21 DECEMBRIE, ORA 12:18 P.M. HAST

Camille devine turistă în viaţa de apoi

Postat de Madisonspencer@viaţadapoi.iad

Tweeter drag,

În salonul vasului, maică-mea acceptă flaconul de ketamină pe care i-l întinde domnul Crescent City şi bagă adânc un deget ojat în pudra albă. Face chestia asta o dată, de două, de trei ori, trăgând pe nas cu un fornăit atât de violent, încât capul ei coafat zvâcneşte pe gâtul de lebădă. Numai când unghia ei nu-şi mai găseşte drumul către flacon Camille Spencer se prăbuşeşte într-o rână, pe canapeaua ei, iar ridicarea şi coborârea pieptului ei de renume mondial devine prea slabă ca s-o mai poţi desluşi.

De frică să nu-i cadă din mâna slăbită de drog, domnul City ia repede înapoi flaconul şi conţinutul său preţios. Zice:

— Sfântă Maică Stareţă Spencer?

Spectacolul cu care deja m-am obişnuit începe cu un punct de lumină albastră ce străluceşte în mijlocul pieptului ei. Albastrul se face din ce în ce mai deschis şi mai strălucitor înainte de-a creşte ca un cârcel, învârtindu-se şi legănându-se până aproape de tavan. La capătul cârcelului albastru se iveşte un mugure, care ia forma unui corp vag, abia schiţat. Albastrul ăla e albastrul pe care-l vede pielea ta când te strecori sub nişte cearşafuri Pratesi cu şaişpe mii de cusături, călcate şi apretate. E albastrul pe care-l vede limba ta când sugi bomboane de mentă.

În sfârşit, trăsăturile feţei albastre se conturează, iar pomeţii laţi ai maică-mii se îngustează spre bărbia delicată. Ochii ei se aţintesc asupra mea, pe silueta eului meu de fantomă aşezat dinaintea ei, iar gura îi înfloreşte, vocea îi e ca un parfum. Spiritul ăsta elegant zice:

— Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer, nu-ţi mai roade unghiile!

Oh, Tweeter drag, în sfârşit. Enervez, deci exist.

După ce s-a asigurat că proviziile lui de Special K sunt în siguranţă, domnul City aşază delicat două degete pe o latură a gâtului maică-mii, verificând dacă are puls. Pune o mână pe una dintre sprâncenele ei şi îi ridică o pleoapă, murdărindu-şi degetul mare cu fard arămiu în timp ce se asigură că pupila ei e dilatată.

Uitându-se în jos la el, spiritul albastru al maică-mii spune plin de înţelepciune:

— Maddy niciodată n-a-nţeles de ce luam atâtea droguri.

Fără să-mi mai rod unghiile, zic:

— Sunt eu. Sunt aici.

— Eşti doar o proiecţie tristă a minţii mele drogate, insistă ea.

— Sunt Madison.

Himera albastră, strălucitoare, plutitoare clatină din cap.

— Nu, zice. Am avut destule tripuri de la LSD ca să recunosc o halucinaţie. (Zâmbeşte la fel de încet şi de frumos ca un răsărit tropical.) Nu eşti decât un vis. Vocea ei de fantomă e nepăsătoare: Eşti doar o proiecţie a conştiinţei mele vinovate.

Sunt, pretinde ea, o născocire a imaginaţiei ei.

Spiritul maică-mii oftează.

— Arăţi exact cum mi-a zis Leonard c-o să arăţi.

Înţelegi cam cât de frustrată sunt, Tweeter drag. Diavolul zice că sunt invenţia lui. La fel şi Dumnezeu. Dacă e s-o cred pe Babette, fac parte dintr-o conspiraţie incredibilă, pusă la cale de aşa-zişii mei prieteni din iad. Acum maică-mea îmi spune că nu-s nimic altceva decât halucinaţia drogurilor pe care le-a luat. Când o să pot şi eu să fiu doar invenţia mea?

