capitolul 17

Îl sărută pe scări şi simţi cum ziua aceea lungă urma să se termine cu bine.

– Nu e de mirare că suntem atraşi unul de celălalt, spuse ea şi se cuibări în el înainte de a-l lua de mână şi de a continua să urce scările. Amândoi suntem la fel de fraieri. Probabil, e un fel de feromon.

– Vorbeşte în numele tău. Eu prefer să cred că sunt politicos şi că mă gândesc la ce e mai bine pentru ceilalţi.

– Sigur, fraierule, râse ea la el, după care se opri brusc, când văzu şocul şi roşeaţa de pe faţa lui. Ce? Ce s-a… Of, Doamne. Doamne-Dumnezeule!

Ea rămase aşa cum era, holbându-se la mormanele de lucruri din camera ei.

– Am uitat. Eu… am uitat să îţi spun că, de fapt, sunt spion internaţional, agent dublu. Am fost atacată de un spion rău mai devreme, care căuta codul secret. A fost o luptă oribilă.

– Mi-ar plăcea să te cred.

– E Zen.

– Spionul?

– Nu, nu, ultimul ţel. Fii atent, tu fugi jos până pun eu toate astea la loc. Nu durează mult.

– E ca un mic magazin, spuse Carter cu o oarecare mirare. E un adevărat butic aici.

– Da, din cauza nebuniei temporare, spuse ea şi ridică un braţ de haine. Serios, lasă-mă zece minute. Nu e aşa de rău cum pare.

– Apreciez optimismul tău. Mackensie, îmi pare rău că ce s-a întâmplat te-a supărat atât de tare.

– Cum ai…

– Am două surori şi o mamă. Recunosc semnele unei curăţenii făcute la nervi.

– Aha, gâfâi ea şi aruncă un alt teanc înapoi pe canapea. Am uitat că ştii cum funcţionează mintea noastră.

– O să te ajut să le pui la loc. Undeva. Dacă tot am fost o parte din problemă.

– Nu. Da. Adică da, ai fost o parte din problemă. Ca vârful unui aisberg. Dar, în adâncime era marele… rest al aisbergului, decise ea. Ca în Titanic. Ştii tu, de la vizita teribilă a mamei până la Corrinda…

– Chiar o să îi spui aşa de acum înainte?

– Da. Oricum, ştii o parte din idee, dar de la ce a pornit ea, ultima apăsare pe trăgaci, se leagă tot de Linda.

Se duse lângă pat de data aceasta şi luă un braţ plin de haine.

– Nu mi-a adus maşina. Şi, pentru că nu a vrut să îmi înapoieze maşina, deoarece asta însemna să se întoarcă şi ea, deşi petrecea de minune la New York, nu mi-a mai răspuns la telefoane.

Mac se întoarse după ce agăţă umeraşele şi îl găsi în spatele ei, cu următorul teanc în braţe.

– Mersi. Tot ea a uitat să îmi lase cheile de la maşina ei, ca să nu o pot folosi, dacă aveam nevoie. Ieri dimineaţă eram gata să o omor, dar am avut o mică discuţie cu Laurel, care nu acceptă să se poarte cineva aşa cu ea. Admir foarte mult chestia asta la ea. După aceea, i-am ridicat mamei maşina şi i-am trimis-o la un service, în garajul unui mecanic.

– Genial! Consecinţe fireşti pentru un comportament firesc.

– Sună atât de doctor Maguire. Poate că era firesc, dar a fost şi rău, mai ales că tipul îl cunoaşte pe Del şi a fost de acord să îi ceară bani Lindei pentru tractare şi pentru depozitare.

– Să înţeleg, având în vedere că maşina ta e în faţa casei, că ţi-a adus-o, în cele din urmă. Probabil că a fost foarte furioasă când a auzit că i-a fost ridicată maşina.

– A făcut urât. Foarte urât, iar eu am învăţat că trebuie să îţi respecţi deciziile şi să faci ceea ce e corect, chiar dacă doare. Ca un pumn în faţă, aş putea spune, adăugă aruncându-i un zâmbet scurt. Şi, sărind peste toate detaliile, până la urmă i-am chemat un taxi şi am dat-o afară din casă.

– Foarte bine. De acum o să se gândească de două ori înainte să îţi mai facă aşa ceva.

