Capitolul XXXV

Adam a spus că aşa trebuie

…Clinchetul sonor al clopoţelului prezidenţial, care vestea apropierea „Antilopei“, îl trezi pe Ostap din gîndurile sale. Zărindu-l pe comandor, Adam Kazimirovici opri maşina şi îi făcu semn cu degetul să se apropie. În spatele şoferului, privind în cealaltă parte, şedea nepoata bătrînului rebusist.

— Taxiul e liber, urcă, te rog, îl invită Kozlevici. Am umblat prin tot oraşul după dumneata, pînă şi la hotelul Cairo am fost. Urcă, te rog.

Şoferul „Antilopei“ se întinse pînă la uşa din spate şi o deschise.

— A, Kozlevici! exclamă Ostap bucuros, fără să se uite la Zosia. Cum e pompa de ulei? Funcţionează?

— Hai, urcă odată! repetă Kozlevici cu asprime.

— Mai bine merg pe jos, spuse comandorul, sărind în maşină.

Clopoţelul prezidenţial sună cu înverşunare şi „Antilopa“, poticnindu-se pe arcul din faţă, se urni încet din loc. Zosia citea atentă firmele de pe partea dreaptă a străzii. Ostap se uita la spatele lui Adam Kazimirovici.

— Vă deranjez cumva? întrebă el după o lungă tăcere.

Fără să-şi întoarcă privirea, Zosia răspunse imediat:

— Te-ai aşezat pe rochia mea. Dă-te mai încolo, te rog.

— Cum să nu, îndată, răspunse veninos cavalerul dezmoştenit.

Se aşternu din nou tăcerea, întreruptă de pîrîituri şi de înjurăturile abia desluşite ale lui Kozlevici. „Antilopa“ se opri. Şoferul se băgă sub maşină, în timp ce Zosia, aplecată peste bord, îi dădea sfaturi inutile. Chiar la marginea trotuarului, discutau aprins doi tipi cu serviete. Amîndoi purtau demiuri de sub care se vedeau pantalonii albi de vară. Discuţia lor îi trezi imediat interesul lui Ostap.

— Ai plecat la timp de la „Hercules“, tovarăşe Protivotecenski, spunea unul. E de groază ce se întîmplă acum acolo. Haos de-a binelea!

— Tot oraşul vorbeşte, oftă celălalt.

— Ieri l-au epurat pe Skumbrievici, zise primul, cu satisfacţie. Era o înghesuială de nici nu te puteai strecura înăuntru. La început totul a decurs foarte civilizat. Skumbrievici şi-a făcut în aşa fel autobiografia, încît toată lumea l-a aplaudat. Dar cineva din sală l-a întrebat: „Spune-mi, nu-ţi aduci aminte şi de o firmă «Skumbrievici şi fiul»? Nu cumva dumneata eşti acel Skumbrievici?“ Şi dobitocul se-apucă şi răspunde: „Eu nu sînt Skumbrievici, eu sînt fiul“. Îţi închipui ce-o să i se întîmple acum? Categoria întîi e asigurată.

— Da, tovarăşe Veintorg, cîtă severitate. Şi azi pe cine epurează?

— O! Azi e o zi mare! Pe Berlaga, pe acela care a încercat să scape, internîndu-se la casa de nebuni. Apoi îi vine rîndul chiar lui Polîhaev şi scîrbei ăleia de Serna Mihailovna, soţia lui. Nici nu puteai să răsufli la „Hercules“ din cauza ei. Astăzi mă duc cu vreo două ore mai devreme, că altfel nu mai poţi să intri. În afară de asta, Bomze…

Kozlevici se urcă la volan, maşina se urni din loc, iar Ostap nu mai află ce se întîmplase cu Adolf Nikolaevici Bomze. Dar nu asta îl preocupa acum.

— Ştii, Zosia, spuse el, că fiecare om, chiar şi un membru de partid, trăieşte sub presiunea unei coloane atmosferice în greutate de 214 kilograme. N-ai observat asta?

Zosia nu răspunse.

