capitolul 10

Carter verifică masa din sufragerie pentru a treia oară. O folosea foarte rar, pentru că era obişnuit să mănânce în bucătărie sau la birou. De fapt, era prima oară când punea pe ea o faţă de masă.

I se părea că decorul era ceva între elegant şi casual. Farfurii albe pe faţa de masă neagră şi şervete cu dungi galbene, pentru puţină culoare. Se gândea. Spera.

Luă cele trei lumânări de pe masă, pentru că băteau la ochi. Apoi le puse la loc. Fără ele, masa părea neterminată.

După ce îşi trecu mâna prin păr, impunându-şi să nu mai fie obsedat de toate detaliile, se întoarse cu spatele la masă şi intră în bucătărie.

De fapt, acolo era marea îngrijorare.

Meniul părea restrâns. Ceruse părerea instructoarei de ştiinţe şi adăugase reţeta ei de sos cu oţet şi cu miere pentru salata verde.

Tot ea îi dăduse o listă cu ce trebuia făcut şi când, cât timp îi lua şi sugestii folositoare pentru prezentare.

Se părea că prezentarea era la fel de importantă ca mâncarea. Tocmai de aceea, avea acum o faţă de masă şi şerveţele vesele.

Repetase totul de nenumărate ori. Totul era pregătit, totul arăta… bine.

Mai avea aproape o oră ca să întoarcă lucrurile pe toate părţile şi să înnebunească de aşteptare. În ideea asta, deschise sertarul cu lista lui Bob. Lista pe care Carter îşi promisese că o va ignora.

– Muzică. La dracu’. M-aş fi gândit şi eu la asta, bolborosi Carter în spiritul lui Bob. Chiar m-aş fi gândit.

Se grăbi în sufragerie, spre colecţia lui de CD-uri. Pisica se dezlipi de pe fotoliu şi veni spre el.

– Nu pun Barry White, indiferent de ce ar spune Bob. Fără supărare, domnule White, dar nu vrem clişee. Nu?

Triad se propti cu capul de genunchiul lui Carter.

În timp ce se uita printre CD-uri, uşa se deschise şi Sherry dădu buzna în cameră.

– Bună! Pot să las asta la tine?

– Da. De ce? Ce e?

– E un cadou de Sfântul Valentin pentru Nick. E o geantă de doctor. Am gravat-o şi abia acum am luat-o. O să îi placă foarte mult! Ştiu că, dacă o duc acasă, nu o să rezist şi o să i-o dau. Aşa că tu trebuie să o ascunzi de el. Şi de mine, spuse ea, adulmecând prin cameră. Găteşti?

– Da. Doamne, miroase a ars?

Sări ca pe arcuri.

– Nu, miroase bine. Foarte bine, îl complimentă ea şi, văzându-l că porneşte spre bucătărie, Sherry îl urmă. Nu ca sendvişurile cu caşcaval topit pe care le faci de obicei… Uau, Carter, ia uite! Ai mâncare în cuptor. Ah, masa arată atât de bine. Lumânări, şi pahare de vin, şi… Găteşti cina pentru o femeie, îşi dădu ea seama, băgându-şi degetul în burta lui, ca atunci când erau copii. Mackensie Elliot!

– Opreşte-te, îi spuse el, simţind cum emoţiile i se strecoară în stomac. Te implor. Şi aşa abia rezist.

– Cred că e minunat. Foarte dulce. Şi Nick mi-a gătit când am început să ieşim. A fost un dezastru, oftă ea, visătoare. Mi-a plăcut la nebunie.

– Ţi-a plăcut dezastrul?

– A încercat din răsputeri. Prea mult, pentru că, de fapt, se pricepe foarte bine la gătit. A stricat totul pentru că era prea îngrijorat să mă impresioneze pe mine. Vai, oftă ea iar, cu mâna pe inimă. A fost atât de dulce.

– Nu ştiam că ar fi trebuit să stric tot. De ce nu există un ghid, sau ceva, pentru situaţiile astea?

