21 DECEMBRIE, ORA 10:58 A.M. PST

Sfârşitul tragic al unui pisoi

Postat de Madisonspencer@viaţadapoi.iad

Tweeter drag,

Da, taică-meu mi-a tras o palmă.

Şi da, poate că sunt o Helen Burns prepuberă, plângăcioasă şi înfumurată, dar ştiu că toată faza asta cu plesnitul peste gura mea obraznică, prea fragedă pentru binele meu, a fost mult mai puţin amuzantă decât îmi imaginasem.

În baia bine mobilată de la Beverly Wilshire, în timp ce apele reci ale veceului ăluia înfundat de un motan inundau totul în jur, lovitura lui taică-meu a căzut, nici măcar destul de puternică pentru a-mi întoarce capul, dar zgomotul ei a răsunat cumplit de tare în spaţiul pavat cu gresie. Mă durea mai tare mâna durdulie de copil de la palma pe care i-o dădusem feţei lui aspre decât mă durea obrazul de la contralovitura lui. În oglinzile mari ne vedeam amândoi: urma mâinii mele roşie pe faţa lui, furia întunecând faţa mea. Maică-mea stătea pe-aproape, însoţită de menajere şi asistente personale şi tot soiul de băgători de seamă, iar degetele ei subţiri zburaseră deja să-i ferească ochii de scena brutală. Pe valurile din ce în ce mai mari pluteau bucăţele de blană portocalii şi noi – noi toţi – eram uzi leoarcă. Doar străinul adoptat se ţinea deoparte de tragedia asta domestică. Puştiul morocănos, cu mutră de cuţitar era un vestitor al dezastrelor care venise dintr-o ţară îndepărtată, distrusă de războaie, îmbătată de sânge. Băiatul ăsta cu faţa încruntată a unui copil-bărbat, crescut – mai mult ca sigur – de lupi fioroşi era Goran. Iar în momentul ăsta încordat ne vedeam pentru prima dată.

În zilele şi săptămânile care aveau să urmeze, în Nairobi şi Nagasaki şi Napoli, taică-meu avea să transfere, deloc subtil, afecţiunea pe care mi-o arătase până atunci asupra refugiatului ăstuia oropsit şi morocănos. Aşa cum şi eu îmi exprimasem, până de curând, nefericirea prin pisoiul meu, taică-meu făcea şi el afirmaţii indirecte de genul:

— Goran? Vrei să-i spui soră-tii că nu primeşte nimic de Crăciun, în afară poate de o extensie pentru centura de siguranţă?

Nu că noi am fi sărbătorit Crăciunul. Nu că eu aş mai fi existat pentru el; nu, eram sora lui Goran sau fiica maică-mii, dar devenisem invizibilă. Şi, dacă el nu mă mai vedea, eu nu-i mai vorbeam. Aşa am ajuns să nu mai existăm unul pentru celălalt.

În Reykjavik şi Rio şi Roma devenisem deja o fantomă pentru el.

După aia a urmat episodul nefericit când Goran i-a tăiat gâtul poneiului la Centrul EPCOT. După aia a urmat tărăşenia cu furtul premiilor People’s Choice ale maică-mii şi vânzarea lor pe net. Cam atunci începuse şi taică-meu să se înmoaie, dar era deja prea târziu, pentru că la puţin timp după toate astea, la foarte puţin timp, aveam să fiu moartă de-adevăratelea.