21 DECEMBRIE, AMIAZĂ HAST¹

Fata Morgana

Postat de Madisonspencer@viaţadapoi.iad

Tweeter drag,

În fond, asta e o poveste despre trei insule. Aşa cum era şi povestea lui Lemuel Gulliver. Prima insulă e Manhattan. A doua e o insulă de trafic din nord. A treia, ei bine, pe-a treia suntem pe cale s-o descoperim.

După dezastrul nostru umilitor din LAX, l-am însoţit pe păstorul meu paranormal la bordul unui elicopter CH-53D Sea Stallion tunat, Vântul Gaia, pentru o călătorie lungă, la altitudine joasă, deasupra oceanului. Având în vedere soarele de la amiază de pe Pacific şi aerul cristalin de decembrie, e destul de palpitant.

În timp ce zburăm către vest, prima dată văd o strălucire slabă la linia orizontului. Chiar dacă e miezul zilei, pare să fie un răsărit prematur, monstruos. O strălucire albastră pâlpâitoare. La aproape trei ore după ce-a decolat de pe LAX, Vântul Gaia se apropie de un alt ţărm. Ca Gulliver şi Darwin înaintea mea, zăresc o nouă bucată străină de pământ. Purtaţi de whop-whop-whop-ul elicei, zburăm din ce în ce mai aproape de teritoriul ciudat, imposibil, de munţi luminoşi, crestaţi. Soarele străluceşte deasupra unor câmpuri vaste. Umbrele norilor de deasupra pătează suprafaţa locului şi culmi de o înălţime care-ţi taie respiraţia se înalţă către cer prin ceaţă. Peisajul ăsta fantastic nu seamănă cu o terra firma², ci cu nişte vârfuri şi spirale de frişcă, toate la o scară uriaşă şi colorate în albul cristalin al sării de masă. Nu că părinţii mei cândva hipioţi, cândva fanatici ai dietelor macrobiotice mi-ar fi zis ce-i aia sare.

Însoţitorul meu ameţit, domnul Crescent City, se apleacă în faţă, cu ochii străbătuţi de nenumărate vinişoare aţintiţi la imaginea care se mărea. Gura căscată îi exagerează expresia deloc vioaie a feţei când rosteşte doar un singur cuvânt fermecat:

— Madlantida.

‘Mnezăi.

Contrar vechii zicale: „Cumpără pământ… nu se mai face“, în faţa noastră e dovada vie a faptului că oamenii mai fac încă pământ. Sau, cel puţin, Camille şi Antonio mai fac.

Părinţii mei vorbiseră des despre o şustă. Era ambiţia lor să rezolve multe dintre cele mai importante probleme ale globului cu o singură soluţie dramatică. Pe primul loc în mintea lor era Marea Sargaselor spiralate, din plastic postconsumerist, aruncat cunoscută drept Câmpul de reziduuri al Pacificului. Pe locul al doilea veneau schimbările climatice globale. Pe locul al treilea era dispariţia habitatelor pentru urşii polari din sălbaticie şi pe locul al patrulea venea povara apăsătoare a taxelor pe venit pe care erau obligaţi să le plătească.

De fapt, Tweeter drag, taxele pe venit ocupau cea mai mare parte din mintea părinţilor mei, dar s-o lăsăm aşa deocamdată.

Drept soluţie la toate problemele astea, Antonio şi Camille Spencer propuseseră un proiect public radical. Chiar şi înainte de moartea mea făcuseră lobby pe lângă liderii lumii. Ca nişte maeştri păpuşari adevăraţi, maică-mea şi taică-meu manipulau opinia publică pentru a-şi atinge visul: să creeze un nou continent – o plută imensă de polistiren aerat şi polimeri legaţi între ei, cu o suprafaţă dublă decât cea a Texasului. În locul ăsta din mijlocul Pacificului, în permanentă schimbare şi creştere, se afla Câmpul de reziduuri despre care vorbeam înainte, supa aia lăbărţată de pungi de plastic şi sticle de plastic şi piese de LEGO şi toate celelalte forme plutitoare de deşeuri din plastic care fuseseră prinse în Vortexul Pacificului.

