mea. De dragul sănătăţii.

– Prostii, zise Laurel, rânjind.

– Ai dreptate, spun prostii. Dar sunt destul de sigură că voi alege o rochie fără bretele pentru nuntă. Vreau să am nişte braţe tonifiate şi umeri superbi, zise Mac, întorcându-se spre oglindă şi încordându-şi muşchii. Acum arată bine, dar nu-i de-ajuns, oftă, dându-şi jos pantalonii de trening. Mă transform într-o mireasă agitată şi obsedată. Şi urăsc asta.

– Dar vei fi o mireasă agitată şi obsedată care va arată fabulos în rochia ei de nuntă. Uite-te la mine cum lucrez, zise Parker.

– Mă uit, dar nu cred că-mi va plăcea, spuse Mac, încruntându-se.

– Trebuie doar să lucrezi încet şi continuu. O să scad puţin din intensitate.

– Vrei să spui că n-aş putea să mă descurc!

– Eu fac asta de trei ori pe săptămână. Dacă ai începe să lucrezi la nivelul la care lucrez eu, mâine te vei plânge şi văicări, lucru pe care vreau să îl evit.

– Braţele şi umerii tăi arată bine, e-adevărat.

– Plus că mi s-a spus că fundul meu arată excelent în pantalonii ăştia. Bine, încet şi continuu. Cincisprezece repetări, trei seturi, o încurajă Parker pe Mac. Sper că asta a fost ultima întrerupere. Emma, acum te poţi desfăşura.

– Deja se desfăşoară, sublinie Mac.

– Linişte. Emma e nervoasă în dimineaţa asta, pen-tru că…

– Am fost la petrecerea lui Vicki şi Adam aseară– familia MacMillan? –, lucru pe care nu îl plănuisem, pentru că ieri a fost o zi plină, şi azi o să fie la fel. Avusesem o zi foarte bună, mai ales ultima întâlnire, şi lucrasem la contracte şi notiţe, aşa că hotărâsem să mănânc ceva, să mă uit la un film şi să mă culc devreme.

– Cine te-a sunat şi te-a convins să mergi cu el? zise Mac, lucrând încordată la primul set de exerciţii.

– Sam.

– Sam e IT-istul ăla mişto care defineşte oximoronul în ciuda– sau poate din cauza– ochelarilor lui de tocilar.

– Nu, zise Emma, dând din cap către Laurel. Acela e Ben. Sam este directorul de publicitate cu zâmbet superb.

– Cel cu care ai decis să nu te mai întâlneşti, adăugă Parker.

– Da. Şi nu a fost chiar o întâlnire. I-am spus că nu merg la cină cu el şi că nu vreau să vină să mă ia de-acasă. Dar… O.K., am cedat când a venit vorba de petrecere şi am acceptat să-l însoţesc. I-am spus că nu am de gând să mă culc cu el– verde-n faţă –, acum două săptămâni. Dar nu cred că l-am convins. Însă Addison era acolo– verişoară de-a treia, cred, din partea tatălui meu. Este perfectă şi e exact genul lui. Aşa că le-am făcut cunoştinţă, şi măcar ăsta a fost un lucru bun.

– Ar trebui să introducem un pachet cu servicii de peţit, sugeră Laurel, începând un set de exerciţii cu ridicări de picioare. Chiar dacă ar fi vorba doar despre bărbaţii de care vrea să scape Emma, ne-am dubla câştigurile.

– Scap de asocierile negative. Redirecţionez. Trecând peste asta, Jack era acolo.

– Jack al nostru? întrebă Parker.

– Da, ceea ce s-a dovedit a fi un lucru bun pentru mine, într-un final. M-am retras devreme şi, pe la jumătatea drumului spre casă, mi s-a stricat maşina. Pur şi simplu, s-a stricat, s-a înecat, a murit. Şi ningea, şi era frig, şi îngheţam, şi porţiunea aia de drum e complet necirculată, bineînţeles.

Cum ridicările de picioare nu păreau îngrozitor de grele, Emma se întoarse şi începu şi ea să lucreze ca Laurel.

– Trebuie neapărat să-ţi instalezi sistemul ăla de supraveghere electronică pentru maşină, îi spuse Laurel. Îţi dau eu toate informaţiile.