– Uite, ce optimist eşti! Îmi dai o stare de bine. Ea nu se gândeşte de două ori înainte niciodată, Carter. O să fie nevoie de mai multe astfel de lecţii până ajungem să ne rezolvăm problemele. Responsabilitatea asta îmi aparţine. Trebuie să fiu consecventă şi să accept loviturile ei fără să cedez.

– Vei reuşi.

– Trebuie să reuşesc. Am decis să trec peste supărare făcând curat prin dulap. La început, am făcut o mizerie şi mai mare, cu scopul de a ordona şi reorganiza. Toate lucrurile astea au devenit simbolice atunci când vrei să scapi de vechile obiceiuri şi de idei fixe. Şi…

Mac se opri, în timp ce se întoarse cu un alt braţ de haine şi ajunse în faţa oglinzii.

– Doamne, Iisuse! Arăt de parcă abia am scăpat de la instituţia pentru neîngrijiţi şi ciufuliţi în stare terminală. De ce nu mi-ai spus că părul meu arată de parcă s-ar fi bătut câteva pisici în el.

– Îmi place părul tău.

Ea îşi trecu degetele prin el.

– Ştii, asta mă enervează şi mai tare. Arătam foarte bine în seara când am venit pe la tine. Tipele de la MAC îşi făcuseră treaba foarte bine. În plus, îmi cumpărasem ceva de la La Perla ca să arăt bine pentru tine. Cardul meu de credit a făcut un mic infarct, dar acum, că am obţinut contractul Seaman, o să îi pun la loc fără probleme. Totuşi, eu…

– Aţi obţinut contractul? întrebă el şi o ridică uşor în aer, învârtind-o. Asta e… extraordinar!

– Aproape reacţia la care mă aşteptam.

– Am cumpărat o sticlă de şampanie să sărbătorim împreună la aflarea veştii. Nu am adus-o cu mine.

– Ai cumpărat şampanie ca să sărbătoreşti cu mine? repetă ea şi nu putu să vadă decât inimioare, în timp ce se holba la el. Eşti cel mai dulce.

– Sărbătorim mâine.

– Eveniment mare mâine-seară.

– Felicitări. E ceva măreţ.

– Într-adevăr măreţ, ca să fim modeşti. E evenimentul anului, şi o să avem nevoie de toată priceperea, şi chiar mai mult de-atât.

– Aşa e… Ce e La Perla?

Mac zâmbi blând.

– Aha, deci cele două surori şi mama ta nu te-au învăţat totul despre femei. Încă mai ai câteva lucruri de învăţat, domnule profesor. Coboară!

– Nu vreau să cobor, spuse el şi se aplecă, pentru a ajunge la buzele ei. Mi-a fost dor de tine. Mi-a fost dor de faţa ta. Mi-a fost dor să te ating. Am eliberat o parte din pat. Pare destul de mare.

– Jos, îl împinse ea cu degetul în piept. Îţi spun eu când să te întorci. O să îmi mulţumeşti.

– De ce să nu îţi mulţumesc acum şi…

– Afară! spuse ea şi îl împinse.

Carter se plimbă prin studio, îi studie fotografiile, răsfoi revistele pentru mirese. Se întrebă ce cuvânt era potrivit pentru ceea ce se petrecea în interiorul lui, acea bucurie intensă, amestecată cu o nerăbdare epuizantă. Mackensie era sus, şi asta era minunat. Mackensie se afla sus, iar el, jos. Lucru care îl înnebunea.

Se duse spre uşă, să se asigure că e închisă, întrebându-se dacă ar fi trebuit să ducă vinul sus. El nu voia, dar ea…

– Poţi veni sus.

„Mulţumesc, Doamne“, îşi spuse, lăsând vinul unde era.

Văzu, după umbrele şi luminile licărind, că aprinsese lumânări. Prin aer plutea o aromă subtilă, seducătoare. Îşi dădu seama că ar fi trebuit să aducă vinul.

Apoi, când intră în dormitor, inima îi stătu pe loc.

În mijlocul umbrelor, al luminii aurii şi al aromelor, ea stătea întinsă pe pat, întoarsă spre el, cu capul sprijinit într-o mână. Îşi făcuse ceva la păr, era lucios, şi îşi închisese culoarea buzelor şi a ochilor, arătând exotic. Iar corpul ei lung şi frumos era acoperit de o dantelă neagră.

