capitolul 6

În biroul aflat la etajul casei sale din oraş pe care o renovase, Jack lucra la un proiect pe calculator. Se gândise la anexa studioului lui Mac după terminarea programului, şi cum nici ea, nici Carter nu se grăbeau foarte tare, putea să se joace, să refacă şi să revizuiască atât întregul plan, cât şi micile detalii.

Acum, că Parker voia un al doilea proiect, care să includă anexe atât la parter, cât şi la etaj, trebuia să revizualizeze nu doar detaliile şi designul, ci întregul ansamblu. Era mai inteligent, după părerea lui, să facă toate modificările odată, chiar dacă asta însemna să arunce la gunoi schiţele originale.

Jonglă cu linii şi contururi, cu jocul de lumini ca parte a spaţiului mărit în care să se desfăşoare studioul. Extinzând cabina actuală de probă şi spaţiul de depozitare, şi mărind amprenta la sol a celor două, putea extinde baia, adăuga un duş– lucru pe care se gândi că cei doi l-ar aprecia mai târziu –, oferindu-i lui Mac spaţiul necesar pentru probe şi dublând spaţiul actual de depozitare.

Biroul lui Carter de la etaj…

Se lăsă pe spate, sorbi nişte apă şi încercă să gândească asemenea unui profesor de engleză. Ce şi-ar dori şi ce i-ar trebui în spaţiul lui de lucru? Eficienţă, cu o tentă tradiţională– ca şi Carter. Rafturi pentru cărţi de-a lungul pereţilor. Pe doi pereţi.

Vitrine, se decise, întorcându-se spre biroul său în formă de U şi încercând să facă o schiţă rapidă. Dulapuri dedesubt, în care să-şi depoziteze obiectele de papetărie şi fişele studenţilor.

Nimic lucios, nimic prea elegant. Nu pentru Carter.

Lemn închis la culoare, se gândi, cu un aspect englezesc vechi. Dar şi ferestre generoase, pentru a fi în ton cu restul clădirii. Acoperiş în pantă, pentru a rupe liniile. Câteva lucarne. Un perete încadrat pentru a forma o nişă, în care se putea sta, dând spaţiului o notă interesantă.

Un loc unde un bărbat putea să se retragă, atunci când soţia lui era nervoasă sau când voia, pur şi simplu, să tragă un pui de somn după-amiaza.

De pus o uşă cu geamuri de sticlă aici şi de adăugat o terasă– la scară mică. Poate că tipul dorea să iasă la un brandy şi un trabuc. Se putea întâmpla şi asta.

Se opri un moment, uitându-se la meciul care era în plină desfăşurare pe ecranul plat din stânga sa. În timp ce cocea ideile în minte, îi văzu pe cei de la Philly învingându-i pe Red Sox.

Ce prostie.

Se întoarse la desen. Şi se gândi: Emma.

Înjurând, îşi trecu o mână prin păr. Se descurcase foarte bine în încercarea de a nu se gândi la ea. Treabă, meciuri de fotbal şi alte nimicuri. Emma era într-un alt compartiment, care trebuia să rămână închis.

Nu voia să se gândească la ea. Nu-i făcea bine. Făcuse o greşeală, în mod clar, dar nu era un capăt de lume. O sărutase pe fată, atâta tot.

Un sărut demenţial, acum că se gândea mai bine. Totuşi, fusese genul acela de întâmplări, genul acela de momente. Mai erau necesare câteva zile pentru a trece efectul şi apoi lucrurile puteau reveni la normal.

Nu era genul de femeie care să-i reproşeze ceva.

Oricum, nu se întâmplase numai din vina lui. Se încruntă, sorbind din nou nişte apă. Da, normal că nu era doar vina lui. O fi fost şi ea întoarsă pe dos?

Erau oameni mari; se sărutaseră. Şi cu asta, basta.

Dacă aştepta ca el să-şi ceară scuze, putea să aştepte mult şi bine. Trebuia să se împace cu ideea– şi cu el. El şi Del erau apropiaţi, şi mai era prieten, prieten bun, şi cu celelalte membre ale cvartetului. Dacă mai adăuga şi remodelarea despre care vorbise Parker, urma să petreacă mult timp pe domeniu, în lunile ce urmau.

Îşi trecu din nou mâna prin păr. O.K., acestea fiind spuse, trebuiau amândoi să se împace cu ideea.