– Nu crezi că e un pic ciudat, pufăi Mac, chinuindu-se la al treilea set, să ştie exact unde te afli? Şi cred, chiar cred, că te pot auzi, chiar şi atunci când nu apeşi pe buton. Te ascultă. Da, da, să ştii că te ascultă.

– Pentru că le place să audă oamenii falsând pe melodiile de la radio. Le înseninează ziua, probabil. Pe cine ai sunat? o întrebă Parker pe Emma.

– N-a fost nevoie să sun pe nimeni, până la urmă. A apărut Jack înainte să apuc. A aruncat o privire şi-a zis că-i bateria. Apoi a pornit-o. A, da, şi mi-a împrumutat haina lui, pe care am uitat să i-o dau înapoi. Aşa că, în loc să am o seară liniştită, a trebuit să evit buzele lui Sam, în timp ce încercam să-l redirecţionez, şi să stau în frig pe marginea drumului, când tot ceea ce îmi doream, de fapt, erau o salată mare şi un film de dragoste. Acum trebuie să-mi duc maşina la reparat şi să fac un drum până la Jack, să-i returnez haina. Şi am o grămadă de treabă azi. Chiar nu am timp de aşa ceva. Deci de-asta sunt nervoasă.

Se strâmbă niţel, rotindu-se să lucreze şi celălalt picior.

– N-am dormit bine, gândindu-mă la cum o să le rezolv pe toate azi şi la cât de proastă am fost pentru că m-am lăsat convinsă, de la bun început, să merg. Şi acum, că v-am povestit tot, parcă nici nu merită să mă supăr pentru atâta lucru, pufăi ea.

– Să ţi se strice maşina e tare nasol, zise Laurel. Să ţi se întâmple asta noaptea, în zăpadă, e şi mai rău. E normal să fii nervoasă.

– Jack a zis că e doar vina mea, şi ce-i mai rău e că avea dreptate, pentru că nu am dus maşina la revizie. Niciodată. Şi asta e enervant. Dar am scăpat uşor, mulţumită lui. Plus haina. Plus că m-a urmat până acasă, să fie sigur c-am ajuns cu bine. Deci cam asta ar fi. Acum, trebuie să găsesc pe cineva să se ocupe de maşină şi să repare ce e de reparat. Aş avea câţiva bărbaţi în familie care s-ar putea ocupa de asta, dar nu mai vreau să mi se facă teorie despre cum am neglijat-o, bla, bla, bla. Deci, Parker, unde ar trebui să o duc?

– Ştiu, ştiu! pufni Mac, oprindu-se din exerciţii. Ar trebui să o duci la tipul ăla care i-a remorcat maşina mamei mele iarna trecută. Cel de care-i place lui Del. Oricine care îi poate închide gura Lindei, când începe să trăncănească, are o bilă albă de la mine.

– Sunt de acord, zise Parker. Şi are aprobarea lui Delaney Brown. Del este un maniac atunci când vine vorba despre cel care se ocupă de maşina lui. Kavanaugh îl cheamă. O să-ţi dau numărul lui de telefon şi adresa.

– Malcolm Kavanaugh e proprietarul, adaugă Mac. Şi arată foarte bine.

– Serios? În cazul ăsta, poate că o baterie stricată nu-i un lucru atât de rău. O să încerc să o duc săptămâna viitoare. Între timp, mergeţi careva în oraş, prin apropierea biroului lui Jack? Eu chiar nu pot pleca azi de aici.

– I-o dai înapoi sâmbătă. E pe lista de la serată.

– Aha. Bine, zise Emma, privind cu dispreţ stepperul. Dacă tot sunt aici, aş putea să transpir puţin.

– Cu mine cum rămâne? întrebă Mac. Se observă ceva?

– Îmbunătăţirile sunt incredibile. Să lucrăm bicepşii, ordonă Parker. Îţi arăt eu.

Pe la nouă, Emma era spălată, îmbrăcată şi gata de treabă. La masa ei de lucru, înconjurată de flori.

Pentru aniversarea a cincizeci de ani a părinţilor lor, clienţii Emmei voiau să recreeze atmosfera de la nunta acestora şi de la petrecerea ce avusese loc într-o grădină. Şi să mai aducă ceva îmbunătăţiri.