– Asta, spuse ea, plimbându-şi mâna peste corp, este La Perla.

– Aaa. Mersi.

Ea îi făcu semn cu degetul.

– Vino aici şi priveşte mai îndeaproape.

Carter se duse spre ea.

– Mă laşi fără aer.

Se aşeză, o mângâie pe toată lungimea corpului, navigând pe culmi.

– O purtai încă din seara trecută.

– Mmmhmmm.

– Dacă aş fi ştiut, nu ai mai fi ajuns la maşină.

– Serios? De ce nu îmi arăţi ce ai fi făcut dacă ai fi ştiut?

El se aplecă şi îşi lipi buzele de ale ei, într-un moment de tandreţe. După care o devoră. Îl cuprinse o dorinţă subită, sălbatică şi puternică, de nestăvilit. El îi cuprinse gâfâielile înăbuşite şi ceru mai mult.

Excitarea, pofta, iubirea se băteau în el, transformându-se într-o lăcomie disperată, căutând ca gura şi corpul ei să se afle sub a lui. Gustul pe care îl simţi, primul gust, îi aprinse un foc în sânge.

În timp ce gura lui cucerea, mâinile prădau.

Corpul ei explodă sub al lui, arcuindu-se, foindu-se, în timp ce se agăţă de tricoul lui. I-l trase de pe el, zgâriindu-l cu unghiile în grabă şi îl aruncă deoparte. Se rostogoli cu el, gâfâind în timp ce se adânceau, în timp ce se căutau unul pe celălalt. Căutau plăcere mai intensă şi mai întunecată, care aluneca pe piele şi chinuia inima.

Atingeri, gust, stăpânire.

Să fii dorit aşa, să ai nevoie aşa – să vrei şi să ai nevoie – i se părea ceva imposibil lui Mac. Era ca şi cum ardea de vie, simţea fiecare centimetru, era conştientă de fiecare centimetru din corpul ei, în timp ce ardea. În timp ce el o consuma.

El o rostogoli pe spate şi îi ridică şoldurile. O pătrunse. Ea nu îşi mai găsea suflarea ca să ţipe.

Şocată, neputincioasă, căută ceva de care să se ţină, iar mâinile ei apucară cearşafurile, de parcă erau colacul de salvare. El îi luă mâinile şi i le puse deasupra capului ei. Intră în ea, iar, iar. Un ritm dur, primitiv, care îi propulsa pe amândoi spre margine şi peste.

Când el se prăbuşi peste ea, mâinile lor rămaseră unite. Lumina lumânărilor tremura peste încâlceala umedă pe care o formau, iar el îşi întoarse capul către ea, sărutând-o cu o tandreţe rafinată.

– A fost dur, murmură el. Am…

– Ştii ceva? îl întrerupse ea, zâmbind în semiîntuneric. O să mă întorc la Nordstrom. O să cumpăr tot stocul lor de La Perla. Orice cu mărimea mea. Nu mai port niciodată altceva.

– Dacă tot ieşi, poate iei şi nişte vitamine. Muuulte vitamine. Şi minerale.

Ea râse, rostogolindu-se pe partea ei, în timp ce el se duse pe partea lui. Stăteau nas în nas.

– Ai nişte ochi foarte liniştiţi. Nu ar ghici nimeni că eşti un animal în pat.

– Ai un corp care mă face să îmi doresc să fiu. Ţi-e frig?

– Nu acum, probabil că nu îmi va mai fi vreodată. Poţi rămâne?

– Da.

– Bine. Îţi sunt datoare cu o omletă.

Emmaline stătea cu mâinile în şolduri în mijlocul dezastrului din dormitorul lui Mac.

– Habar nu am avut că tu şi Carter sunteţi ca nişte iepuraşi în călduri.

– Suntem. Dar de chestia asta trebuie să mă ocup singură.

– Nu pot să nu te întreb: de ce?

– Organizez.

– Pe planeta noastră, organizare înseamnă să pui lucrurile în ordine.

– O să fac şi acest lucru. Vrei geanta asta? Nu o port niciodată.

