capitolul 7

Carter cumpără flori. Îl enerva chestia asta, pentru că plănuise oricum să îi cumpere flori, dar lecţia primită de la Bob transformase acest gest simplu într-un act complex şi simbolic, atât de deschis la eşecuri, încât luă decizia să sară peste el.

Una dintre cele mai bune prietene ale ei se ocupa de flori, nu? Mackensie putea să îşi umple studioul de flori, dacă voia.

Apoi se îngrijoră că, dacă nu i-ar duce nişte nenorocite de flori, ar comite una dintre greşelile fundamentale ale unei întâlniri. În cele din urmă, se linişti. Îşi lăsase destul timp să conducă de la el de-acasă la Mackensie acasă. Luă în calcul traficul şi o coliziune cu cinci maşini. Mulţi răniţi.

Se grăbi spre supermarket şi petrecu ceva vreme studiind, dezbătând şi întrebându-se ce flori să aleagă, până când îi apărură broboane de sudoare pe frunte.

Bob, presupuse el, ar fi avut cu siguranţă de comentat la ideea cumpărării de flori din supermarket. Dar plecase prea târziu pentru a se opri la florărie şi i-ar fi fost foarte greu să treacă pe la Emma şi să se roage de ea să îl ajute.

Regreta că nu ieşeau la o simplă cafea. Ar fi purtat o conversaţie plăcută şi ar fi petrecut un timp frumos împreună. Apoi, ea s-a fi întors la treaba ei, iar el la ale lui, şi gata. Toate astea erau prea complicate, prea intense. Însă era cam târziu să o sune şi să inventeze o scuză, chiar dacă ar fi putut să mintă, fără ca ea să îşi dea seama. Iar şansele ca asta să se întâmple erau de la zero la minus infinit.

Oamenii ieşeau la întâlniri tot timpul, nu? Şi nu murea nimeni din cauza asta. Apucă un buchet colorat şi nu prea strident şi se aşeză la coadă.

„Sunt colorate“, se gândi el cu oarecare îndoială. Miroseau frumos. Erau şi câteva gerbera mari; una peste alta i se părea un buchet drăguţ. „Fără trandafiri“, se gândi el, pentru că, după Legea lui Bob, trandafirii însemnau că o cerea pe Mackensie în căsătorie şi că dorea ca ea să fie mama copiilor lui.

I se părea că făcuse o alegere sigură.

Poate prea sigură.

Casiera prietenoasă îi zâmbi şi spuse:

– Ce frumoase sunt! O surpriză pentru soţie?

– Nu, nu sunt căsătorit.

– Aha, atunci pentru prietenă.

– Nu chiar, răspunse el, în timp ce scotocea după portofel. Doar o… Aş putea să vă întreb dacă vi se par potrivite pentru o întâlnire? Adică să i le dau femeii pe care am invitat-o la cină.

– Sigur că sunt. Aproape oricine îndrăgeşte florile, nu? Mai ales noi, femeile. O să creadă că eşti foarte dulce şi drăguţ.

– Dar nu prea… „Opreşte-te cât mai poţi“, îşi spuse Carter.

Casiera luă banii şi îi dădu restul.

– Gata, îi spuse ea, băgând buchetul într-o pungă transparentă de plastic. Distracţie plăcută diseară.

– Mulţumesc.

Mai relaxat, Carter se întoarse la maşină. Dacă nu poţi avea încredere în casiera dintr-un supermarket, în cine mai puteai avea?

Verifică ora şi decise că nici o coliziune mortală nu-l putea împiedica să ajungă la timp. Deşi se simţea cam aiurea, scoase lista cu sfaturi de la Bob, pe care o băgase în buzunar, şi tăie cu grijă rândul pe care scria „Cumpără flori (nu trandafiri)“.

Mai departe erau scrise câteva sugestii pentru saluturi şi începutul conversaţiei, precum: „Eşti frumoasă în seara asta“, „Ai o rochie superbă“, „Am văzut florile astea şi m-am gândit la tine“.