În numele restaurării ecologice, părinţii mei au deschis un fond internaţional pentru a suda masa de plastic în continuă creştere şi, amestecând tocana asta de polistiren extrudat, mocirla asta de celofan rupt… pur şi simplu topind-o parţial cu injecţii de aer supraîncălzit şi introducând câţiva agenţi chimici pentru refacerea legăturilor ionice, au reinventat oroarea asta ecologică blestemată sub forma unei ciocolate albe. Această ţară a minunilor sintetică se întinde pe milioane de acri, modelată în chip de munţi scânteietori şi coline domoale, unde apa de ploaie se strânge ca să dea naştere lacurilor cu apă dulce şi mărilor închise. Acest peisaj de frişcă pluteşte, impasibil în faţa cutremurelor şi deasupra celor mai rele tsunamiuri. Cea mai mare calitate a sa e albul originar, de perlă… un alb iridescent, imaculat, cu o nuanţă uşoară de argintiu.

De la distanţă, e un paradis. Aici poţi vedea turnurile baroce şi domurile pe care ţi le imaginezi printre norii cumulus când stai întins pe spate într-o câmpie tanzaniană în timpul vacanţei de Paşte. Nu că noi am fi sărbătorit Paştele. Da, căutam ouăle ascunse, dar părinţii mei îmi spuneau că fuseseră puse acolo de Barney Frank³, care îmi aducea în fiecare an un coş imens plin cu prăjiturele cu roşcove. Nu că maică-mea ar fi lăsat-o pe grăsuţa, guiţ-guiţ, de mine să mănânce prăjiturelele alea. Nu că roşcovele ar plăcea cuiva.

În tărâmul de vis din plastic expandat al alor mei, spiralele albe care se înălţau deasupra bolţilor de trandafiri albi, arcadele şi coloanele, curţile şi porţile ca vata de zahăr erau incredibil de înalte. E albul pe care îl vede limba ta când mănânci îngheţată de vanilie. Apropiindu-te de coasta Madlantidei, poţi distinge ravene şi piscuri albe. Dinaintea noastră sunt plasticuri recondiţionate, întărite cu aer fierbinte până arată de parc-ar fi lustruite. Făţuite până ajung la o netezime sticloasă, culmile şi pantele astea nu se supun fizicii geologice. Într-un tărâm de vis, o Arcadie gen Maxfield Parrish⁴, se înalţă groaznic de abrupte, ca nişte feţe curate de fildeş strălucitor care ţâşnesc în sus direct din plajele albe şi la fel de lucioase ca oglinda. La fel de orbitoare ca luminile reflectoarelor.

Şi da, poate că sunt o fetiţă moartă grasă, mâncătoare de roşcove, dependentă de zaharoză, dar ştiu ce presupune cuvântul Arcadie. Şi mai ştiu şi să recunosc o driblare suspectă a taxelor când o văd.

Exact invers faţă de celelalte continente, Madlantida a existat sub formă de hărţi înainte de-a exista sub formă de culmi şi văi. Terenul ăsta expandat şi înălbit de poligunoaie, fiecare versant şi pisc al lui a fost desenat şi apoi modelat de artişti, proiectat pe planuri înainte de-a exista. Preconceput. Predestinat. Fiecare centimetru pătrat a fost predeterminat.

Exact opusul tabulei rasa.

Aşa cum crezuseră în convergenţa armonică a planetelor şi în puterea piramidală, tot aşa îşi promovau Camille şi Antonio continentul virgin ca Noua Atlantidă.

Madlantida.

