21 DECEMBRIE, ORA 2:22 P.M. HAST
Bătaia pe care o merit cu vârf şi-ndesat
Postat de Madisonspencer@viaţadapoi.iad
Tweeter drag,
Nimeni nu-nţelege. Toată lumea-nţelege greşit.
În templul de plastic reciclat dintre nori, fantoma albastră familiară iese din corpul căzut al domnului Ketamină.
— Nu mă mai întorc acolo, zice ectoplasma albastră de lângă mine, închipuind forma domnului K, dând din cap.
Nimeni nu ne poate vedea. Fiecare siluetă cu glugă se holbează la rămăşiţele lui pământeşti din mijlocul curţii. Păpuşa aia de cârpă cu coadă şi ciupită de vărsat. Chiar acum o echipă de paramedici îşi face loc prin mulţime şi îi verifică semnele vitale.
Fantoma domnului K îmi zice:
— E inima, în sfârşit. Aleluia. De data asta am plecat de tot.
Sub tălpile noastre, topografia Madlantidei se întoarce un pic într-o parte.
Cu glugile date jos, ai mei se uită cum medicii injectează în cadavrul domnului K diferite substanţe chimice care i-ar putea salva viaţa. Purtătorii lecticii cu draperii de catifea şi-au lăsat povara jos, undeva în apropiere, dar ce-i înăuntru rămâne ascuns.
Ceremonia e întreruptă pentru un moment, iar pelerinii îşi dau jos glugile stacojii. Ţin încă în mâini lumânările scânteietoare şi murmură mai departe obscenităţi genitale şi excretorii. Când medicii rup tricoul ce acoperă pieptul bolnav al domnului K şi se pregătesc să lipească de el electrozii unui defibrilator cardiac, îmi dau seama că asta-i şansa mea.
Fantoma domnului K mă vede şi zice:
— Nu face asta, îngere Madison.
Trebuie. Trebuie să le spun atâtea alor mei. Şi nu în ultimul rând cât de mult îi iubesc şi cât de mult îmi lipsesc. Asta şi cât de proşti sunt.
— Dacă ai de gând să intri în vechiul meu corp, mă previne domnul K, ai grijă că tocmai aveam o erupţie de herpes genital.
Mă uit la fantoma lui. Mă uit la cadavrul lui prăbuşit.
— Asta aşa, ca să ştii în ce te bagi, mă avertizează el.
Sunt aşa de Ctrl+Alt+Scârbită.
Paramedicii strigă:
— Liber!
Şi nu pot s-o fac. Nu pot să sar înăuntru, Tweeter drag, nu în cadavrul ăsta dezgustător, inflamat şi distrus de droguri. Medicii transmit şocul electric care-ar trebui să pornească inima, dar nu se-ntâmplă nimic. Nu se văd semne de viaţă.
Părinţii mei o să moară fără să ştie că i-am iubit. O să ajungă în iad şi o să fie făcuţi bucăţele de demoni cu lame vârâte în sare pentru margarita. O să le decupeze ochii şi o să fie supuşi la clisme cu Drano1 lichid.
Paramedicii mai strigă o dată:
— Liber!
Şi ratez şi şansa asta.
Toată omenirea o să fie ştearsă de pe faţa pământului. Satan o să pună gheara pe toţi copiii Domnului. Satan o să câştige. Şi toate din cauză că n-am curajul să-mi împart sufletul virgin şi inteligent cu rămăşiţele îngălbenite, scheletice, ale unui ratat ciudat, în descompunere.
— Nu-i vina ta, zice fantoma domnului K. Nici mie nu mi-a prea plăcut să fiu închis înăuntru.
Paramedicii strigă pentru a treia şi ultima dată:
— Liber.
În creierul meu creşte o frică: Satan o să-mi găsească pisoiul.
Şi sar înăuntru.
Nu m-am mai simţit aşa umilită de când am fost îngropată în incinta megamohorâtă a unei toalete publice din nord. Mâinile astea leproase! Membrele astea ofilite, fusiforme! Medicii ăştia de treabă m-au dezbrăcat de aproape toate hainele mele murdare şi acum abia dacă am pe mine o pereche puturoasă de boxeri care îmi acoperă dezgustătorul şi mişcătorul membrum virilis. Propriul meu membrum puerile2 apăsător. Chiar în timp ce bunii medici mă atenţionează să nu mă mişc de-acolo, îmi lansez corpul târşâit într-o mişcare aproape verticală. Mâini în mănuşi de latex încearcă să mă oprească, dar fac un pas şovăitor către părinţii mei înspăimântaţi.
Maică-mea şi taică-meu stau chiar lângă lectica împodobită cu draperii. Le-au căzut feţele. Pe când îmi împleticesc corpul monstruos către ei, cu braţele deschise larg ca să-i îmbrăţişez strâns de tot, ei se cutremură vizibil de dezgust.
Aşa de slăbită sunt, că mă prăbuşesc – Tweeter drag, tot timpul mă prăbuşesc – pe pavajul de plastic.