Emma se plimbă printre şi peste dealurile de haine şi accesorii şi luă geanta maro.

– Culoarea asta arată ca un caca uscat. Te-ai gândit că nu o porţi fiindcă e urâtă?

– Chiar e. Nu ştiu la ce m-am gândit când am cumpărat-o. Pune-o la lucruri de dat. Teancul ăla, adăugă ea, arătând cu degetul.

Ducându-se acolo, Emma scăpă geanta.

– Dai pantofii ăştia?

Mac se uită la Emma, care examina o pereche de pantofi de un verde-crud, cu tocuri foarte înalte.

– Îmi omoară picioarele. Fac băşici de fiecare dată când îi port.

– Sunt nişte pantofi superbi.

– Ştiu, dar nu îi port niciodată, din cauza băşicilor, spuse Mac şi dădu din cap la rugăminţile din ochii Emmei. Ţie nu îţi sunt buni.

– Ştiu. Dar nu e corect ca Laurel şi Parker să poarte acelaşi număr la pantofi, iar noi două să fim diferite. E nedrept, spuse ea, cu pantofii încă în mână şi mergând prin cameră. Cum faceţi voi sex aici?

– Reuşim. În ultima vreme, am mers mai mult la el, dar asta doar pentru că atunci când vede dezastrul de aici vrea să mă ajute. Nu poţi să implici un bărbat în organizarea dulapului şi a sertarelor. A început să îmi numere pantofii.

– Bărbaţii nu înţeleg niciodată chestia cu pantofii.

– Apropo, pune pantofii în teancul de păstrat – acolo. Sunt prea frumoşi ca să îi arunc. O să îi port când n-o să fiu nevoită să merg prea mult pe jos.

– Bună idee!

– Vezi, asta nu ar înţelege el niciodată. Şi ar face cuta aia de gânditor între sprâncene.

– Şi, pe lângă cute între sprâncene, sunteţi bine?

– Suntem foarte bine. Aproape de perfect. Nu ştiu de ce am reacţionat aşa înainte. Ce zici de tricoul ăsta? Seamănă foarte mult cu tricoul celălalt. Ar trebui să scap de unul dintre ele, dar nu ştiu de care.

Emma studie cele două tricouri negre simple.

– Sunt negre. Nu există limită la tricouri negre. Sunt ceva de bază într-o garderobă.

– Vezi? De asta te-am rugat pe tine să vii.

– Ai avea nevoie de Parker aici, Mac. Ai spus că ai început asta de joi. Joia trecută.

– Parker nu poate veni. Ar face faţa aia a ei, iar sistemul ei nervos ar exploda. Ar intra în comă pentru câteva luni. Nu aş putea să îi fac aşa ceva. Şi am făcut deja puţină ordine. Cutii de pantofi, umeraşe şi chestiile astea cu multe agăţători pentru genţi şi curele. Cred. M-am uitat la sisteme de organizare pentru dulap, dar m-au încurcat mai tare. În plus, am decis să scap de un sfert din lucruri. La început erau jumătate, dar mi-am mai revenit între timp.

– Dar te-ai apucat să faci ordine de aproape o săptămână.

– Nu am avut atât de mult timp pentru aranjat, între muncă şi Carter, şi nu am avut prea multă tragere de inimă să vin aici. Însă vreau să termin în seara asta.

– Nu te vezi cu Carter?

– E un eveniment cu părinţii şi profesorii la academie. Şi, oricum, nu ne vedem în fiecare seară.

– Da, da, nu prea te cred. Te face fericită.

– Aşa e, dar a spus o chestie ciudată.

– Ups!

– Nimic prea grav. A spus că poate vreau să las câteva lucruri la el. Câteva din lucrurile mele.

– Cum ar fi nişte haine de schimb, o periuţă de dinţi, Mac.

– Ştiu. Ştiu. E logic şi drăguţ. Dar am simţit iar că vreau să o iau razna. Nu am făcut-o, dar am vrut. Şi, uită-te la hainele mele. Sunt prea multe. Dacă încep să le amestec cu ale lui, de unde o să mai ştiu unde sunt? Şi dacă îmi las la el ceva de care o să am nevoie?

– Ştii că acum încerci să găseşti motive, bariere, ca să nu faci asta. Ştii, nu?