E puţin probabil să poţi zbura îndeajuns de sus ca să-ţi dai seama, dar forma continentului nu e pur şi simplu un accident al naturii. Coasta şi golfurile sporadice nu sunt modelate de sisteme fluviale. Nu, din spaţiu poţi să vezi că noua masă de pământ are forma unui cap de om din profil. Gâtul tăiat e orientat către sud şi vârful capului, către nord. Profilul ăsta alb ca laptele, alb ca alabastrul formează o camee enormă, înconjurată de azuriul Oceanului Pacific. Silueta asta brobdingnagiană⁵ şi bărbia ei dublă, lăsată fac insulele Japoniei din apropiere să pară micuţe. Ceafa gâtului grăsuţ înghesuie nordul Californiei, iar obrajii ei de veveriţă ameninţă să blocheze căile navigabile aflate mai sus de Hawaii. Nici nu mai are rost să zic că noul continent al Madlantidei a fost proiectat să arate exact ca mine.

Din spaţiu, Pământul seamănă acum cel mai mult cu o monedă cu efigia mea pe ea. Asta-i imaginea din satelit pe care o văzusem pe televizoarele şi pe copertele revistelor la LAX. Aici e raiul de plastic alb de pe pământ, botezat în onoarea mea.

O mare rotundă, închisă e ochiul meu. Pe ţărmul opus, gheţari rătăcitori de plastic sugerează şuviţele mele rebele de păr. Şi, cu toate că nu e o imagine flatantă, e exactă. Sunt eu, dar la scară gigantică. Dacă ai întreba-o pe maică-mea, ţi-ar spune că-i numai un pic mai mare decât mine. Părinţii mei trişti ţi-ar spune că au conceput acest experiment nemaivăzut în lumea plasticului ca un tribut uluitor adresat memoriei mele. Ca să finanţeze şusta cu bani publici storşi de la fiecare guvern din lume, taică-meu le-a promis că acolo vor ajunge toate deşeurile petroliere ale umanităţii. Albul noului continent urma să reflecte energia solară în afara planetei şi să oprească schimbările climatice actuale. Pentru că plutea, continentul putea chiar să fie remorcat spre nord şi să folosească drept casă subvenţionată de stat pentru urşii polari strămutaţi. Politicienii s-au înghesuit să susţină şusta asta.

De fapt, acum că au făcut-o, domnul Ketamină mă informează că puţinii rezidenţi de-acolo deja au intentat un proces pentru independenţa statală la curtea internaţională. Nu-i o coincidenţă că patrioţii ăştia fanatici – cunoscuţi ca madlantieni şi cerând să fie eliberaţi de tiranii colonialişti – sunt cei mai bogaţi oameni din lume, care, conform noii constituţii a Madlantidei, nu mai sunt obligaţi să plătească taxe pe veniturile lor grase. Nici taxele pe moşteniri nu mai există. Mai mult, cei din cercul ăsta închis de rezidenţi vor fi cu toţii numiţi ambasadori ai naţiunii lor de plastic şi vor avea imunitate diplomatică în toate călătoriile lor internaţionale. Ăsta, Tweeter drag, e visul nobil al părinţilor mei: bani cu nemiluita şi libertate nemărginită. Fiecare mare corporaţie a lumii se chinuie să-şi mute sediul central aici.

Deja am intrat în spaţiul aerian al Madlantidei. Zburăm pe deasupra munţilor de plastic alb. Ne înclinăm dintr-o parte în alta prin văi de plastic. În faţă e un punct care nu-i alb. Cam în mijlocul profilului meu generos de fetiţă grasă se află un vapor. Împotmolit acolo, într-o groapă spiralată ce sugerează deschizătura canalului meu auditiv – gaura urechii, orificiu prin care, dacă e să ne luăm după creştinii ortodocşi, Sfântul Duh a fecundat-o pe Fecioară –, înţepenit în pustietatea asta, la fel de fără speranţă ca orice vas de explorare lovit în plin de un aisberg – sau ca Satan prins în lacul de gheaţă al lui Dante –, e megaiahtul părinţilor mei, Pangaea Crusader.

 

1. Abreviere de la Hawaii-Aleutian Standard Time – zonă de fus orar cu zece ore în minus faţă de meridianul Greenwich.

2. Pământ solid (în lat., în orig.).

3. Politician american şi membru al Camerei Reprezentanţilor din Statele Unite.

4. Pictor şi ilustrator american din secolul XX.

5. Aluzie la Brobdingnag, ţara uriaşilor, din romanul Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift.