capitolul 20

Ninsoarea începuse să cadă dimineaţă târziu, iar până la prânz, lumea din afara studioului era o furtună de alb. Cădea, cu fulgi mari şi repezi, acoperind zăpada topită de la sfârşitul lunii februarie. Martie, se gândi Mac, se anunţa cu surle şi trâmbiţe.

Fulgii mari, învârtindu-se în spirale, şi rafalele furioase de vânt o făceau să vrea să se ghemuiască sub o pătură, cu o carte şi o cană de ciocolată caldă în mână. Dar aveau o repetiţie programată pentru ora cinci. Se părea că mireasa de sâmbătă, înnebunită după control, nu reuşise să o facă şi pe Mama Natură să o asculte.

Ştiind care era procedura în astfel de circumstanţe, Mac se pregăti să se ascundă, pe ea şi echipamentul, sub o haină mare şi să gonească spre casa principală. Îşi luă notiţele şi deschise un sertar, pentru a mai lua nişte carduri de memorie, dar, în schimb, găsi acolo poza cu ea şi Carter, alături de poza pentru el, frumos împachetată, într-o cutie cu fundă.

– Mai am încă să îi dau partea a treia, spuse ea tare şi, mulţumită de sine, puse poza pe care intenţiona să o păstreze pe birou. Să nu uit, decise ea.

Se duse sus, să se schimbe în hainele pentru repetiţie, după care trebui să fugă să răspundă la telefon.

– Bună ziua, domnule profesor. Unde eşti?

– Acasă. Au anulat orele de după-amiază. E urât afară. A trebuit să mă opresc aici, să iau câteva lucruri, inclusiv motanul. Nu vreau să îl las singur în casă, în cazul în care nu pot veni mâine.

– Nu, spuse ea, cu telefonul la ureche, îndreptându-se spre fereastră, pentru a vedea copacii aplecaţi şi chinuiţi de rafalele violente de vânt. Nu mai ieşi afară pe vremea asta. Stai acasă, la căldură şi siguranţă, ca să nu îmi fac griji pentru tine cu drumul. Eu oricum mă pregătesc să fac o drumeţie până la casa principală. Avem o repetiţie la cinci.

– Pe vremea asta?

– Avem şi planuri de urgenţă, care includ ritualul sacrificării unei găini.

– Aş putea să vă ajut. Mai puţin la faza cu găina.

– Ai putea, dar, în acelaşi timp, poţi rămâne blocat în zăpadă sau într-un copac. Eu trebuie doar să merg câţiva zeci de metri, spuse ea, gândindu-se cu ce să se îmbrace şi hotărându-se să îşi ia pantalonii groşi şi pulover pe gât. Parker probabil că vorbeşte deja cu directorul Agenţiei Naţionale de Metereologie.

– Glumeşti.

– Nu, doar exagerez puţin, răspunse ea, scoţându-şi din picioare ciorapii groşi de casă, în timp ce îşi trăgea picioarele din pantalonii de flanel, ţinându-şi telefonul sprijinit de umăr. O să facem o repetiţie prin conferinţă telefonică, dacă e nevoie, sau una prin legătură video, dacă mirii au posibilitatea. O să dăm cu lopata, cu plugul şi o să adunăm zăpada. Am mai făcut asta. Cu excepţia furtunii de zăpadă, o să avem o nuntă mâine. Poate vrei să fii perechea mea. Şi să aduci şi motanul. Aşa, o să puteţi rămâne amândoi peste weekend.

– Venim. Aş prefera să fiu cu tine în seara asta, decât să corectez lucrări.

Mac îşi scoase pantalonii groşi din dulap.

– Eu aş prefera să fiu cu tine decât să lucrez cu o mireasă isterică şi înnebunită să deţină controlul.

– Cred că ai câştigat. Încearcă să stai la căldură. Poate mă suni mai târziu, când termini treaba. Să îmi spui cum a mers.