– Dacă ştiu că le caut nu înseamnă cu nu există. Abia încerc să mă obişnuiesc cu ideea că suntem împreună – un cuplu oficial –, şi el îmi oferă deja un spaţiu în dulap. Eu abia încerc să rezolv cu dulapul meu.

– Şi te descurci remarcabil.

Mac studie grămezile.

– Sunt încă în lucru.

– Aşa e. Aşa e şi în cazul relaţiei cu Carter. Oamenii trebuie să facă permanent un efort ca relaţiile să meargă.

– Ştiu că ai dreptate. E doar… Vreau să pun toate lucrurile în ordine, oftă ea adânc, în timp ce privea teancurile de haine. Vreau să îmi organizez viaţa şi să preiau controlul. Să clarific treburile. Vreau să ştiu unde se va ajunge, aşa cum fac şi cu munca mea.

– Îl iubeşti?

– Cum îşi dau seama oamenii de asta? Mă tot întreb, iar răspunsul care îmi răsare mereu în minte e „da“. Da, îl iubesc. Dar oamenii se îndrăgostesc şi apoi se îndepărtează, dintotdeauna. Când simţi iubire e ceva care te sperie şi te încântă, dar e oribil când se întâmplă. Acum, totul e roz, şi mi-ar plăcea să rămână aşa.

– Ştii cât de mult mi-aş dori să fiu îndrăgostită de un bărbat care să mă iubească?

– Nu cred că ţi-ai alege buchetul de nuntă.

– Greşeşti mult. Dacă aş avea ce ai tu acum? Nu aş mai sta în mijlocul haosului, aranjându-mi viaţa. Abia aştept să am viaţa mea. Dacă…

Emma se întrerupse la auzul uşii trântite de jos.

– Hei, Mac? Eşti aici?

– Ce face Jack aici? întrebă Emma.

– Ah, am uitat. Vino sus! strigă ea. Venea să vorbească ceva cu Parker, aşa că am rugat-o să îi spună să treacă pe aici. Sunt confuză în privinţa sistemului de aranjare a dulapurilor, aşa că m-am gândit să îl întreb pe el, că doar e arhitect.

– Vrei un arhitect – un bărbat, pe Jack, să-ţi organizeze dulapul?

– Nu, vreau să mă ajute spunându-mi ce să folosesc ca să îl organizez.

Emma se uită ciudat la Mac.

– Ai intrat deja pe teritoriul Parker.

– Poate, dar i-ai văzut dulapul? E ca într-un magazin de prezentare. Probabil că aşa arată şi dulapul reginei Angliei. Cu excepţia pălăriilor ciudate. Jack! Exact omul pe care doream să îl văd.

Jack stătea în uşă, înalt, în jeanşi, cu un tricou de lucru şi în cizme – foarte masculin.

– Nu vreau să intru. Nu trebuie să atingi nimic la locul crimei.

– Singura crimă de aici este ăsta, spuse Mac şi arătă spre dulap. Un dulap gol, cu o bară simplă şi un raft. Trebuie să mă ajuţi.

– Ţi-am spus că trebuie să îţi proiectez un dulap, când am modificat spaţiul.

– Eram grăbită atunci. Acum nu sunt. Ştiu că am nevoie de cel puţin două bare şi de una mai joasă. Şi mai multe rafturi. Poate şi nişte sertare.

Jack privi în jur.

– O să ai nevoie de o barcă mai mare.

– Fac curat. Nu începe!

– Intră în cameră.

– Încăpător.

– Da, iar asta e parte din problemă. Tot spaţiul ăsta. M-am simţit obligată să îl umplu. Tu poţi să îl faci mai util.

– Normal că îl pot face mai util. Te-ar ajuta nişte piese bune de la Ikea.

– M-am uitat la ele. Vreau ceva mai… Mai…

– Poate ar trebui să mai construim ceva. Ai destul loc în cameră. Pune o tijă scurtă pe lateral, poate nişte rafturi cu cutii acolo. Nu ştiu. O să mă gândesc. Ştiu un tip care te-ar putea rezolva.

Ea îi aruncă un zâmbet.

– Hei, ştiam că o să mă ajuţi.

– Îndesarea lucrurilor înăuntru o să fie treaba ta.

