capitolul 15

Nici mama ei şi nici maşina nu apărură luni. Marţi, când Mac începu să îşi piardă răbdarea şi o sună pe mama ei acasă şi pe mobil, apelurile i-au fost direcţionate către mesageria vocală.

Până miercuri, începuse să se gândească deja să declare furtul maşinii. Dar tot ea ar fi scos-o pe cauţiune pe mama ei din închisoare.

Aşa că se duse în corpul central al conacului ca să cerşească micul dejun de la Laurel.

– Parker a fost chemată de urgenţă acasă la o clientă. Mireasa de sâmbătă s-a trezit cu un mare coş sau ceva de genul ăsta. Emma aşteaptă o livrare devreme, aşa că am rămas doar noi două.

– Asta înseamnă că nu faci clătite?

– Nu am timp de clătite şi, Doamne, cât mi-aş dori ca doamna G. să-şi scuture nisipul de pe haine şi să vină acasă. Trebuie să fac frunze şi flori. Ia o brioşă.

– Parker a spus când se întoarce?

Laurel se opri din rulat pasta pentru flori.

– Nu ţi-a adus încă maşina înapoi?

– Şi maşina, şi Linda sunt dispărute în acţiune. I-am lăsat vreo zece mesaje. Când o să le asculte pe toate o să îi curgă sânge din urechi. Am ameninţat-o că o declar furată.

– Fă-o. Uite telefonul.

– Probabil o să fiu arestată pentru prostia pură de a-i da cheile. O să trec pe la ea pe acasă. Mai am o şedinţă foto şi trebuie să iau nişte hârtie făcută la comandă, care nu era gata luni. Şi cred că vreau nişte pantofi.

– Ai vreo veste de la Carter ?

– De ce mă întrebi?

– Pentru că te duci să cumperi pantofi, adică hrană pentru suflet. L-ai sunat?

– Şi ce să îi spun? Că îmi pare rău? I-am spus deja. Că am greşit? Ştiu că am greşit, dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt.

– Şi ce simţi?

– Confuzie, frică, prostie. Poţi să le dublezi pe toate, pentru că mi-e dor să îl văd, recunoscu ea. Mi-e dor să vorbesc cu el. Aşa că cel mai bine cred că ar fi să nu îl văd şi să nu vorbim.

– Logica ta nu aduce a logică umană.

– Oricum, probabil că nici el nu vrea să mă vadă sau să îmi vorbească.

– Eşti laşă.

– Poate. Sunt o laşă fără maşină, spuse ea şi aşteptă în linişte până când Laurel rulă pasta. Ai putea să mi-o împrumuţi pe a ta.

– Aş putea. Dar aşa te-aş încuraja în felul cum procedezi cu Linda. Te iubesc prea mult ca să îţi fac asta.

– Nu e încurajare. Sunt afaceri. Aş putea să îmi înghesui echipamentul în jucăria ei ridicol de mică, dar, foarte amuzant, mi-a lăsat maşina, nu şi cheile. Nu e vina clienţilor că eu am cedat sau că ea e atât de egoistă, încât nu mi-a adus maşina înapoi.

– Nu, nu e.

Cu grijă, Laurel luă o formă şi începu să taie primele flori.

– Sunt atât de supărată. Recunosc, supărarea asta mă ajută să echilibrez nefericita situaţie cu Carter, dar în momentul ăsta aş prefera să sufăr pentru el şi să am maşina mea. De ce îmi tot face faze din astea? Şi nu spune că îi permit eu. Jur, şi jur pe ce am mai drag, nu aveam nici o intenţie de a-i închiria maşina. Nu m-aş mai fi pus niciodată într-o situaţie ca asta, dacă nu aş fi fost obligată de circumstanţe.

– Mi-ar plăcea să te cred, dar uite în ce situaţie ai ajuns, Mac! Să suporţi consecinţele acţiunilor tale. În timp ce ea nu suportă nici o consecinţă. E liberă de responsabilităţi. Linda o să îţi aducă maşina înapoi când nu o să mai aibă nevoie de ea sau când o să aibă ea chef. Tu o vei înfrunta, te vei plânge. Iar ea o să înceapă cu toate porcăriile ei. După care o să uite toată situaţia, pentru că a obţinut ce şi-a dorit şi, pe deasupra, a mai fost şi în centrul atenţiei tale, în timp ce tu te-ai supărat şi te-ai plâns.

