capitolul 5

Mac întârzia. Poate că nici nu mai venea. Ar fi putut să intervină orice, se gândi Carter. Dacă i-ar fi funcţionat corect neuronii, i-ar fi lăsat numărul lui de mobil, ca să-l poată suna în caz că nu ajungea la întâlnire.

Acum, trebuia să aştepte acolo, de unul singur.

Pentru cât timp? se întrebă el. Cele cincisprezece minute care abia trecuseră nu erau îndeajuns. O jumătate de oră? O oră? Dacă aştepta singur timp de o oră, nu părea un mare fraier?

Probabil că asta şi era, oricum.

„Prostule“, îşi spuse şi mai luă o sorbitură din ceaiul verde. Mai fusese la întâlniri înainte, destule. Avusese o relaţie serioasă cu o femeie timp de aproape un an. Chiar se mutaseră împreună.

Până când ea îl părăsise şi îşi găsise pe altcineva.

Dar deja devia de la subiect.

Era vorba doar despre o cafea. Bine, ceai, în cazul lui. Îl stresa mult prea mult ideea unei întâlniri… normale, decise el, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, ca o fată prostuţă care se gândeşte la balul bobocilor.

Se prefăcu din nou că citeşte din carte şi că mai bea nişte ceai. Îşi interzise să mai privească spre uşa cafenelei, ca o pisică flămândă la vânătoare de şoareci.

Uitase, sau încetase să mai observe de multă vreme, cât de zgomotos era localul. Uitase cât de mulţi dintre elevii săi veneau aici. Bob avea dreptate, cafeneaua nu era un loc potrivit.

Mesele şi scaunele colorate erau ocupate până la refuz de elevi şi profesori de la academie sau de la liceul de stat.

Luminile erau prea puternice, vocile, prea stridente.

– Scuze, am întârziat.

Glonţul trecu pe lângă urechile sale.

Carter clipi, în timp ce Mac se strecură pe scaunul din faţa lui.

– Poftim?

– Cred că erai foarte concentrat cu cartea, spuse ea şi îşi înclină capul pentru a vedea titlul. Lawrence Block? Nu ar trebui să citeşti Hemingway sau Trollope?

– Ficţiunea populară este o forţă de recunoscut în literatură. De asta e populară. Să citeşti doar de plăcere este… dar iar încep să îţi dau lecţii. Scuze.

– Ţi se potriveşte profilul de profesor.

– Probabil că e un lucru bun, cât timp rămân profesor doar în clasă. Nu mi-am dat seama că erai în timpul serviciului când ai trecut pe la mine. Puteam să ne întâlnim mai târziu.

– Doar câteva întâlniri cu nişte clienţi şi o şedinţă foto. Am o mireasă care, nu ştiu din ce motive, vrea să aibă fotografiate ca la carte toate etapele din planificarea nunţii. Nu mă supăr, cât timp plăteşte pentru asta. Am surprins probele la rochia de mireasă, evident cu lacrimile mamei emoţionate. Dar, din cauza lacrimilor ăstora, a durat mai mult decât planificasem.

Îşi scoase căciula şi îşi trecu degetele prin păr pentru a-l ridica, timp în care privi în jur, prin cafenea.

– Nu am mai fost aici niciodată. Îmi place atmosfera, spuse ea, zâmbind către fata care veni să ia comanda.

– Eu sunt Dee. Cu ce pot să vă servesc?

– Hai să ne distrăm puţin. Eu vreau un latte macchiato dublu, cu puţină vanilie.

– Imediat. Încă un ceai pentru dumneavoastră, doctore Maguire?

– Nu, mersi, Dee.

– Nu îţi place cafeaua? îl întrebă Mac, în timp ce Dee se duse să dea comanda.

– Nu la ora asta. Dar cafeaua de aici e bună. Uneori mă opresc dimineaţa la un cappuccino. Vând şi cafea boabe, aşa că dacă îţi place… Trebuie să îţi spun ceva. Nu pot gândi. Şi pentru că nu pot gândi, conversaţia noastră o să te plictisească foarte tare, în ciuda porţiei duble de cafea.

