capitolul 8

La ora şase, Emma intră în bucătărie, prin foaier, în acelaşi timp în care Parker intra din hol.

– Sincronizare perfectă. Bună, doamnă G.

– Salată Caesar, anunţă doamna Grady. Aşezaţi-vă la masa din bucătărie. Nu mai pun masa în salon, din moment ce sunt sigură că o să tot veniţi să ciuguliţi câte ceva.

– Da, doamnă. Am lucrat în timpul prânzului. Sunt moartă de foame.

– Ia-ţi şi-un pahar de vin. E în toane proaste, zise doamna Grady, arătând spre Parker.

– Nu sunt în toane proaste, sări Parker, luând unul dintre paharele pe care le umpluse doamna Grady. Uite-ţi factura.

– Au, zise Emma, privind ultimul rând şi strâmbându-se. Cred că o merit.

– Se poate. Dar eu nu meritam discursul furios al mecanicului, care a presupus că vorbeşte cu tine.

– Uau! La ce spital e? Ar trebui să-i trimit nişte flori.

– A supravieţuit, neatins. În parte, fiindcă mă grăbeam şi nu am avut timp să-l rănesc. Ţi-au curăţat şi maşina, ca lumea, interior şi exterior– serviciu gratuit pentru clienţii noi. Ceea ce a fost un plus pentru el. Dar foarte mic.

Făcu o pauză, luând o gură de vin.

– Doamnă G., dumneata cunoşti pe toată lumea.

– Chiar dacă îmi place sau nu. Staţi jos. Mâncaţi, zise doamna Grady, aşezându-se pe unul dintre scaune, cu paharul ei de vin în mână.

– Vrei să ştii ce-i cu tânărul Malcolm Kavanaugh. E cam sălbatic. Puşti de armată. Tatăl lui a murit peste hotare, pe când era doar un băieţandru. Zece sau doisprezece ani, cred, lucru care ar putea explica partea sălbatică. Mama lui a avut de furcă încercând să-l ţină pe drumul cel bun. Servea la barul de pe bulevard, la Artie’s. Era fratele ei, Artie adică, şi din cauza asta se mutase aici după ce şi-a pierdut soţul.

Doamna Grady luă o gură de vin şi se aşeză mai bine, pentru a continua povestea.

– După cum probabil ştiţi, Artie Frank este un dobitoc, iar soţia lui este o snoabă fandosită. Din ce am auzit, Artie s-a decis să-l ia în mână pe băiat, iar băiatul a făcut tot ce a putut să-i scoată mâna din încheieturi. Bravo lui, zise ea uşor delectată. Băiatul a plecat să participe la curse de maşini, sau motociclete, sau ceva de genul ăsta. A făcut şi nişte cascadorii prin filme, cred. A câştigat bine, din ce am auzit. Şi s-a asigurat că mama lui a primit o porţie din ceea ce a realizat.

– Da. E un lucru bun dacă a făcut asta, admise Parker.

– S-a accidentat, în timp ce făcea o acrobaţie, şi a primit o grămadă de bani în schimb. I-a folosit ca să cumpere garajul de pe Route One, acum vreo trei ani. I-a cumpărat şi mamei lui o casă micuţă. A construit o afacere frumoasă, din ceea ce mi s-a spus, dar şi-a păstrat încă o urmă de sălbăticie.

– Presupun că şi-a construit afacerea în urma a ceea ce ştia despre motoare, şi nu despre relaţiile cu clienţii.

– Te-a enervat, comentă Emma.

– O să-mi treacă, atâta timp cât îşi face treaba ca lumea. Să încheiem discuţia, zise Parker privind-o pe Laurel intrând.

– Am pregătit cafea şi biscuiţi. Unele dintre noi nu au timp să stea să mănânce şi să bârfească înainte de întâlnire, zise Laurel încruntată, trecându-şi mâinile prin păr. Şi mai beţi şi vin.

– Parker era nervoasă pentru că…

– Am auzit deja povestea, spuse Laurel, turnându-şi o jumătate de pahar. Vreau informaţii proaspete. Care-i situaţia cu Jack?

– Cred că facem sex virtual. Încă suntem în stadiile de început ale preludiului, deci nu ştiu în ce direcţie ne îndreptăm.