– E de la sine înţeles. Şi dacă tot…

– Vrei să îţi proiectez dulapul pentru mături.

– Nu, dar mersi. Vreau un punct de vedere masculin.

– Ia zi!

– Ce înseamnă când un bărbat îi spune unei femei că ar trebui să îşi lase nişte lucruri de-ale ei în casa lui?

– De unde am lovitura la cap?

– Tipic, murmură Emma.

– Ce e? Ea m-a întrebat.

– Ai o relaţie cu ea. O relaţie intimă, explică Mac.

– Iar ea vrea să îşi lase toate cosmeticalele ciudate în baie. După aceea, are nevoie de un sertar. Înainte să îţi dai seama îşi cumpără perniţe de pus pe pat, iar tu trebuie să faci loc în frigider pentru băuturile ei dietetice şi iaurtul cu conţinut scăzut de grăsimi. Apoi, bum, mergi la cumpărături de antichităţi în loc să te uiţi la meciuri, duminica după-amiaza.

– Şi doar atât? întrebă Emma. Desigur, se poate rostogoli în pat, poate rupe cearşafurile, dar, Doamne fereşte să îşi lase periuţa de dinţi în baia ta. Sau să aibă câţiva centimetri dintr-un dulap. E prea bătător la ochi, prea mult. De ce să nu îi laşi banii pe noptieră şi să îi spui pe nume?

– Uau. Nu la asta mă…

– De ce ar trebui să se simtă şi ea confortabil, de ce ar trebui să se aştepte ca el să-i facă loc în viaţa lui? Doamne fereşte să-i răpească din timpul lui preţios, din spaţiul sacru. Patetic, spuse ea. Amândoi.

Apoi ieşi din cameră.

Jack se holbă la uşa goală.

– Ce-a fost asta? De ce e atât de supărată pe mine?

– Eu sunt de vină.

– Data viitoare anunţă-mă şi pe mine, ca să mă ascund de săgeţi. Oare… se vede cu cineva care îi face probleme?

– Nu. Nu se vede cu nimeni în mod special. Eu mă văd cu cineva, iar ea e frustrată pentru că are impresia că nu apreciez destul ceea ce am – pe el. Se înşală. Apreciez. Dar are dreptate, în sensul că gândirea mea urmează aceeaşi spirală descendentă pe care ai descris-o. Şi, de fapt, are dreptate. E patetic.

– Nu e o spirală descendentă neapărat. Poate tu vrei iaurt şi antichităţi. Depinde.

– De ce?

– De cine îşi lasă lucrurile în sertarul tău. Ai nişte bere?

– Da.

– Hai să bem o bere. O să îţi fac o schiţă. Dacă îţi place, o să trimit pe cineva să ia măsurători şi rezolvăm problema.

– Meriţi o bere pentru asta.

– Deci, tu şi Carter Maguire.

– Eu şi Carter Maguire, spuse ea coborând scările. E ciudat?

– De ce-ar fi?

– Nu ştiu. Poate pentru că ne ştiam, într-un fel, din liceu, când treceam prin perioada mea de libertate artistică, iar el era un tocilar. Pe atunci, îi dădea meditaţii lui Del, de care eram îndrăgostită.

– Ţi-a plăcut de Del?

– Cam cinci minute, repetă ea când se duse după bere. De fapt, cred că a durat doar trei minute. Emma le-a transformat în cinci.

– Emma a… aha.

– Iar atenţia mea l-a cam ocolit. Pe Carter, adică. De genul: „Aaa, uite-l pe tipul ăla deştept!“ După care, totul s-a petrecut rapid, iar acum îmi spun din nou: „Uau, ia uite-l pe tipul ăsta!“ Nu e amuzant?

– Îţi stă bine aşa.

– Mă simt bine, de cele mai multe ori, spuse ea şi scoase două beri. Apoi dădură noroc. Mai puţin în momentele în care mi se pare înfricoşător. Nu am mai fost îndrăgostită înainte. Am simţit dorinţă, mi-au plăcut diferiţi tipi, dar dragostea e altceva. În seara asta, are un eveniment la şcoală, o altă chestie ciudată şi amuzantă. Eu, îndrăgostită de un profesor. De un doctor în literatură. Sunt singura dintre noi care nu a mers la facultate. Cursuri de fotografie, cursuri de afaceri, dar nu camere de cămin, campusuri şi tot calabalâcul. Iar acum am relaţie cu un tip care dă note pe lucrări, dă teme şi conduce discuţii despre Shakespeare. Tu ai fi mai potrivit pentru mine, dacă stau să mă gândesc bine.