– O.K., conveni Mac şi îşi sprijini faţa în pumn. Varsă-ţi necazurile.

– Am fost îndrăgostit de tine în liceu.

Mac ridică din sprâncene şi se îndreptă brusc în scaun.

– De mine? Serios?

– Da, ei bine, da, serios, în ceea ce mă priveşte. Şi mă îngrozeşte ideea că îţi spun asta acum, după atâţia ani, dar se potriveşte cu situaţia actuală. Din punctul meu de vedere, vreau să spun.

– Dar… nici nu îmi amintesc dacă ai vorbit vreodată cu mine.

– Nu am vorbit. Nu am putut. Eram groaznic de timid, atunci, în orice fel de interacţiune socială. Mai ales dacă erau şi fete implicate. Fete de care eram atras, vreau să spun. Iar tu erai atât de…

– Latte machiatto dublu, cu vanilie, îl întrerupse Dee, punând cana imensă pe masă şi adăugând câţiva biscuiţi pe farfurioară.

– Nu te opri tocmai acum, insistă Mac. Cum eram?

– Ăăă, erai tu. Părul, gropiţele, totul.

Mac luă un biscuit, lăsându-se pe spate şi băgând un colţ în gură, timp în care îl studia.

– Carter, în liceu arătam ca un stâlp de telegraf cu morcovi crescuţi pe cap. Am şi poze să o dovedesc.

– Nu şi pentru mine. Erai plină de viaţă, veselă şi încrezătoare. „Încă mai eşti. Doar uită-te la tine“, se gândi el. Mă simt ca un idiot când îţi spun lucrurile astea, dar nu puteam să le mai ţin în mine. Sunt şi aşa destul de neîndemânatic, fără să îmi mai pun singur beţe în roate. Aşa, deci. Ţi-am spus.

– Se poate ca sărutul acela să fi fost rezultatul acestei poveşti?

– Probabil că a jucat un oarecare rol. Totul a fost suprarealist.

Mac se apropie de masă, ca să îşi ia cafeaua, şi spuse:

– Amândoi ne-am schimbat mult faţă de cum eram în liceu.

– Sper să fie aşa. Eram un dezastru pe atunci.

– Cine nu era? Ştii, Carter, cei mai mulţi tipi ar fi folosit chestia asta cu îndrăgosteala din liceu ca schemă de agăţat, sau nu ar fi spus-o. Mi se pare interesant, tu îmi pari interesant, pentru că eşti diferit. De fiecare dată când ieşi la cafea eşti aşa sincer?

– Nu ştiu. Doar de tine am fost îndrăgostit.

– Vai, Doamne!

– Iar am spus o prostie, spuse el, vizibil tulburat, trecându-şi mâinile prin păr. Acum te-am speriat. A sunat înspăimântător şi obsesiv, de parcă aş avea pe undeva un altar pentru tine, unde aprind lumânări şi fac incantaţii. Dumnezeule, asta sună şi mai rău. Fugi acum! Nu o să îţi port pică.

Ea pufni în râs, fiind nevoită să pună cafeaua pe masă, ca să nu o verse.

– Rămân, dacă juri că nu ai un asemenea altar.

– Nu îl am, confirmă el şi îşi duse mâna la inimă. Dacă rămâi din milă sau pentru că îţi place cafeaua, atunci e O.K.

– Cafeaua e excelentă, spuse Mac şi bău din nou. Nu e vorba de milă, dar nu sunt sigură ce e. Eşti un bărbat interesant şi m-ai ajutat când am avut nevoie. Săruţi foarte bine. De ce să nu bem o cafea? Şi dacă tot facem asta, de ce nu îmi spui cum de o persoană aşa timidă ca tine a ajuns să predea?

– Trebuia să trec cumva peste asta. Îmi doream să predau.

– Dintotdeauna?

– Cam aşa. Înainte de asta am vrut să fiu un supererou. Un fel de X-Man.

– Profesorul supermutant. Puteai fi Educator.

Carter râse forţat.