– Nu am făcut niciodată sex online. Nu mi-a plăcut niciodată cineva atât de mult, încât să fac aşa ceva, spuse Laurel, gândindu-se. Sună ciudat. Îmi place un tip destul de mult ca să fac sex normal, dar nu virtual.

– Pentru că e un joc. Emma se ridică, pasându-i lui Laurel jumătatea de salată rămasă. Se poate să-ţi placă un bărbat destul de mult ca să te culci cu el, dar nu suficient cât să te joci cu el.

– Pare ciudat de logic, spuse Laurel şi dădu din cap, înfigând furculiţa în salată. Tot ce spui, când vine vorba de bărbaţi, e întotdeauna ciudat de logic.

– În mod evident îi place de Jack destul de mult, încât să se joace cu el, adăugă Parker.

– Jack are simţul umorului, iar ăsta este unul dintre lucrurile care mi-au plăcut mereu la el. Şi m-au atras, zise Emma zâmbind subtil. O să vedem cât de mult ne place să jucăm jocuri.

În salon, Parker conducea întâlnirea cu doi tineri logodiţi şi cu mamele celor doi miri, servindu-i cu cafea şi cu pricomigdale făcute de Laurel.

– După cum le-am explicat lui Mandy şi Seth, agenţia Vows îşi va adapta serviciile pentru a se potrivi nevoilor voastre. Pe cât de mult sau de puţin doriţi. Scopul nostru, împreună şi individual, este să vă oferim nunta perfectă. Nunta voastră perfectă. Ultima oară când am vorbit, nu ştiaţi o dată exactă, dar aţi decis că vreţi să fie seara şi în exterior.

Emma ascultă, pe jumătate atentă, discuţia legată de date.

Se întreba dacă Jack primise e-mailul ei.

Mireasa voia ceva romantic. Nu asta voiau toate? se gândi Emma, ciulind urechile când auzi că mireasa vrea să poarte rochia de mireasă a bunicii sale.

– Am o poză, spuse Mandy, dar Seth nu are voie să o vadă. Deci…

– Seth, vrei o bere?

– Vreau, zise el, uitându-se la Laurel şi zâmbind.

– Hai cu mine. Te rezolv eu. Până când termini tu berea, vom fi şi noi gata, probabil.

– Mersi. Mandy băgă mâna într-un dosar mare, în timp ce Laurel îl conducea pe Seth afară. Ştiu că probabil pare absurd…

– Deloc.

Parker întinse mână să ia poza, iar expresia ei politicoasă deveni radioasă.

– Uau! Uau, este superbă! E, pur şi simplu, uluitoare! Sfârşitul anilor treizeci, începutul anilor patruzeci?

– Eşti bună, spuse mama miresei. Părinţii mei s-au căsătorit în 1941. Ea avea doar optsprezece ani.

– De când eram mică am spus că vreau să port rochia bunicii, atunci când o să mă căsătoresc. Trebuie ajustată şi recondiţionată puţin, dar bunica a avut mare grijă de ea.

– Te-ai gândit la o croitoreasă anume?

– Am vorbit cu Esther Brightman.

Parker dădu din cap aprobator, studiind poza.

– E un geniu, şi este exact persoana pe care aş recomanda-o pentru asta. Mandy, o să arăţi absolut superb. Şi, dacă vrei, putem concepe toată nunta în funcţie de rochia pe care ţi-o alegi. Farmec vintage elegant şi aer romantic stilat. Frac, în loc de smoking, pentru mire şi cavalerii de onoare.

– A, uau! Uau! Crezi că ar accepta? o întrebă mireasa pe viitoarea soacră.

– O să accepte tot ceea ce vrei tu, scumpo. Mie, personal, îmi place la nebunie ideea. Ar trebui să găsim rochii vintage sau în stil vintage pentru domnişoarele de onoare.

Emma analiză poza când ajunse la ea. Fluidă, se gândi, cu linii de inspiraţie Art Déco, cu o strălucire care sugera mătase. Ridică privirea, studiind-o pe Mandy, şi se decise că rochia va arăta la fel de bine pe tânăra mireasă, cum arătase şi pe bunica acesteia.

– Pot să reproduc buchetul, îşi spuse.