– Eu? întrebă Jack şi clipi de mai multe ori. Eu?

– Nu te panica. Spun doar că tu ai fi o alegere mult mai logică. Amândoi gândim în imagini şi avem nevoie să vedem ca să creăm. Amândoi avem propriile afaceri, lucrăm cu clienţi. Avem părinţi divorţaţi, fraţi şi surori vitrege, deşi părinţii tăi sunt foarte drăguţi. Avem un cerc apropiat de prieteni comuni şi avem fobii pentru relaţii. Şi ne mai place să bem o bere din când în când. În plus, realiză ea, numele noastre rimează.

– Ai dreptate. Hai să facem sex.

Mac râse.

– Am pierdut şansa asta.

– Cred că da.

Amuzată, Mac ridică sticla de bere.

– Nu ai încercat niciodată.

– Dacă aş fi încercat, Del m-ar fi bătut până la moarte cu o lopată. Nimeni nu se ia de fetele lui.

– Ştie că toate am făcut sex.

– Preferă să creadă că nu, dar oricum, nu aţi făcut niciuna sex cu mine. Spre nenorocul meu. Asta e cheia.

– Cred că ai dreptate în privinţa asta. În plus, deşi logica ar spune că ne potrivim, am ajunge să ne certăm pentru spaţiul din sertare şi să ne urâm. Carter îmi face loc. El are o abilitate nativă de a ceda şi de a accepta.

– Îţi sclipesc ochii, spuse Jack. Deci, cum merge? Cine face fotografiile de nuntă atunci când fotograful se îndreptă spre altar?

– Altar? se înecă ea cu berea. Nu am spus nimic despre altar. Ce te face să crezi că ne gândim să ne căsătorim? De unde ţi-a venit ideea asta?

– Ăăă, nu ştiu, spuse el şi se întoarse pe scaun, arătând spre pereţii plini cu poze de nuntă. Poate că toate pozele din jur sunt o parte din motivul ochilor sclipitori.

– Asta e munca mea. Fac parte din munca mea. Doar pentru că mă gândesc la nunţi nu înseamnă că mă gândesc să mă căsătoresc.

– O.K., nu trebuie să exagerăm.

– Nu exagerez, doar…

Mac se abţinu. Se duse la biroul ei şi se întoarse cu o foaie mare şi un creion.

– Fă o schiţă, ca să-ţi meriţi berea.

Mac îşi petrecu restul serii ţinându-se de plan. În timp ce grămezile şi teancurile se micşorau, nivelul de stres scădea şi făcea loc unui sentiment de mulţumire. Urma să îşi recapete spaţiul în care locuia mai repede decât credea, se gândi ea. Se va simţi mai stăpână pe situaţie.

Era plăcut să petreacă seara de una singură, să îşi rezolve problemele, să aibă propriul spaţiu. Putea să facă asta şi să-i fie dor de Carter, în acelaşi timp. De fapt, toate drumurile duceau încet spre acceptarea relaţiei lor.

Îl iubea, îi plăcea să fie cu el, dar era perfect mulţumită să petreacă puţin timp şi singură. Nu ca…

Atunci când sună telefonul, verifică de la cine era apelul.

Linda.

Mac închise ochii şi îşi reaminti că nu putea evita să vorbească cu mama ei toată viaţa. Fuga aceasta era o copilărie. „Înfruntă şi rezistă“, îşi spuse ea.

– Da, mamă.

– Mackensie, trebuie să vii! Te rog, te rog, vino acum.

Alarma se auzea prin telefon, făcându-i lui Mac inima să-i sară din piept.

– Ce e? Ce s-a întâmplat?

– Grăbeşte-te! Of, trebuie să vii. Nu ştiu ce să fac.

– Eşti rănită? Ai…

– Da, da, sunt rănită. Te rog, ajută-mă. Am nevoie de tine, te rog, ajută-mă.

– Sună la Urgenţă. Vin şi eu acum.