– Şi ce-ar trebui să fac? Să o bat până la moarte cu trepiedul?

– Te ajut eu să ascunzi corpul.

– M-ai ajuta, oftă Mac. Eşti o prietenă adevărată. De obicei, nu sunt o laşă sau o cârpă de şters pe jos.

– Nu, nu eşti. Eşti departe de a fi aşa ceva. Dar cred că ceea ce mă enervează cel mai mult este cât de jos ajungi când eşti laşă. Când ea te face să fii şi una, şi alta. Fă-o să suporte consecinţele o dată, Mackensie. Sunt sigură că, după ce vei face asta o dată, a doua oară îţi va fi mai uşor.

– Cum? Crede-mă când îţi spun că vreau. Nu pot să sun la poliţie. Eu i-am dat cheile alea nenorocite. Şi poate, cred – ştiu, se corectă ea – că a fost o chestie pasiv-agresivă că ea nu mi le-a lăsat pe ale ei…

– Îmi place privirea ta. Asta nu e privirea unei cârpe de şters pe jos sau a unei laşe. Şi?

– Ea mi-a lăsat maşina ei.

– Vai, vai, o să îi distrugi jucăria. Mă duc să îmi iau haina şi bâta de baseball a lui Del.

– Nu! Dumnezeule, cât de violentă eşti.

– Îmi place să sparg lucruri. E ca o terapie.

– Nu o să zdrobim maşina. Ea nu are nici o vină. Dar o să îi chem să o ridice.

– Nu e rău, dar dacă o duci la ea acasă înseamnă că nu va trebui să se mai sinchisească să vină să şi-o ia singură.

– Nu o duc la ea acasă, spuse Mac, mijindu-şi ochii de concentrare. Îţi mai aminteşti, acum câteva luni, tipul ăla care a intrat în maşina nouă a lui Del. A trebuit să fie remorcată. Tipul, mecanicul care s-a ocupat de asta, are acum o maşină de remorcat, un garaj, un spaţiu. Naiba să-l ia, cum îl chema? Unde e Parker cu cărţile ei de vizită magice?

– Sună-l pe Del. Sigur îşi aminteşte. Şi lasă-mă să îţi spun că de asta suntem prietene. Când vrei să rezolvi ceva, Mac, eşti frumoasă.

– Atunci, împrumută-mi maşina ta.

– Tu dă telefoanele, şi e a ta.

Se simţea îndreptăţită, se simţea puternică. Până ce termină şedinţa foto şi se opri să mai cumpere nişte sârmă pentru Laurel, decise că merita pantofi noi. Poate, considerând trauma şi triumful ultimelor câteva săptămâni, merita şi cercei noi.

„Cerceii pentru Linda“, decise ea. „Pantofii pentru Carter.“ Sărbătorire şi compătimire.

Poate va trece pe la el pe acasă, pe drumul de întoarcere. Cât timp se simţea îndreptăţită şi puternică. Ei erau doi oameni inteligenţi, care ţineau unul la celălalt. Cu siguranţă, puteau ajunge la un compromis, un teren neutru, o soluţie.

Nu voia să îl piardă, se gândi. Nu voia să meargă înainte fără Carter.

Se plimbă prin mall până ajunse la Holly Grail. Secţiunea de încălţăminte din Nordstrom.

Poate avea nevoie şi de o pereche de cizme noi. Nu puteai niciodată să ai prea multe cizme. Pantofi noi şi cizme noi, care să îi dea un sentiment de încredere în sine, necesar pentru a putea merge la Carter. Ar fi putut să ia o sticlă de vin, în semn de pace. Ea ar vorbi, iar el ar privi-o aşa cum numai el ştia s-o facă. Şi… s-ar comporta exact ca Linda, se gândi, cum a făcut şi cu maşina lui Laurel.

Cu toate astea, putea merge la el şi putea lua vinul. Sau putea să îl invite la cină, la ea acasă. Ar fi fost ca un fel de glumă, ca să spargă gheaţa. „Hei, ţi-am adus o sticlă de vin. De ce nu treci pe la mine diseară şi o aduci cu tine?“ Desigur, după aceea ar trebui să se oprească la magazin şi să ia ingrediente pentru mâncare. Sau ar fi putut să atace proviziile doamnei G.