– Nu, nu trebuie să strici totul. La el a funcţionat pentru că, ei bine, pentru că… se opri ea, deschizând frigiderul. Ai pus puiul la marinat. Carter, marinezi carnea. Cred că o iubeşti.

– Pleacă! Ieşi!

– Aşa o să stai îmbrăcat?

Vocea lui deveni periculoasă:

– Sunt un om aflat la limita răbdării, Sherry.

– Schimbă-ţi cămaşa. Pune-o pe aia albastră pe care ţi-a luat-o mama. Arăţi foarte bine în ea.

– Dacă promit să îmi schimb cămaşa, pleci?

– Da.

– Înainte să pleci, alegi tu nişte muzică? Pentru că eu nu mai suport presiunea.

– Rezolv eu. Tu du-te sus şi schimbă-ţi cămaşa, îi spuse ea, trăgându-l de mână din bucătărie. Eu aleg muzica pentru atmosferă şi plec, înainte să cobori tu. Du cadoul sus, te rog. Să nu îmi spui unde îl ascunzi, în caz că încerc să mă strecor aici să îl iau înainte de Sfântul Valentin.

– O.K.

– Carter? adăugă ea când el porni pe trepte în sus. Să aprinzi lumânările cam cu zece minute înainte să vină ea.

– Bine.

– Şi distracţie plăcută.

– Mersi. Acum, asigură-te că mai şi pleci.

Carter îşi schimbă cămaşa, trăgând de timp pentru a fi sigur că nu o mai vede pe Sherry. Ascunse cadoul împachetat în dulapul din biroul său.

Când coborî, găsi un bileţel pe combina muzicală. „Apasă pe Play cu cinci minute înainte să vină. Pup.“

– E ca o campanie de război, murmură el şi mototoli bileţelul în drumul spre bucătărie, pentru a pune puiul la făcut.

Tocă, mărunţi, zdrobi, măsură, calculă şi reuşi să se ardă o singură dată. Când puiul se gătea la foc mic, aprinse lumânările de pe masă şi pe cele de pe dulapul îngust. Adăugă apoi pe masă mici castronaşe cu măsline şi nuci caju. Când mai erau doar cinci minute, porni şi muzica. Alanis Morissette.

O alegere bună.

La şapte, ea bătu la uşă.

– Am învăţat de la Parker, îi spuse Mac când el deschise, aşa că sunt obsedant de punctuală. Sper că e O.K.

– E absolut perfect. Lasă-mă să îţi iau haina. Ah, şi…

– Desertul, spuse ea, înmânându-i cutia lucioasă de prăjituri, pe care scria Vows. Tort cu cremă italienească, preferatul meu. Ai o casă frumoasă, Carter. Ţi se potriveşte, adăugă ea, intrând în sufrageria plină cu cărţi. Ah, ai o pisică.

– Nu m-am gândit să te întreb dacă eşti alergică.

– Nu sunt. Bună, pisic, spuse ea, lăsându-se pe vine, după care se opri şi continuă. Ai un motan cu trei picioare.

– Triad. A fost lovit de o maşină.

– Of, micuţul!

Într-o clipă, Mac se întinse pe covor, jucându-se şi mângâind pisica încântată.

– Probabil că a fost oribil pentru amândoi. Ce bine că erai acasă.

– Nu, de fapt, eu conduceam spre casă de la şcoală. Maşina din faţa mea l-a lovit şi a plecat mai departe. Nu ştiu cum pot unii oameni să facă asta. Când am oprit, am crezut că era mort, dar, pur şi simplu, stătea acolo, în stare de şoc, cred. Veterinarul n-a putut să îi salveze piciorul, dar în rest e bine.

Mac continuă să mângâie pisica, în timp ce îl privea pe Carter.

– Sunt sigură că e bine.

– Vrei un pahar de vin?

– Da, spuse ea şi îi dădu lui Triad o ultimă mângâiere, după care se ridică. Şi aş vrea să văd ce miroase atât de bine.

– Eu credeam că tu erai.

– În afară de mine, spuse Mac şi îşi agăţă haina pe cuierul din hol.