– Te sun. Aaa, stai. Printre lucrările de corectat se află şi cea a lui Garrett?

– Chiar da.

– Sper că ia zece. Ne vedem mâine.

Mac închise telefonul, îşi scoase tricoul şi îşi puse puloverul pe ea. Luă portfardul şi o pereche de cizme elegante, în cazul în care mireasa se decidea să înfrunte vremea.

Cinci minute mai târziu, se chinuia să înainteze prin zăpada, frigul şi vântul de afară. „O să avem nevoie de un miracol, dacă furtuna asta nu se termină în următoarele câteva ore. Chiar şi cu un miracol, probabil că mulţi invitaţi nu vor mai veni.“ O să aibă nevoie să îşi folosească tot talentul, pentru a face câteva fotografii cu mireasa fericită.

Sau poate i-ar trebui nişte lichior.

Lăsă toate lucrurile în hol, tropăi şi se scutură de zăpadă. Apoi se duse în bucătărie, la Laurel.

Prietena ei acoperea al doilea din cele trei straturi ale tortului, cu fondant roz-deschis.

– Stai puţin. Am notat modelul tortului, fondant alb, cu flori roz şi lila, cu literele clasice ale mirilor în vârf, spuse Mac, nedumirită.

– S-a răzgândit. Acum e roz-deschis, cu violete de Parma în vârf. Cred că nu ai primit mesajul sau, după cât de târziu am aflat asta, probabil că nici nu a trimis vreunul.

– Nici o problemă. O să îmi refac notiţele, spuse Mac şi îşi căută carneţelul. Câţi tipi credeţi că a schimbat înainte de a se decide să se căsătorească?

– Mi-e şi frică să mă gândesc. Aş spune că undeva între doişpe şi optişpe.

– Cred că ceva de genul ăsta.

– Nu ştiu ce să îţi spun despre mireasă, spuse Laurel şi începu al treilea etaj al tortului. Parker vorbeşte cu ea încă de la primul fulg de zăpadă. Emma e în atelierul ei, se ocupă de flori.

– Fetiţa cu florile încă mai are buchet-glob?

– Din câte ştiu, da. Misiunea mea a fost ca fondantul să fie de aceeaşi culoare cu trandafirii, zise Laurel şi făcu o pauză să ia bobocul pe care i-l dăduse Emma, punându-l lângă fondant. Cred că misiunea e îndeplinită. Acum fugi. Mai am câţiva metri de tort de acoperit cu pastă de zahăr albă şi roz, înainte să asamblez frumuseţea asta.

– Mă duc să o ajut pe Parker.

În biroul ei, Parker stătea pe podea, cu ochii închişi, vorbind cu o voce calmă şi liniştitoare în casca ei.

– Ştiu, Whitney. Ştiu că e nedrept. Dar… Nu, nu dau vina pe tine nici o clipă. Şi eu m-aş simţi la fel. Şi eu mă simt la fel, spuse ea şi deschise ochii, privind-o pe Mac. După aceea, îi închise la loc. Sunt aici pentru tine. Toate suntem. Şi avem câteva idei care ar putea să… Whitney! Vreau să te opreşti. Ascultă-mă. Opreşte-te şi respiră. Respiră. Acum ascultă. Vremea este în afara controlului nostru. Unele lucruri din viaţă aşa sunt. Contează ce facem noi cu ele, iar unul dintre lucrurile pe care le vei face tu este să te căsătoreşti cu bărbatul pe care îl iubeşti şi să începeţi o viaţă minunată împreună. Vremea nu poate schimba lucrurile astea.

Trăgând cu urechea, Mac deschise dulapul lui Parker şi luă o sticlă cu apă.