„Nu, nu“, se gândi ea în timp ce luă în mâini o pereche de cizme albastre, până la glezne, care parcă strigau după ea. Trebuia să gătească. Să îi arate că e important pentru ea, îndeajuns de mult ca ea să depună acest efort. El conta. Totul conta.

Tocmai de aceea s-a purtat aşa cum s-a purtat de la început.

– Hei… Meredith, nu?

Mac se întoarse şi rămase cu privirea la o blondă pe care parcă o mai văzuse pe undeva.

– Nu, îmi pare rău.

– Nu eşti tu fotograful de la nuntă?

– Da. Mackensie.

– Desigur! Scuze. Sunt eu, Stephanie Gorden. Ne-am cunoscut la nunta verişoarei mele, sâmbăta trecută.

– Ah, da. Ce mai faci?

– Sunt înconjurată de pantofi, deci sunt bine. Ce cizme superbe! Eu şi Corrine tragem chiulul în după-amiaza asta. Corrine! Vino să o cunoşti pe Mackensie.

„Vai, Doamne“, îşi spuse Mackensie. Cum putea soarta să îi ofere nişte cizme superbe şi un şut în fund în acelaşi timp?

– Corrine, ea e Mackensie. E fotograf de nunţi şi o foarte bună prietenă de-a lui Carter.

– Îhm.

Corrine era perfectă, se gândi Mac. Aşa că, la şutul în fund mai adaugă şi o palmă peste ceafă. Aluneca pe acolo în pantofi roşii cu tocuri înalte şi cu părul negru lucios atârnând în bucle romantice pe umeri. Ochii, adânci şi senzuali, o scanau pe Mac, în timp ce buzele moi schiţară un zâmbet frumos.

– Bună.

– Bună. Ce pantofi frumoşi!

– Da. Cred că o să fie ai mei.

Chiar şi vocea îi era perfectă, îşi spuse Mac cu amărăciune. Joasă şi doar puţin guturală.

– Deci, îl cunoşti pe Carter Maguire.

– Da. Am fost la liceu împreună. Pentru o vreme.

– Serios? întrebă Corrine, destul de absentă, în timp ce apucă nişte botine cu tocuri mici. Nu mi-a povestit niciodată despre tine. Am fost împreună ceva vreme.

– Corrine şi Carter, spuse Stephanie veselă. Erau practic un singur cuvânt. Ce drăguţ că ne-am întâlnit cu tine aici. Tocmai îi spuneam lui Corrine că am auzit cum că are pe cineva şi că v-am văzut împreună la nunta lui Brent.

– Ce drăguţ!

– Ce mai face Carter? întrebă Corrine în timp ce punea botinele jos. Tot îngropat între cărţile lui?

– Se pare că mai are timp şi să iasă să ia nişte aer.

– Nu l-am mai văzut de multă vreme. Tu?

– De destulă vreme, mersi.

– Voi ar trebui să luaţi notiţe una de la cealaltă, le spu- se Stephanie şi o împinse uşor pe Corrine cu fundul. Corrine ar putea să îţi dea nişte sfaturi în privinţa lui Carter, Mackensie.

– Nu-i aşa că ar fi amuzant? Însă mie îmi place să descopăr singură. Carter e un bărbat fascinant şi captivant, pe care nu l-ai putea cuprinde în câteva notiţe. Mă scuzaţi, văd o pereche de pantofi cu numele meu pe ei.

În timp ce Mac se îndrepta spre capătul opus al magazinului, Stephanie îşi arcui sprâncenele.

– Captivant, Carter? Probabil că a mai evoluat de când l-ai părăsit, Cor. Trebuie să recunosc, arăta destul de bine când l-am văzut sâmbătă. Poate ar fi trebuit să mai rămâi puţin cu el.

– Şi cine spune că nu pot să îl am înapoi dacă vreau? întrebă ea şi se uită în jos, la pantofii roşii cu toc din picioarele ei. De fapt, s-ar putea să îmi duc noii pantofi într-o scurtă vizită.

Stephanie chicoti.

– Eşti o fată rea.

– Sunt plictisită, asta sunt.

Corrine se încruntă spre Mac. Credea că ei i se cuveneau cizmele alea. Cu siguranţă, ar arăta mai bine în picioarele ei, decât în ale înfumuratei slabe şi cu părul portocaliu.

– Şi, în plus, de ce să îl aibă ea pe Carter? Eu l-am văzut prima.

– Credeam că te plictiseşte.