Prinsese cu pioneze pe o tablă copii ale pozelor din albumul de nuntă şi adăugase nişte schiţe şi diagrame, o listă de flori, suporturi, accesorii. Pe o altă tablă, pusese schiţa lui Laurel, cu tortul de nuntă simplu şi elegant pe trei niveluri, ornat pe margini cu narcise galbene şi lalele roz-pal. Pe lângă asta, mai era şi figurina comandată de familie, ce reprezenta cuplul în ziua nunţii lor, până în cele mai mici detalii, cum ar fi dantela de pe marginile fustei până la genunchi a miresei.

Cincizeci de ani împreună, se gândi privind fotografiile. Atâtea zile şi nopţi, aniversări şi mese de Crăciun. Naşteri, morţi, certuri, râsete.

Pentru ea, asta era mai romantic decât maurii purtaţi de vânturi şi castelele din poveşti.

Avea de gând să le ofere grădina lor. O lume de grădini.

Începu cu narcise, plantându-le în şanţurile lungi, umplute cu muşchi, completă cu lalele şi zambile. Din loc în loc, adăugă fire de saschiu. De şase ori umplu căruciorul, plimbându-l până la răcitor şi înapoi.

Amestecă litri întregi de apă cu îngrăşământ pentru flori, umplând cilindrii înalţi de sticlă. Curăţă codiţe, ţinându-le sub apa rece în timp ce le tăia, şi începu să aranjeze nemţişori, micşunele, gura-leului, nori pufoşi de iarba-miresei şi asparagus dantelat. Amestecă nuanţele subtile cu cele tari, creând iluzia unei grădini de primăvară.

Timpul trecea repede.

Se opri doar cât să-şi mişte umerii, să-şi rotească gâtul şi să-şi dezmorţească degetele.

Ornă cu flori de lămâi suportul în care pusese apă mai devreme, formând o bază, peste care aplică sprayul pentru strălucire.

Luă trandafirii din găleata în care îi ţinea şi începu să cureţe codiţele, neavând timp să se plângă atunci când se zgâria tăind-le la aceeaşi lungime, pentru a face primul din cele cincizeci de copii ale buchetului pe care mireasa îl purtase cu jumătate de secol în urmă.

Pornea dinspre centru, lipind cu minuţiozitate fiecare codiţă, cu adeziv, în forma dorită. Curăţa, tăia şi adăuga– apreciind alegerea trandafirilor multicolori, făcută de către mireasă.

„Drăguţ“, se gândi Emma, fericită. Odată aşezat în vaza de sticlă, buchetul i se păru minunat. „Au mai rămas doar patruzeci şi nouă de făcut.“

Se decise să ia o pauză, înainte de a se apuca de celelalte.

După ce cără pungile cu resturile de flori la compostoarele sale, îşi curăţă verdele de pe degete şi de sub unghii la chiuveta ei de lucru.

Ca răsplată pentru munca de dimineaţă, îşi luă o cola dietetică şi o farfurie de salată cu paste şi ieşi pe terasa casei. Grădinile ei nu puteau concura– încă– pe aceea pe care abia o crease. Dar cuplul ei fericit se căsătorise în Virginia de Sud. Mai avea nevoie de câteva săptămâni pentru a ajunge acolo, mustăci ea, privind mulţumită vârfurile verzi ale bulbilor de primăvară şi coroanele reînverzite ale plantelor perene.

Cerul albastru şi temperatura plăcută făceau ninsoarea ce căzuse cu o seară înainte să pară doar o amintire.

O zări pe Parker alături de un grup de oameni– unii dintre clienţii potenţiali ai acelei zile, făcând turul proprietăţii –, străbătând una dintre terasele principale. Parker gesticula înspre pergolă şi copacul de trandafiri. Clienţii trebuiau să-şi imagineze abundenţa de trandafiri albi şi glicina luxuriantă, dar Emma ştia că şi vasele cu panseluţe şi vinca căţărătoare, pe care le plantase, arătau foarte bine. La fel şi lacul mărginit cu straturi de crini şi cu sălcii ce abia începeau să înverzească.