– Nu plânge, draga mea. Uite ce o să facem. O să ne facem griji pentru ziua de azi. La ora cinci o să organizăm o teleconferinţă cu tine, cu Vince, cu domnişoarele şi cavalerii de onoare şi cu părinţii voştri. O să discutăm despre fiecare etapă a evenimentului de mâine. Aşteaptă, doar aşteaptă puţin. Hai să o luăm pas cu pas. Începem cu astăzi. Ştiu că abia aşteptai cina de repetiţie din seara asta.

Cu ochii închişi, ascultă câteva momente, după care continuă:

– Da, Whitney, dar trebuie să fiu de acord cu mama ta şi cu Vince. Nu merită să vă puneţi viaţa în pericol pe drumuri, ca să încercaţi să ajungeţi aici sau la restaurant. Dar am aranjat, dacă vrei, ca una dintre firmele de catering cu care lucrez să vă aducă o masă minunată. Se află la doar câteva străzi depărtare. Vi le pot aduce şi vi le pot aranja acolo. Puteţi transforma ghinionul cu vremea într-o petrecere, Whitney, sau într-o tragedie. Am vorbit cu mama ta şi era încântată de idee.

Aplecându-se, Mac puse sticla de apă lângă mâna lui Parker. Parker o luă şi o ţinu în mână.

– O să meargă toată lumea la mama ta, care va ţine o petrecere alături de fiica ei. Veţi lua cina, veţi ciocni un pahar de vin alături de familie, prieteni. Vor rămâne acolo peste noapte, cu focul în şemineu. O să aveţi o cină de repetiţie unică şi doar a voastră, iar ăsta e un mod minunat şi distractiv de a înfrunta vremea de afară.

– Doamne, ce pricepută eşti, şopti Mac.

Parker deschise ochii din nou şi îi dădu peste cap.

– Bine. Lasă-mă pe mine să mă îngrijorez pentru mâine. Îţi promit că, într-un fel sau altul, o să îţi oferim o zi frumoasă. Iar cel mai important lucru este că te măriţi cu Vince. Acum, vreau să te relaxezi, să te bucuri de timpul rămas. O să te distrezi, vei vedea. Te sun eu mai târziu. Da, promit. Du-te şi ajut-o pe mama ta.

Parker îşi scoase căştile de la urechi.

– Dumnezeule! exclamă ea.

– Pun pariu că nu îşi mai face griji pentru buchete- le-glob acum.

– Nu, e prea ocupată cu înjuratul zeilor, răspunse Parker şi se ridică, deschise sticla de apă şi bău îndelung. Nu o învinuiesc pentru că e supărată. Cine nu ar fi? Dar o nuntă pe timp de iarnă include posibilitatea ninsorii. Însă, în mintea ei, zăpada este un afront personal, destinat distrugerii vieţii ei. De la doişpe la optişpe.

– Am aflat ştirea.

– O să avem nevoie să curăţăm parcarea şi aleea, veranda şi terasele, mai spuse Parker şi bău iar din sticlă, făcând ceea ce o sfătuise pe Whitney să facă: să respire. Echipele cu plugurile sunt deja aici, aşa că va trebui să avem încredere că o să îşi facă treaba.

– Maşini cu tracţiune integrală?

– Compania de închirieri a fost de acord să le dea un Hummer, în loc de limuzină. Mirele e de acord să schimbe limuzina şi să îşi ia oamenii în maşina lui 4x4. Am vorbit cu toţi angajaţii. Nu o să avem probleme.

– Atunci, cred că ar fi bine să ne apucăm de dat cu lopata.

La ora opt, cu ninsoarea redusă la câţiva fulgi, Mac stătea în bucătărie cu prietenele ei, devorând un castron din tocăniţa de vită a doamnei G.

– Când vine acasă? întrebă Mac. Aproape că am rămas fără mâncare.

– Pe întâi aprilie, spuse Parker. La fel ca în fiecare an. O să ne descurcăm noi. O să ne descurcăm şi mâine. Abia am vorbit cu o mireasă foarte fericită, puţin beată. Se distrează de minune. Au un aparat de karaoke.

