capitolul 8

Mac băgă patru ore de lucru la poze în Photoshop, imprimându-le. Munca o ţinuse concentrată şi echilibrată. Nu era cazul ca mintea să-i zboare la profesori sexy de limba engleză, când clienţii aşteptau să primească de la ea tot ce avea mai bun.

Se concentră pe contrastul culorilor, pe luminozitate, pe saturaţie, pentru a surprinde starea, emoţia.

Scoase în evidenţă mireasa şi mirele, ambii râzând în timp ce se întorceau de la altar, ţinându-se de mâini, estompând doar fundalul, totul în afară de ei doi.

Doar ei doi, îşi spuse ea, fericiţi peste măsură în acele prime secunde ale căsniciei. Totul în jurul lor e în ceaţă, ca în vis, iar pe feţele lor se vede mişcarea, vivacitatea unităţii lor.

Însă vor resimţi tot ce e în jurul lor în curând, celelalte voci, momente, cereri, legături. În acel moment însă, în acea poză, ei vor fi unici în univers.

Mulţumită, adăugă nişte zgomot, doar o fărâmă de granulaţie înainte de a încerca să scoată poza la imprimantă. După ce o printă, o studie, căutând defecte.

Apoi o prinse, aşa cum făcea adesea, de foaia de comandă. Un mic cadou pentru noii căsătoriţi. Schimbând masa de lucru, deschise albumul cu poze combinate, alese de miri şi începu să le pună cap la cap pentru a reface parcursul zilei.

Întorcându-se la calculator, printă cardurile de mulţumire obişnuite, folosind portretul ales de clienţi. Le puse în cutii de câte douăzeci şi cinci de bucăţi, legate fiecare cu câte o panglică, înainte de a lua o pauză.

Mai avea încă de imprimat şi de pus în ramă vreo zece portrete ale mirilor, pentru galeria lor personală şi pentru cadouri.

Dar le va termina pe toate astăzi, se gândi Mac, în timp ce se întindea. Era în timp şi vorbise deja cu clienţii despre ridicarea sau livrarea pozelor.

Se aplecă în faţă, lăsându-şi mâinile să atârne, iar când auzi un ciocănit în uşă ţipă:

– E deschis.

– Tot nu ai nici un pic de fund.

Mac întoarse capul pentru a se uita de jos în sus la Delaney.

– Aveam eu o bănuială.

– Am venit să îţi las nişte hârtii şi să vorbesc cu Parker înainte de a merge la Jack să ne uităm la meci, explică el şi îşi scoase haina, aruncând-o pe canapea. Şi, cum a fost vinul?

– Bun, mersi, domnule Drăguţ.

– Tu şi Carter Maguire, deci.

Ca la el acasă, intră în bucătărie. Mac auzi cum deschise frigiderul şi strigă:

– Mac, nu ai nici un pic de fund. De ce ai doar cola light?

– Ca să nu mă lase oamenii ca tine fără sucuri.

Se îndreptă de spate, în timp ce el reapăru, deschizând o cutie de cola.

– Trebuie să supravieţuiesc, nu? Se spune că tu şi Carter v-aţi combinat pentru că sora lui e clienta voastră.

– Aşa ne-am întâlnit.

– Iar tu ţi-ai arătat ţâţele cu prima ocazie.

Mac ridică din sprâncene în semn de uimire.

– Nu cred că Parker ar fi folosit cuvintele astea, deşi ştiu că ea ţi-a spus. Dacă vrei să vorbim ca între fete, de ce să nu stăm jos şi să ne pieptănăm unul pe celălalt în timp ce bârfim?

– Nu ai destul păr, răspunse el şi luă o gură de suc, strâmbându-se. Groaznic. Oricum, să ne întoarcem la subiect. Bărbaţii sunt curioşi şi destul de suspicioşi când vine vorba despre alţi tipi şi despre aproape surioare mai mici.

Mac se duse să îşi ia şi ea o cola.

– Am ieşit la cină. Din câte ştiu, oamenii fac asta de multă vreme.

– A doua întâlnire, după sursa mea precisă. Fără faza cu ţâţele, zise el şi îşi mişcă sprâncenele când ea intră în cameră.