– Vino înapoi, o chemă el şi o conduse de mână spre bucătărie. Arăţi bine. Ar fi trebuit să îţi spun asta de când ai intrat.

– Doar dacă te iei după vreun manual.

În timp ce se ruşină vizibil, era mulţumit că atenţia ei se îndrepta spre bucătărie, şi nu spre faţa lui.

– Chiar miroase bine. Ce ai pregătit aici, Carter? întrebă ea şi se duse la aragaz ca să miroasă deasupra tigăii.

– Păi, hai să vedem. Am salată verde, pui cu rozmarin în sos de vin alb, cartofi noi la cuptor şi sparanghel.

Mac rămase cu gura deschisă.

– Glumeşti.

– Nu îţi place sparanghelul? Pot…

– Nu, nu la asta mă refer. Tu ai făcut toate astea? îl întrebă şi ridică repede capacul de la tigaie.

– Nu trebuie să iei capacul până… Păi… O.K., ridică el din umeri în timp ce ea mirosi din nou şi puse capacul la loc.

– Miroase a pericol, Carter.

– De ce? E de la pui?

– Te-ai chinuit atât. Am crezut că o să arunci nişte carne pe grătar sau nişte carne tocată într-o oală şi gata. Dar tu chiar ai gătit. Ţi-a luat mult timp şi ceva efort. Sunt uimită. Şi uite şi ce masă frumoasă ai aranjat.

Intră în sufragerie şi înconjură masa.

– Nu te mulţumeşti cu puţin, nu-i aşa?

– De ce nu m-am gândit la carne tocată? se întrebă el şi luă sticla de vin ca să o deschidă. Am luat alb pentru că se potriveşte cu puiul, dar nu ştiam de care îţi place. Am auzit că ăsta e bun.

– Ai auzit?

– Nu ştiu prea multe despre vinuri. Am căutat informaţii despre el.

Ea luă paharul oferit de Carter, degustă şi, în tot acest timp, nu îl scăpă din ochi.

– A meritat investigaţia.

– Mackensie, se aplecă el şi îşi trecu buzele peste ale ei. Gata, mă simt mai bine.

– Decât?

– Probabil decât orice om de pe o rază de patruzeci de kilometri, pentru că ei nu te pot săruta în bucătărie.

– Mă uimeşti, Carter.

– Ăsta era şi planul. Mai am de aranjat câteva chestii. Ia un loc.

– Pot să te ajut.

– Am un sistem. Cel puţin aşa sper. Dacă vii tu, sistemul se schimbă. Am făcut o repetiţie marţi seara, aşa că ar trebui să mă descurc.

– O repetiţie?

Carter se întrebă de ce îi spusese asta, în timp ce ajusta focul de sub tigaie.

– Păi, ăăă, nu eram sigur cum o să meargă şi cum să le fac pe toate să fie gata la timp. Aşa că am făcut o repetiţie cu mâncarea.

– O repetiţie a cinei?

– Mai mult sau mai puţin. Soţia lui Bob era la cercul de literatură, aşa că el a venit pe la mine. Eu am gătit. Apoi, am mâncat. Prin urmare, totul ar trebui să fie în regulă. Cum au mers cercetările?

– Cercetările?

– Pentru prezentarea de luni.

– Sunt mai mult decât pregătită. Ceea ce e bine, pentru că, începând de mâine, avem un program plin. Am avut o şedinţă generală de dimineaţă şi două repetiţii după-amiază. Iar a doua a fost plină de peripeţii, deoarece domnişoara de onoare şi cavalerul de onoare s-au despărţit de curând, el înşelând-o cu partenera lui de afaceri, aşa că nu îşi vorbesc.

– Şi cum aţi rezolvat problema?

– Ne-am purtat cu ei la fel de grijuliu ca şi cu dinamita. Afacerea asta cu nunţi nu e pentru fătălăi.

– Aşa observ.

– Iar luni vom face o prezentare atât de bună, încât doamna Seaman Furniture va sări în sus de bucurie.

– Seaman Furniture e clientul cu pricina?