– Am dat zăpada, iar mâine se anunţă cer senin, cu o maximă de trei grade. Vântul deja a început să se potolească. Tortul e la congelator şi este foarte frumos.

Emma o aprobă din cap pe Laurel.

– Florile sunt la fel.

– Copiii vor veni mâine la prima oră să dea zăpada de pe alee, de pe verandă şi de pe terase, completă Parker. Aşa că putem şterge asta de pe lista noastră.

– Mulţumim lui Dumnezeu, spuse Emma cu pasiune.

– Am vorbit cu tatăl miresei, să facă el poze la petrecerea din seara asta, cu aparatul lui digital. O să mă joc eu cu ele după aceea, şi voi face un album micuţ, cadou pentru mireasă. Iar acum, se ridică Mac, mă duc acasă, să mă dreg cu o baie fierbinte.

Se duse acasă prin ninsoarea lentă, cu luminile de pe alei strălucind. Se gândi la Carter, la cum o convinsese să se plimbe prin zăpadă, în loc să îşi înece amarul.

Urma să îl sune. Să se bage în cada plină cu apă fierbinte, cu un pahar de vin în mână, câteva lumânări în jur şi cu Carter la telefon. Se întrebă cum ar reacţiona la sexul prin telefon şi se auzi râzând. O surprindea mereu. Punea pariu că era un campion al sexului prin telefon.

Intră în studio şi ascultă liniştea. Îi plăcea liniştea, îi plăceau spaţiile deschise. Era amuzant cum el nu o deranja când era acolo. Reuşea să facă spaţiul mai mult al lor. Liniştea lor, spaţiul lor.

Gânduri ciudate.

Se uită la fotografia de pe birou în timp ce îşi scoase haina. Poate nu erau aşa ciudaţi. Le stătea bine împreună.

Se simţea bine în etapa în care se aflau, se gândi ea în timp ce porni pe scări în sus. Nu era obişnuinţă, nu chiar, ci un spaţiu plăcut, confortabil. Un fel de ordine şi pace.

Intră în dormitor şi aruncă cizmele elegante, pe care nu le mai folosise până la urmă, spre dulap. Îşi scoase cerceii şi îi puse pe comodă.

Apoi se opri, scoţând aerul din plămâni în timp ce privea în jur. Nu făcuse patul în dimineaţa aceea. Aruncase hainele pe scaun. Acolo unde îşi lăsase şi ciorapii. Dulapul ei frumos… Nu era un dezastru, se gândi ea, dar de ce pusese tricoul gri lângă tricourile albe? Iar fusta neagră trebuia să stea lângă celelalte fuste, nu la sacouri. Iar acela era sacoul lui Carter.

Revenise la vechile obiceiuri, se gândi ea, dezgustată. Acum, avea un loc pentru orice. De ce nu putea să pună lucrurile la locul lor? Să-şi controleze spaţiul, lucrurile, chiar şi…

„Viaţa“, se gândi ea.

Pentru că era dezordonată, recunoscu. Pentru că aşa era şi viaţa ei. Pentru că sacoul lui Carter atârna lângă al ei, şi ce importanţă avea? Şosetele se pierdeau, paturile se deranjau. „Mama ta a fost o femeie egoistă, iar tatăl tău, un nepăsător.“

Şi, uneori, mai ningea la repetiţiile de nuntă.

Ce spusese Parker?

Unele lucruri din viaţa ta sunt de necontrolat. Poţi să faci fie o petrecere, fie o tragedie din asta.

Ori, se gândi Mac, puteai refuza să faci pasul următor. Puteai refuza să faci ce vrei cel mai mult, de teamă că, la un moment dat, l-ai putea pierde.

Alergă în jos pe scări şi luă poza.