– Cum? se întrerupse Mandy în mijlocul propoziţiei, întorcându-se spre Emma.

– Buchetul– dacă vrei– pot să-l reproduc. Priveşte cât de isteaţă a fost bunica ta, cât de inteligent a contrabalansat liniile lungi şi fluide ale rochiei cu semilunele supradimensionate ala calelor. Ai cumva vălul şi diadema?

– Da.

– Din ceea ce văd, a prins pe margini lăcrămioare. Putem face la fel, dacă îţi place. Voiam doar să-ţi spun lucrul ăsta înainte să apară Seth. Ca să te poţi gândi.

– Îmi place la nebunie! Mama?

– Mama o să se topească. Şi eu la fel. Şi mie îmi place foarte tare.

– O să mai discutăm detalii când vom avea întâlnirea individuală. Între timp, când alegi rochiile pentru domnişoarele de onoare, poţi face nişte poze, după care să-mi fac eu copii, sau le poţi scana şi mi le poţi trimite prin e-mail, ca să vad ce flori putem alege pentru ele.

– Mai bine pui asta la loc, zise Emma, întinzându-i poza lui Mandy.

– Mac, ce-ar fi să-i povesteşti lui Mandy câte ceva despre felul în care lucrezi pe partea foto?

– Mai întâi, vreau să facem o poză în acelaşi stil ca al celei pe care o ai cu bunica ta. E clasică şi e superbă. Iar diseară, ar trebui să discutăm despre ce ţi-ai dori pentru pozele de logodnă.

Trecură de la etapă la etapă, pas cu pas, într-un ritm pe care şi-l dezvoltaseră în ani de zile. Pe măsură ce discutau despre poze şi mâncare, Emma îşi notă cuvinte-cheie care urmau să o ajute să-şi facă o imagine despre mireasă, despre mire şi despre ceea ce-şi doreau.

Iar când gândurile ei se îndreptară spre Jack de câteva ori, îşi reaminti că putea foarte bine să facă mai multe lucruri în acelaşi timp.

Conducându-i pe clienţi spre uşă, împreună cu asociatele ei, începu să se gândească cum să facă să plece mai repede ca să vadă dacă Jack îi răspunsese la e-mail.

– Bună treabă, zise ea. O să mă duc acasă şi o să deschid un dosar pentru acest eveniment. Deci…

– Ar mai fi ceva, o întrerupse Parker. Când am fost azi la magazin, i-am găsit rochia lui Mac.

– Ce-ai făcut? clipi Mac către ea mirată. Rochia mea?

– Tu cunosc şi ştiu ce cauţi. Dacă tot eram acolo, m-am folosit de conexiunile noastre şi am adus-o acasă ca să o vezi. Poate că mă înşel, dar m-am gândit că poţi, cel puţin, s-o probezi.

– Ai adus acasă o rochie de mireasă ca s-o probez? îşi miji Mac ochii, privind-o pe Parker. Nu eşti tu cea care le spune mireselor că pot proba şi o sută de rochii înainte de-a o găsi pe cea potrivită?

– Ba da, dar tu nu eşti ca toate miresele. Tu ştii imediat ce merge şi ce nu. Dacă ţi se potriveşte, e foarte bine. Hai să mergem să aruncăm o privire. E sus, în apartamentul miresei.

– O, trebuie s-o vedem, zise Emma încântată de idee, apucând-o pe Mac de mână şi trăgând-o după ea. Staţi, avem nevoie de şampanie, lucru la care Parker probabil că s-a gândit deja.

– Dacă e aşa, doamna G. a dus-o sus.

– Şampanie şi o posibilă rochie de mireasă? mustăci Mac. Ce mai aşteptăm? Nu te superi dacă nu-mi place, adăugă ea urcând scările.

– Deloc. Dacă nu-ţi place, o să-mi dau seama cât de mare este diferenţa dintre gusturile noastre.

Cu un vag zâmbet de superioritate, Parker deschise uşa de la apartamentul miresei, în care doamna Grady turna şampania în pahare.

– V-am auzit venind.

Îi făcu cu ochiul lui Parker, în timp ce Mac privea uimită rochia atârnată pe umeraş.