– De fapt, fiica lui Seaman, dar mama plăteşte toate cheltuielile.

– Masa şi scaunele pe care vom mânca sunt cumpărate de acolo. Poate ne poartă noroc.

Se aşezară pe scaunele norocoase, la masa cu lumânări, vin şi muzică. Mac realiză că i se făcea curte ca la carte şi fără ascunzişuri.

Şi îi plăcea enorm.

– Ştii, Carter, îmi place atât de mult, încât nu mă mai simt atât de vinovată pentru că, din cauza mea, vei mânca de două ori acelaşi lucru săptămâna asta.

– Poţi considera că sunt un fel de resturi îmbunătăţite. Resturile sunt o parte importantă din meniu, în ceea ce mă priveşte.

Carter privi spre motanul care stătea lângă scaunul lui, holbându-se în sus, cu ochii lui galbeni, fără să clipească.

– Cred că şi amicul tău îşi aşteaptă resturile.

– Nu e obişnuit să mă vadă mâncând la masă. De obicei, mănânc în bucătărie, aşa că e puţin confuz. Vrei să îl închid în altă cameră?

– Nu. Îmi plac pisicile. Chiar m-am măritat cu mai multe pisici.

– Nu ştiam. Să înţeleg că lucrurile nu au mers aşa cum v-aţi dorit.

– Depinde din ce punct de vedere priveşti. Am amintiri foarte plăcute din acele căsătorii, chiar dacă au fost scurte. Când eram copii, noi patru ne jucam de-a „Ziua Nunţii“. Foarte mult, râse ea peste paharul de vin. Cred că ne ştiam menirea de mici. Aveam costume şi recuzită şi fiecare juca un alt rol. Ne măritam una cu alta, cu animale sau chiar cu Del, dacă reuşea să îl mituiască Parker.

– Fotografia din studioul tău. Cea cu fluturele.

– Aparatul de fotografiat a fost un cadou de la tatăl meu, probabil nepotrivit pentru vârsta mea. Bunica a folosit cadoul ca motiv să îl vorbească de rău. Din nou. O zi fierbinte de vară, când aş fi vrut să merg să înot, în loc să ne jucăm jocul ăsta. Parker m-a convins, declarându-mă fotograful oficial al nunţii, în loc de domnişoară de onoare. Nu am vrut să îmbrac rochia, aşa că Parker mi-a schimbat rolul.

– Prevestitor.

– Probabil. Iar zborul uimitor al acelui fluture şi toate celelalte elemente s-au transformat într-o revelaţie. Mi-am dat seama că pot nu doar să păstrez o amintire, un moment, o imagine, dar şi că asta era ceea ce îmi doream să fac.

Mai luă o gură din pui.

– Pun pariu că te jucai cu Sherry de-a şcoala.

– Poate. Din când în când. O puteam mitui cu abţibilduri.

– Pe cine nu poţi? Nu ştiu dacă am fost plictisitori sau norocoşi pentru că am ştiut ce vrem să facem încă de tineri.

– De fapt, eu am crezut că doream să împart din înţelepciunea mea în sălile cu aer rarefiat de la Yale, timp în care să scriu un roman american măreţ.

– Serios? Şi de ce nu ai făcut asta? Sau ai făcut-o deja?

– Mi-am dat seama că îmi place să mă joc de-a şcoala.

Da, se gândi ea, chiar îi plăcea. Văzuse şi ea.

– Ai scris romanul?

– Ăăă, lucrez la un roman, ca orice profesor de engleză care se respectă. Însă probabil că va fi în lucru toată viaţa mea.

– Ce ai scris?

– Am scris vreo două sute de pagini până acum.

– Nu, îl lovi ea uşor peste umăr. Despre ce e?

– Despre iubire, pierdere, sacrificiu, trădare şi curaj. Ştii tu, ca orice roman. M-am gândit că ar avea nevoie de o pisică cu trei picioare şi, poate, de un palmier în ghiveci.

– Cum e personajul principal?

– Nu cred că te interesează cu adevărat.

– Nu te-aş întreba, dacă nu m-ar interesa. Cum e, ce face?