Carter îndesă lista înapoi în buzunar, ca nu cumva frazele să îi rămână în minte. Dar nu înainte de a vedea observaţia lui Bob cu privire la muzica pe care să o pună în maşină: fie bluesuri clasice, fie jazz, dar în surdină.

La un moment dat, s-ar putea să ajungă să îl omoare pe Bob, se gândi Carter.

În următorii câţiva kilometri continuă să fie obsedat de muzica de fundal, după care închise radioul. La naiba cu el. Întoarse pe aleea lungă şi întortocheată a domeniului Brown.

– Dar dacă nu poartă o rochie? bolborosi el.

În ciuda încercărilor de a ignora lista lui Bob, îşi aminti de asta. Din păcate, întrebarea îi apăru în minte odată cu imaginea lui Mac în pantaloni negri şi sutien alb, ca pentru a-l contrazice pe Bob.

– Nu asta am vrut să spun. Doamne! Adică ar putea purta altceva decât o rochie. Atunci, ce ar trebui să îi spun? Ce pantaloni frumoşi ai? Ce ţinută frumoasă! Ştii că i se spune ţinută. Dumnezeule mare, taci!

Înconjură corpul central al conacului şi intră pe aleea care ducea la studioul lui Mac.

Luminile erau aprinse şi la parter, şi la etaj, iar casa părea că străluceşte. Prin ferestrele mari de la parter putu să vadă în interiorul studioului ei lămpile, draperiile bleumarin prinse în cârlige mari, argintii. În dreptul draperiei erau o masă mică şi două scaune. Pe masă sclipeau paharele de vin.

Oare asta însemna că urmau să bea un pahar de vin înainte? Nu luase în calcul şi timpul pentru băuturi. Să modifice rezervarea? Ieşi din maşină şi o luă pe jos, pe alee. Se întoarse înapoi la maşină să ia florile, pe care le uitase pe scaunul din dreapta.

Ar fi vrut ca seara să se fi terminat deja. Chiar îşi dorea lucrul ăsta. Aproape i se făcuse rău, dar se forţă să ridice mâna şi să bată la uşă. Ar fi vrut să fie mâine dimineaţă, o dimineaţă liniştită de duminică. Ar fi corectat lucrări, ar fi citit, s-ar fi plimbat. Ar fi intrat în rutina lui confortabilă.

Apoi, Mac deschise uşa.

El nu realiză cu ce era îmbrăcată. Îi văzu doar faţa. Întotdeauna era vorba despre faţa ei – pielea netedă şi albă ca laptele, încadrată de părul de culoare aprinsă, puternică. Acei ochi verzi, răpitori, şi farmecul neaşteptat al gropiţelor în obraji.

Acum, nu mai voia ca totul să se fi terminat deja, realiză el. Voia ca totul să înceapă.

– Bună, Carter.

– Bună, Mackensie, spuse el, fără să îşi amintească de vreuna din frazele recomandate de Bob, oferindu-i doar florile. Pentru tine.

– Speram să fie pentru mine. Intră, îl invită, închizând apoi uşa. Sunt foarte frumoase. Îmi plac gerberele. Sunt flori vesele. Vreau să le pun într-o vază. Vrei ceva de băut?

– Ăăă… se bâlbâi el şi se uită spre masă. Dacă vrei tu…

– Astea? Nu, le aranjasem pentru şedinţa foto de mai devreme, spuse ea şi porni spre bucătărie, făcându-i şi lui semn să vină. Şedinţă de logodnă. Le place vinul foarte mult. De fapt, ea scrie articole pentru o revistă despre vinuri, iar el e critic culinar. Aşa că am avut ideea să le creez un cadru de bistro.

În timp ce povestea, scoase o vază şi începu să aranjeze florile.