– E superbă, murmură Mac. E…

– Fără bretele, ceea ce cred că ţi se potriveşte, continuă Parker. Şi croiala puţin în A va arăta foarte bine pe silueta ta. Ştiu că voiai ceva complet lipsit de ornamente, dar cred că te înşeli. Materialul de organza suprapus pe mătase îţi dă un aer mai romantic şi îndulceşte liniile, tu fiind mai ascuţită. Şi spatele?

Parker o luă din cuier, întorcând-o.

– Îmi place la nebunie! zise Emma, băgându-se în faţă. Trena încreţită, din organza! E demenţială, uşor cochetă. Şi felul în care se va mula pe fund…

– O să-l scoată mai bine în evidenţă, continuă Laurel. Dacă nu o încerci tu, o încerc eu.

– Lasă-mă un minut, e un moment important. O.K., a trecut momentul.

Mac îşi descheie pantalonii şi îi dădu jos, în timp ce Emma îi făcu semn cu degetul.

– Întoarce-te cu spatele la oglindă. Nu trebuie să te vezi când o îmbraci. O să ai în faţa ochilor doar efectul final, când vei fi gata îmbrăcată.

– Iar îţi laşi hainele pe jos, dădu din cap doamna Grady, adunându-le. Ca întotdeauna. Hai, ajutaţi-o să se îmbrace, ordonă, dându-se în spate zâmbind.

– O! Cred că o să plâng, se smiorcăi Emma în timp ce Parker aranja rochia.

– Nu avea mărimea ta, deci e un pic mare.

– Pentru asta sunt eu aici, zise doamna Grady, luându-şi perniţa de ace. O să tăiem şi coasem un pic pe ici, pe colo, ca să arate mai bine pe tine. Păcat c-ai fost întotdeauna o urâţică.

– Mă poţi insulta, dar nu mă înţepa.

– Îmi convine, deocamdată.

Doamna Grady se învârti în jur, aranjând corsajul, apoi se întinse să aranjeze părul de un roşu-intens al lui Mac.

– Trebuie să lucrăm cu ce avem.

– Acum numără până la trei, Mac, şi apoi întoarce-te. Uită-te la tine, zise Emma apăsându-şi mâinile pe buze.

– O.K.

Mac inspiră adânc, expiră şi apoi se întoarse spre oglinda înaltă în care văzuse atâtea mirese studiindu-şi reflexia. Nu putu rosti decât „Oh“.

– Asta spune tot, zise Laurel lăcrimând. Asta… este. Asta eşti tu.

– Este… Sunt… La naiba, sunt mireasă, zise Mac, punându-şi degetele agitate pe piept şi întorcându-se. Uau, ia priviţi spatele. Este cochet, şi feminin, şi chiar am fund. Parks, zise, privindu-se în oglindă şi întorcându-se spre Parker.

– Sunt bună, au ba?

– Eşti cea mai tare. Asta e rochia mea de mireasă. Ah, doamnă G.!

– Vărs şi eu o lacrimă de bucurie la gândul că n-o să mai am patru celibatare pe cap, zise doamna G., ştergându-şi ochii.

– Flori în păr. O bentiţă lată de flori în loc de văl, sugeră Emma.

– Crezi? zise Mac, făcându-şi gura pungă şi imaginându-şi. Ar putea merge. Ar putea merge bine.

– O să-ţi arăt nişte idei. Şi cred că, la liniile lungi ale rochiei, ar merge un buchet rotund. Poate purtat pe braţ, zise Emma, înclinându-şi braţul pentru a exemplifica. Sau în cascadă. Culori tari şi calde de toamnă şi… mă las purtată de val.

– Nu. Doamne, planificăm nunta mea! Cred că am nevoie de paharul acela de şampanie.

– În mod sigur arată mai bine pe tine decât vechile noastre costumaţii de nuntă, zise Laurel, întinzându-i cupa de şampanie.

– Plus că nu-mi provoacă mâncărimi.

– O să-ţi fac un supertort.

– O, vai, iar încep să plâng.

– Întoarceţi-vă, toate, ordonă doamna Grady, scoţând un aparat foto din buzunar. Nu doar roşcata noastră are nevoie de poză. Sus paharele. Astea-s fetele mele, murmură ea, surprinzând momentul.