Plutind, unduindu-se pe tavan, îmi spune că, pe când era doar o fetiţă, smulgând buruieni şi bătând covoare la ferma aia din nord, o sunase un telemarketer şi-i spusese totul despre viitorul ei. La-nceput crezuse că era nebun. Vorbea pe nas şi avea o voce ascuţită, de puşti. Mai mult, susţinea sus şi tare că are peste două mii de ani şi că fusese preot în oraşul antic egiptean Saïs. Era tânăr şi prostuţ, a presupus, sau pur şi simplu nebun.

Zâmbind când îşi aduce aminte, maică-mea zice:

— Prima dată când a sunat, Leonard făcea un studiu de piaţă despre obiceiurile telespectatorilor cu cablu… O ştii pe bunică-ta. Niciodată n-a fost de acord să ne punem cablu, dar am minţit şi-am zis c-avem. Ştii cât de singur poţi să te simţi la ferma aia. Leonard a întrebat dacă mă putea suna şi a doua zi.

Necunoscutul ăsta de la telefon ştia cu lux de amănunte episoade din viaţa maică-mii pe care nimeni n-avea cum să le ştie. Şi, curând după prima lor conversaţie, i-a zis să-şi cumpere un bilet la loto. I-a zis ce numere să joace şi, când a câştigat, i-a zis unde să se ducă să-şi facă nişte fotografii şi locul exact unde să trimită fotografiile alea: producătorului potrivit. Puştiul ăsta, Leonard, a făcut-o faimoasă. I-a zis unde o să-l întâlnească pe viitorul ei soţ. În fiecare zi o suna, dându-i veşti din ce în ce mai bune despre viitor. Biletul de la loto a fost câştigător. Producătorul i-a dat un rol înainte de-a face şapteşpe ani, iar când bunicuţul n-a vrut s-o lase să muncească, Leonard a sunat-o şi i-a zis cum să-şi depună dosarul ca să devină minoră cu drepturi depline.

Îngerul ăsta păzitor îi spusese să strângă flori şi să le pună la presat între paginile unei cărţi. În memoria tatălui ei, zicea Leonard, pentru cazul în care n-avea să-l mai vadă niciodată.

— Buni a ta părea să înţeleagă, mi-a explicat fantoma maică-mii. A cumpărat biletul ăla la loto pentru mine. Mi-a zis că un tip ca al meu o suna şi pe ea de când era fetiţă. Spunea că-l cheamă Patterson. Asta fusese cu zeci de ani în urmă. La un moment dat, Patterson îi zisese data exactă la care o să nască o fetiţă şi îi mai zisese să-i pună numele Camille.

Maică-mea a plecat de la ferma aia din nord şi nu s-a mai uitat niciodată înapoi.

Pe scurt, se pare că telemarketerii au ţinut frâiele destinelor familiei mele vreme de cel puţin trei generaţii.

Sub tutela neverosimilă a necunoscutului fără chip, cariera maică-mii explodase. Aşa cum îi spusese Leonard, se întâlnise şi se căsătorise cu taică-meu şi, urmând sfaturile lui Leonard, investiţiile lor aduseseră imediat profituri. Oriunde îi purtau proiectele lor de proporţii, în Bilbao şi Berlin şi Brisbane, Leonard ştiuse întotdeauna unde să-i găsească. Suna în fiecare zi să le dea noi ordine şi deja aveau încredere oarbă în el. Înainte să împlinească douăşcinci de ani, erau cel mai bogat, cel mai iubit şi cel mai aclamat cuplu din lume.

După ani şi ani în care le-a arătat alor mei drumul către avere şi faimă, Leonard a sunat-o într-o zi pe maică-mea în Stockholm sau Santiago sau San Diego ca să-i spună data şi ora exactă la care urma să mă nasc.

— Mi-a şoptit, jură fantoma plutitoare a maică-mii. Mi-a şoptit pur şi simplu ideea c-o să exişti.

Şi după aia am fost concepută.