– Acum, mi-ai descoperit identitatea secretă.

– Şi cum a devenit Tipul Timid un mare Educator?

– Studiu, practică. Şi câteva aspecte concrete. La facultate, în primele săptămâni ale cursului de oratorie, am scos toată sudoarea din mine panicându-mă. Dar mi-a fost de folos. Apoi, am lucrat ca asistent la câteva cursuri, în etapa de tranziţie. Am fost asistent la unul dintre cursurile lui Delaney, în anul doi. Apropo… se întrerupse el, jucându-se cu cana. În caz că auzi ceva, îl mai întrebam din când în când despre tine. Bine, despre voi toate, nu doar despre tine. „Cvartetul“, cum vă zicea el.

– Încă ne mai spune aşa uneori. Acum e avocatul nostru, al afacerii noastre.

– Am auzit că e bun.

– Este. Del s-a ocupat de toate chestiile legale. Când au murit părinţii lor, Parker şi Del au moştenit proprietatea. El nu a vrut să stea acolo, pentru că avea casa lui. Parker nu îşi permitea să o păstreze doar ca locuinţă. Ca şi casă a ei. Şi chiar dacă şi-ar fi permis, nu cred că ar fi putut să locuiască singură acolo. Casă mare, amintiri multe. Nu singură.

– Nu, i-ar fi fost greu, însă cu voi împreună alta e situaţia. Lucraţi şi munciţi în echipă.

– A schimbat totul pentru noi. Ea avea deja ideea unei afaceri cu catering, şi ne-a pus pe gânduri. Apoi, s-a dus la Del şi i-a spus că ar vrea să folosească proprietatea în acest scop, iar el s-a purtat minunat. Era şi moştenirea lui, aşa că a avut foarte multă încredere în noi.

– Se pare că a făcut alegerea corectă. Mama mea şi Sherry cred că firma Vows este cel mai bun organizator de nunţi din Greenwich.

– Am reuşit să realizăm multe. Primul an a fost cu bune şi cu rele, şi destul de înspăimântător, pentru că ne investisem economiile de o viaţă şi tot ce am putut să mai cerşim şi să mai împrumutăm. Costurile de pornire, licenţele, stocurile, echipamentele. Transformarea casei de lângă piscină în studioul meu şi a casei de oaspeţi în locuinţă pentru Emma. Jack a făcut proiectele pe gratis. Jack Cooke. Nu îl ştii? El şi Del s-au cunoscut în facultate.

– Îl ştiu puţin. Îmi amintesc că erau prieteni buni.

– Ce mică e Yale, comentă Mac. El e arhitect şi a investit mult timp în transformările astea, salvându-ne de la multe plăţi suplimentare şi întârzieri. În al doilea an, abia am reuşit să rămânem pe linia de plutire, mai ales că toate mai aveam şi alt serviciu ca să reuşim să ne întreţinem. Abia de prin al treilea an am început să ne descurcăm. Aşa că ştiu ce înseamnă să munceşti până te speteşti, ca să obţii ce vrei.

– De ce fotografie de nuntă? Vreau să spun, de ce ai ales asta? Pentru că mi se pare că e mai mult decât dorinţa de a te integra într-un fel sau altul în afacere.

– Nu, nu a fost doar asta. Nici măcar în primul rând, cred. Îmi place să fotografiez oameni. Feţele, trupurile, expresiile, dinamica. Înainte de Vows, lucram într-un studio de fotografie. Ştii tu, unde merg oamenii să îşi facă poze cu copiii sau poze pentru reclame. Banii erau destui, dar…

– Nu aveai satisfacţie.

– Deloc. Îmi place să fotografiez oamenii în acele momente speciale. Momentul perfect? Ăla e vârful muntelui. Dar mai sunt şi alte momente. Nunţile, cu toate ritualurile lor, când oamenii se dau peste cap şi modifică tradiţiile pentru a li se potrivi – ăla e momentul cel mare.

Zâmbind, Mac prinse cana de cafea cu ambele mâini.