– La naiba!

Îşi frecă faţa cu palmele, ordonându-i creierului să treacă înapoi la treabă. Încruntându-se, studie scheletul designului său. Îşi miji ochii.

– Un moment, un moment.

Dacă răsturna tot proiectul şi îl înclina, adăugând o consolă, ar fi creat o zonă de terasă parţial acoperită, în spatele casei. Le-ar fi oferit spaţiul exterior de care aveau nevoie, intimitate şi o mică grădină. Emma sigur ar avea câteva idei în legătură cu asta.

Ar face liniile şi formele clădirii mai interesante şi ar mări spaţiul utilizabil, fără costuri semnificative de construcţie.

– Eşti un geniu, Cooke.

Tocmai când se pregătea să planifice totul, cineva bătu la uşă.

Cu gândul încă la desen, se ridică şi traversă sufrageria apartamentului său, aflat deasupra firmei. Presupunând că era Del, sau unul dintre prietenii săi, şi sperând că şi-au adus berea de-acasă, deschise uşa ce dădea în bucătărie.

Stătea în lumina strălucitoare a verandei şi mirosea ca miriştile luminate de lună.

– Emma.

– Vreau să vorbesc cu tine, zise ea, trecând pe lângă el, aruncându-şi părul pe spate şi întorcându-se. Eşti singur?

– Ăăă… da.

– Bine. Ce naiba se întâmplă cu tine?

– Despre ce vorbim?

– Nu încerca să pari amuzant. Nu-s într-o dispoziţie bună. Flirtezi cu mine, îmi porneşti maşina, îmi masezi umerii, îmi mănânci pastele, îmi împrumuţi haina ta şi apoi…

– Presupun că puteam doar să-ţi fac cu mâna când am trecut pe lângă tine pe stradă. Sau să te las să tremuri până te-ai fi făcut vânătă la faţă. Doar mi-era foame.

– E vorba despre toate la un loc, se răsti ea, trecând prin bucătărie şi ajungând în holul larg, cu mâinile gesticulând. Şi ai evitat să pomeneşti de masajul umerilor şi de partea cu „apoi“.

Neavând ce să facă, se luă după ea.

– Pari stresată şi enervată. La momentul respectiv, nu te-a deranjat.

Întorcându-se, îşi miji ochii căprui şi catifelaţi.

– Şi apoi…

– O.K., deci a fost un „apoi“. Tu erai acolo, eu eram acolo, deci se potriveşte. Nu e ca şi când m-aş fi dat eu la tine şi tu te-ai opus. Pur şi simplu… dintr-odată „sărutat“ suna prea important. Ne-am lipit buzele pentru un minut.

– Lipit buzele. Ai doisprezece ani? M-ai sărutat.

– Ne-am sărutat.

– Tu ai început.

– Ai doisprezece ani? zâmbi el.

Emma scoase un şuierat uşor şi Jack simţi furnicături pe ceafă.

– Tu ai făcut prima mişcare, Jack. Tu mi-ai adus vin, tu ai devenit intim acolo pe scări, masându-mi umerii. Tu m-ai sărutat.

– Vinovat, la toate capetele de acuzare. Tu mi-ai răspuns. Şi apoi ai fugit de parcă te-aş fi înţepat.

– M-a sunat Parker. Lucram. Te-ai evaporat. Şi ai rămas evaporat de-atunci.

– Evaporat? Am plecat. Ai fugit de parcă te-ar fi urmărit furiile iadului, şi Whitney mă enervează teribil. Aşa că am plecat. Şi, în mod ciudat, am o slujbă– la fel ca tine –, aşa că mi-am petrecut ultima săptămână lucrând. Nu m-am evaporat. Doamne, nu pot să cred că am zis „evaporat“, spuse, trăgându-şi sufletul. Hai să stăm jos.

– Nu vreau să stau jos. Sunt prea nervoasă ca să stau jos. Nu faci aşa ceva şi apoi pleci.

Cum ea îndreptase un deget acuzator spre el, Jack făcu acelaşi lucru.

– Tu ai plecat.

– Nu asta voiam să spun, ştii foarte bine. Pager, Parker, treabă, spuse, dând iar din mâini. Nu m-am dus nicăieri. Pur şi simplu, a trebuit să plec pentru că MSM s-a decis că vrea să verifice buchetul ce trebuia aruncat, înainte să se învrednicească să-l arunce, şi voia să facă lucrul ăsta acolo şi atunci. Enervează groaznic pe toată lumea, dar nu am plecat pur şi simplu. Tu ai plecat, zise ea, împingându-l uşor cu mâna. Şi a fost nepoliticos.