– E minunat cum poţi să creezi o fotografie în funcţie de oamenii care sunt în ea. Lui Sherry i-a plăcut foarte mult ce ai făcut cu şedinţa lor foto.

– A fost simplu. Doi oameni îndrăgostiţi până peste cap, cuibăriţi pe canapea.

– E simplu doar dacă ai instinctul de a şti că Sherry şi Nick nu ar sta într-un bistro sofisticat, să bea vin, sau pe jos, înconjuraţi de cărţi şi cu o pisică foarte grasă alături.

– Logodna Mason-Collari. A fost azi, nu? Verifici mereu secţiunea de logodne şi căsătorii din ziar?

– Doar de când te-am cunoscut.

– Ce sensibil eşti!

Fiindcă nu i se mai spusese aşa ceva niciodată, nu ştiu cum să răspundă.

Mac puse vaza în centrul barului de la bucătărie.

– O să mă învioreze de dimineaţă, chiar înainte de cafea.

– Casiera a spus că o să îţi placă. Am avut o urmă de îndoială, dar ea m-a ajutat să o depăşesc.

Amuzată, Mac începu să râdă, scoţându-şi în evidenţă gropiţele, şi spuse:

– Poţi să te bazezi oricând pe casiere.

– Exact asta cred şi eu.

Ea ieşi din bucătărie şi porni spre canapea, luându-şi haina aruncată pe ea.

– Sunt gata, dacă eşti şi tu.

– Sigur, confirmă el şi se duse spre ea să îi ia haina.

În timp ce o ajută să se îmbrace, îl privi peste umăr.

– De fiecare dată când faci asta îmi doresc să fi avut părul mai lung, ca să trebuiască să îl scoţi de după guler.

– Îmi place că ai părul scurt. Îţi scoate în evidenţă gâtul. Ai un gât foarte frumos.

Mac se întoarse şi îl fixă cu privirea, spunându-i:

– Mergem la cină.

– Da. Am făcut rezervări. Pentru şapte şi jumătate la…

– Nu, nu. Voiam să spun că mergem în oraş să luăm cina, a nu se interpreta ca ceva de genul „hai să rămânem aici“. Dar cred că trebuie să trec peste acest obstacol din mintea mea, ca să mă pot bucura de cină fără să mă mai gândesc prea mult la tot felul de lucruri.

Se ridică pe vârfuri şi îi înconjură gâtul cu braţele. Apoi îşi lipi buzele moi şi ispititoare de ale lui. Impulsul de plăcere îl cuprinse instantaneu. Se luptă cu el însuşi să nu o prindă în braţe ca în cealaltă seară şi să elibereze măcar o parte din dorinţa aceea ascunsă. Mâinile îi alunecară în sus peste corpul ei, acoperit, din păcate, de haină, şi înapoi în jos, până când impulsul deveni un simplu licăr.

Ea se retrase, iar pe obrajii ei ca porţelanul se putu vedea puţină roşeaţă.

– Eşti foarte talentat în privinţa asta, profesore.

– Acum multă vreme – foarte multă vreme – am petrecut mult timp imaginându-mi că te sărut. De curând, am început să am aceleaşi imagini. S-ar putea ca ăsta să fie motivul.

– Sau, pur şi simplu, faptul că ştii să săruţi. Hai să mergem sau o să mă faci să vreau să renunţ la cină.

– Nu mă aştept ca tu să…

– S-ar putea.

Pentru că rămăsese, din nou, mut de uimire, ea reuşi să ajungă înaintea lui la uşă şi să o deschidă singură.

Mac umplu maşina, aşa i se părea lui Carter, cu mirosul, vocea, râsul ei, cu întreaga ei fiinţă. Pe cât de ciudat i se părea totul, reuşi să îşi calmeze emoţiile.

– Respecţi mereu viteza legală? întrebă ea.

– E enervant, nu?

O privi şi, când o văzu zâmbind, zâmbi şi el.