– Protagonistul este – probabil va fi un şoc pentru tine – profesor, spuse el şi zâmbi, în timp ce îi mai puse vin în pahar, gândindu-se că putea să o ducă acasă cu maşina. Şi este trădat de o femeie, desigur.

– Desigur.

– Viaţa lui e distrusă, la fel şi cariera, şi sufletul lui. Dar trebuie să ia viaţa de la capăt, să găsească curajul de a repara ceea ce s-a stricat. Chiar are nevoie de palmierul din ghiveci.

– De ce l-a trădat?

– Pentru că el o iubea pe ea, dar nu o vedea. Ea l-a trădat, ca să o poată vedea. Cred.

– Iar pisica cu trei picioare ar putea fi o metaforă pentru sufletul lui rănit şi pentru determinarea de a trăi cu acele cicatrici.

– E foarte bine. Ai lua nota zece.

– Acum, o întrebare importantă, spuse şi se aplecă spre el. Include şi sex, violenţă şi limbaj indecent?

– Da.

– Îl cumpăr. Trebuie să îl termini. Nu e vreo zicală de genul: „Publică sau pieri“, în lumea voastră?

– Nu trebuie să fie o carte neapărat. Am publicat articole, eseuri, nuvele, ca să ţin departe pericolul ăsta.

– Nuvele? Serios?

– Ceva mic. Genul de lucrări care nu sunt cunoscute în afara cercului de prieteni. Tu ar trebui să îţi publici fotografiile. Un album de artă.

– Mă mai gândesc la asta uneori. Probabil e ca şi cu romanul. Tot amân. Parker a avut ideea de a scrie împreună ghiduri. Flori, torturi şi fotografii pentru nunţi. Cele mai exclusiviste modele.

– E o idee bună.

– Parker are rareori altfel de idei. Problema e găsirea unui timp comun de lucru la ceva ce ar atrage o editură care se ocupă cu astfel de cărţi. Între timp, avem trei evenimente de organizat în trei zile, iar sâmbătă va fi o zi foarte grea. Ar trebui să vii şi tu.

– La… la nunta cuiva. Nu aş putea. Nu am fost invitat.

– Poţi face parte din personal, decise Mac pe loc. Chiar ne-ar fi de folos un bărbat cu capul pe umeri. La unele evenimente, mai folosesc câte un asistent, doar când am nevoie. De cele mai multe ori, prefer să nu fac asta. Dar sâmbătă chiar avem nevoie de unul, ca să ne purtăm cu grijă cu dinamita, mai ţii minte. Oamenii cu care lucrez eu, de obicei, nu sunt disponibili. Eşti angajat.

– Nu ştiu nimic despre fotografii.

– Ştiu eu. Tu o să îmi dai ce îţi cer, o să aranjezi cadrele şi o să îmi cari echipamentul când voi avea nevoie. Ai un costum închis la culoare? Care să nu fie din tweed?

– Da, dar…

Mac îi zâmbi uşor, seducător.

– Vom avea şi tort.

– Aaa, atunci, alta e situaţia.

– Jack o să vină drept însoţitorul domnişoarei de onoare, ca să îl facă gelos pe nenorocitul ăla care a înşelat-o. Iar Del vine pentru că l-a obligat Jack. Tu îi cunoşti. Ei ne cunosc pe noi, spuse ea, luând o îmbucătură din cartofi. Şi vei putea mânca tort.

Nu îl atrăgea nimic din toate astea. Dar ideea de a petrece timpul cu ea, în loc să se gândească la cum ar petrece timpul cu ea, îi ajungea.

– O.K., dacă eşti sigură că vrei să vin.

– Sâmbătă la ora trei. O să fie super.

– Şi o să apuc să te văd şi eu pe tine în habitatul natural.

– Da, aşa e. Apropo de tort, nu prea mai pot să mănânc şi desert. Îmi iau revanşa pentru mâncarea asta grozavă spălând vasele.

– Nu, nu vreau să te deranjezi.

– Tu ai gătit cina, chiar de două ori. Eu strâng, în timp ce tu bei un brandy şi fumezi un trabuc.