Fugi din casă, apucând din zbor o haină. Zeci de imagini, una mai rea decât alta, îi alergau prin minte. O încercare de sinucidere, un accident, o spargere.

Drumuri îngheţate, periculoase, se gândea ea, în timp ce îşi risca viaţa şi conducea cu viteză prin ploaia rece şi deasă. Un şofer neglijent, în cele mai atenuante circumstanţe. Linda şi-ar fi putut lovi maşina şi…

Nu, nu, a sunat de acasă, nu de pe mobil. Era acasă.

Mac se chinui să ţină maşina sub control, apucă volanul cu mâinile şi îl răsuci, în timp ce luă o curbă cu o viteză prea mare pentru siguranţa ei.

Fundul maşinii îi fugi într-o parte când făcu aceeaşi manevră în curba din faţa casei mamei ei, după care opri şi fugi pe alee, până la uşă. Era deschisă. Gândul unei spargeri intră în casă odată cu ea.

Fusese violată? Bătută?

Păşi peste o vază cu trandafiri spartă, spre sufragerie, unde Linda stătea ghemuită pe covor şi plângea.

– Mamă! Mamă! Sunt aici.

Mac se aşeză pe podea lângă Linda, uitându-se insistent după răni. Unde eşti lovită? Ce ţi-a făcut? Ai sunat la poliţie, la ambulanţă?

– Ah! Vreau să mor, spuse Linda şi se întoarse cu faţa disperată, plină de lacrimi, spre umărul lui Mac. Nu pot să rezist.

– Nu, nu spune asta. Nu e vina ta. O să sun după ajutor şi o să…

– Nu mă părăsi!

– Nu, nu te părăsesc.

Legănându-se, o mângâia pe mama ei pe păr.

– O să fie totul bine, îţi promit.

– Cum? El a plecat. M-a lăsat aici.

– L-ai văzut bine? Era cineva cunoscut?

– Am crezut că îl cunosc. I-am dat inima mea, iar acum a plecat.

– Cine? întrebă Mac, simţind cum furia ia locul fricii. Cine ţi-a făcut asta?

– Ari. Desigur că Ari. Credeam că însemn ceva pentru el. Mi-a spus că am adus lumina înapoi în viaţa lui. Mi-a spus toate lucrurile acelea frumoase, şi apoi mi-a făcut asta. Cum a putut să îmi facă aşa ceva? Cum a putut să fie atât de rău?

– E bine. Totul o să fie bine. O să plătească.

– A spus că era o urgenţă. Nu mai avea timp. Trebuia să plece în noaptea asta. Ce mai contau câteva zile? De unde să ştiu că mi-a expirat paşaportul?

– Ce? se dădu Mac înapoi. Ce spui? Ce anume a făcut?

– A plecat la Paris. La Paris, Mac. A plecat fără mine. M-a sunat din avion. A spus că trebuia să plece în seara asta. Nişte afaceri urgente şi nu mai putea să mai aştepte, aşa cum îmi promisese, până să îmi iau şi eu paşaportul. Afaceri, spuse Linda, cu o furie vizibilă printre şiroaiele de lacrimi. Minciuni! Are o altă femeie, sunt sigură. O curvă de franţuzoaică. Mi-a promis, şi acum a plecat!

Mac se ridică încet în picioare, în timp ce Linda plângea cu mâinile pe faţă.

– M-ai sunat la ora asta în noapte şi m-ai lăsat să cred că eşti rănită.

– Sunt rănită! Uită-te la mine.

– Mă uit la tine. Văd un copil răsfăţat şi nervos, făcând o criză pentru că lucrurile nu au decurs cum a vrut.

– Îl iubesc!

– Tu nu ştii ce înseamnă asta. Doamne, aproape că m-am omorât ca să ajung aici.

– Aveam nevoie de tine. Aveam nevoie de cineva. Nu o să înţelegi niciodată cum este.

– Sper să nu. Ai apă şi sticlă pe toată podeaua. Ar trebui să le strângi.

– Nu pleci, nu? Nu mă laşi aici singură, în starea asta?

– Ba da. Iar data viitoare nu voi mai veni. Pentru numele lui Dumnezeu, Linda, maturizează-te.

Mac dădu cu piciorul în sticla spartă din calea ei şi plecă.