– Nu i le-am arătat, doar că nu aveam cămaşă pe mine în acea clipă. Perversule!

– Am mai multe porecle. Iar ezitările tale mă fac să cred că e vorba de ceva serios.

– Nu ezit şi, oricum, care e problema ta cu Carter?

– Nu am nici o problemă cu Carter, doar că tu eşti tu, iar el e un bărbat. Îmi place de el, explică Del şi se aşeză pe braţul canapelei. Dintotdeauna mi-a plăcut. Nu ne-am mai întâlnit de când s-a întors, până aseară. Auzisem că era cuplat cu Corrine Melton, o tipă care lucra pentru un client de-al lui Jack şi pe care el, adică Jack, o considera enervantă.

– Ce mai ştii despre ea?

– Aha, deci e ceva serios.

– Taci şi spune-mi.

– Nu pot să le fac pe amândouă odată.

– Haide, măi…

– Nu ştiu nimic, doar că îl enerva pe Jack şi că se pare că s-a dat la el. În timp ce încă mai era cu Carter. Lucru care nu mai e valabil, din câte înţeleg.

– Cum arată? E drăguţă?

– Doamne, Mac, te comporţi ca o fetiţă. Habar nu am. Întreabă-l pe Jack.

Încruntându-se, îi făcu semn spre uşă.

– Dacă mai vrei suc, ia-l şi bea-l. Am treabă.

El îi zâmbi ştrengăreşte, zâmbetul specific familiei Brown.

– Dar mă distrez aici cu tine.

– Fără suc de la tine, de la mine nu mai primeşti nimic.

Sună telefonul. Mac se uită la ecranul telefonului şi nu recunoscu nici numele, nici numărul.

– Mac Photography de la firma Vows.

– Mackensie! Salutări din frumoasa şi însorita Floridă.

– Mamă, exclamă ea şi îşi duse degetul arătător la tâmplă, mimând o împuşcătură.

Del îşi aruncă haina înapoi pe canapea. Prietenii nu se părăseau niciodată la greu, iar dacă la telefon era Linda, Mac avea să dea de greu.

– Mă distrez extraordinar. Mă simt ca nouă!

– Al cui e telefonul?

– Aaa, al lui Ari. L-am lăsat pe al meu în cameră şi acum suntem la piscină. Bine, eu sunt. El s-a dus să vadă de ce durează atât de mult să ne aducă băuturile. E un dulce. E superb aici! O să intru la un tratament în curând, dar voiam să vorbesc cu tine înainte, aşa că Ari mi-a împrumutat telefonul lui. E un adevărat cavaler.

Dumnezeule, se gândi Mac, ştiuse că aşa se va întâmpla.

– Mă bucur pentru tine că îţi place acolo.

– E ceva minunat pentru mine. Pentru sănătatea mea mentală, emoţională şi spirituală. Mai vreau să mai stau o săptămână.

Mac închise ochii şi îi spuse:

– Nu pot să te ajut.

– Ba sigur că poţi! Scumpa mea, trebuie să duc asta până la capăt. Dacă mă întorc acum, o să revin la starea de dinainte şi toate eforturile ar fi degeaba, ca şi cum ai fi aruncat banii ăştia la gunoi. Mai am nevoie doar de o mie. Hai, fie, două, ca să fiu sigură. Trebuie să redevin eu însămi.

– Nu mai am bani de dat, îi spuse ea, gândindu-se la munca ei, la cele patru ore muncite într-o duminică.

– Ia-i de pe cartea de credit, spuse încântată Linda, fără urmă de remuşcări. Nu trebuie să vii acum la mine cu numerar, nu? Sună la biroul de aici şi dă informaţiile de pe cardul de credit, iar ei se ocupă de restul. E foarte simplu. Deja le-am spus că o să suni, aşa că…

– Nu poţi să îmi faci chestii de genul ăsta, spuse ea, cu vocea aproape pierdută. Nu te poţi aştepta ca eu să tot plătesc, şi să plătesc, şi să plătesc. Eu…

Mac rămase şocată când Del îi smulse telefonul din mână.

– Nu, îi spuse Mac, dar primi înapoi o privire hotărâtă.

– Linda? Bună, sunt Delaney Brown. Scuze. Mac a trebuit să plece urgent.

– Dar nu am terminat…

– Ba da, Linda, ai terminat. Orice încerci să o convingi să facă, a spus nu. Acum e ocupată.

– Nu ai nici un drept să vorbeşti aşa cu mine. Crezi că, doar pentru că eşti un Brown şi pentru că ai bani poţi să te bagi între mine şi copilul meu?

– Nu, cred că pot să fac asta pentru că sunt prieten cu Mac. Să ai o zi excelentă.

Închise şi se întoarse spre locul unde stătea Mac, cu tristeţe în ochi.

– Să nu plângi, îi ordonă.

Ea dădu din cap şi se duse direct în braţele lui, băgându-şi faţa în umărul lui.

– Să o ia dracu’, de ce o las să îmi facă asta?

– Pentru că, dacă ai fi avut de ales, ai fi fost o fiică bună şi iubitoare. Dar ea nu îţi dă de ales. E vina ei, Mac. Iar vrea bani?

– Da, iar.

Del o mângâie pe spate.

– Ai făcut ce trebuia. Ai spus nu. Aşa să faci mereu. Acum, vreau să îmi promiţi că nu vei mai răspunde la telefon dacă – sau când – va suna. Dacă nu îmi promiţi, te scot de aici şi te oblig să vii cu mine să ne uităm la meci la Jack.

– Promit. Nu aş fi răspuns, dar nu am recunoscut numărul. A folosit mobilul cuiva pe nume Ari şi a sunat pe telefonul de serviciu. Ştie cum să dea de mine.

– Verifică mereu cine sună, măcar o perioadă. O.K.?

– Da, bine. Mersi, Del. Mersi.

– Te iubesc, draga mea.

– Ştiu, spuse ea, retrăgându-se din braţele lui şi zâmbind. Şi eu te iubesc. Du-te să te uiţi la fotbal. Nu îi spune lui Parker. Dacă o să fie nevoie, îi voi spune eu.

– Bine, îi răspunse şi îşi luă haina iar. Dacă ai nevoie de mine…

– Te sun. Îţi promit şi asta.

Nu putea să se întoarcă înapoi la lucru, nu încă, nu înainte să-şi elibereze mintea şi să se poată concentra din nou. Iar plânsul de milă pe care îl prevedea, cu tot cu baloane şi confetti, nu avea să-i fie de nici un ajutor.

„Fă o plimbare“, se gândi ea. Mai funcţionase şi înainte, cu Carter. Trebuia să vadă dacă îi ieşea şi singură.

Nu era seară sau ninsoare, dar aerul era proaspăt şi rece. Restul lumii stătea în casă, îşi spuse ea. În casă, dar aproape. Dacă voia compania cuiva, ştia unde să o găsească.

Nu acum, îşi spuse ea din nou, nu încă. Amintindu-şi de casele cu hrană pentru păsări, merse prin zăpadă pentru a le umple din conserva cu capac. Rămâneau fără mâncare, realiză ea în timp ce lua mâncarea. Trebuia să noteze pe lista de cumpărături: cinci kilograme de hrană pentru păsări. Lapte. Nişte curaj.

Păcat că nu putea cumpăra ultimul lucru de pe listă de la alimentară. Trebuia, pur şi simplu, să facă rost de nişte curaj în relaţia ei cu Linda Elliot Meyers Barrington.

După ce închise capacul la loc, porni spre iaz şi se opri sub una dintre sălcii. Scutură zăpada de pe banca aflată sub ramurile curgătoare şi se aşeză pentru o vreme. Pământul era încă acoperit cu alb, dar soarele topise gheaţa de pe crengi, aşa că pomii îşi întindeau braţele de iarnă spre cerul de culoarea jeanşilor prespălaţi.

Putea vedea trandafirii agăţători, albi ca zăpada, cu ramurile lor întortocheate, pline de ţepi. În spatele lor, pe o pergolă, se căţărau nişte glicine adormite.

I se părea că e o imagine de linişte, culoare şi viaţă adormită în timpul iernii. În acel moment însă, „singurătate“ era singurul cuvânt care îi venea în minte.

Se ridică şi se întoarse în casă. Mai bine se apuca de lucru. Dacă greşea, urma să refacă iar şi iar, până ieşea din starea aceea.

Porni muzica tare, ca să nu îşi poată auzi gândurile.

Chiar când deschise uşa, auzi vocea plângăcioasă şi suspinătoare a mamei ei: „ Nu ştiu cum poţi fii atât de rece, fără sentimente. Am nevoie de ajutorul tău. Doar câteva zile în plus, Mackensie. Doar…“

Şi, slavă Domnului, aparatul îi întrerupse apelul.

Mac închise uşa şi îşi scoase haina. Muncă? Pe cine păcălea?

Se ghemui pe canapea şi îşi trase pătura peste ea. Un somn bun şi va uita de toate, îşi promise ea. Va uita de toată tristeţea.

Când telefonul sună din nou, era pregătită să se apere.

– Doamne, Doamne, lasă-mă în pace, te rog, lasă-mă în pace!

– Ăăă, bună. Sunt Carter. Probabil lucrezi sau erai pe picior de plecare. Sau poate doar nu ai chef să vorbeşti.

– Nu pot vorbi, murmură ea de pe canapea. Nu pot. Vorbeşte tu. Vorbeşte-mi.

Închise ochii şi lăsă vocea lui să o liniştească.

Ajuns acasă la el, Carter închise telefonul. Pisica portocalie cu trei picioare, pe nume Triad, sări în braţele lui. Rămase pe fotoliu, scărpinând absent pisica între urechi şi dorindu-şi să fi putut vorbi cu Mac. Chiar şi un minut. Dacă ar fi vorbit, nu ar mai fi stat aici, gândindu-se la ea, în loc să îşi facă treburile de duminică.

Avea de spălat rufe şi de revizuit planurile de lecţie pentru ziua următoare. Mai erau şi nişte lucrări de corectat şi poveştile de la cursul de creaţie literară de citit şi de aprobat. Nici măcar nu îşi terminase lucrarea despre „Femeile lui Shakespeare: dualitatea“ şi nu mai acordase atenţie nuvelei pe care o scria.

Mai era şi aşteptat la cina de duminică, la părinţii lui.

Se gândea numai la ea, şi faptul că realiza asta nu îl ajuta să îşi schimbe gândurile.

– Ne apucăm întâi de rufe, îi spuse el pisicii şi o lăsă pe Triad pe fotoliu, în locul lui. Puse primele haine în maşina de spălat din micuţa debara, aflată lângă bucătărie. Începu să îşi facă un ceai, dar apoi se încruntă.

– Pot să beau cafea, dacă vreau. Nu există nici o lege care să spună că nu pot să beau o nenorocită de cafea după-amiază.

O bău puţin sfidător, fapt care îl făcu să se simtă aiurea, deşi nu era nimeni acolo să îl vadă. În timp ce hainele se spălau, se duse cu cafeaua la etaj, în dormitorul mai mic, din cele două, amenajat drept birou.

Începu să corecteze lucrări şi oftă pentru şaptele pe care era forţat să îl dea unuia dintre cei mai deştepţi – şi mai leneşi – elevi ai lui. Presimţea o prelegere, în viitor. Nu avea de ce să o amâne, decise el, aşa că scrise sub notă: „Vino la mine după ore“.

Când porni alarma pe care o setase, se duse jos să pună hainele ude în uscător şi să bage al doilea teanc de haine la spălat.

Apoi reveni la birou, la evaluarea povestirilor. Făcu nişte comentarii, sugestii, corecturi. Folosind creionul roşu, adăugă cuvinte de laudă şi sfaturi. Îi plăcea genul ăsta de muncă, să vadă cum elevii lui îşi folosesc mintea, îşi organizează gândurile şi creează lumi proprii.

Terminase munca şi cu rufele şi mai avea încă o oră de pierdut înainte de cina cu familia.

Ca din întâmplare, începu să caute reţete pe internet.

Nu însemna că urma să o cheme la cină. Era doar pentru cazul în care se întâmpla asta. Dacă îşi pierdea minţile şi urma sfaturile lui Bob, era bine să aibă un plan de acţiune.

O poveste, ca să spunem aşa.

Nimic prea rafinat sau prea complicat, se gândi el, pentru că ar fi un dezastru. Dar nici ceva prea simplu sau prea comun. Dacă urma să gătească pentru o femeie, nu ar fi trebuit să facă un efort mai mare decât acela de a arunca nişte alimente în cuptorul cu microunde?

Imprimă câteva posibilităţi şi făcu o listă a meniurilor posibile. Întâlnirea standard la film, urmată de pizza. Simplu, fără presiuni sau aşteptări. Probabil că asta ar fi făcut, se gândea el, în timp ce ieşea din birou îndreptându-se spre dormitor, pentru a-şi pune un tricou curat.

Totuşi, nu ar strica dacă ar lua nişte lumânări, poate nişte flori. Se uită prin cameră şi şi-o imagină acolo. La lumina lumânării. Îşi imagină cum o întinde pe pat, simţind-o mişcându-se sub el. Privindu-i faţa, cu lumina licărind pe ea, în timp ce o atingea. O gusta.

– Doamne…

După ce trase adânc aer în piept, ca să se calmeze, Carter privi în jos spre pisică, în timp ce pisica se uita în sus.

– Are dreptate. Sexul e important.

Casa de pe aleea cu castani, cu acea curte mare şi copaci vechi, era unul dintre motivele pentru care Carter renunţase la poziţia sa din Yale. Îi era dor de ea, de obloanele albastre, de şindrilele albe, de veranda mare şi de lucarnele înalte, dar şi de oamenii care locuiau în ea.

Nu putea spune că acum venea acasă mai des decât atunci când locuia şi lucra în New Haven. Dar era mulţumit că putea să vină de fiecare dată când nu era în apele lui. Traversă holul şi intră în camera mare, unde Chauncy, cockerul spaniel al familiei, se odihnea pe canapea.

Nu avea voie, şi ştia asta, aşa că era nevoit să recurgă la priviri rugătoare şi la legănatul cozii.

– Nu am văzut nimic, şopti Carter şi îşi continuă drumul spre salon, de unde se auzeau zgomote. Mirosi friptura la cuptor a mamei sale, auzi râsul surorii lui, urmat de mai multe urlete şi blesteme masculine.

Meciul începuse deja, presupuse el.

Se opri pe coridor pentru a studia imaginea din faţa sa. Mama lui, o femeie solidă, amesteca ceva pe aragaz, în timp ce Sherry se sprijinea de blatul de la bucătărie, vorbind foarte repede şi gesticulând cu paharul cu vin. Sora mai mare, Diane, stătea cu pumnii sprijiniţi în şolduri, privind prin uşile franţuzeşti. Îi putea vedea pe cei doi copii ai ei afară, înfofoliţi de li se zăreau doar ochii, cocoţaţi pe două sănii, pe panta din curte.

Tatăl lui, cumnatul şi Nick continuau să ţipe la televizor de cealaltă parte a barului unde serveau, de regulă micul dejun. Pentru că fotbalul îi dădea fie dureri de cap, fie îl adormea, Carter alese acea parte din cameră care era ocupată de fete şi o surprinse pe mama lui din spate, sărutând-o pe cap.

– Credeam că ai uitat de noi, spuse Pam Maguire, oferindu-i fiului ei să guste o lingură din supa de mazăre de pe foc.

– Am mai avut câte ceva de terminat. E bună, răspunse el, după ce gustă ascultător din supă.

– Copiii au întrebat de tine. Credeau că o să ajungi la timp să te dai cu sania cu ei.

În vocea lui Diane se remarcă o doză mică de cenzură. Ştiind că se simţea cel mai bine dacă avea ceva sau pe cineva de care să se plângă, Carter merse la ea şi o pupă pe obraz.

– Mă bucur să te văd.

– Ia nişte vin, Carter.

În spatele lui Diane, Sherry îşi dădu ochii peste cap şi continuă:

– Oricum nu putem să mâncăm până nu se termină meciul. Mai durează o grămadă.

– La noi acasă nu amânăm cina în familie pentru sport, spuse Diane.

Motiv pentru care, se gândi Carter, cumnatul lui profita de regulile mai relaxate ale familiei Maguire.

Mama lui murmură deasupra supei, aşa cum bărbaţii microbişti sar din fotolii şi canapele să-şi susţină echipa.

„Eseu.“

– De ce nu bei şi tu puţin vin, Di? o întrebă Pam, în timp ce scutură lingura şi dădu focul mai mic la supă. Copiii se descurcă afară. Nu am mai avut nici o avalanşă de mai bine de zece ani. Michael! A venit fiul tău.

Mike Maguire ridică un deget, agitând mâna cealaltă, în timp ce echipa lui era aproape să înscrie un eseu.

– Şi e bineeeee!

Îi zâmbi lui Carter peste umăr, iar pe obrajii săi albi de irlandez, încadraţi de barba albă, se putea vedea roşeaţa provocată de un acces de bucurie.

– Giants conduce cu cinci puncte.

Sherry îi înmână lui Carter un pahar.

– Având în vedere că totul e sub control aici şi acolo, adăugă ea, arătând spre tribune, de ce nu iei tu un loc şi ne povesteşti despre tine şi Mackensie Elliot.

– Mackensie Elliot? Fotografa? Serios? întrebă Pam, alungind cuvântul.

– Cred că mă duc să prind finalul meciului.

– Nici o şansă, spuse Sherry şi îl întoarse înapoi în bucătărie. Am auzit de la cineva, care a auzit de la cineva, care v-a văzut pe voi doi la Coffee Talk.

– Am băut o cafea împreună. Şi am vorbit. Asta se face la Coffee Talk.

– Apoi am auzit de la cineva, care a auzit de la cineva, că aţi fost şi mai apropiaţi la Willows, aseară. Ce spui despre asta?

Sherry mereu aude de la cineva, care a auzit de la cineva, se gândi Carter. Sora lui era ca un radio uman.

– Am ieşit de vreo două ori.

– Te întâlneşti cu Mackensie Elliot? întrebă Pam.

– Aşa se pare.

– Aceeaşi Mackensie Elliot la care ai visat luni întregi în liceu?

– De unde ştii că eu… „Prostule“, îşi spuse Carter, amintindu-şi că mama lui ştia tot. Am luat doar cina împreună. Nu e o ştire naţională.

– Pe aici e, îl corectă Pam. Ai fi putut să o inviţi la noi în seara asta. Ştii că avem mereu casa plină.

– Nu suntem… nu e… Nu am ajuns la stadiul de mese în familie. Am luat cina. O singură întâlnire.

– Două, cu tot cu cafeaua, îl corectă Sherry. Te mai vezi cu ea?

– Probabil. Poate. Îşi simţi umerii cocoşaţi, în timp ce îşi îndesă mâinile în buzunare. Nu ştiu.

– Am auzit numai lucruri bune despre ea; lucrează foarte bine. Altfel, nu ar fotografia nunta lui Sherry.

– Nu e fata Lindei Elliot? Sau o cheamă Barrington acum?

– Nu am cunoscut-o pe mama ei. Am fost la cină.

Vestea o aduse pe Diane de la fereastră.

– Linda Barrington, desigur. Fiica lor e prietenă apropiată cu familia Brown, cu Emmaline Grant şi cu cealaltă. Au împreună afacerea aia cu nunţi.

– Atunci, probabil că despre ea e vorba, recunoscu Carter.

– Linda Barrington, repetă Diane, încleştându-şi maxilarul şi ţuguindu-şi buzele, semne pe care Carter ştia să le interpreteze drept dezaprobatoare. Asta e femeia care a avut o relaţie cu Stu Gibbons, din cauza căreia s-a terminat căsnicia lui.

– Nu poţi să o consideri responsabilă pentru comportamentul mamei ei, spuse Pam şi deschise cuptorul pentru a verifica friptura. Iar Stu a fost cel care a dorit terminarea căsătoriei.

– Ei bine, eu am auzit că ea l-a forţat pe Stu să o părăsească pe Maureen, şi când nu a acceptat, i-a spus chiar ea lui Maureen despre relaţia lor. Maureen l-a lăsat pe Stu cu buzunarele goale după divorţ – şi cine o putea învi- nui –, iar după aceea, Linda nu a mai fost interesată de el.

– Vorbim despre Mackensie sau despre mama ei?

Diane ridică din umeri.

– Eu doar vă spun ce ştiu. Oamenii spun că vânează mereu următorul soţ, mai ales dacă e al altcuiva.

– Nu mă întâlnesc cu mama lui Mackensie, spuse Carter pe un ton îndeajuns de calm şi de liniştit pentru a aprinde un licăr în ochii Dianei.

– Cine a spus că te întâlneşti cu ea? Dar ştii ce se spune despre trunchi şi aşchie. Ar trebui să fii puţin atent, ca să nu te mai trezeşti cu încă o Corrine Melton pe cap.

– Di, de ce trebuie să fii atât de rea? întrebă Sherry.

– Gata, o să tac.

– Un plan excelent.

Pam ridică ochii spre tavan, în timp ce fiica cea mai mare se duse iar la geam ca să privească afară.

– E într-o stare proastă de când a venit aici.

– E într-o stare proastă de când s-a născut, bolborosi Sherry.

– Ajunge. Mackensie Elliot e o fată drăguţă, din câte îmi amintesc. Şi, aşa cum am spus, am auzit numai lucruri bune despre ea. De acord, mama ei e o persoană dificilă, iar tatăl ei, după cum îmi aduc aminte, e încântător şi absent. Ai nevoie de mult caracter şi curaj să devii cineva atunci când nu ai o fundaţie solidă.

Carter se aplecă şi o sărută pe mama lui pe obraz.

– Nu toată lumea e aşa norocoasă ca noi.

– Exact. Diane, cheamă-i pe copii să se spele pe mâini. Ne aşezăm la masă imediat.

Când conversaţia din timpul mesei sări de la meciul de fotbal la piesa de teatru de la şcoală a nepoatei sale, şi apoi la dorinţa disperată a nepotului său de a avea un câine şi la apropiata nuntă, Carter se relaxă.

Relaţia lui cu Mac, dacă era o relaţie, nu mai era subiect de dezbatere.

Nick linse tot din farfurie, gest pentru care îi era foarte drag lui Pam încă de la prima cină în familie. Mike stătea rezemat şi îi privea pe toţi, din capul mesei.

– Am un anunţ de făcut.

– Îmi iei un căţeluş, bunicule?

Mike se aplecă spre nepot şi şopti:

– Mai lasă-mă să discut cu mama ta despre asta, răspunse el şi se lăsă înapoi pe spate. Luna viitoare e aniversarea căsătoriei noastre. Încă eşti iubita mea, adăugă el şi îi făcu cu ochiul lui Pam.

– M-am gândit că poate v-ar plăcea o mică petrecere, începu Diane. Doar cu familia şi prietenii apropiaţi.

– Mulţumim că te-ai gândit la noi, Diane, dar eu şi mireasa mea vom sărbători aniversarea a treizeci şi şase de ani de căsătorie fericiţi în însorita Spanie. Asta, desigur, dacă e de acord să meargă cu mine.

– Michael!

– Ştiu că a trebuit să amânăm călătoria pe care o plănuisem acum câţiva ani, când am preluat conducerea secţiei de chirurgie. Mi-am luat liber două săptămâni, în februarie. Ce spui, iubita mea? Hai să mâncăm paella!

– Lasă-mă cinci minute să împachetez şi mergem, spuse Pam şi ţâşni de pe scaun, alergă spre Mike şi se aşeză în braţele lui.

– Sunteţi liberi toţi, spuse el, făcându-le cu mâna copiilor.

Iată, se gândi Carter, încă un motiv pentru care îi plăcea să vină acasă.

Statornicia.