În timp ce fetele beau şampanie şi discutau despre flori pentru nuntă, Jack îşi desfăcea o bere, pregătindu-se să-i jecmănească pe băieţi la poker.

Şi încercă să nu se gândească la Emma şi la ultimul ei e-mail.

– Având în vedere că e prima seară oficială de poker pentru Carter, să încercăm să nu-l umilim, zise Del, bătându-l prieteneşte pe umăr pe Carter. Să-i luăm banii e una, dar să-l facem de râs e cu totul altceva.

– O să fiu blând, promise Jack.

– Aş putea doar să privesc.

– Păi, şi unde ar mai fi distracţia şi profitul? Pentru noi, întrebă Del.

– Ha, răspunse Carter.

Se fâţâiau la parterul casei lui Del. Spaţiul de vis al oricărui bărbat, după părerea lui Jack, cu barul antic pe care se serviseră, odată, beri în Galway, o masă de biliard, un televizor cu ecran plat– o completare a celui şi mai mare din camera de filme şi jocuri aflată în cealaltă parte a casei –, un tonomat antic, jocuri video şi două automate de jocuri clasice. Scaune de piele şi canapele imense. Plus o masă de poker ca în Las Vegas, gata pregătită de acţiune.

Nu era de mirare că el şi Del erau prieteni.

– Dacă ai fi fată, îi spuse Jack lui Del, m-aş căsători cu tine.

– Nu. Doar te-ai culca cu mine şi n-ai mai suna niciodată.

– Probabil, ai dreptate.

Jack apucă o felie de pizza, dacă tot era pe masă. Să jupoaie prietenii era o treabă grea. În timp ce mânca, studie grupul. Doi avocaţi, profesorul, arhitectul, chirurgul, arhitectul peisagist şi– văzând ultimul jucător că intră pe uşă– mecanicul.

„Un grup interesant“, se gândi. Varia din când în când cu câte un nou membru, cum era de data asta Carter, sau când vreunul dintre ei nu putea ajunge. Tradiţia serii de poker începuse când el şi Del erau la facultate. Poate că feţele se mai schimbau câteodată, dar baza rămânea.

Mâncare, băutură, minciuni, discuţii despre sport. Şi încercarea de a câştiga banii prietenilor.

– Suntem toţi. Vrei o bere, Mal? întrebă Del.

– Sigur. Cum merge? i se adresă Mal lui Jack.

– Destul de bine. Carter Maguire e carne proaspătă. Carter, Malcolm Kavanaugh.

– Salut, zise Mal, dând din cap.

– Îmi pare bine. Kavanaugh? Mecanicul?

– Vinovat.

– I-ai ridicat maşina viitoarei mele soacre.

– Da? M-a rugat ea?

– Nu. Linda Barrington.

– O.K., zise Mal, mijind ochii. Da. BMW-ul decapotabil. 128.

– Hm. Cred că da.

– Frumoasă maşină. Interesantă femeie, zâmbi Mal, ridicând halba cu bere. Succes cu ea.

– Fiica nu-i seamănă, adăugă Del.

– Norocul tău, îi spuse Mal lui Carter. Am cunoscut-o şi pe fiică. Mackensie, nu? E mişto. Face treaba cu nunţile alături de Cobaltul pe care l-am avut în service.

– Emma, adăugă Del.

– Aşa. Ar trebui să fie arestată pentru abuzul vehiculului. Am cunoscut-o pe sora ta, când a venit să ia maşina, îi spuse lui Del, rânjind. Şi ea e mişto. Chiar şi când se uită urât la tine.

– Deci… Emma nu şi-a ridicat maşina?

– Nu, cealaltă a luat-o, zise Mal, privindu-l pe Jack. „Domnişoara Brown.“ Sorbi din bere. Cea care spune „scuză-mă“ când vrea să zică „du-te naibii“.

– Asta e Parker, confirmă Del.

– Şi cea care abuzează maşini arată la fel de bine ca celelalte două?

– Toate arată bine, murmură Jack.

– Îmi pare rău că n-am văzut-o.

– Înainte să-l pocnesc pe Mal pentru că are gânduri necurate în legătură cu surorile mele– biologice şi onorifice –, zise Del, hai să jucăm cărţi.

– Imediat, răspunse Jack, scoţându-şi telefonul din buzunar ca să-şi verifice e-mailul, în timp ce restul grupului se îndrepta spre masă.