– Dramă, patos, teatru, durere, bucurie, romantism, pasiune, umor. Le am pe toate. Iar eu pot să le redau prin fotografii. Să le arăt oamenilor călătoria acelei zile şi, dacă am noroc, acel moment definitoriu, care îi transformă în ceva unic. Adică, pe scurt, îmi place foarte mult ceea ce fac.

– Înţeleg, şi înţeleg şi ce vrei să spui prin „moment“. Cu satisfacţia pe care îl implică. E ca atunci când văd mintea unui singur elev cum înghite toate informaţiile cu care încerc să îi hrănesc. Mă scoate din rutină şi mă face să cred că merită tot ceea ce fac.

– Probabil că eu nu le-am oferit profesorilor mei prea multe momente de acest fel. Abia aşteptam să se termine orele şi să îmi văd de ale mele. Nu i-am perceput niciodată ca pe nişte entităţi creative. Mai degrabă, ca pe nişte gardieni. Am fost o elevă groaznică.

– Erai deşteaptă. Şi revin iar la obsesia din adolescenţă. O să spun doar că am observat că eşti deşteaptă.

– Nu am avut ore împreună. Erai cu vreo doi ani mai mare ca mine, nu? Ah, stai! Erai asistent la una dintre clasele mele de engleză, parcă.

– Cursul de literatură americană al domnului Lowen. Acum, uită, te rog, că am spus asta.

– Nici o şansă. Acum, să ştii că nu fug, dar trebuie să plec. Mai am o şedinţă foto, pentru logodna surorii tale, de fapt.

– Nu credeam că o să se întâmple aşa de repede.

– Doctorul e liber astă-seară, aşa că am făcut aranjamentele. Trebuie să plec, ca să intru în atmosfera din casa lor şi să îi văd împreună.

– Te conduc la maşină.

Carter scoase bancnotele, le puse pe masă şi le acoperi un colţ cu cana.

Înainte ca ea să îşi pună geaca, o ajută să se îmbrace. Îi deschise uşa şi ieşiră împreună în aerul îngheţat.

– Maşina e la o stradă de aici, îi spuse ea. Nu trebuie să mergi cu mine până acolo. E foarte frig.

– Nu e nici o problemă. Oricum am venit pe jos de acasă.

– Pe jos?

– Nu locuiesc prea departe, aşa că am venit pe jos.

– Am înţeles. Îţi place să mergi pe jos. Şi dacă tot facem asta, îi zise ea în timp ce treceau pe lângă cafenele şi restaurante, o să te întreb ceva ce am omis, dată fiind traiectoria conversaţiei. Doctore Maguire? Ţi-ai luat doctoratul?

– Anul trecut, în sfârşit.

– În sfârşit?

– Având în vedere că, în ultimii zece ani, viaţa mea s-a învârtit în jurul lui, expresia „în sfârşit“ mi se pare potrivită. Mă gândeam la teza de doctorat încă dinainte să termin facultatea.

Probabil că asta îl transforma în Conducătorul Tocilarilor din Tocilaria, presupuse el, după care continuă:

– Ne mai vedem? Ştiu că sună cam brusc, dar întrebarea îmi stăruia în minte. Dacă răspunsul este „nu“, mi-ar plăcea să ştiu.

Ea nu spuse nimic până ajunseră la maşină, apoi se uită la el în timp ce îşi scotea cheile din geantă.

– Pun pariu că ai un pix la îndemână şi ceva pe care să scrii.

Carter băgă mâna în buzunarul interior al sacoului din tweed şi scoase un stilou şi un carneţel mic.

Aprobând din cap, Mac le luă şi răsfoi până găsi o pagină liberă.

– Ăsta e numărul meu privat, nu cel de serviciu. Îmi dai un telefon?

– Sigur. Probabil că peste o oră ar fi prea curând, nu?

Ea râse şi îi puse carneţelul şi stiloul în mână.

– Ştii cum să faci să mă simt bine, Carter.

Se întoarse să deschidă uşa de la maşină, dar el i-o luă înainte. Impresionată şi amuzată, urcă în maşină şi îl lăsă pe el să închidă uşa în urma ei, după care lăsă în jos geamul.