Se întrebă dacă, peste cincizeci de ani, va exista undeva un florar ocupat să creeze cincizeci de buchete aniversare pentru acest viitor cuplu. Dacă vor avea copii, nepoţi şi strănepoţi, care să îi iubească într-atât, încât să le ofere o astfel de aniversare.

Oftând uşor din cauza durerii musculare resimţite în urma exerciţiilor şi a muncii matinale, îşi întinse picioarele pe scaunul din faţa ei, îşi ridică faţa către soare şi închise ochii.

Simţi mirosul pământului, izul puternic al îngrăşământului, şi auzi o pasăre ciripindu-şi bucuria.

– Trebuie să încetezi să te speteşti muncind în asemenea hal.

Deschise ochii– oare aţipise?– şi clipi către Jack. Se blocă, privindu-l cum lua o pastă din farfuria ei şi o băga în gură.

– Sunt bune. Mai ai?

– Poftim? O, Doamne! făcu ea speriată, uitându-se la ceas, după care respiră uşurată. Cred că am aţipit, dar numai pentru câteva minute. Mai am de făcut patruzeci şi nouă de buchete.

– Ai o nuntă cu patruzeci şi nouă de mirese? se miră Jack încruntându-se.

– Ce? Nu, îi răspunse, dând din cap să se dezmeticească. O aniversare de cincizeci de ani şi refacerea buchetului miresei pentru fiecare an. Ce cauţi aici?

– Aveam nevoie de haină.

– A, da, sigur. Scuze că am uitat să ţi-o înapoiez aseară.

– Nu-i nici o problemă. Aveam o întâlnire peste drum, spuse el, luând încă o pastă. Mai ai din astea? Am ratat prânzul.

– Da, sigur. Măcar un prânz îţi datorez. Stai jos. Îţi aduc o farfurie.

– O accept, şi nu m-ar deranja şi o doză de cofeină. Caldă sau rece.

– Nici o problemă, zise ea, aranjându-şi părul ce scăpase din agrafe. Pari puţin obosit.

– Am avut o dimineaţă plină. Şi trebuie să mai vizitez o lucrare în cam patruzeci şi cinci de minute. Aveam timp să trec pe la tine între cele două, aşa că…

– E numai bine. Mă întorc imediat.

Era epuizat, se gândi, întinzându-şi picioarele. Nu neapărat din cauza muncii sau a discuţiei aprinse cu un inspector din acea dimineaţă, pe care ar fi abordat-o mai bine dacă nu ar fi fost mort de oboseală. Ar fi fost epuizant pentru oricine să se sucească şi să se foiască, încercând să alunge fanteziile în care apărea o anume doamnă cu ochi căprui.

Aşadar, s-a decis să fie stupid şi masochist şi să-i facă o vizită cu pretextul haina.

Cine ar fi crezut că arată atât de sexy, dormind la soare?

Acum, că o văzuse, nu avea să doarmă mai bine la noapte.

Trebuia să treacă peste asta. Să aranjeze o ieşire cu o blondă, sau cu o roşcată. Mai multe întâlniri cu mai multe blonde sau cu mai multe roşcate, până când ar fi reuşit să o treacă din nou pe Emma pe lista de Acces Interzis.

Acolo unde era locul ei.

Aceasta ieşi din casă cu haina lui într-o mână şi cu o tavă în cealaltă.

Era de o frumuseţe care, în opinia lui, tăia respiraţia oricărui bărbat. Iar atunci când zâmbea, felul în care o făcea parcă îl fulgera.

Încercă să-şi construiască în minte un indicator cu Acces Interzis.

– Mai aveam nişte pâine cu măsline de la mătuşa mea, Terry, îi spuse ea. E foarte bună. Ţi-am adus cafea rece.

– Foarte bine. Mulţumesc.

– Nici o problemă. E plăcut să ai companie atunci când iei o pauză, zise, aşezându-se. La ce lucrezi?

– La mai multe, spuse, muşcând din pâine. Ai dreptate. E foarte bună.

– Reţeta secretă a mătuşii Terry. Ziceai că ai o lucrare prin zonă?