Eu, care cândva eram îngrijorată din cauza acneei juvenile, mă târăsc acum în faţa lui taică-meu acoperită de craterele dureroase ale herpesului malign. Eu, care voiam să mă căsătoresc cu Iisus Cristos ca să-mi împiedic trupul de fată să înflorească, mă zvârcolesc în genunchi, implorând-o cu voce stinsă pe maică-mea să mă iubească. Cu faţa-n jos, plină de răni, mă apropii de creatorii mei târându-mă pe pântecele meu incurabil. Forma asta în descompunere a fost cândva viitorul luminos al părinţilor mei, dovada vie că făcuseră alegerile politice potrivite. Acum mă târăsc pe abdomenul gol, arătându-le tuturor spatele meu costeliv, anemic şi trăgând după mine ruşinea groaznică a cozii slinoase. Coada aia ca un trunchi cerebral prereptilian lăsat la vedere. Eu, Madison Spencer, emisarul lor spre un viitor mai bun, mai luminos, sunt redusă la avortonul ăsta de şopârlă.
Cu vocea mea hârşâită, împrumutată de la mort, zic:
— Mami! Tati! Târându-mi noul corp aproape gol, ciolănos, transpirat către ei, strig: Vă iubesc! Îmi ţugui buzele crăpate ca să le trimit un pupic drăgălaş şi îi întreb: Nu ştiţi cine sunt? Sunt Madison, zbier. Sunt bombonica voastră!
Noua mea respiraţie miroase ca un magazin de animale.
Faţa frumoasă a lui taică-meu e o grimasă de dezgust cu dinţii dezveliţi – e revoltat că trebuie să lovească o asemenea creatură. S-o bată zdravăn. Taică-meu, o, iubitul meu tată, ca să se protejeze pe el şi pe maică-mea, ia asupra lui misiunea ingrată de-a mă burduşi cu pumni. Imediat îmi ţâşneşte sângele cald, infect. Chiar dacă i se face greaţă simţindu-mi părul şi lichidele corporale pe încheieturile degetelor, încă e tare pe poziţii şi nu mă lasă să m-apropii.
Cu degetele rupte, îl implor:
— I-am smuls cârnăciorul umflat bunicuţului, mărturisesc, şi l-am abandonat într-o baltă de sânge.
Le spun părinţilor mei că niciodată nu le făcusem analingus cururilor semeţe ale girafelor exotice. Le spun că am inventat aventura cu Iisus Cristos. Le spun tot. Cu ultimele puteri, mă agăţ înnebunită de aer şi încercările mele de salvare sunt întâmpinate de bombeurile tari ale pantofilor Prada ai lui taică-meu. Eu, Madison, atrocitatea asta de sânge şi puroi în care sunt blocată, îi tachinez. Îi provoc. Îi desfid să mă iubească. Îi testez să văd dacă recunosc, în corpul ăsta grotesc şi distrus, vreo urmă fetiţei lor dezechilibrate.
Stau în genunchi în faţa celor doi idoli strălucitori. Le arăt ce monstru am devenit, îi implor să m-accepte.
— Iartă-mă că ţi-am tras o palmă în baia de la Beverly Wilshire, îi spun lui taică-meu. Maică-mii îi zic: Promit să slăbesc.
Babette urmăreşte întreaga scenă chicotind pe-ascuns. Ţăranca, vaca asta de sucub. Printre spectatori se numără şi fantoma albastră a domnului K şi colibriul meu fluturând din aripi, spiritul auriu al lui Festus. Mă rostogolesc la picioarele familiei mele îngrozite. Într-un ralanti de coşmar, degetele mele subţiri şi ciudate se întind s-o prindă pe maică-mea de gleznă.
— Mami, am venit să te salvez.
Drept răspuns la declaraţia mea de dragoste, taică-meu îmi cară mai departe pumni şi picioare. Durerea izbucneşte în cutia mea toracică distrusă. Inima mea de împrumut se opreşte. Şi suferinţa e de nedescris când sângele încetează să-mi mai curgă prin vene.
Adevărul e, Tweeter drag, că le testez iubirea de fiecare dată.
O voce strigă:
— Lumânarea! Madison, ia lumânarea!
Sursa ei e fantoma domnului K. Mâna lui de fantomă arată către un loc de pe pavajul de plastic. Acolo aterizase lumânarea aprinsă pe care-o ţinea în mână când a murit. Flacăra a aprins pavajul fals din polistiren şi a izbucnit un foc clocotitor, care e gata să se întindă la restul templului, muntelui şi întregului continent. Cu tot stopul meu cardiac, am de ales între a-mi săruta mama şi tatăl panicaţi cu buze viermănoase, bolnave… sau a o apuca în altă direcţie ca să sting un foc cu posibile proporţii epice, care se întinde repede.
Pe când ezit, neştiind ce să fac, o mână graţioasă se iveşte printr-o deschizătură a draperiilor de catifea ale lecticii. O voce melodioasă zice:
— Nu-ţi fie frică!
Mâna, mâna asta perfectă, elegantă şi ireală, degetele ei dau la o parte catifeaua roşie ca să dezvăluie persoana din lectică: o fecioară fermecătoare. O zeiţă tânără.
În timp ce focul mocnit creşte încet-încet şi muşcă tot mai adânc din treptele de plastic… un piedestal de polistiren… baza unui obelisc de polistiren, fecioara perfectă care stătea pe tronul din mijlocul mulţimii, fata asta zveltă îşi mişcă picioarele delicate şi se ridică. Părul îi e lucios, iar pe cap poartă o coroniţă din rămurele de măslin. Pielea îi e fină. N-are ochelari. Silueta ei de silfidă e împodobită doar cu o tunică ţărănească din chembrică albastră.
Fecioara asta ideală întinde un deget perfect către mine şi îmi ordonă:
— Dispari, abominaţiune! Îşi îndreaptă umerii şi spune cu mândrie: Priviţi, sunt Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer – m-am întors din mormânt pentru a oferi întregii omeniri viaţă veşnică.