Era aproape de miezul nopţii când Emma ajunse acasă. Timpul zburase odată ce începuseră să discute planuri şi idei pentru nunta lui Mac.

Mai că ţopăia de energie, fiind uşor euforică de la şampanie.

Nunta lui Mac.

Aproape că îşi imagina cât de perfectă va fi mireasa în rochia ei superbă, cu o cascadă de flori în braţe. Iar ea, Parker şi Laurel, trei domnişoare de onoare. Roşcat pentru ea, auriu tomnatic pentru Parker şi portocaliu pentru Laurel. Şi florile pe care le va pregăti, în paleta bogată de toamnă.

O să fie o provocare, se gândi Emma, urcând scările. Parker avusese dreptate când spusese asta, aşa că trebuiau să se apuce să planifice totul. Să organizezi o nuntă era una. Să o organizezi şi să şi participi la ea era cu totul altceva.

Aveau nevoie de ajutor, de mai mulţi angajaţi, dar nu numai că or să reuşească, ci o să iasă ceva extraordinar.

Cufundată în gânduri, îşi începu ritualul de seară. Îşi aranjă patul şi dădu din cap aprobator, netezind cearşafurile. Poftim, arătase că se poate abţine, purtându-se cât se poate de matur. Îşi petrecuse seara împreună cu prietenele– afaceri şi plăcere– şi nu îşi neglijase rutina nocturnă.

Ceea ce dovedea că este un adult raţional.

Ţinând pumnii strânşi, alergă din dormitor în birou să-şi verifice e-mailul.

– Aha, ştiam eu, zise, deschizând ultimul mesaj de la Jack.

Deja joci murdar. Mersi.

Îmi plac surprizele. Îmi place mai ales să le despachetez, aşa că abia aştept să te ajut să-ţi scoţi haina. Îmi place să fiu metodic când vine vorba de surprize, să anticipez. O să te despachetez foarte încet. Centimetru cu centimetru.

– Oh, vai! spuse ea.

Şi, când o să termin, o să vreau să privesc mult şi bine. Înainte să ating. Centimetru cu centimetru.

Când, Emma?

– Ce-ai zice chiar acum?

Închise ochii, imaginându-şi-l pe Jack cum dezbrăca haina ei neagră lucioasă, pe care nici măcar nu o avea. Într-o cameră strălucind în lumina lumânărilor. Cu muzică lentă şi fierbinte în fundal– pentru a simţi ritmul basului în sânge.

Ochii lui, periculoşi şi fumurii, privind-o până când căldura i-ar fi înmuiat pielea. Şi apoi, mâinile lui puternice, sigure, lente, urmându-i căldura trupului şi mângâindu-i catifeaua braţelor până când…

– E stupid, zise, îndreptându-se pe scaun.

Stupid, poate, se gândi, dar reuşise să o stârnească.

Era timpul să răspundă în acelaşi fel.

Îmi place să mă joc şi nu mă deranjează să joc murdar.

Surprizele sunt amuzante şi, fiind chiar eu surpriza, e şi mai bine. În cazuri din astea, câteodată, îmi place să fiu despachetată încet. Degetele să desfacă cu răbdare funda, iar mâinile să dezvelească cu grijă, cu mare grijă, ambalajul, pentru a ajunge la conţinut.

Alteori îmi doresc ca degetele şi mâinile să rupă pur şi simplu barierele. Rapid şi lacom, şi poate puţin dur.

Curând, Jack.

Nu mai era vorba despre dacă, se gândi.

Ci despre când.

Odată ce terminară cele trei aranjamente şi Tink se ocupa de o altă livrare, Emma aruncă o privire rapidă peste notele şi schiţele ei.

– Şase buchete rotunde, inclusiv buchetul pe care o să-l arunce mireasa, vinerea viitoare. Şase aranjamente pe suport înalt, opt aranjamente centrale, mingea din trandafiri albi, ghirlande pentru pergolă, murmură, citind lista. Mâine o să am nevoie de tine cel puţin trei ore. Patru ar fi şi mai bine.

– Am o întâlnire diseară şi sper să iasă ceva, plescăi Tink guma, cu degetele ocupate. Aş putea ajunge aici mâine pe la prânz.