În momentul acela, „Antilopa“ trecea scîrţîind pe lîngă cinematograful Capitoliu. Ostap aruncă repede o privire cu coada ochiului în direcţia unde, în vară, îşi avusese sediul biroul înfiinţat de el şi lăsă să-i scape un strigăt uşor. Pe toată faţada era întinsă o firmă mare:

 

 

ÎNTREPRINDEREA DE STAT PENTRU COARNE ŞI COPITE

 

 

Prin toate ferestrele, se vedeau maşini de scris şi portrete ale conducătorilor politici. La intrare, stătea, cu un zîmbet victorios, un tînăr curier care nu semăna deloc cu Panikovski. Pe poarta deschisă, de care era bătută o tăbliţă pe care scria „Depozitul principal“, intrau autocamioane de cîte trei tone, încărcate cu vîrf cu coarne şi copite care corespundeau standardelor prevăzute. Se vedea bine că progenitura lui Ostap o luase pe calea cea bună.

— Ia te uită ce avînt a luat clasa-hegemon, zise Ostap trist. Pînă şi ideea mea uşuratică a folosit-o pentru scopurile ei. Iar pe mine m-a dat la o parte. Zosia! Auzi? M-a dat la o parte. Sînt nenorocit. Spune-mi o vorbă de alinare.

— După tot ce s-a petrecut, spuse Zosia, întorcîndu-se pentru prima oară spre Ostap, tot dumneata ai nevoie de alinare?

— Da, eu.

— N-ai pic de ruşine.

— Nu fi supărată, Zosia. Ţine seama de coloana atmosferică. Am impresia că pe mine mă apasă mult mai tare decît pe alţi cetăţeni. Asta din pricina dragostei ce ţi-o port. În plus, eu nu sînt membru de sindicat. Şi ăsta e un motiv.

— De ce minţi întotdeauna?

— Asta nu-i minciună. E o lege a fizicii. Sau poate că, în realitate, nu există nici o coloană. Nu mai înţeleg nimic.

În timp ce discutau astfel, cei doi pasageri ai „Antilopei“ se uitau unul la celălalt cu afecţiune. Nici nu băgaseră de seamă că maşina stătea pe loc de cîteva minute bune, în timp ce Kozlevici îi privea răsucindu-şi cu amîndouă mîinile mustăţile de conductor. După ce şi le aranjă, Adam Kazimirovici coborî gîfîind, deschise portiera şi anunţă pe un ton grav:

— Vă rog să coborîţi. Am ajuns. Încă nu e patru, mai aveţi timp. La ei merge repede, nu ca la biserică, cu ceremonialul ăsta chinezesc. Ţac, pac, am terminat. Vă aştept aici.

Ostap privi buimac în faţă şi zări o căsuţă cenuşie banală, cu o firmă cenuşie la fel de banală: „Oficiul stării civile“.

— Ce-i asta? îl întrebă pe Kozlevici. Chiar trebuie?

— Neapărat, răspunse şoferul „Antilopei“.

— Auzi, Zosia, Adam zice că trebuie neapărat.

— Păi dacă zice Adam… spuse fata şovăielnic.

Comandorul şi nepoata bătrînului rebusist intrară în căsuţa cenuşie, iar Kozlevici se băgă din nou sub maşină. Îşi pusese în gînd ca în drum spre casa miresei să prindă cu „Antilopa“ viteza maximă – doisprezece kilometri la oră. Pentru asta trebuia să verifice mecanismele.

Adam era tot sub maşină, cînd însurăţeii ieşiră de la Starea civilă.

— Am 33 de ani, spuse marele maestru trist, vîrsta lui Iisus Hristos. Şi ce-am făcut pînă acum? O învăţătură n-am creat, pe învăţăcei i-am risipit, nici un mort n-am înviat.

— Mai ai timp să învii un mort, spuse Zosia rîzînd.

— Nu, spuse Ostap. N-o să-mi iasă. Toată viaţa am încercat să fac asta, dar n-am reuşit. Va trebui să mă recalific ca administrator de bloc.

Şi se uită la Zosia. Ea purta un paltonaş aspru, mai scurt decît rochia, şi un basc albastru cu pompon, ca de copil. Cu mîna dreaptă îşi ţinea poala paltonului, pe care o umfla vîntul, iar pe degetul mijlociu, Ostap observă o pată mică de cerneală pe care o căpătase cînd îşi trecuse numele de familie în registrul de căsătorii. În faţa lui stătea soţia.