Cu frumuseţea chipului ei radiind către mine, cu ochii de fantomă umplându-se de lacrimi ce izvorau direct din inimă, zice:

— M-a rugat să-ţi pun numele Madison. Eram înnebuniţi. Ne-a spus că urma să fii o mare războinică. Şi că urma să învingi răul într-o luptă teribilă. Dar după aia Leonard a mers prea departe…

Zi cu zi, îmi spune ea, viaţa mea se petrecuse exact aşa cum prevestise Leonard.

— După aia ne-a zis când şi cum anume urma să mori.

Undeva, într-un cotlon al minţii, cugetă ea, toate mamele ştiu că copiii lor o să sufere şi-o să moară; ăsta e blestemul oribil al naşterii, despre care nimeni nu vorbeşte niciodată. Dar să ştii locul şi ora exactă a morţii copilului tău e prea mult.

— Ştiam că destinul meu era să fiu mama unei copile ucise. Toate rolurile mele nu fuseseră altceva decât o repetiţie pentru noaptea aia…

Camille Spencer. Camille Spencer. Dă drumul la televizor la orice oră din orice zi şi ea e acolo: Călugăriţa care a suferit o viaţă-ntreagă şi care smulge remuşcări pe patul de moarte de la criminalii în serie. Chelneriţa curajoasă, părăsită de soţ, al cărui puşti de zece ani e omorât de gangsteri pe o alee. Măreaţa Supravieţuitoare Înţeleaptă. Radicala Veterană care avea Toate Răspunsurile.

Fără să ştie unde-i fantoma ei, domnul Crescent City întreabă întreg salonul:

— O vedeţi pe Madison, îngerul nostru? Vedeţi că nu mint?

Faptul că ştiau cum o să mor i-a făcut să-şi ţină-n frâu sentimentele. Maică-mea închide ochii de fantomă şi zice:

— Ştiam dinainte prin ce suferinţe o să treci, aşa că te ţineam la distanţă. Nu puteam suporta ideea că o să fiu martoră la durerea pe care trebuia s-o suporţi, aşa că te-am criticat întruna ca să ne împiedicăm să te iubim prea mult. Concentrându-ne pe defectele tale, am încercat să ne salvăm de asaltul posibilului tău ucigaş.

Şi bând şi luând pastile.

— De ce crezi că taică-tău şi cu mine luam atâtea pastile? Cum altfel am fi putut trăi cunoscând toate detaliile morţii iminente a copilei noastre?

Zâmbind trist, şopteşte:

— Ţi-aduci aminte cât de îngrozitor a fost când ţi-a murit pisicul? (Se opreşte să-şi tragă sufletul şi închide ochii de fantomă pentru o clipă. Îşi domoleşte emoţiile.) De asta n-am putut să-ţi spunem că Tigrişor al tău era condamnat la moarte.

Leonard le spusese că urma să inventez tot felul de chestii dezgustătoare inspirate de animalele mele de pluş şi că aveam să le scriu în jurnal. M-au trimis la internat… în tabăra de ecologie… în nord… pentru că pur şi simplu era mult prea dureros să mă vadă-n fiecare zi, ştiind lucrurile pe care le ştiau.

— Minţeam până şi când eram întrebată câţi ani ai, zice maică-mea. Le răspundeam oamenilor că ai opt ani, pentru că Leonard îmi spusese mereu c-o să mori în seara când o să-mplineşti treişpe ani.

Un telemarketer îi spusese totul despre scurta mea viaţă.

În noaptea în care urcase pe scenă la Premiile Oscar şi îmi urase la mulţi ani, maică-mea ştia că îmi dădeam duhul. În timp ce imaginea ei televizată atârna deasupra mea, pe un ecran HD dintr-un apartament de hotel din Beverly Hills, zicând: „Tatăl tău şi cu mine te iubim foarte, foarte mult…“, ştia că eram sugrumată chiar atunci. În timp ce-mi zicea: „…Noapte bună, să dormi bine, iubito…“, maică-mea ştia că muream chiar atunci.