– Mersi pentru cafea.

– Cu plăcere.

– Nu mai sta în frig, Carter.

Carter privi în urma maşinii până când nu mai putu vedea luminile farurilor. Apoi, făcu drumul înapoi până la cafenea şi mai merse preţ de încă trei străzi, spre casă.

Scurta pauză cu serviciul, din ianuarie, îi oferi lui Mac prea mult timp liber la dispoziţie. Ştia că ar fi putut să îşi organizeze dosarele şi să îşi actualizeze paginile de web, sau să îşi facă ordine în claia de haine aruncate în dulap şi să verifice scrisorile la care nu răspunsese încă. Putea folosi timpul ca să citească o carte bună, să lenevească la televizor sau să se uite la filme pe DVD şi să mănânce floricele.

Dar nu se putea hotărî, aşa că rămase tolănită în canapeaua din biroul lui Parker.

– Lucrez, spuse Parker fără să se uite la ea.

– Anunţaţi ziarele! Parker lucrează!

Parker continuă să tasteze la calculator şi îi spuse:

– După perioada asta de pauză, următoarele luni sunt pline până la refuz. Luni întregi, Mac. O să fie cel mai bun an al nostru. Totuşi, mai avem două săptămâni libere în august. Mă gândeam la un pachet de sfârşit de vară, ceva ce s-ar potrivi pentru o nuntă mai mică. De genul celor restrânse şi rapide. Putem propune ideea asta la evenimentul porţilor deschise din martie, dacă nu se ocupă nimeni până atunci.

– Hai să ieşim toate în oraş.

– Ce?

– Hai să ieşim în oraş. Toate patru. Emma are, probabil, o întâlnire, dar o convingem să renunţe şi să distrugă inima unui băiat pe care nu îl cunoaştem. Va fi distractiv.

Parker se opri din tastat şi se roti puţin pe scaun.

– Unde să mergem?

– Nu îmi pasă. La film, în club. Să bem, să dansăm, să agăţăm. La dracu’, hai să închiriem o limuzină, să mergem la New York şi să facem totul ca la carte.

– Nu vreau să închiriem o limuzină, să mergem la New York şi să bem, să dansăm şi să agăţăm.

– Bine, trecem peste partea cu agăţatul. Hai să ieşim puţin de aici, Park. Să ne distrăm şi noi o noapte.

– Mâine avem două programări complete şi sesiuni individuale.

– Şi? întrebă Mac, ridicându-şi mâinile în aer. Suntem tinere, suntem rezistente. Hai la New York, să frângem nişte inimi şi nişte ouţe ale unor bărbaţi necunoscuţi, pe care nu îi vom mai vedea niciodată.

– Mi se pare o idee ciudat de interesantă. Dar de ce? Ce ai păţit?

Mac se ridică de pe canapea şi se plimbă prin cameră. Era un birou foarte drăguţ. „Perfect pentru Parker“, se gândi ea. În culori calme şi subtile. Eleganţa şi rafinamentul acopereau o eficienţă aproape brutală.

– Mă gândesc la un tip care se gândeşte la mine. Şi gândul că el se gândeşte la mine mă zăpăceşte. Nu ştiu sigur dacă mă gândesc la el pentru că el se gândeşte la mine sau dacă mă gândesc la el pentru că e simpatic, şi amuzant, şi dulce, şi sexy. Poartă tweed, Parker.

Se opri şi îşi aruncă mâinile în aer.

– Bunicii poartă tweed. Tipii bătrâni din filmele englezeşti vechi poartă tweed. De ce mi se pare sexy că poartă tweed? Întrebarea asta mă bântuie.

– Carter Maguire.

– Da, da, Carter Maguire. Doctor Carter Maguire – are şi doctorat. Bea ceai şi vorbeşte de Rosalind.

– Care Rosalind?

– Asta am spus şi eu! exclamă Mac, simţindu-se răzbunată. Rosalind a lui Shakespeare.

– Aaa, din Cum vă place.