– Dacă poţi sta până la patru, ar fi suficient. Şi încă patru ore joi. Cinci, dacă vrei. Tiffany o să vină şi ea joi, iar Beach poate sta toată ziua de vineri. Mi-ar fi de folos să stai cât de mult poţi vineri dimineaţă. Putem începe la ora trei aranjarea pentru evenimentul de vineri. Sâmbătă avem iar două chestii. Trebuie să începem la ora opt cu prima. Adică, la opt dimineaţa, Tink.

Tink îşi dădu ochii peste cap, continuând să îndepărteze ţepii de pe tulpinile unor trandafiri.

– Pe la trei dăm jos decoraţiile pentru primul eveniment şi începem să facem pregătirile pentru al doilea, până la cinci. Duminică, avem o nuntă mare, una singură, care începe la patru. Deci va trebui să dăm startul pe la zece– zece şi jumătate.

– O să încerc să-mi strecor viaţa printre toate astea, zise Tink abătută.

– Te vei descurca. Duc la răcitor ce ai aranjat şi aduc ceea ce ne trebuie pentru aranjamente.

Tocmai luă primul recipient şi se întoarse, când intră Jack.

– Oho… Bună.

– Bună şi ţie. Ce mai faci, Tink?

– Emma ne epuizează.

– Da, abuzez de ea constant, zise Emma. O poţi cocoloşi până car eu astea la răcitor.

Doamne, se gândi, arăta atât de bine în hainele de teren, cu bocancii, jeanşii spălăciţi şi cămaşa suflecată până la coate.

Ar fi vrut să poată lua o muşcătură rapidă din el.

– Hai mai bine să te ajut, zise el, ridicând un alt recipient şi îndreptându-se spre răcitor.

– E cam nebunie săptămâna asta, îi spuse Emma. Avem un eveniment în aer liber la mijlocul săptămânii şi patru evenimente în weekend. Nunta de duminică e un coşmar– în sens bun.

Puse jos recipientul, arătându-i lui Jack unde să-l lase pe al lui.

– Acum trebuie să…

Jack o prinse şi o ridică în braţe, rotind-o cu o mişcare rapidă. Braţele ei se încolăciră în jurul gâtului lui Jack din instinct, dar şi ca răspuns, atunci când gura lui o acoperi pe a ei.

Parfumul puternic şi sălbatic al florilor încărca aerul, la fel cum dorinţa şi plăcerea îi încărcau ei corpul lacom şi aprins.

Nu doar o muşcătură, se gândi, şi nu rapidă. Voia mult mai mult.

– Uşa aia se închide pe dinăuntru?

– Ce uşă? zise ea, trecându-şi degetele prin părul lui şi aducându-i din nou gura lângă a ei.

– Emma, mă omori. Lasă-mă să…

– O, uşa aia. Nu. Stai. Fir-ar să fie. Încă unul, zise, prinzându-i faţa cu mâinile şi scufundându-se pur şi simplu în sărut, parfum şi lăcomie. Apoi, se retrase câţiva paşi.

– Nu putem. Tink. Şi… spuse şi oftă cu regret, privind în jur. Chiar nu este loc aici.

– Când pleacă? Mă întorc.

– Nu ştiu exact, dar… Stai!

– De ce? zise el, apropiindu-se şi privind-o în ochi.

– Eu… eu nu pot găsi un motiv bun, dar asta s-ar putea să fie din cauză că am pierdut multe mii de neuroni în timpul sărutului acela. Nu-mi pot aminti dacă mai am întâlniri în seara asta. Mi s-a golit mintea.

– Mă întorc pe la şapte. O să aduc nişte mâncare. Nu are sens să mă suni ca să comentezi. La şapte, aici.

– O.K. Bine. O să-mi verific agenda când îmi recapăt puterea de gândire. Dar…

– Şapte, repetă el, sărutând-o din nou. Dacă trebuie să vorbim, o să vorbim.

– S-ar putea să o facem în propoziţii scurte, declarative, cu cuvinte formate din una-două silabe.

– Am putea. Zâmbetul lui fierbinte îi săgetă tot corpul. Vrei să car ceva afară de aici?