– Dumnezeule! O să mă cerţi acum? Stai, deja ai făcut-o. Te-am sărutat. Mărturisesc. Gura ta e de vină, nu m-am putut abţine– după cum s-a văzut foarte clar. Ochii lui scânteiară, ca norii plini de tunete şi fulgere ai unei furtuni. Nu ai strigat după ajutor, aşa că am acţionat. Spânzură-mă.

– Nu e vorba despre sărut. Este, dar nu este. Este vorba despre de ce, şi despre după, şi despre cum.

– Poftim? zise el holbându-se la ea.

– Da! Am dreptul la un răspuns acceptabil.

– L-ai uitat pe „unde“, aşa că o să-l introduc şi pe el. „Unde“ e întrebarea acceptabilă? Găseşte-o, şi eu o să încerc să-ţi dau un răspuns acceptabil la ea.

Ardea la foc mocnit. Nu mai întâlnise o femeie care putea să fiarbă efectiv. Vai, cât era de sexy.

– Dacă nu putem discuta ca doi adulţi, atunci…

– La naiba!

Dacă o făcuse o dată, de ce n-ar fi făcut-o şi a doua oară? O prinse în braţe, trăgând-o mai aproape şi ridicând-o pe vârfuri. Încercă să zică un „ce“ sau un „cum“, dar înainte să apuce, îi acoperi gura. Îşi folosi dinţii, muşcând-o scurt şi nerăbdător, făcându-i buzele să se deschidă de surprindere sau poate ca răspuns. Nu îl interesa care era motivul, nici când îi întâlni limba, nici când gustul ei îi cuprinse toate simţurile ca un curent ce îi trecea prin sânge.

Mâinile i se încâlciră în părul ei sălbatic, trăgându-i capul uşor pe spate.

Stop, vru ea să zică. Chiar ar fi vrut. Dar se simţea ca şi când ar fi fost prinsă de vară, de căldură şi de umezeală. Orice gând raţional se topea, în timp ce corpul ei trecea de la călduţ la cald şi la fierbinte.

Când el îşi ridică privirea, rostindu-i numele, Emma doar dădu din cap şi îl trase din nou spre ea.

Pentru câteva minute nebune, mâinile lui se plimbară peste tot, provocatoare, incandescente, până când aproape rămase fără suflare.

– Dă-mi voie, zise el, căutându-i nasturii cămăşii.

– O.K. L-ar fi lăsat să facă cam orice.

Când mâna lui îi acoperi inima agitată, îl trase pe podea.

Pielea fină, muşchii tari şi o gură înfometată. Se arcui sub el şi trecu deasupra. Îi scoase tricoul şi îi zgârie pieptul cu dinţii. Cu un oftat, o ridică din nou, sărutându-i gura şi gâtul, cu o disperare frenetică pe măsura celei pe care o arăta şi ea.

Pe jumătate înnebunit, o trânti pe spate, gata să îi rupă hainele. Cotul ei lovi podeaua cu putere. Emma văzu stele verzi în faţa ochilor.

– Of, Doamne!

– Ce e? Emma. Rahat. La naiba. Îmi pare rău. Lasă-mă să mă uit.

– Nu. Stai. Ameţită, cu urechile ţiuindu-i şi uşor năucă, reuşi să se ridice. Ha, ha! Of, Doamne… zise ea din nou.

– Îmi pare rău. Îmi pare rău. Stai. Începu să îi frece antebraţul, ca să calmeze durerile şi înţepăturile pe care îşi închipui că le simţea, încercând să-şi calmeze respiraţia, suflând greu.

– Râzi.

– Nu. Nu. Sunt prea copleşit de dorinţă şi pasiune ca să pot respira normal.

– Râzi, zise ea împungându-l în piept cu degetul arătător al mâinii sănătoase.

– Nu. Mă chinui cu bărbăţie să n-o fac. Era, probabil, prima dată, se gândi el, că făcea asta într-un moment atât de pasional. E mai bine? Cât de cât? o întrebă, făcând greşeala să o privească în ochi.