– Asta era înainte, spuse Corrine şi oftă lung, după care se aşeză şi examină micul munte de pantofi pe care se gândea să îi cumpere. Problema cu tine, Steph, este că eşti căsătorită. Ai uitat emoţiile flirtului, ale competiţiei.

Corrine îşi dădu jos pantofii şi îşi vârî în picioare o pereche de sandale cu vârful ascuţit, de un roz metalizat, după care spuse:

– Bărbaţii sunt ca pantofii. Trebuie să îi încerci, să îi porţi o vreme, cât timp îţi vin bine. După aceea, îi arunci într-un dulap şi îţi cumperi alţii noi.

Stătea în faţa oglinzii, examinându-se.

– Iar din când în când, mai scoţi o pereche veche din dulap şi îi încerci din nou, să vezi cum îţi mai vin.

Privi în jur şi se încruntă când o văzu pe Mac probând cizmele albastre.

– Şi niciodată să nu laşi pe altcineva să se joace la tine în dulap.

Rutina, îşi spunea Carter, avea un scop. Rezolvase câteva lucruri şi îşi ţinuse mâinile şi mintea ocupate. Îşi atârnă haina în cuier, se duse la biroul din casă şi îşi puse munca de o seară pe masă. Apoi, îşi verifică mesajele.

Îl trecu un fior când nu auzi vocea lui Mac în cameră, dar şi asta era tot un fel de rutină.

Parker îl sfătuise să îi dea nişte timp şi spaţiu. Îi va da mai mult spaţiu lui Mac. Încă o zi sau două.

Putea aştepta. Se pricepea la asta. Şi mai mult decât orice, realiză el, i-ar fi plăcut ca ea să vină la el.

Se duse jos să hrănească pisica şi să îşi facă nişte ceai. La birou, bău ceaiul în timp ce verifică e-mailurile zilnice. Şi se întrebă dacă viaţa putea fi mai banală decât atât şi mai serioasă. Oare o să fie în aceeaşi situaţie – a se citi rutină – şi peste un an? Doamne, poate şi peste un deceniu.

Fusese destul de mulţumit de ce avea, înainte ca Mac să reintre în viaţa lui.

– Nu e ca şi când aş fi plănuit să fiu toată viaţa singur, îi spuse el motanului. Dar aveam destul timp, nu? Timp să mă bucur de o anumită rutină, de casa mea, de munca mea, de libertatea de a fi burlac. Am abia treizeci de ani, pentru Dumnezeu. Şi vorbesc cu o pisică, dar nu mi-aş dori să îmi petrec serile astfel pentru tot restul vieţii. Fără supărare. Nimeni nu vrea doar să aibă parte de o relaţie stabilă. Să fie cu cineva ca să nu fie singur. Iubirea nu e un concept amorf, creat pentru cărţi şi poezie, şi imposibil de neatins. E ceva real, necesar. Dracu’ să o ia. Schimbă lucrurile. Totul. Nu mai pot fi omul care am fost înainte să o iubesc pe ea. E ridicol ca cineva să se aştepte la asta.

După ce termină de mâncat, motanul se aşeză şi se uită lung la Carter, după care începu să se spele.

– Ei bine, ea nu e aşa rezonabilă ca tine. Şi dacă tot vorbim despre asta, o să îţi mai spun ceva. Sunt bun pentru ea. Sunt exact ce are nevoie. Eu o înţeleg. Bine, nu, nu o înţeleg. Îmi retrag cuvintele. Dar o cunosc, lucru total diferit. Şi ştiu că o pot face fericită, după ce trece peste încăpăţânarea care o împiedică să înţeleagă asta.

Carter luă atunci decizia de a-i mai acorda două- zeci şi patru de ore. Dacă nu venea la el în acea perioadă, trebuia să preia controlul asupra situaţiei. Avea nevoie de un plan, un rezumat al lucrurilor pe care trebuia să le spună şi să le facă. Se ridică să ia o foaie şi un creion.

– Of, pentru numele lui Dumnezeu! La dracu’ cu toate planurile şi rezumatele! O să vedem noi ce facem.

Supărat, îşi trânti sertarul peste degete. Tipic, se gândi el, suportând durerea. Decise să se consoleze cu un sendviş cu caşcaval topit.