– Urâto, trebuia să mă gândesc că ştiai. Tu ar trebui să ieşi cu el.

– De ce să ies eu cu Carter? Pe lângă faptul că nu e interesat de mine deloc.

– Pentru că tu ai fost la Yale. Şi ştiu foarte bine că nu are nici o legătură, dar simplul fapt că spun asta înseamnă multe. Vreau să ieşim, să avem o seară nebună. Refuz să stau aici şi să aştept să mă sune. Ştii când s-a întâmplat ultima oară să mă înjosesc aşteptând un tip să mă sune?

– Stai să mă gândesc, ăăă, niciodată?

– Exact. Şi nu o să se întâmple nici de data asta.

– De cât timp aştepţi?

Mac aruncă o privire spre ceas.

– De circa optişpe ore. A fost îndrăgostit de mine în liceu. Ce fel de om spune lucruri de genul ăsta? Ce om îţi predă puterea astfel? Acum, eu am puterea, şi asta mă sperie. Hai la New York.

Parker se dădea înainte şi înapoi în scaunul ei.

– Dacă mergem la New York să bem şi să frângem inimile unor străini o să se rezolve problema asta?

– Da.

– O.K., mergem la New York, spuse Parker şi luă receptorul în mână. Ia-le pe Laurel şi pe Emma. Eu rezolv detaliile.

– Yupiii!

Mac făcu un mic dans de bucurie, alergă spre Parker şi o pupă zgomotos, după care dispăru din cameră.

– Da, da, murmură Parker în timp ce suna să închirieze o limuzină. Mai vedem dacă tu şi mahmureala ta veţi mai dansa şi dimineaţă.

În spatele limuzinei lungi şi negre, Mac îşi întindea picioarele, puse în valoare de fusta neagră scurtă. Îşi scosese pantofii cu tocuri la începutul călătoriei de două ore spre Manhattan, iar acum sorbea din al doilea pahar de şampanie adusă de Parker.

– E minunat. Am cele mai bune prietene.

– Da, e foarte greu, ridică Laurel paharul. Mergem într-o limuzină, bem şampanie şi suntem în drum spre unul dintre cele mai tari cluburi din New York – mulţumită cunoştinţelor lui Parker. Ce sacrificii facem pentru tine, Mackensie.

– Em a renunţat la întâlnirea ei.

– Nu aveam întâlnire, o corectă Emma. Aveam o chestie de genul „poate facem ceva diseară“.

– Oricum, ai renunţat.

– Aşa e. Iar acum îmi eşti datoare vândută.

– Şi lui Parker, pentru că a rezolvat toate detaliile, ca de obicei.

Mac ciocni paharul cu prietena ei, aşezată în partea cealaltă a limuzinei, care vorbea cu un client la telefon.

Parker le făcu un semn de recunoştinţă cu mâna şi continuă să rezolve problemele la mobil.

– Cred că mai avem puţin. Hai, Parker, închide telefonul, insistă Mac. Aproape am ajuns.

– Respiraţie, machiaj, coafură, anunţă Emma, în timp ce îşi deschidea o oglindă de buzunar.

Luă câteva pastile mentolate şi îşi retuşă rujul. Patru perechi de picioare intrară în patru perechi de pantofi.

Parker închise, în cele din urmă, telefonul.

– Doamne! Domnişoara de onoare a lui Naomi Right tocmai a descoperit că prietenul ei – fratele şi cavalerul de onoare al mirelui – avea o aventură cu partenera lui de afaceri. Acum e distrusă, lucru de înţeles, şi refuză să mai participe la nuntă, dacă îl primesc şi pe nenorocit. Mireasa a înnebunit şi ea şi îi ţine partea prietenei sale. Mirele e enervat şi îi vine să îl sugrume pe tâmpitul de frate-su, dar nu crede că poate să îi interzică propriului frate să vină la nuntă, sau să îl înlocuiască din funcţia de cavaler de onoare. Mireasa şi mirele aproape că nu îşi mai vorbesc.

– Nunta Right, îşi miji Laurel ochii. Asta e acum, în curând, nu?