Izbucniră amândoi în râs. Jack pierduse bătălia şi se prăvăli, pur şi simplu, pe podea, râzând din toată inima.

– Îmi pare sincer rău.

– De ce? Când ai demonstrat o atât de mare fineţe!

– De, asta spun toate. Tu eşti cea care a ales podeaua, când am o canapea foarte bună doi metri mai încolo, şi un pat la fel de bun la capătul acelor scări. Dar nu, nu te poţi controla destul, cât să ajungem la o suprafaţă moale.

– Doar un fricos are nevoie de o suprafaţă moale când vine vorba despre sex.

– Nu-s un fricos, soro, o privi, zâmbind periculos. Hai să mai încercăm o dată.

– Stai, spuse ea, punându-i o mână pe piept. Hm, mişto pectorali, apropo. Dar stai, zise ea, ridicându-şi braţul încă amorţit şi dându-şi părul pe spate. Jack, ce facem noi aici?

– Dacă trebuie să îţi explic, înseamnă că ceva nu e bine.

– Nu, serios. Vreau să spun… Se uită la cămaşa ei deschisă şi la sutienul alb de dantelă ce abia se zărea. Uite-te la noi. Uite-te la mine.

– Crede-mă, asta făceam. Asta fac. Şi vreau să continui s-o fac. Ai un corp absolut superb. Tot ce vreau e să…

– Da, am înţeles. Şi eu la fel, dar, Jack, nu putem pur şi simplu să… Am pornit-o pe o cale greşită.

– Calea e bună şi duce spre casă, după părerea mea. Dă-mi cinci minute să te conving. Unul. Dă-mi unul.

– Probabil că nu ar fi nevoie de mai mult de treizeci de secunde. Dar nu, răspunse ea atunci când el zâmbi. Serios. Nu putem să facem asta în felul ăsta. Sau deloc. Poate. Totul înlăuntrul ei scăpăra de nerăbdare şi voia. Nu sunt sigură. Trebuie să ne gândim, să medităm, să cugetăm şi, poate, să analizăm mai bine. Jack, suntem prieteni.

– Eu mă simt tare prietenos.

– Suntem prieteni, zise ea cu ochii calzi, punându-şi mâna pe obrazul lui.

– Suntem.

– Mai mult, avem prieteni care ne sunt prieteni. Atât de multe legături. Aşa că, oricât de mult mi-ar plăcea să zic: „La naiba, hai să încercăm canapeaua aia, apoi patul şi, runda a treia, podeaua“, nu se poate.

– Emmaline. Ochii lui erau ca un fum adânc şi întunecat. Mă omori.

– Sexul nu e acelaşi lucru cu un sărut pe scările din spate. Chiar dacă a fost un sărut remarcabil. Deci trebuie să ne gândim bine înainte de a ne decide. Refuz să mă gândesc că aş putea să nu-ţi mai fiu prietenă, Jack, doar pentru că în momentul ăsta aş vrea să te văd dezbrăcat. Eşti prea important pentru mine.

– Aş fi vrut să nu fi spus asta, zise el, oftând. Şi tu eşti. Ai fost întotdeauna.

– Atunci, hai să stăm puţin şi să ne gândim la asta, spuse ea, lăsându-se pe spate şi încheindu-şi cămaşa.

– Nu ştii cât mă întristează să te văd făcând asta.

– Ba ştiu. Aproape la fel de mult ca pe mine. Nu te ridica, zise ea, sculându-se şi luându-şi geanta pe care o scăpase pe jos când o luase el în braţe. Dacă te ajută în vreun fel, o să am o noapte mizerabilă, gândindu-mă la ce s-ar fi întâmplat dacă nu ne opream.

– Nu mă ajută, pentru că şi eu o să am parte de acelaşi lucru.

– Asta este, spuse, întorcând capul în timp ce se îndrepta spre uşă. Tu ai început.

De dimineaţă, după noaptea mizerabilă pe care o prevăzuse, Emma avea nevoie de prietenele ei şi de clătitele doamnei Grady. Negocie cu ea însăşi. Prietenele erau în regulă, cu siguranţă, dar pentru clătite trebuia mai întâi să înfrunte îngrozitoarea sală de sport.

Îşi luă echipamentul şi porni iritată şi tânjind după cofeină spre clădirea principală. Pe drum, coti către studioul lui Mac. Nu vedea nici un motiv pentru care prietena ei să nu sufere alături de ea.

