„Ideea banilor, care nu au valoare spirituală…“

Romanul Viţelul de aur, de Ilia Ilf şi Evgheni Petrov (intitulat iniţial Marele maestru al combinaţiilor), a fost scris între anii 1929 şi 1930. El a fost gîndit ca o continuare şi încheiere a romanului Douăsprezece scaune, pentru aceasta fiind nevoie ca eroul principal să fie readus la viaţă. Cei doi autori s-au apucat de lucru în vara anului 1929 şi, cu toate că prima parte (opt capitole) a fost scrisă în doar trei săptămîni, romanul a fost terminat abia în toamna următoare, aproape un an mai tîrziu. În amintirile sale, Evgheni Petrov explică, în parte, motivele acestei pauze considerabile (asta neînsemnînd nicidecum că au renunţat la scris): „Viţelul de aur a fost greu de scris, pentru că erau bani puţini. Ne aminteam cît de uşor am scris Douăsprezece scaune şi eram invidioşi pe propria tinereţe. Cînd ne-am aşezat la masa de lucru, nu aveam subiectul în cap. El a fost născocit încet şi cu sîrg“. În plus, la începutul lui 1930, Ilf a devenit interesat de fotografie şi, după cum scria Petrov, „de aceea lucrul la roman a fost amînat cu un an“.

Oricum, pînă în toamna lui 1930 romanul a fost scris, iar Marele maestru al combinaţiilor, cu noul său titlu – Viţelul de aur, a început să apară în revista 30 dnei (1931, nr. 1-4, 5 / 6, 7, 10 / 11, 12). În numărul 8 al revistei, a fost publicat un articol dedicat ambelor romane, scris de A.V. Lunacearski, comisarul poporului pentru învăţămînt; un an mai tîrziu, articolul a prefaţat prima ediţie – cea americană – a romanului Viţelul de aur. Revista new-yorkeză Times scria: „Cartea aceasta spune mai multe despre Rusia decît o duzină de tratate scrise de străini. În Uniunea Sovietică, aparenţa şi realitatea se găsesc adeseori la distanţă una de alta, iar această divergenţă oferă posibilităţi vaste autorilor satirici. Rusia contemporană se închină unor idoli noi, iar cei doi autori li se adresează extrem de nepoliticos“. Traduceri ale Viţelului de aur au apărut apoi în Austria, Anglia, Franţa. Cu toate acestea, ediţia sovietică s-a lăsat aşteptată, dîndu-le editorilor americani prilejul să anunţe traducerea în engleză a romanului printr-o reclamă cu titlul: „O carte prea amuzantă ca să fie publicată în Rusia“.

Adevărul e că, încă din vremea publicării în 30 dnei, apăruseră discuţii privitoare la simpatia dăunătoare a autorilor faţă de eroul principal al romanului, iar articolul lui Lunacearski conţinea aceleaşi reproşuri. Publicarea în foileton se apropia de final, cînd Ilf şi Petrov au schimbat sfîrşitul: au renunţat la capitolul XXXV, cu care se încheia romanul, scriind în locul lui două capitole noi. Capitolul final, Adam a spus că aşa trebuie, în care Ostap se desparte de milion şi se însoară cu Zosia, este înlocuit cu capitolul Un cavaler al Ordinului Lînii de Aur. Refuzat de Zosia, Bender încearcă să fugă din Rusia, avînd asupra sa echivalentul milionului. (De altfel, în ambele cazuri, Ostap are de gînd „să se recalifice ca administrator de bloc“.) Cu toate acestea, cartea nu a fost publicată. Autorilor li s-a reproşat în continuare că „satira lor e superficială“ şi că „persoana cea mai simpatică din roman“ este Ostap Bender. „Iar Ostap nu-i decît o canalie. Bineînţeles, din toate aceste cauze, GLAVLIT¹ nu este de acord să editeze romanul într-un volum separat (conform referatului din 1932, întocmit de A.A. Fadeeva). În cele din urmă, îndurînd tot soiul de dificultăţi, greutăţi şi aşteptări ale altora, romanul Viţelul de aur, a cărui concluzie constă, după spusele lui Evgheni Petrov, în „ideea banilor, care nu au valoare spirituală“, a văzut lumina tiparului în ianuarie 1933.

Despre Viţelul de aur s-a scris mult şi probabil se va mai scrie, însă parafrazînd reclama americană îţi vine să spui: „O carte destul de amuzantă, ca să fie publicată în Rusia chiar şi după şaptezeci de ani“.

Ediţia de faţă include capitolul Adam a spus că aşa trebuie, eliminat de autori din textul iniţial, care este tipărit după manuscrisul romanului Viţelul de aur (RGALI, 1821-1-38).

Aleksandra Ilf

 

 

1. Direcţia Generală pentru Literatură şi Edituri, organul oficial al cenzurii în Uniunea Sovietică.