– Nu am nici brandy, nici trabuc.

Îl bătu pe umăr în timp ce se ridică.

– Un profesor de engleză ar trebui să recunoască o metaforă când o aude. Mai bea un pahar de vin, dacă tot nu conduci.

Îi turnă chiar ea un pahar, înainte de a strânge farfuriile.

– Mie chiar îmi place să spăl vasele. E singura treabă din casă care îmi place.

Umplu chiuveta cu apă fierbinte, găsi detergentul de vase în dulapul de sub ea şi turnă peste oale şi tigăi. Lui îi plăcea să stea acolo, privind-o făcând treburi simple, de zi cu zi. Şi spera ca ea să nu spună nimic important, pentru că mintea lui nu mai era prea limpede.

Nu avea nimic de-a face cu vinul, ci cu el, aşa cum şi-o imagina pe ea acolo, spălând vasele şi săptămâna următoare, şi luna viitoare. Anul viitor. Şi-o imagina acolo, luând masa cu el.

Prea departe, prea repede, ştia. Dar nu putea să se abţină. Pasiunea se aprinsese rapid în el şi simţea că se transformă prea repede în iubire.

– Unde sunt prosoapele de bucătărie?

– Poftim? Scuze.

– Prosoapele de bucătărie, spuse ea şi deschise un sertar la nimereală.

– Nu, nu acolo. În cealaltă parte. Le iau eu.

Carter se ridică, deschise dulapul din dreapta şi luă un prosop.

– Hai, că şterg eu tigăile, îi spuse el.

Când se întoarse, simţi cum i se taie picioarele.

Mac stătea în faţa lui, citind lista lui Bob.

– Ai o listă.

– Nu. Da. Nu e a mea. Vreau să spun, da, e a mea, dar nu am scris-o eu. Nu am făcut-o eu. Doamne!

Cu o expresie gânditoare, Mac continuă să o citească.

– E foarte detaliată.

– Bob. L-ai cunoscut. E nebun. Nu cred că ţi-am spus asta când ţi l-am prezentat.

– Are liniuţe.

– Ştiu. Ştiu. Îmi pare rău. Vrea neapărat să fie Cyrano. Adică…

Ea ridică privirea de pe hârtie şi se uită fix în ochii lui.

– M-am prins de faza cu Cyrano, Carter.

– Da, desigur. S-a căsătorit acum vreo doi ani şi aşteaptă un copil.

– Felicitări pentru el.

– Are o idee fixă să mă ajute, ăăă, în privinţa asta. Mi-a adus lista marţi. Ţi-am spus că a venit marţi la cină, nu?

– Pentru repetiţie.

– Da, exact, pentru repetiţie. Ar fi trebuit să o arunc după ce a plecat, dar, în schimb, am băgat-o în sertar. Pentru…

– Orice eventualitate? Ca rezervă.

– Da, şi nu am nici o scuză. Nu pot să te învinuiesc dacă te superi.

Mac îl privi din nou.

– Ţi se pare că sunt supărată?

– Ăăă… Nu, dacă tot mă întrebi, nu mi se pare. Ceea ce e bine. Adică, simt o uşurare. Ai spune că eşti… amuzată?

– Poate, răspunse ea. După Lista lui Bob suntem în program.

– Nu am urmat lista lui. Pe cuvântul meu de onoare, spuse el şi ridică mâna, ca şi cum depunea un jurământ. Am propria listă. O listă imaginară. Iar acum îmi dau seama că sună la fel de tâmpit.

– Şi cum stăm, după lista ta?

Mac zâmbi, dar el nu putu să înţeleagă ce se ascundea sub acel zâmbet. Putea fi cu subînţeles.

– Bine, stăm bine. Ce zici, mâncăm nişte tort?

Ea îi făcu semn din deget să nu îi ia foaia, când el se întinse după ea.

– Văd că trebuia doar să strângem vasele. Asta doar dacă, văd că e scris în paranteze, nu mi s-ar părea că ar fi ceva dezordonat. Bob crede – şi îl cunoaştem pe Bob – că spălatul vaselor împreună, dacă e necesar, ar putea fi considerat preludiu.