Fără să se gândească, intră direct şi o porni către bucătărie. O găsi pe Mac într-o pereche de boxeri de bumbac şi un maiou, aplecată deasupra mesei, cu zâmbetul pe buze şi o cană de cafea alături. Carter era de cealaltă parte a mesei, în sacoul lui de tweed, în aceeaşi poziţie şi cu acelaşi zâmbet.

Ar fi trebuit să bată la uşă, se gândi imediat Emma. Trebuia să-şi aducă aminte să bată la uşă, acum că locuia şi Carter aici.

– Bună, o salută Mac, ridicându-şi cana.

– Scuze.

– Iar ai rămas fără cafea?

– Nu, eu…

– Avem destulă, îi zise Carter. Am făcut un ibric întreg.

– Nu ştiu de ce trebuie să te căsătoreşti cu ea, şi nu cu mine, zise Emma, aruncându-i o privire întristată.

Vârfurile urechilor i se înroşiră puţin, dar ridică din umeri, zicând:

– Păi, poate dacă lucrurile nu merg…

– Se crede simpatic, replică sec Mac. Şi, la naiba, are dreptate, zise apropiindu-se şi trăgându-l de cravată.

Sărutul fu uşor şi delicat, după părerea Emmei. Genul de sărut matinal între doi îndrăgostiţi care ştiu că va fi timp, foarte mult timp, pentru săruturi mai pasionale şi mai încinse.

Le invidia din cale-afară pe cele uşoare şi delicate.

– Du-te la şcoală, profesore. Luminează minţile tinere.

– Ăsta-i planul, zise el, luându-şi servieta şi trecându-şi mâna prin părul strălucitor al lui Mac. Ne vedem diseară. Pa, Emma.

– Pa.

Deschise uşa, privi înapoi şi se lovi cu cotul de toc.

– Fir-ar să fie! bolborosi el, închizând uşa în urma lui.

– Face asta cam la fiecare trei… Ce-i cu tine? o întrebă Mac. Te-ai înroşit toată.

– Nimic. Dar se surprinse frecându-şi cotul şi aducându-şi aminte. Nimic. Am trecut pe aici în drumul meu spre camera de tortură. Am de gând să-i cerşesc nişte clătite doamnei Grady, după ce sufăr puţin.

– Dă-mi două minute să mă schimb.

Emma începu să se plimbe prin cameră, după ce Mac urcă scările. Trebuia să existe o metodă subtilă, simplă şi logică prin care să-i explice lui Mac ceea ce se întâmplase cu Jack. Ceea ce se întâmpla cu Jack. Şi să-i ceară să facă o excepţie de la regula nu-ne-culcăm-cu-foştii-prietenelor.

Mac şi Jack erau prieteni, deci ăsta putea fi un argument. Şi altul, cu mult mai important, imens de-a dreptul, era acela că Mac era nebuneşte şi totalmente îndrăgostită de Carter. Se căsătoreau, pentru numele lui Dumnezeu! Ce fel de prietenă şi-ar pune o altă prietenă să respecte regula nu-foştilor când e pe cale să se mărite cu domnul Adorabil?

Ar fi fost pur şi simplu egoist, obtuz şi răutăcios din partea ei.

– Hai să mergem înainte să mă răzgândesc, zise Mac, intrând în fugă în bucătărie, îmbrăcată într-un hanorac tras peste o bustieră şi nişte pantaloni strâmţi. Îmi simt bicepşii şi tricepşii în formă. Braţe de fier, ale mele sunteţi!

– De ce trebuie să fii aşa? întrebă Emma.

– Aşa? Poftim?

– Suntem cele mai bune prietene de când eram bebeluşi. Nu văd de ce te-ai opune, având în vedere că nu îl vrei.

– Pe cine? Pe Carter? Ba îl vreau. Nu ţi-ai băut cafea în dimineaţa asta, nu-i aşa?

– Dacă aş bea cafea, creierul meu ar fi destul de treaz ca să găsească motive pentru care nu ar merge. Şi nu asta-i ideea.

– O.K. De ce eşti supărată pe mine?

– Nu-s supărată pe tine. Tu eşti supărată pe mine.

– Atunci spune că-ţi pare rău şi uităm totul, zise Mac, deschizând uşa şi ieşind.

– De ce să-mi pară rău? M-am oprit, spuse Emma, trântind uşa după ele.

– Te-ai oprit din ce?

– M-am oprit… Suspinând, îşi apăsă degetele pe ochi. E lipsa de cofeină. Mintea mea e înceţoşată. Încep cu mijlocul. Sau poate cu finalul.

– Vreau să ştiu de ce sunt supărată pe tine ca să mă comport ca atare. Scorpie ce eşti.

Emma trase aer în piept şi-l ţinu un moment.

– L-am sărutat pe Jack. Sau el m-a sărutat pe mine. El a început. Şi apoi s-a evaporat, aşa că m-am dus până la el, să-i zic vreo două, şi a făcut-o din nou. Iar eu l-am lăsat. Apoi, am ajuns pe jos, şi hainele zburau, până când m-am lovit la cot. Foarte tare. Şi asta m-a readus la realitate. Aşa că m-am oprit, deci nu ai de ce să fii supărată.

Mac rămăsese cu gura deschisă încă de la prima frază a Emmei.

– Poftim? Poftim? spuse, lovindu-şi cu palma o ureche şi scuturând din cap ca şi când ar fi vrut să scape de apa din urechi. Poftim?

– Nu mai spun totul încă o dată. Ideea e că m-am oprit şi am spus că-mi pare rău.

– Lui Jack?

– Nu, adică, da, dar ţie. Îţi spun că-mi pare rău.

– De ce?

– Pentru numele lui Dumnezeu, Mac, regula.

– O.K. Mac se opri, îşi înfipse mâinile în talie şi privi în gol. Nu, încă nu înţeleg. Să încercăm altceva. Asta e tabla, şi acum e curată, zise, făcându-se că şterge ceva imaginar. S-o luăm de la capăt. Tu şi Jack– uau!– am nevoie de un minut să absorb informaţia… Gata. Tu şi Jack aţi avut parte de o mare mozoleală.

– Nu a fost o mozoleală. Sărută excelent, lucru pe care, probabil, îl ştii deja.

– Îl ştiu?

– Şi-mi pare rău pentru faza aceea. De fapt nu chiar, pentru că a căzut din senin. Bine, nu în întregime, din moment ce am simţit ceva pentru el când mă aflam sub capotă.

– Capotă? Poftim… Aaa, maşina. Doamne, numai cineva care te cunoaşte de-o viaţă ar putea înţelege jumătate din ceea ce spui.

– Dar nu mă aşteptam să-mi aducă un pahar de vin cât luam o pauză scurtă şi stăteam pe scările din spate, văzându-mi de treaba mea.

– Vin, scările din spate, bolborosi Mac. MSM. Nunta.

– Apoi, mi-a făcut un masaj la umeri, deci aş fi putut să-mi dau seama, dar trebuia să mă întorc. Trebuia să mă întorc la recepţie, iar eu, în schimb, stăteam acolo, şi m-a sărutat. Apoi m-a sunat Parker şi a trebuit să plec, şi mi-am dat seama de ceea ce am făcut. Nu e chiar o trădare, nu chiar. Tu îl ai pe Carter.

– Ce legătură am eu cu asta?

– Dar nu m-am culcat cu el, şi asta-i tot ce contează.

O pasăre zbură pe lângă ele, cântând cu putere. Fără măcar să o observe, Emma îşi puse mâinile în şolduri şi se încruntă.

– Sărutul a fost o surpriză, în ambele cazuri. Iar pe podea am ajuns sub impulsul momentului. M-am oprit, deci– practic– nu am încălcat regula, dar îmi cer scuze oricum.

– Ţi-aş accepta scuzele cu cea mai mare plăcere, dacă mi-ai spune ce treabă am eu cu asta!

– Regula foştilor.

– Regula… Aa, regula foştilor. Tot nu înţeleg ce… Stai. Crezi că eu şi Jack am fost… Crezi că m-am culcat cu Jack? Jack Cooke?

– Da, normal că Jack Cooke.

– Nu m-am culcat niciodată cu Jack.

– Ba da, zise Emma, înghiontind-o.

Mac o înghionti şi ea.

– Ba nu, şi cred că ar trebui să ştiu cu cine m-am culcat şi cu cine nu, iar eu şi Jack nu am făcut-o niciodată. Nici măcar nu am fost pe-aproape. Nu am ajuns pe jos, scoţându-mi hainele, cu Jack.