Dacă ea şi-ar fi revenit, acum ar fi fost împreună, poate chiar gătind ceva bun. Şi ar fi putut vorbi. Voia să ştie dacă au prins clienţii cei mari. Voia să sărbătorească alături de ea. Să împartă bucuria cu ea.

Şi-ar fi dorit să îi spună despre povestirea amuzantă scrisă de unul dintre elevii săi şi despre scuzele pe care le dăduse altul pentru că nu îşi făcuse tema.

Trebuia să recunoască faptul că treaba cu amnezia temporară era o chestie nouă.

Ar fi vrut să îi spună toate acele lucruri. Importante sau mai puţin importante, erau momentele care le umpleau vieţile. El doar trebuia să îi arate că şi ea voia tot asta. Nu, nu doar că voia asta, îşi aminti el. Trebuia să îi arate că era posibil.

Puse sendvişul în tigaie şi deschise dulapul să îşi ia o farfurie. Când auzi ciocănitul în uşa de la intrare, abia reuşi să evite colţul uşii deschise de la dulap, să nu se lovească la cap.

Se gândi: „Mackensie!“ şi apoi ieşi fugind din bucătărie.

Avea deja în minte imaginea ei când deschise uşa, motiv pentru care avu nevoie de mai multe secunde ciudate ca să o proceseze pe cea a lui Corrine.

– Carter, spuse ea şi intră râzând.

Făcu o piruetă graţioasă, după care îşi puse braţele în jurul lui. Îşi lăsă capul pe spate, cu ochii negri şi sclipitori, şi îşi presă buzele pe ale lui.

– Surpriză, spuse ea mieros.

– Aaa, da. Cu siguranţă, o surpriză. Corrine, exclamă el şi reuşi să se elibereze din mâinile ei. Eşti… drăguţă.

– Vai, sunt o epavă. Cred că am înconjurat blocul de vreo trei ori înainte să îmi fac curaj să opresc. Să nu îmi frângi inima, Carter, şi să îmi spui că nu te bucuri că mă vezi.

– Nu. Adică… nu mă aşteptam să te văd.

– Nu mă inviţi înăuntru?

– Eşti înăuntru.

– Mereu atât de literal. O să închizi şi uşa sau o să mă laşi să tremur de frig.

– Scuze, îi spuse el şi închise uşa. M-ai luat pe nepregătite. Ce vrei, Corrine?

– Mai mult decât merit, îi răspunse ea şi îşi scoase haina, oferindu-i-o cu o privire rugătoare. O să asculţi ce am de spus, nu?

Prins între bunele maniere şi uimire, îi puse haina în cuier.

– Credeam că fac asta deja.

– Am fost o proastă fiindcă m-am purtat urât cu tine. Ai tot dreptul să te porţi şi tu urât cu mine, spuse ea şi intră în sufragerie. Când mă uit în urmă, la ceea ce am făcut, la ceea ce am spus… Carter, mi-e aşa de ruşine. Tu ai fost atât de bun cu mine, atât de bun pentru mine. Tu m-ai făcut mai bună decât am fost. M-am tot gândit la tine. M-am gândit la tine mult.

– Şi cum rămâne cu… făcu el o pauză, căutând numele în memorie, cu James?

Corrine îşi dădu peste cap ochii seducători.

– A fost o greşeală. Pedeapsa mea pentru că te-am rănit. Am realizat la puţin timp după aceea că a fost doar o aventură nechibzuită. E un băieţel pe lângă tine, Carter. Te rog, spune-mi că mă ierţi.

– Totul aparţine trecutului, Corrine.

– Vreau să mă revanşez faţă de tine, dacă mă laşi. Dă-mi o şansă să îţi arăt, spuse ea şi merse spre el, trecându-şi degetele pe obrazul lui. Îţi mai aminteşti de vremurile când eram împreună, cât de bine era. Am putea să fim din nou împreună, Carter, continuă Corrine, plimbân- du-se în jurul lui. Ai putea să mă ai din nou. Trebuie doar să mă iei.

– Cred că ar trebui…

– Hai să fim sensibili mai târziu, îl întrerupse ea şi se lipi de el, în timp ce el încerca să o împingă. Te vreau. Te vreau atât de mult. Nu pot să mă gândesc la altceva.

– Stai. Opreşte-te. Nu o să…

– Bine. Tu eşti şeful, se opri ea şi, cu un zâmbet sclipitor, îşi dădu părul pe spate. O să vorbim mai întâi, cât vrei tu. Toarnă-mi un pahar cu vin şi o să… Miroase a ars?