– Dacă depăşesc limita, chiar şi cu câţiva kilometri la oră, mă simt ca un infractor. Corrine obişnuia să…

– Corrine? întrebă ea.

– Doar o persoană căreia nu îi plăcea stilul meu de condus.

„Şi nu numai, se pare“, gândi el.

– O fostă prietenă?

– Nimic special.

De ce nu pornise radioul?

– Vezi, ai un secret şi am devenit curioasă. O să încep să-ţi povestesc eu de foştii mei prieteni, ca să sparg gheaţa, spuse ea şi se întoarse cu faţa spre Carter, până când putu să-i simtă iar ochii verzi zâmbind. Să-ţi spun despre aşa-zisa vedetă rock, care m-a făcut să îl iubesc nebuneşte, pentru că mi se părea că seamănă cu Jon Bon Jovi? Fizic, nu la talent. Îl chema Greg, dar îi plăcea să i se spună Rock.

– Rock şi mai cum?

– Doar Rock. Ca Prince sau Madonna. Oricum, la douăzeci de ani mi se părea incredibil de sexy şi cool, iar în delirul meu sexual am irosit foarte mult timp, talent şi bani pe portrete cu el şi cu trupa lui, poze de grup, poze pentru albumul pe care l-au scos. Am mers cu microbuzul lor în turnee timp de peste două luni. Până când l-am prins mozolindu-se cu chitaristul. Un tip pe nume Dirk.

– Ups, ei bine, o poveste cam tristă.

– Am simţit amuzamentul din vocea ta.

– Nu şi dacă te-a rănit.

– Am fost distrusă. Cel puţin, în primele cinci minute. Am fost supărată săptămâni la rând. Eu eram doar de faţadă. Răzbunarea mea vine din faptul că acum vinde aparate electronice în Stamford. Nici măcar aparate mari sau scumpe. Doar blendere şi prăjitoare de pâine.

– E important să ai un prăjitor de pâine bun.

Ea râse, în timp ce el parcă maşina în faţa restaurantului.

– The Willows, o alegere potrivită, Carter. Întotdeauna au mâncare bună. Laurel a lucrat aici ca patiser, înainte de Vows, şi încă ceva timp după ce am pornit afacerea, până ne-am pus pe picioare.

– Nu ştiam. Nu am mai fost aici de vreo două luni, dar ultima oară am venit cu…

– Corrine.

– Nu, zâmbi el scurt. Cu câţiva prieteni care îmi aranjaseră o întâlnire cu o necunoscută. O seară ciudată, dar mâncarea a fost aşa cum ai spus, bună.

Carter ieşi din maşină şi merse până în partea cealaltă, ca să îi deschidă portiera. Ea ieşi însă înainte. Când îi întinse mâna, inima lui începu să bată mai tare.

– De ce a fost o seară ciudată?

– Avea vocea ca scârţâitul unei viori cu arcuşul neuns. E o observaţie nepoliticoasă, dar destul de precisă. În plus, trecuse de curând pe o dietă fără carbohidraţi, fără grăsimi şi fără sare. A mâncat o salată crudă. O frunză, un morcov, o felie de castravete, pe rând. Era enervant.

– Eu mănânc ca o văcuţă.

– Greu de crezut.

– O să vezi.

Când ajunseră la uşă, el i-o deschise. Bărbatul care ieşea purta o haină descheiată, fără pălărie, fără mănuşi şi fără fular. Vântul îi dădu imediat la o parte părul închis de pe chipul ridicol de frumos. Aruncă doar o privire spre Mac, gura i se arcui, iar ochii de un albastru-închis i se luminară.

– Hei, Macadamia, o apucă el de coate şi îi aplică un pupat pe gură. Dintre toate locurile din… Carter?

O lăsă pe Mac şi întinse mâna către Carter.

– Ce dracu’ mai faci, măi?

– Bine, Del. Tu?