– Dar… Uimită, Emma îşi coborî mâinile. Dar la începuturi, când venea acasă cu Del, în vacanţe şi de sărbători, în timpul facultăţii, voi doi…

– Am flirtat. Punct. A început şi s-a oprit. Nu am ajuns niciodată goi, lipiţi unul de altul, între cearşafuri, sau pe podea, sau pe perete, sau pe nici o altă suprafaţă. Ţi-e clar?

– Întotdeauna am crezut…

– Ai fi putut să întrebi, spuse Mac, ridicând din sprâncene.

– Nu, pentru că, la naiba, eu voiam să flirtez cu el, dar te-am văzut pe tine făcând asta, aşa că nu am putut, şi în cele din urmă am crezut ce-am crezut. Apoi, când era evident că sunteţi din nou doar prieteni, a intrat în vigoare regula. Aşa am crezut.

– Ţi-a plăcut de Jack în tot timpul ăsta?

– Când şi când. M-am concentrat pe alte lucruri, sau m-am abţinut, din cauza regulii. Dar, de curând, a devenit mai problematic să mă concentrez şi să mă abţin. Of, Doamne, zise Emma, lovindu-şi faţa cu palmele. Sunt o idioată.

– Obraznico. Mac îşi încrucişă braţele pe piept, cu faţa imobilă. Aproape te-ai culcat cu un bărbat cu care eu nu m-am culcat. Ce fel de prietenă eşti?

– Am zis că-mi pare rău, spuse Emma, coborându-şi privirea şi strângând din buze.

– S-ar putea să te iert, dar numai după ce-mi povesteşti tot– în mod coerent şi detaliat. Mac o prinse pe Emma de braţ şi începură să alerge spre casă. Asta după cafea, adică după antrenament.

– Am putea să sărim peste antrenament şi să mergem direct la cafea.

– Nu, am chef să lucrez.

Mac o luă înainte, intrând pe uşa de serviciu a clădirii principale şi urcând scările. Ajunseră la etajul doi şi se întâlniră cu Parker şi cu Laurel, care tocmai ieşeau din sala de sport.

– Em l-a sărutat pe Jack şi au fost cât pe ce să se culce împreună.

– Poftim? se auziră două voci deodată.

– Nu pot vorbi despre asta. Nu mi-am băut cafeaua. Nu pot vorbi despre asta până n-o beau, şi doar dacă sunt şi clătite, zise Emma, mormăind supărată şi suindu-se pe stepper.

– Clătite. Îi spun doamnei G., zise Laurel, plecând în grabă.

– Jack? Jack Cooke? întrebă Parker.

– Asta am spus, zise Mac, îndreptându-se spre aparatul de exerciţii.

Se aşezară la masă pentru micul dejun, Emma luându-şi prima cană de cafea, în timp ce Mac ridică o mână.

– Să vă povestesc eu prima parte, pentru că o s-o fac mai repede şi veţi avea toţi neuronii întregi, la final. Deci Emmei îi plăcea de Jack, dar a crezut că între mine şi Jack e ceva, inclusiv sex, atunci demult, aşa că, respectând regula fără-foşti, a suferit în tăcere.

– N-am suferit.

– Eu povestesc acum. Apoi, în timpul recepţiei MSM, Jack a făcut figura cu „vai, eşti atât de stresată, hai să-ţi fac un masaj la umeri“ şi apoi a pupat-o. După care a sunat-o Parker.

– Deci de-asta te comportai aşa. Mulţumesc, doamnă G., zise Parker, zâmbindu-i acesteia şi luând o clătită din tava pe care o aşezase pe masă.

– Aşa că aseară, după ce a aşteptat mai mult de o săptămână, s-a dus la el acasă să-l ia la rost. Un lucru a dus la altul şi s-au trezit pe jos dezbrăcaţi.

– Pe jumătate. Nu eram nici măcar pe jumătate dezbrăcată. Poate un sfert, calculă Emma. Cel mult.

– Azi-dimineaţă a venit să-mi ceară scuze că a fost cât pe ce să se culce cu fostul meu iubit imaginar.

– Şi bine a făcut, se băgă doamna Grady. Nici o prietenă nu intră pe terenul altei prietene, chiar dacă relaţia s-a terminat.

– Pur şi simplu s-a întâmplat, începu Emma, aruncându-i o privire rece doamnei Grady. Am spus că-mi pare rău şi m-am oprit înainte să…

– Asta pentru că eşti o fată bună, cu o inimă sinceră. Acum, mănâncă nişte fructe. Sunt proaspete. Când mănânci sănătos, şi sexul e mai bun.