– A apărut, pur şi simplu, spuse ea încet, studiind felul în care arătau în poza aceea, înrămată. „A apărut pur şi simplu în viaţa mea şi mi-a schimbat universul.“

Privi în sus şi văzu o poză cu trei fete sub o tufă de trandafiri albi căţărători. Şi cu un fluture albastru pe un buchet de violete şi păpădii galbene.

Aerul îi ieşi din piept cu o smucitură, simţind nevoia să îşi ducă mâna la inimă. Desigur. Desigur. Era evident doar dacă te uitai la ea.

– Doamne! Ce mai aştept?

Cu motanul încălzindu-i picioarele şi cu muzica pe fundal, Carter se întinse pe canapeaua din sufragerie cu o carte în mână şi cu un pahar de Jameson în cealaltă.

Mai petrecuse seri de iarnă aşa, se gândi el, cu motanul şi cartea pe post de companie, după terminarea muncii. Îl mulţumea.

Şi-ar fi dorit să aibă un foc. Desigur, întâi avea nevoie de şemineu. Dar focul ar fi fost un element civilizat şi drăguţ, care încălzeşte orice seară petrecută în casă.

Profesorul şi motanul lui lângă foc, citind, într-o seară cu ninsoare.

Aproape că putea să vadă ce portret ar poza Mackensie, iar ideea îl amuză şi îi plăcu deopotrivă.

I-ar fi plăcut ca ea să fie acolo cu el. Să se întindă lângă el pe canapea, să îi vadă faţa de fiecare dată când îşi ridica privirea din carte. Să împartă o noapte liniştită de iarnă şi focul imaginar.

Într-o zi, îşi spuse el, când va fi pregătită. O parte din el era pregătită de când o revăzuse. Nu avea rost să nege. Nu privi mai departe, ci iubi, ca să o citeze pe Rosalind. Iar restul fiinţei lui îl prinse rapid din urmă. Dar în ea nu se aprinsese scânteia ca la el, flacăra din ea aştepta să fie reaprinsă.

Bărbat pentru femeie, de data asta, nu băiat pentru fată.

Nu putea să o învinuiască pentru că avea nevoie de mai mult timp.

– Ei bine, poate puţin, îi spuse lui Triad. Nu neapărat ca timp, ci ca încredere de sine. Cum poate o femeie atât de talentată şi de frumoasă să nu aibă încredere în iubire? Ştiu, ştiu, draga ei mamă, absentul ei tată. Multe cicatrici.

Aşa că va aştepta. O va iubi şi va fi cu ea. Va aştepta.

Reveni la carte, lăsând liniştea şi călătoria poveştii să îl poarte departe, ridică paharul cu whisky şi sorbi puţin. Mâna îi tresări la auzul bătăii din uşă, vărsându-şi băutura pe cămaşă.

– La dracu’!

Îşi scoase ochelarii şi îi puse pe masă, alături de carte. Triad protestă când Carter îşi scoase picioarele de sub el.

– Nu e vina mea. E vina persoanei de la uşă, îndeajuns de nebună pentru a ieşi pe o vreme ca asta.

Se ridică reticent, după care se gândi că, poate, cineva avusese un accident şi venise la uşă pentru ajutor. Grăbi pasul, imaginându-şi alunecări şi izbituri de maşini pe drumurile îngheţate. Când deschise uşa, braţele i se umplură cu Mac.

– Carter!

– Mackensie, spuse el, alarmat şi cu un gol în stomac. Ce e? Ce s-a întâmplat?

– Totul, îşi ridică ea privirea şi îşi zdrobi buzele de ale lui. S-a întâmplat totul.

– Casa? întrebă el, gândindu-se la un incendiu. A luat foc? Sau…

– Nu, îl strânse ea. Tu m-ai găsit.

– Eşti rece. Hai la căldură. Trebuie să stai jos. Orice s-a întâmplat, o să…

– Mi-am uitat mănuşile, râse ea şi îl sărută din nou. Am uitat să dau drumul la căldură în maşină. Am uitat să fac patul. Nu ştiu de ce am crezut că e atât de important.