Împietrit, Carter închise ochii şi îi spuse:

– Mai bine, omoară-mă. Te rog.

– Îmi pare rău, dar nu e trecut pe listă. Lista spune că, după ce te asiguri că ai pus muzica potrivită – printre sugestii se numără Barry White –, trebuie să dansezi cu mine. Ca locuri pentru dans, se acceptă şi bucătăria, şi sufrageria. Un dans lent, partea cu seducţia partenerei. Consideră că ar trebui să poţi să-ţi dai seama în această etapă dacă aş fi disponibilă să mergem în dormitor.

– Vrei să îl omor eu pe el? M-am gândit la asta.

– Nu îl aud pe Barry White.

– Nu cred că am muzica lui… Şi chiar dacă o aveam, nu aş fi… Ţi-am mai spus că Bob e nebun?

– Ştii ce mă întreb, Carter? spuse ea, privindu-l şi punând lista pe blatul de la bucătărie. Mă întreb de ce nu dansezi cu mine.

Mac făcu un pas spre el, îşi ridică braţele şi le puse în jurul gâtului lui.

– Nu vrem să îl dezamăgim pe Bob, nu?

– E un prieten foarte bun, spuse el şi îşi rezemă obrazul pe capul ei, ca şi cum toate problemele s-ar fi rezolvat. Nu sunt un dansator foarte bun. Am picioarele prea mari. Dacă te calc…

Ea îşi întinse faţa spre a lui.

– Taci şi sărută-mă, Carter.

– Asta pot să fac.

Legănându-se, Carter îi acoperi gura cu a lui. Lent şi liniştit, potrivit cu momentul. Se învârtiră cu grijă, în timp ce degetele ei alunecară în ale lui, iar oftatul ei îi trezi simţurile.

Mac întoarse capul, mângâindu-i maxilarul cu buzele.

– Carter?

– Mmm?

– Dacă ai fi atent, ar trebui să îţi dai seama că sunt disponibilă, îi spuse ea, privindu-l fix în ochi în timp ce îl săruta. De ce nu mă duci în dormitor?

Făcu un pas în spate şi întinse mâna spre el.

– Dacă mă doreşti.

El îi luă mâna şi i-o duse la buze.

– Mi se pare că mi-am petrecut toată viaţa dorindu-te.

O scoase din bucătărie. La baza scărilor, trebui să se oprească şi să o sărute din nou. Se întrebă dacă vinul, dorinţele, imaginile se pierdeau şi în capul ei, la fel ca în al lui.

O conduse sus, cu pulsul crescând la fiecare treaptă.

– M-am gândit la flori şi lumânări, în cazul în care… spuse el când intrară în dormitor. Apoi, m-am gândit, şi, de obicei, nu sunt superstiţios, că aşa poate aş cobi. Iar eu te voiam mult prea mult aici ca să risc. Te voiam în patul meu.

– Cuvintele astea îmi plac mai mult decât oricare lumânare sau floare, crede-mă.

„La fel şi casa“, gândi ea. Camera i se potrivea. Linii simple, culori liniştite şi spaţii ordonate.

– Şi eu voiam să fiu aici. Voiam să fiu în patul tău.

Mergând spre perete, văzu atârnată fotografia cu pasărea-cardinal roşie. Emoţionată, se întoarse să îl privească şi realiză că îl dorea mai mult decât îşi imaginase vreodată.

Încet, începu să îşi deschidă nasturii de la cămaşă.

– Nu. Te rog. Vreau să te dezbrac eu. Dacă nu te superi.

Mac îşi lăsă mâinile să cadă uşor.

– Nu, nu mă supăr.

Carter se întinse şi aprinse lampa de pe noptieră.

– Şi vreau să te văd în timp ce fac asta.

Îşi trecu o mână pe obrazul ei, şi apoi pe toată lungimea corpului ei, trăgând-o spre el.

Apoi gura lui o cuprinse pe a ei.