– Da, doamnă, zise Emma, înfigându-şi furculiţa într-o bucăţică de ananas.

– Nu înţeleg de unde ai dedus că Mac s-a culcat cu Jack, spuse Laurel, turnând sirop peste clătite. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi lăudat cu asta şi ne-ar fi povestit până ne-am fi săturat de ea.

– Nu aş fi făcut aşa ceva.

– Pe vremuri, ai fi făcut-o.

– Da, e adevărat, zise Mac după ce se gândi puţin. Pe vremuri, aş fi făcut-o. Am evoluat între timp.

– Cât de tare îţi place? vru să ştie Parker.

– Foarte tare. A atins recordul când ne-am sărutat pe scări. Iar apoi, l-a depăşit.

– Sărută excepţional, zise Parker, dând din cap.

– E adevărat. E… De unde ştii tu? Emma rămase cu gura căscată când o văzu pe Parker zâmbind. Tu? Tu şi Jack? Când? Cum?

– Dezgustător, bombăni Mac. Încă o prietenă bună care s-a dat la prietenul meu imaginar.

– De două ori, în primul meu an la Yale, după ce am dat unul peste altul la o petrecere şi m-a condus la cămin, după aceea. A fost drăguţ. Foarte drăguţ. Dar, lăsând la o parte faptul că sărută excepţional, prea mă simţeam ca şi când mi-aş fi sărutat fratele. Şi, dincolo de faptul că sărut excepţional, cred că şi el avea impresia că-şi săruta sora. Aşa că s-a terminat. Înţeleg că nu e la fel şi-n cazul tău.

– Nu suntem nici măcar pe aproape. De ce nu ne-ai spus niciodată că l-ai sărutat pe Jack?

– Nu ştiam că trebuie să raportăm de câte ori sărutăm un bărbat. Dar aş putea face o listă.

– Sunt sigură că ai putea, râse Emma. Laurel? Ai ceva incidente de raportat legate de Jack?

– Mă simt tare frustrată şi văduvită pentru că nu am nici unul. Măcar imaginar. Ar fi putut să se dea o dată şi la mine, în tot timpul ăsta. Nenorocitul! Dar dumneavoastră, doamnă G.?

– A fost unul foarte plăcut acum câţiva ani, de Crăciun, sub vâsc. Dar cum sunt genul care iubeşte şi lasă, l-am lăsat să plece, ca să nu se aleagă cu inima frântă.

– Eu zic că Em are de gând să îl atace, şi încă în forţă, spuse Mac, ridicând din sprâncene. Iar el nu are nici o şansă în faţa puterii incredibile pe care o deţine Emmaline.

– Nu ştiu ce să zic. Trebuie să mă gândesc. E complicat. Mi-e prieten. E prietenul nostru. Şi prietenul lui Del. Del este fratele tău, îi zise lui Parker, şi aproape ca un frate pentru noi toate. Şi suntem cu toţii prieteni şi asociaţi. Del este avocatul nostru şi Jack ne ajută atunci când avem nevoie. Plus că se ocupă de reamenajare. Avem atâtea legături, şi-s toate încâlcite.

– Şi nimic nu încâlceşte totul mai tare decât sexul, adăugă Mac.

– Exact! Dacă ajungem să facem chestia aia şi apoi ne dăm seama că nu ne potrivim? Atunci o să ne simţim ciudat unul faţă de altul, şi toată lumea faţă de toată lumea. În prezent, avem un anumit echilibru, nu-i aşa? Nu merită să stricăm ce avem doar pentru sex.

– Ar trebui să laşi totul baltă, în cazul ăsta, comentă doamna Grady, dând din cap. Tineretul din ziua de azi gândeşte prea mult. Mă apuc să spăl vasele.

Emma se bosumflă, uitându-se la clătite.

– Doamna G. crede că sunt o proastă, dar, pur şi simplu, nu vreau să rănesc pe nimeni.

– Atunci, stabileşte dinainte nişte reguli de bază. Ce aşteptaţi unul de la celălalt şi cum o să vă descurcaţi cu posibilele complicaţii.

– Ce fel de reguli de bază?

– Asta trebuie să decizi tu, Em, zise Parker, ridicând din umeri.