– Te-ai lovit la cap? întrebă el şi se dădu în spate să se uite în ochii ei.

Nu părea a fi în stare de şoc, dar erau cam sălbatici.

– Ai băut? Ai condus şi pe vremea asta. Nu poţi să…

– Nu am băut. M-am gândit la vin şi la sex prin telefon, din cadă, dar asta a fost înainte să îmi dau seama că nu făcusem patul şi nu îmi pusesem ciorapii în coş, spuse ea şi adulmecă. Dar altcineva bea. Whisky? Bei whisky?

– Uneori. E o noapte rece, ninge şi… Stai puţin.

– Vezi? Mereu mă iei prin surprindere. Carter bea whisky într-o noapte cu ninsoare, spuse ea şi se învârti, întorcându-se apoi la el. Şi poate să primească un pumn în faţă. Cumpără cercei cu diamante şi râde cu tatăl lui în bucătărie. Of, mi-aş fi dorit să am aparatul de fotografiat cu mine, să pot să fur acel moment şi să ţi-l arăt. Mai am nevoie de o şansă ca să pot face asta, când nu sunt plină de emoţii şi de invidie. Dar mai am ceva pentru tine.

Mac scoase cutia din buzunarul adânc al hainei.

– A treia parte din cadou.

– Pentru numele lui Dumnezeu, ai condus până aici, pe viscolul de afară, ca să îmi dai o fotografie? Puteai să te răneşti, să faci un accident. Puteai…

– Da, puteam. Astfel de lucruri se întâmplă. Dar nu s-au întâmplat şi sunt aici. Deschide-l.

Carter îşi trecu mâna prin păr.

– Lasă-mă să îţi iau haina.

– Pot să mi-o scot şi singură. Deschide-l. Uită-te înăuntru, spuse ea şi îşi scoase haina, aruncând-o peste balustradă. Aşa fac eu. Îmi arunc haina pe unde apuc. Nu te superi. S-ar putea ca, într-o zi, să te superi. Şi ce? Deschide-l, Carter.

El desfăcu funda şi deschise cutia. Ea îi zâmbi, cu obrazul lipit de al lui. Carter îşi aminti de sărut, de bucuria cu care primise ea cadoul. Căldura de după şi faţa ei atingând-o pe a lui.

– E minunată.

– Chiar e. Am păstrat şi eu una cu sărutul. Nu ştiai că am făcut poza. E un sărut grozav, o imagine frumoasă. Dar aici… Aici suntem noi. Privind înainte, privind în viitor. În seara asta, după ce am terminat treaba, m-am confruntat cu lucrurile care nu pot fi controlate, care nu pot fi prezise – bune sau rele, fericite sau triste –, şi apoi… dulapul. Mi-am amestecat cămăşile, iar în dulap era sacoul tău.

– Ah, probabil că l-am pus acolo când…

– Nu contează. Asta e ideea. Nu contează că mama e mama sau că lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum crezi că ar trebui să meargă. Momentele sunt cele care contează. Eu ştiu teoria asta mai bine decât oricine, dar nu o aplic niciodată la mine. Nu în cazul meu. Contează cum se simt oamenii, cum interacţionează, ce fac când sunt singuri şi când sunt împreună. Tot ce contează, indiferent de cât de repede trece momentul, poate tocmai pentru că trece, e că tu eşti fluturele albastru.

– Sunt… ce?

– Haideţi, domnule profesor. Doctore Maguire. Cunoaşteţi metaforele, şi analogiile, şi simbolismul. Ai zburat în viaţa mea, de fapt, ai aterizat în ea pe neaşteptate. Poate chiar miraculos. Aşa s-a născut poza. Mi-a luat ceva până să realizez.

– Nu sunt…. Aaa, fotografia. Ziua Nunţii, cea pe care ai făcut-o când erai mică.