– Nu numai una. Cea la care merg acum pare să nu aibă sfârşit. A început acum doi ani, clientul dorindu-şi o reamenajare a bucătăriei; acum s-a ajuns la o renovare completă a băii principale, care include o cadă japoneză, un jacuzzi şi un duş cu aburi, în care încap şase oameni.

– Interesant, zise, privindu-l cu ochii ei minunaţi pe sub sprâncenele ridicate.

– Am tot aşteptat să mă întrebe dacă nu putem merge un pic mai departe cu extinderea, adăugând o piscină. Dar şi-a îndreptat atenţia către exterior. A decis că vrea o bucătărie de vară lângă piscina de afară. A văzut un model într-o revistă. Nu poate trăi fără ea.

– Cum ar putea cineva să trăiască fără aşa ceva?

Jack zâmbi şi continuă să mănânce.

– Are douăzeci şi şase de ani. Soţul ei are cincizeci şi opt, e plin de bani şi bucuros să-i satisfacă toate capriciile. Şi ea are multe capricii.

– Sunt sigură că o iubeşte, şi de ce n-ar face-o fericită, dacă îşi permite?

– Mie îmi convine, zise Jack abia ridicând din umeri, atâta timp cât mă plăteşte bine.

– Eşti cinic, zise, îndreptând furculiţa către el, înainte de-a o înfige într-o pastă. Pe ea o consideri o nevastă tinerică, luată pe post de trofeu, iar pe el, un prost de vârsta a doua.

– Probabil că asta crede prima lui soţie; eu îi văd doar ca pe nişte clienţi.

– Nu cred că vârsta este un criteriu, atunci când discutăm despre dragoste sau căsătorie. E vorba despre doi oameni implicaţi într-o relaţie şi despre ceea ce simt unul pentru celălalt. Poate că ea îl face să se simtă din nou mai tânăr şi mai energic. Dacă ar fi fost vorba doar despre sex, de ce s-ar fi căsătorit cu ea?

– Să spunem doar că o femeie care arată ca ea dispune de o putere de convingere foarte mare.

– Poate că ai dreptate, dar am organizat nenumărate nunţi aici, unde diferenţa de vârstă era semnificativă.

– O nuntă nu e acelaşi lucru cu o căsătorie, zise el, dând din furculiţă şi apoi înfigând-o într-o pastă, la fel cum făcuse şi ea mai devreme.

– O.K., ai dreptate, spuse ea, lăsându-se pe spate şi bătând din degete pe masă. Dar nunta este preludiul, este începutul simbolic şi ritualic al unei căsnicii, deci…

– S-au căsătorit în Las Vegas.

Continuă să mănânce, cu o faţă serioasă, uitându-se la ea cum încerca să se abţină să nu râdă.

– Multă lume se căsătoreşte în Las Vegas. Asta nu înseamnă că nu vor petrece mulţi ani fericiţi şi împliniţi împreună.

– I-a căsătorit un travestit îmbrăcat în Elvis.

– O.K., deja începi să inventezi. Dar chiar dacă nu ai face-o, acest gen de… alegere dovedeşte un bun simţ al umorului, care, în opinia mea, este un element important pentru succesul unei căsnicii.

– Hai, c-ai întors-o bine. Excelente paste, zise el, privind-o pe Parker cum discuta cu potenţiali clienţi pe terasa principală. Afacerile par să vă meargă bine.

– Cinci evenimente, săptămâna asta, pe domeniu, plus o petrecere pentru mireasă, care are loc în altă parte.

– Da, o să fiu aici la evenimentul de sâmbătă seară.

– Eşti prieten cu mirele sau cu mireasa?

– Cu mirele. Mireasa e un monstru.

– Dar chiar este, zise Emma, lăsându-se pe spate şi râzând. Mi-a adus o poză cu buchetul celei mai bune prietene a ei, nu pentru a-l copia, dimpotrivă. Al ei are un stil complet diferit. Numărase trandafirii din el şi voia cel puţin unul în plus în buchetul ei– m-a avertizat că îi va număra.

– Sunt sigur că o va face. Şi cred că-ţi pot garanta că, indiferent de cât de bine îţi vei face treaba, ea tot va găsi un defect.