– De sâmbătă într-o săptămână. Numărătoarea finală a invitaţilor a ajuns la o sută nouăzeci şi opt de persoane. O să fie o adevărată bătaie de cap. Am calmat mireasa. Da, are dreptul să fie supărată, da, are dreptul să îşi susţină prietena, dar nu trebuie să uite că nunta îi are în prim-plan pe ea şi pe logodnicul ei şi să realizeze în ce situaţie dificilă este pus bărbatul pe care îl iubeşte, deşi el nu a greşit cu nimic. Mă întâlnesc mâine cu amândoi, să încercăm să liniştim apele.

– Dacă participă şi idiotul care a înşelat, şi domnişoara de onoare înşelată – cu atât mai mult dacă rămân la petrecere –, o să iasă urât.

– Da, aprobă Parker observaţia lui Mac şi oftă, dar ne vom descurca. Poate fi chiar mai rău, deoarece partenera de afaceri în cauză e pe lista de invitaţi, iar idiotul care a înşelat insistă că, dacă ea nu vine, nu mai vine nici el.

– Ei bine, e un tâmpit, spuse Laurel. Mirele trebuie să aibă o discuţie foarte serioasă cu fratele lui.

– Lucru pe care vreau să i-l şi sugerez în întâlnirea de mâine. Dar în termeni puţin mai diplomatici.

– Astea sunt treburile pentru mâine. Vă rog, fără telefoane de afaceri în timpul băuturilor, al dansurilor şi al flirturilor terapeutice.

Parker nu promise nimic auzind decretul lui Mac, dar îşi băgă telefonul înapoi în geantă şi spuse:

– Bine, fetelor, haideţi să ne facem marea intrare.

Ieşiră din limuzină şi trecură pe lângă coada lungă de la intrarea în club. Parker spuse numele cunoştinţei la uşă, iar câteva secunde mai târziu erau în mijlocul muzicii din interior.

Mac privi cu atenţie în jur. Două etaje de separeuri, mese şi băncuţe făceau loc în centru unui ring de dans. De fiecare parte, sub cascada de lumini colorate, era câte un bar din oţel.

Muzica bubuia, trupurile se roteau, iar starea ei de spirit se îmbunătăţi subit.

– Ador când planurile ies cum vreau.

Prima oară vânară o masă, iar Mac se consideră fericită când găsiră o banchetă mică, unde se puteau înghesui toate.

– Observaţi lucrurile speciale, spuse Mac. Asta e prima mea regulă. Observaţi atitudinea şi ritualurile, înainte de a încerca să vă integraţi.

– La dracu’ cu asta, mă duc să iau ceva de băut. Ne limităm doar la şampanie? întrebă Emma.

– Ia o sticlă, decise Parker.

Laurel îşi dădu ochii peste cap, în timp ce Emma se strecură şi porni spre cel mai apropiat bar.

– Ştii că o să aibă parte de vreo zece avansuri înainte de a comanda ceva şi se va simţi obligată să poarte o conversaţie adevărată cu tipii ăştia care o să saliveze după ea. O să murim toate de sete până se va întoarce. Parker, ar trebui să mergi tu şi să îţi iei mina „Nu sunt interesată“, până ne acomodăm noi pe aici.

– Las-o câteva minute! Cum mai stai cu teama, Mac?

– E pe trecute. Nici măcar nu pot să mi-l imaginez pe drăguţul doctor Maguire într-un loc ca ăsta. Tu poţi? Poate la o lectură de poezie, dar nu aici.

– Hei, vezi că asta e o presupunere, şi nu o concluzie bazată pe profesie. E ca şi cum ai spune că, dacă sunt cofetar, mănânc torturi toată ziua.

– Da, aşa e, dar mă ajută să spun lucrul ăsta. Nu vreau să mă implic într-o relaţie cu el.

– Pentru că şi-a luat doctoratul?