– Revelaţii. Am avut una atunci şi am avut una în seara asta. Vreau lucrul ăsta, spuse ea şi îi luă poza din mână. Vreau… aici. Se uită în jur şi alese un loc pe unul dintre rafturile cu cărţi. Vreau asta. Arată bine aici, nu?

Inima lui se făcu mică.

– Da, arată bine acolo.

– Nu oferă nici un fel de garanţii. De ce ar trebui să ofere? Nu e o maşină sau un calculator. E viaţa însăşi, şi e haotică, şi uneori mai cedează. E o promisiune de a încerca. Vreau să îţi promit că voi încerca.

Mac se duse înapoi spre el şi îi ţinu faţa între mâini.

– Carter Maguire, te iubesc.

După ce pumnul care-i încorseta pieptul lui Carter îi eliberă inima din strânsoare, îşi coborî sprâncenele şi îi zise:

– Mai spune-o o dată, te rog.

– E prima oară când spun asta cuiva, adică în felul ăsta. Nu ştiu de ce am crezut că o să fie aşa greu. Nu e. Te iubesc. Iubesc ceea ce suntem noi doi. Iubesc ceea ce cred că am putea fi. O să greşesc. Şi tu o să greşeşti, nu eşti perfect. O să ne rănim reciproc şi o să ne facem să râdem. O să facem dragoste şi o să ne certăm. Vreau să ne promitem că vom încerca să nu renunţăm unul la celălalt. Măcar să încercăm.

El îşi puse buzele pe ale ei. Asta era promisiunea, gândi el. Asta aşteptase el. Mackensie era acolo şi îl iubea.

– Mă bucur că nu ai făcut patul.

Râsetul ei se opri în buzele lui, înainte ca ea să îşi lase capul pe spate.

– Ăsta a fost un element din mai multe care m-au condus către o clipă de claritate absolută. Şi aveam nevoie să îţi spun. Nu puteam aştepta. Tu eşti cel care ştie să aştepte.

– A meritat. Uite ce am acum.

– Vreau să îţi spun ceva. De Sfântul Valentin – Sfântul Valentin –, când nu a fost un inel în cutie, o parte din mine a fost dezamăgită, şi m-am speriat. Acum nu mai sunt speriată.

Ochii lui se întâlniră cu ochii ei şi ceea ce văzu acolo îi crescu pulsul.

– Vreau un viitor cu tine, Mackensie.

– Te rog să mă rogi.

Tandru, el îşi trecu buzele peste fruntea ei.

– Îţi iubesc faţa şi mâinile, spuse el şi i le strânse în ale lui, sărutându-i palmele. Felul în care arăţi când ţii în mână un aparat de fotografiat, sau când stai cocoşată la calculator. Am zeci de imagini, poze şi momente cu tine în minte. În inimă. Mai vreau cât pentru o viaţă. Vrei să fii soţia mea?

– Da.

– Da, repetă el şi o trase mai aproape, ţinând-o strâns. A spus da. Hai să ne căsătorim în iunie.

Ea se retrase din braţele lui.

– În iunie? Dar suntem ocupate. E…

Când el rânji, ea miji ochii.

– Carter, eşti un tip simpatic.

Râzând, îşi mai puse o dată braţele în jurul ei.

– O să iau prima dată liberă, dacă şi tu vrei.

– Rămâne stabilit. Şi, vorbind în numele partenerelor mele de afaceri, permiteţi-mi să vă spun că Vows este încântată să vă ofere cele mai bune servicii, promiţându-vă o nuntă perfectă.

– Te am pe tine. Deja e perfect.

Mac îl ţinu în braţe, aproape tot timpul cât se sărutaseră. Apoi, îşi puse capul pe umărul lui, oftând.

De pe raft, feţele lor din poză zâmbeau către ea. Momentele veneau şi plecau, se gândi ea. Iubirea era cea care le lega între ele, pentru a crea viaţa.

Ea avea parte de iubire.