– Nu… La dracu’!

Fugi până în bucătărie, iar zâmbetul lui Corrine se ascuţi. O să aibă nevoie de mai mult timp şi efort, realiză ea. Însă îi plăceau provocările. De fapt, se gândi, faptul că el nu cedase aşa cum se aşteptase făcea lucrurile şi mai interesante. Iar seducerea lui o să îi dea şi mai multă satisfacţie.

Până la urmă, singurul loc unde nu se plictisea era în pat.

Când îl auzi că se întoarce, îşi mai îmblânzi zâmbetul.

– Scuze, făceam ceva de mâncare. Corrine, apreciez că ţi-ai cerut iertare şi… oferta, dar… Scuze, repetă el când auzi ciocănitul în uşa de la intrare.

– E în regulă. Aştept.

Scuturând din cap, Carter se duse să deschidă uşa. Creierul lui, deja supraîncărcat, luă foc atunci când o văzu pe Mac.

– Bună. Am venit cu o ofertă de pace, spuse ea, punându-i sticla de vin în braţe. M-am purtat urât, iar acum sper că o să îmi mai dai o şansă să mă port mai bine. Dacă vrei, mă gândeam că ai putea veni la mine la cină diseară. Poate aduci şi o sticlă de vin. Hei, e bun şi cel pe care îl ai în mână.

– Tu… Eu… Mackensie.

– Cine e, Carter?

Nu era de bine, era tot ce putea spune Carter. Asta nu putea fi de bine. Corrine veni spre ei şi Carter putu vedea roşeaţa instantanee din obrajii lui Mackensie.

– Nu e…

– Vai, vin. Ce drăguţ, spuse Corrine şi luă sticla din mâinile amorţite ale lui Carter. Tocmai îmi oferise un pahar de vin.

– De fapt, eu… Mackensie Elliot, ea e Corrine Melton.

– Da, ştiu. Ei bine, sper să vă placă vinul.

– Nu. Nu face asta, îi spuse el, aproape sărind peste pragul uşii ca să o prindă de braţ. Aşteaptă puţin. Intră.

Ea îi dădu mâna la o parte.

– Glumeşti? Apucă-mă de mână iar, îl ameninţă ea, şi o să ai mai mult decât o vânătaie pe maxilar.

Mac fugi spre maşină, care oricum nu era a ei, în timp ce Corrine ţipă din uşă:

– Carter, dragule, hai înăuntru să nu răceşti!

„Rutină?!“ se gândi el. Chiar îşi făcuse probleme că urma să cadă în plasa rutinei?

Mac intră ca o vijelie în casă.

– Unde dracu’ e toată lumea? urlă ea.

– Suntem în bucătărie! Am încercat să te sunăm pe mobil, ţipă Emma. Vino aici.

– Nu o să credeţi ce zi am avut. Mai întâi m-am întâlnit cu sexoasa de fostă prietenă a lui Carter, la raionul cu pantofi din Nordstrom, fapt care aproape că mi-a stricat plăcerea vinovată de a ridica maşina mamei. De ce nu mi-a spus şi mie cineva că e superbă? se plânse Mac şi îşi aruncă haina pe un scaun. Şi, de parcă nu era îndeajuns de rău că am văzut-o pe această femeie sexy şi seducătoare, în pantofi roşii cu toc şi cu vocea ei senzuală, am cheltuit şaizeci de dolari pe o sticlă de vin, ca ofertă de pace pentru Carter, şi încă optzeci pe toate porcăriile astea, ca să îi gătesc o cină de iertare. Şi ce credeţi că găsesc când mă duc la el acasă? Ce găsesc? Vă spun eu ce găsesc. Pe ea. Pe ea într-un pulover negru din caşmir, cu decolteu până aici, cu destulă dantelă roz pe dedesubt încât să poată spune: „Ia-mă, iubitule!“ Iar el stătea acolo, făcându-ne cunoştinţă, agitat tot şi derutat. Iar acum ea bea din vinul meu.

Parker îşi ridică ambele braţe în aer.

– Stai puţin. Carter era cu Corrine, fosta prietenă?