– Da, şi pentru că are nişte ochi foarte frumoşi, de un albastru foarte calm, foarte sexy, mai ales când poartă ochelari. Ca să nu mai pun la socoteală sărutul lui neaşteptat de grozav, care ar putea să mă facă să trec cu vederea faptul că nu ne potrivim. Şi, în plus, orice relaţie cu el în afara unei prietenii platonice ar însemna o relaţie serioasă. Atunci, ce m-aş face? M-a ajutat şi să pun haina pe mine. De două ori.

– Vai! exclamă Parker uimită. Trebuie să te opreşti înainte să se transforme totul în ceva serios, rapid şi definitiv. Acum înţeleg. Orice om care face lucruri de genul ăsta e… cuvintele nu sunt de ajuns.

– Ei, hai, lasă-mă. Vreau să dansez. Laurel o să danseze cu mine, în timp ce Parker o să îşi desfăşoare pelerina cu sloganul „Nu sunt interesată“, salvând şampania şi pe Emma de propriul ei şarm.

– Se pare că e timpul să ne amestecăm prin mulţime, spuse Laurel când Mac o trase pe ringul de dans.

Dansă cu prietenele ei, cu bărbaţi care o invitau sau pe care îi invita ea. Bău multă şampanie. În toaleta femeilor, decorată în argintiu şi roşu, îşi frecţiona picioarele obosite, în timp ce Emma se alăturase armatei de femei din faţa oglinzii.

– De câte numere de telefon ai făcut rost până acum?

Emma îşi aplica grijulie luciul de buze.

– Nu le-am numărat.

– Aproximează.

– Vreo zece, cred.

– Şi cum o să ştii mai târziu care de la cine e?

– Am un dar aparte, răspunse Emma şi privi în jur. Tu ai prins pe cineva, am văzut. Tipul în tricou gri. Se mişcă bine.

– Mitch. Bine pe ringul de dans, zâmbet superb. Nu mi se pare a fi un idiot.

– Vezi…

– Poate că pe tine te atrage Mitch, continuă Mac. Dar pe mine nu mă atrage. Eu şi Mitch suntem „neatraşi“. Ar fi nedrept.

– Poate că nu te atrage, pentru că eşti deja interesată de Carter.

– Dar tu eşti atrasă de mai mulţi bărbaţi odată.

– Da, sunt, dar eu sunt eu, şi tu eşti tu. Presupun că bărbaţii există ca să mă atragă, iar dacă şi eu îi atrag, toată lumea e mulţumită. Tu eşti mult mai serioasă în privinţa asta.

– Nu sunt serioasă. A fost o răutate din partea ta. Mă duc înapoi să dansez cu Mitch şi să refac „magnetismul“. O să mănânci cuvintele astea, Emmaline. Cu sos de ciocolată.

Însă nu funcţionă. Ar fi trebuit să funcţioneze, se gândi Mac în timp ce se aşeza cu Mitch la bar, după un alt dans. Tipul arăta bine, era amuzant şi avea un serviciu interesant, ca jurnalist turistic, fără să o plictisească până la epuizare cu poveştile lui nenumărate despre aventurile trăite.

Nu deveni insistent sau enervant când ea refuză propunerea lui de a merge într-un loc mai liniştit. La sfârşit, făcură schimb de numere de telefon de la serviciu şi se despărţiră.

– Să uităm de bărbaţi, spuse Mac la ora două dimineaţa, în timp ce se târau spre limuzină. Am venit să mă distrez cu cele mai bune prietene din lume şi mi-am îndeplinit misiunea. Nu avem nişte apă pe aici?

Laurel îi dădu sticla, după care bolborosi:

– Picioarele mele. Picioarele mele strigă, de parcă ar fi condamnate în iad.

– M-am distrat grozav, zise Emma, întinzându-se pe bancheta laterală, cu mâinile sub cap. Ar trebui să facem asta o dată pe lună.

Parker căscă, dar îşi verifică geanta.

– Am obţinut două numere noi de la furnizori şi un potenţial client.

„Uite aşa dovedim cât de diferite suntem“, îşi spuse Mac în timp ce limuzina înainta spre nord. Îşi scoase pantofii din picioarele suferinde, închise ochii şi dormi tot restul drumului până acasă.