– Da, dar nu-mi aduc aminte ce. Lasă-mă o secundă, zise, trecându-şi mâinile prin păr şi închizând ochii. Bine, da. Alea, alea. Apoi, chiar trebuie să pleci. Nu pot lucra cu mintea şi la tine, şi la asta. La sex. La nimic de genul ăsta.

– Mie-mi spui? Şapte, repetă el, ajutând-o să ducă florile afară.

– O să, hm, te sun ca să confirm, îi spuse ea pe când aşeza florile pe masa de lucru. După ce mă mai… eliberez.

– Perfect, zise el, ochii gri şi calzi privind-o încă un moment. Pe curând, Tink.

– Poţi fi sigur! Tink mai tăie câteva tulpini după ce Jack plecă, punându-le în găleata lor. Deci când aţi început tu şi cu Jack s-o faceţi?

– Ce să facem? Aha! Tink! Emma dădu din cap şi se întoarse la rafturile ei, ca să aleagă recipientul potrivit pentru aranjamentul pe care urma să-l aşeze pe şemineu. Nu e cazul.

– Dacă o să-mi spui că nu te-a pupat serios cât eraţi acolo, în spate, o să-ţi zic că eşti o mincinoasă.

– Nu înţeleg de ce… „Proasto“, spuse Emma în sinea ei, întinzându-se după buretele pentru flori. De unde ştii?

– Pentru că aveai încă ochii ieşiţi din orbite când te-ai întors, iar el arăta ca un tip care abia ciugulise nişte firimituri, când, de fapt, venise pregătit pentru o masă copioasă.

– „Copioasă.“ Ha-ha!

– De ce nu te culci cu el? E super.

– Eu… noi… ştii tu, nu sexul mă nelinişteşte. Adică să discut pe tema asta, pentru că, dacă nu te înfierbânţi măcar un pic atunci când faci sex cu cineva, înseamnă că ceva nu e în regulă. Ceea ce ne-a legat mă nelinişteşte.

Continuând să lucreze, Tink dădu din cap cu înţelepciune.

– Avantajul trecerii de la prietenie la sex este acela că ştii în prezenţa cui te dezbraci.

– Şi asta e adevărat. Dar poate fi un moment teribil de ciudat, nu ţi se pare? După.

– Doar dacă unul din voi se poartă ca un nemernic, zise ea, pleoscăind iar guma. Deci sfatul meu– nu fi o nemernică.

– În registrul ciudăţeniei, pare a fi înţelept ceea ce spui, zise Emma, punând buretele la înmuiat. Trebuie să verific ceva în agendă.

– O.K. Eu aş programa întâlnirea aia pentru diseară, strigă Tink în urma ei. O să fii o florăreasă fericită, mâine.

Asta e încă o chestie, se gândi Emma.

Văzu în agendă că avea seara liberă. Marcă întâlnirea cu un X mare, după ora cinci, acesta fiind felul ei de a-şi aminti că nu trebuie să iasă în oraş. Era nevoie de prea multă muncă pentru a se pregăti de întâlnire.

Dar nu era chiar o întâlnire, se decise. El o să vină în vizită, o să aducă mâncare şi apoi… or să vadă ei. Nu trebuia să se schimbe, sau să se gândească cu ce să se îmbrace, sau…

Pe cine încerca să păcălească? Normal că o să se streseze în legătură cu ce o să poarte. Orice se va întâmpla, nu avea să fie îmbrăcată în haine de lucru şi cu unghiile verzi de la codiţe şi frunziş.

Plus că îi trebuiau nişte flori proaspete şi nişte lumânări în dormitor. Şi ar fi fost mult mai relaxată dacă ar fi făcut o baie cu spumă înainte. Alegerea unei ţinute era un element vital pentru o seară ca asta, şi nu doar ceea ce avea să poarte pe deasupra, ci şi pe dedesubt.

Închise agenda.

Acum, că se gândi mai bine, o întâlnire care nu era, de fapt, o întâlnire necesita mai mult efort decât o întâlnire adevărată.

Se înapoie grăbită la florile ei. Trebuia să-şi termine treabă şi să-i ofere clientei ce avea mai bun. Apoi, avea nevoie de mult timp înainte de ora şapte, pentru ca totul să fie perfect, fără să se vadă că depusese vreun efort pentru asta.