– Nu asta am spus? Tocmai am spus-o. Iar ea îi zice: „Vai, dragule, hai înăuntru să nu răceşti“. Bineînţeles, cu vocea ei sexy. Iar el gătea ceva. Se simţea mirosul. Mirosea a pâine arsă, dar oricum. Am avut doar o mică ceartă, iar el îi şi face pâine arsă şi îi dea să bea din vinul meu?

– Nu îl văd pe Carter făcând asta, dădu Emma din cap. Nici o şansă.

– Ea era acolo, nu, cu decolteul ei din dantelă roz?

– Dacă e aşa, ar fi trebuit să le spui vreo două, şi lui, şi ei, şi să îţi iei vinul înapoi, spuse Laurel şi se duse spre Mac să îi facă un masaj la spate. Dar tind să fiu de acord cu Emma. Hai să ne întoarcem în timp, la pantofii din Nordstrom. În primul rând, ţi-ai luat ceva?

– Pantofi de la Nordstrom. Tu ce crezi?

– Ne poţi arăta mai târziu. De unde ştiai că era fosta prietenă a lui Carter? Sau te ştia ea pe tine?

– Era cu tipa aia, nu ştiu cum o cheamă. Verişoara mirelui, de la nunta de sâmbătă. Ea m-a recunoscut. Şi amândouă m-au studiat din cap până în picioare, lucru pe care nu-l suport. Serios că nu suport, iar tipa aia de nu-mi amintesc numele ei chicotea şi mi-a zis ceva de genul: „Voi două ar trebui să vă comparaţi notiţele“. Curvă tâmpită!

– Şi nu ţi se pare bizar şi departe de a fi o coincidenţă, întrebă Parker, faptul că la doar câteva ore după întâmplarea asta, o găseşti pe Corrine la Carter? Nu ţi se pare că e un complot?

– Doamne-Dumnezeule, spuse Mac dezgustată şi se aşeză pe un scaun. M-a jucat pe degete. Am fost prea uimită şi nervoasă şi, recunosc, geloasă, ca să văd. Dar nu ştia că urma să merg acolo. Aşa că…

– Aia a fost doar glazura. O cunosc puţin, nu uita, îi reaminti Emma lui Mac. E genul de tipă care vrea ce vrei şi tu, dar asta din ambiţie. Probabil s-a dus la el să vadă dacă ţi-l poate sufla, după care…

– Eu i-am dat o sticlă de vin, spuse Mac descurajată şi îşi cuprinse capul cu mâinile. Sunt o idioată.

– Nu, nu eşti. Doar că tu nu eşti rea şi intrigantă, aşa cum e ea. Şi nici Carter nu e aşa, spuse Parker. El nu era cu ea, Mac. Pur şi simplu, ea se afla în casa lui.

– Ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Iar eu am plecat, i l-am pasat ei. Dar el ne-a făcut cunoştinţă.

– Nu a ştiut ce să facă, sunt sigură, dădu Parker din cap. Ce vrei să faci acum?

– Nu ştiu. E prea mult. Sunt epuizată emoţional. Probabil că o să mănânc nişte îngheţată şi o să îmi plâng de milă.

– Ai putea mânca nişte caviar şi să sărbătoreşti.

Mac se încruntă la Parker.

– Ce să sărbătoresc? Idioţenia relaţiilor?

– Nu, triumful Vows, care tocmai a semnat un contract pentru nunta familiei Seaman. Ne-au ales pe noi.

– Iupii! Nu, scuze, dă-mi un minut să-mi schimb starea, spuse Mac şi se frecă pe faţă, încercând să ascundă mânia şi să găsească bucuria victoriei. Chiar am reuşit?

– Am reuşit şi avem şampanie Cristal şi caviar Beluga drept dovadă. Te-am aşteptat pe tine ca să deschidem sticla.

– Ce zi ciudată, spuse Mac şi îşi apăsă degetele pe ochi. Ce zi a dracului de ciudată! Şi ştiţi ce? E o modalitate foarte bună de a o încheia. Să curgă şampania, Parker.

– După ce o deschidem, declarăm oficial zonă interzisă pentru supărări.

– E deja, zise Mac şi se ridică în picioare. Presimt un dans al fericirii. Desfă-o!

După pocnetul dopului, Mac chiui de fericire.

– Pentru noi, înălţă Parker paharul. Cele mai bune prietene pe vecie, nişte femei ale naibii de deştepte.

Ciocniră, băură, iar Mac se gândi că putea trece peste toate, peste toate problemele, atâta timp cât le avea pe ele.