– Bine. A trecut prea mult timp de când nu te-am văzut. Ce faceţi voi doi aici?

– Păi, dacă tot ni s-a spus că ar avea ceva de mâncare prin zonă, ne-am gândit să încercăm.

Del îi aruncă un zâmbet ştrengăresc lui Mac.

– Îmi sună a întâlnire. Deci luaţi cina. Împreună. N-am ştiut că sunteţi împreună.

– Nu suntem, spuseră ei în cor, după care Carter tuşi uşor.

– Luăm cina împreună.

– Da, asta am înţeles. Eu am avut o întâlnire scurtă de afaceri, iar acum mă întâlnesc cu nişte prieteni în cealaltă parte a oraşului. Aş putea, desigur, să vin cu voi la masă şi să vă urmăresc. Dar trebuie să plec. Ne auzim.

Mac îl privi pe Delaney Brown alergând spre parcare.

– Cine era tipul ăsta? întrebă ea, provocându-i râsul lui Carter.

În timp ce se strecură la masă, Mac se întrebă dacă rezervase un separeu pe colţ sau fuseseră pur şi simplu norocoşi. Atmosfera din restaurant era puţin mai intimă decât de obicei. Refuză oferta de cocktail la cină în loc de vin şi, ignorând meniul, se întoarse spre Carter.

– Şi, vioara scârţâitoare, mâncătoare de salate. Nu te-ai mai văzut cu ea?

– Cred că nici unul dintre noi nu era interesat de celălalt.

– Mergi la multe întâlniri aranjate?

– Aia a fost prima şi ultima. Tu?

– Niciodată. Prea înfricoşător. Iar noi patru am făcut un pact, cu mulţi ani în urmă, să nu ne aranjăm întâlniri una alteia. E în interesul nostru. Ce-ai spune să împărţim o sticlă de vin, doctore Maguire?

– Alege tu, răspunse el şi îi întinse lista de vinuri.

– Eşti curajos, îl complimentă ea deschizând meniul. Nu prea mă pricep la vinuri, doar fac poze cu ele, dar văd că au tipul de Shiraz care îmi place.

Chiar în timp ce spunea asta, chelnerul sosi la masă cu o sticlă de Shiraz.

– Ce servire grozavă, comentă Mac.

– Domnule Maguire? Domnul Brown a telefonat şi ar dori să primiţi această sticlă din partea dânsului. Sau, dacă nu vă place, puteţi comanda ce doriţi.

– Of, familia Brown, dădu Mac din cap. Nu uită niciodată. Mi-ar plăcea un pahar, mulţumesc. Te superi? îl întrebă pe Carter.

– Deloc. E foarte drăguţ din partea lui.

„Era“, se gândi Mac şi făcu subtil cu ochiul. Ştia că, imediat cum va prinde ocazia, Del o va tachina fără oprire.

După părerea lui Carter, Mac nu mâncase ca o văcuţă, dar nici nu îşi alesese pe rând toate bucăţile de legume dintr-o salată, timp de nouăzeci de minute. Îi plăcuse cum gesticula cu paharul de vin sau cu furculiţa în timp ce vorbea. Şi cum luase o bucată de peşte din farfuria lui, fără să îl întrebe dacă se supăra.

Nu s-ar fi supărat, dar faptul că nu întrebase i se păruse un gest prietenesc.

– Ia, încearcă o bucată de friptură, îi spuse ea, tăindu-i una.

– Nu, nu vreau.

– Mănânci carne roşie?

– Da.

– Doar încearcă.

– Bine. Vrei nişte orez de la mine?

– Nu. Nu ştiu de ce mănâncă lumea orez. Hai să revenim la subiect. Deci, tu chiar i-ai pus pe elevii tăi să se uite la Liceenele din Beverly Hills ca să evalueze cât era de bună adaptarea după Emma de Jane Austen?

– Este un mod de a demonstra că literatura şi naraţiunea nu sunt ceva învechit, că subiectele, dinamica şi chiar moravurile sociale din Emma sunt contemporane.

– Mi-ar fi plăcut să am profesori ca tine. Ţi-a plăcut filmul? Liceenele din Beverly Hills?

– Da. E inteligent.

– Ador filmele. Ne-am uitat şi noi la două filme aseară, dar am exagerat cu plăcinta de pui şi am adormit în timpul celui de-al doilea, Muzica şi versurile. Hugh Grant, spuse ea şi gesticulă iar cu paharul de vin în mână. Raţiune şi simţire. L-ai văzut?

– Da. Mi s-a părut a fi o adaptare plăcută şi destul de reuşită. Ai citit cartea?

– Nu. Ştiu, e grav. Am citit, în schimb, Mândrie şi prejudecată. Mi-a plăcut la nebunie. Am tot zis că o mai citesc o dată dacă tot am în cap imaginea lui Colin Firth drept domnul Darcy. Care e ecranizarea ta preferată după o carte?

– Cel mai mult mi-a plăcut Să ucizi o pasăre cântătoare.

– Aaa, Gregory Peck. Am citit cartea, adăugă ea. E bună, dar vai, Gregory Peck. Atticus Finch. Tatăl perfect. Scena de la sfârşit unde… cum o chema?

– Scout.

– Da, unde ea povesteşte şi el se vede prin fereastră, stând lângă patul fiului său. Mă termină. E atât de frumoasă. Când eram mică, am văzut filmul şi îmi imaginam că Atticus era tatăl meu. Sau Gregory Peck, unul din ei. Spre deosebire de tatăl meu, ar fi fost lângă mine, când mă trezeam dimineaţa. Cred că nu am avut niciodată parte de o asemenea experienţă. Sunt demnă de milă.

– Nu cred. Nu ştiu cum e să creşti fără tată. Să înţeleg că nu îl vezi prea des pe al tău?

– Aproape deloc. Când ne vedem, o dată la câţiva ani, e foarte plăcut, foarte afectuos, iar eu mă las vrăjită. După aceea, dispare şi mă ignoră complet, iar eu rămân cu tristeţea. E genul de persoană care trăieşte fiecare moment şi, dacă nu eşti cu el, nu exişti.

– Şi te răneşte.

– Da, asta face. Iar şi iar. Dar este un subiect prea deprimant pentru o cină plăcută ca asta. Mai spune-mi un titlu. O altă ecranizare care îţi place.

Ar fi vrut să îşi treacă mâna prin părul ei, să o atingă. Dar ea nu şi-ar fi dorit asta. Îi trecură o mie de gânduri prin cap.

– Stand by Me.

Ea se încruntă, încercând să îşi amintească de film sau de carte.

– Nu cunosc. De cine e? Steinbeck? Fitzgerald? Yeats?

– Stephen King. E făcut după nuvela lui, Cadavrul.

– Serios? Citeşti Stephen King? Pe mine mă sperie groaznic cărţile lui, dar nu pot să mă abţin. Stai puţin! E ăla cu copiii, băieţii plecaţi în drumeţie, în căutarea unui tip, a unui mort, parcă lovit de tren? Îmi amintesc câte ceva. Kiefer Sutherland joacă rolul unui tip dur din ghetou. A jucat superb.

– E vorba despre prietenie şi loialitate. Maturizare, păstrarea legăturilor.

– Ai dreptate, îi spuse ea, studiindu-i chipul. Aşa e. Cred că eşti un profesor extraordinar.

– Uneori.

Mac împinse farfuria la o parte şi se lăsă pe spate, cu paharul în mână.

– Şi ce altceva mai faci? Mă refer când nu predai. Citeşti sau te uiţi la ecranizări după romane şi nuvele?

– Păi nu prea fac altceva.

– Golf, alpinism, colecţii de timbre…

Carter zâmbi şi dădu din cap.

– Nu.

– Intrigi internaţionale, pictură în acuarelă, vânătoare de raţe?

– A trebuit să renunţ la intrigile internaţionale pentru că mă săturasem de călătorii. Sunt o persoană cam plicticoasă.

– Nu, nu eşti. Şi crede-mă, mă tot aştept să mi se pară că eşti.

– Ăăă… mersi?

Ea se aplecă peste masă pentru a-l înghionti cu degetul şi apoi se lăsă înapoi pe spate.

– Bine, Carter, acum, că ai băut – îi mulţumesc lui Dumnezeu – aproape trei sferturi dintr-un singur pahar de vin…

– Sunt cu maşina.

– Respecţi limita de viteză, îi spuse ea. E timpul să îmi povesteşti despre Corrine.

– Nu prea am ce să îţi povestesc.

Mac văzu pentru o clipă tristeţea din ochii lui.

– Te-a rănit. Îmi pare rău. Sunt insensibilă şi băgăreaţă.

– Nu, nu eşti. Şi mă tot aştept să mi se pară că eşti.

Ea zâmbi.

– Uite ce simpatic eşti în pantalonii tăi eleganţi. Acum, de ce nu comanzi tu desertul, ca eu să mă prefac că nu vreau şi după aceea să mănânc jumătate de la tine?

Se întinseră mult la cină. Ea uitase cum era să iei masa cu un bărbat cu care puteai purta o conversaţie lungă şi interesantă. Unul care asculta şi care era atent, fie că se gândea sau nu la posibilul bonus de la sfârşitul serii.

El o făcea să gândească, îşi dădu seama. Şi o amuza. Şi, în plus, la naiba, tipul era fermecător, dar nu aşa, pe faţă, ci fără să îşi dea seama.

Iar când îşi puse ochelarii ca să studieze meniul, Mac parcă luă foc.

– Vrei să mergem în altă parte? o întrebă în drum spre maşină. Probabil că e prea târziu pentru un film. Mergem într-un club?

– Am fost de curând cu fetele în club. „Poate altă dată“, se gândi ea.

Poate că se înşelase amarnic atunci când se gândise că domnul Maguire nu era genul care să meargă în cluburi.

– Ar trebui să mă întorc, continuă Mac. Am programat câteva şedinţe lungi săptămâna viitoare şi mai am câte ceva de muncă în weekend.

El îi deschise portiera.

– Ne mai vedem?

Mac simţi un gol în stomac în urma întrebării, de altfel foarte simple. Puterea era la ea. Înfricoşător.

– Mă mai gândesc.

– O.K.

După ce intră şi Carter în maşină şi o porni, Mac se întoarse spre el.

– Spune-mi cinci motive pentru care vrei să ne mai vedem.

– În ordinea importanţei?

La dracu’, la dracu’, chiar îi plăcea de el.

– Nu. Aşa, primele răspunsuri care îţi vin în minte.

– Bine. Îmi place cum vorbeşti. Îmi place cum arăţi. Vreau să te cunosc mai bine. Vreau să mă culc cu tine. Iar când sunt cu tine simt.

– Ce simţi.

– Doar simt.

– Sunt răspunsuri bune, spuse ea după un moment. Chiar foarte bune.

– Îmi spui şi tu acum cele cinci motive?

– Încă mă mai gândesc la ele. Dar, ca să fiu complet sinceră, ar trebui să ştii că sunt bună la partea cu întâlnirile, dar în privinţa relaţiilor nu mai sunt atât de bună.

– Nu cred. Cum poţi spune asta când ai trei prietene de o viaţă? Straturi întregi de relaţii cu ele.

– Nu fac sex cu ele.

– Interesant, dar relaţiile intime sunt doar o parte a relaţiilor care depăşesc prietenia. Nu trebuie să le definească.

– Ei hai, Carter, sexul e important. Ca să nu mai spun de toată munca şi eforturile de a păstra o relaţie care îl include. Dar concentrează-te pe sex un minut.

– Nu cred că ar fi o chestie prea deşteaptă în timp ce conduc.

– Dacă ajungem să facem sex şi o să fie nasol? Atunci ce facem?

– Păi, aş aplica întâi regula de bază. Practica. Aş fi de acord să exersăm.

– Simpatic. Şi dacă nu o să fie nasol, atunci lucrurile încep să se complice.

Carter o privi intens.

– Întotdeauna găseşti probleme acolo unde nu sunt?

– Da, în domeniul ăsta, da. Nu am rămas în relaţii bune cu nici unul dintre foştii mei. Nimic de genul „îl urăsc din toată fiinţa şi vreau să moară în chinuri groaznice sau să ajungă în focurile iadului“, dar, după ce am terminat relaţia, nu am păstrat legătura. Iar mie îmi place de tine.

Un timp conduse în linişte.

– Hai să tragem o concluzie. Îţi place de mine şi crezi că, dacă o să facem sex şi nu o să fie bine, nu o să ne mai plăcem. În schimb, dacă o să fie bine, vom complica lucrurile şi vom ajunge, în cele din urmă, tot să nu ne mai plăcem.

– Sună aiurea când o spui tu.

– Mâncare pentru gânduri.

Mac râse strident.

– Măi, ce deştept eşti tu, Carter. Eşti subtil şi viclean, dar deştept. Îmi place şi asta la tine.

– Mie îmi place că tu nu eşti foarte subtilă. Deci cred că relaţia noastră nu are nici o şansă.

Mac îi aruncă o privire serioasă, dar buzele îi zvâcneau. Când parcă în faţa studioului ei, Carter îi zâmbi.

– Îmi ţii mintea ocupată, Mackensie. Când sunt cu tine, dar şi când nu sunt cu tine.

Ieşi din maşină şi porni spre portiera ei.

– Dacă te-aş suna mâine, aş fi prea insistent?

– Nu, răspunse ea, privindu-l în ochi în timp ce îşi căuta cheile în geantă. Mă gândeam să te invit înăuntru.

– Dar…

– Hei. Eu ar trebui să fiu cea care spune dar…

– Eşti liberă să o spui. Dar nu ar fi o idee prea bună. Încă. Pentru că atunci când, dacă, se corectă el, vom ajunge în pat, nu ar trebui să fie pentru a dovedi ceva sau pentru a răspunde la o întrebare. Ar trebui să o facem doar fiindcă ne dorim unul pe celălalt.

– Eşti un om raţional, Carter. Cred că ar fi mai bine să ne sărutăm de noapte bună.

El se aplecă şi îi prinse faţa între mâini. „Degete lungi“, se gândi ea, „şi reci“, pe chipul ei. Ochii lui de o culoare blândă, dar expresivi şi intenşi priveau în ochii ei. Un moment, încă unul, iar inima deja i-o luase razna, înainte ca el să îşi lipească buzele de ale ei.

Tandru, blând, astfel încât inima ei să se mai liniştească puţin.

Ca şi pielea, sângele i se încălzi, iar el o trase mai aproape şi adânci, adânci sărutul, câte o şoaptă pe rând, până ce totul deveni tulbure.

Ea se relaxă, iar oftatul lung şi jos era unul de capitulare. El voia să o atingă, să simtă sânii ei frumoşi în mâini, să îşi treacă degetele pe toată lungimea spatelui ei, să simtă încântarea picioarelor ei strânse în jurul lui.

Voia mai mult decât ar fi vrut orice om raţional.

Făcu un pas în spate, mulţumindu-se doar cu o atingere cu degetul a buzelor ei.

– S-ar putea să fac o greşeală, spuse Mac.

Intră repede în casă şi se rezemă de uşa închisă. Se întrebă dacă greşeala era faptul că nu îl invitase să intre sau că ştia că nu va mai dura mult până când îl va lăsa.