– Da, ne-am dat seama de asta. Face parte din fişa postului. Ai parte de monştri şi de îngeri, plus ce se mai găseşte între. Dar nu trebuie să mă gândesc la ea în fiecare zi. Azi e o zi bună.

Jack ştia că vorbea serios. Părea relaxată şi parcă strălucea. Oricum, aşa era mereu.

– Pentru că ai de făcut cincizeci de buchete?

– Asta, şi pentru faptul că ştiu că-i vor plăcea celei care a fost mireasă acum cincizeci de ani. Cincizeci de ani! Îţi poţi imagina?

– Nu-mi pot imagina cincizeci de ani în nici o situaţie.

– Nu-i adevărat. Trebuie să-ţi imaginezi că lucrurile pe care le construieşti dăinuie timp de cincizeci de ani. Şi chiar mai mult.

– Ai dreptate, o aprobă. Dar în cazul ăsta e vorba despre construcţii.

– O căsnicie e acelaşi lucru. E construcţia unor vieţi. E nevoie de muncă, îngrijire, reparaţii. Şi cuplul nostru aniversar dovedeşte că este posibil. Gata pauza pentru mine.

– Şi pentru mine. Mă ocup eu de astea, zise, punând farfuriile pe tavă şi luând-o de pe masă, în timp ce se ridicau. Lucrezi singură azi? Unde-ţi sunt spiriduşii?

– Vor fi aici mâine. Şi o să fie nebunie, pentru că ne apucăm de florile pentru evenimentele din weekend. Azi sunt doar eu, cam trei mii de trandafiri şi o linişte de vis, spuse deschizându-i uşa.

– Trei mii? Vorbeşti serios? O să-ţi cadă degetele.

– Am degete foarte puternice. Şi dacă va fi nevoie, o să vină cineva să mă ajute, pentru câteva ore, la codiţe.

Puse tava pe masa din bucătărie, gândindu-se, aşa cum făcea întotdeauna, că la ea în casă mirosea a pajişte.

– Spor la treabă. Mersi pentru prânz.

– Cu plăcere.

Îl conduse la uşă, unde se opri.

– Cum a rămas cu maşina ta?

– Ah! Parker mi-a dat numele unui mecanic şi un atelier. Kavanaugh. O să-l sun.

– E bun. Sună-l cât mai repede. Ne vedem sâmbătă.

În timp ce se îndrepta spre maşină, şi-o închipui întorcându-se la trandafirii ei. Stând printre ei ore întregi, învăluită în parfumul lor, curăţând codiţele de ţepi şi apoi… făcând ce făcea ea acolo pentru a crea ceea ce femeile ţineau în mână, atunci când făceau marele pas.

Se gândi la felul în care arăta, când apăruse el, stând la soare, cu faţa ridicată, cu ochii închişi, cu buzele ei pline uşor deschise, de parcă ar fi visat ceva plăcut. Cu părul prins în coc şi cu cerceii mici de argint atârnându-i în urechi.

Se gândise, puţin, dar intens, la cum ar fi fost să o sărute. Ar fi putut să nu-l ia în serios, să facă o glumă despre Frumoasa din Pădurea Adormită. Avea simţul umorului, aşa că ar fi putut să i se pară amuzant.

Dar avea şi un temperament vulcanic, mustăci el. Nu îl scotea la iveală prea des, dar îl avea.

Oricum, nu mai conta, îşi reaminti, pentru că ratase ocazia. Adunarea de blonde şi brunete era o idee mai bună decât zgândărirea acestei mâncârimi din ce în ce mai enervante, atunci când venea vorba despre Emma.

Prietenii sunt prieteni, iubiţii sunt iubiţi. Poţi transforma un iubit într-un prieten, dar intri pe teren nesigur când vine vorba să transformi un prieten într-un iubit.

Aproape că ajunsese pe şantier, când îşi dădu seama că îşi lăsase haina la ea pe terasă.

– Fir-ar să fie! Fir-ar să fie!

Acum era ca unul dintre idioţii aceia care îşi lăsau în mod intenţionat ceva acasă la o femeie, pentru a avea o scuză să treacă pe-acolo din nou şi să încerce să înscrie. Şi nu era cazul aici.

Sau era?

Fir-ar să fie! Poate că era.