Din partea autorilor

În legătură cu gospodăria noastră literară colectivizată, ni se pune de obicei o întrebare întru totul îndreptăţită, dar foarte monotonă: „Cum scrieţi în doi?“.

La început, răspundeam amănunţit, intrînd în detalii, povesteam pînă şi cearta violentă care s-a iscat între noi cînd s-a pus problema dacă să-l omorîm pe Ostap Bender, eroul romanului Douăsprezece scaune, sau să-l lăsăm în viaţă. Nu uitam să amintim nici că soarta eroului a fost hotărîtă prin tragere la sorţi. Am pus într-o zaharniţă două hîrtiuţe, pe una din ele fiind desenate, cu mînă tremurîndă, un craniu şi două oase de găină. Am tras craniul şi, peste o jumătate de oră, marele maestru al combinaţiilor a sucombat. Îi tăiasem beregata cu briciul.

Apoi am început să dăm răspunsuri mai puţin amănunţite. Despre ceartă nici nu mai povesteam. Mai tîrziu am renunţat cu totul la amănunte, iar în cele din urmă, răspundeam fără nici un entuziasm:

— Cum scriem în doi? Uite-aşa! Ca fraţii Goncourt. Edmond aleargă pe la redacţii, iar Jules păzeşte manuscrisul, ca să nu-l fure cunoscuţii.

Dar deodată întrebările au încetat să mai fie monotone.

— Spuneţi-mi, vă rog, ne-a întrebat într-o zi un cetăţean grav, dintre aceia care au recunoscut puterea sovietică ceva mai tîrziu decît Anglia şi cu puţin înaintea Greciei, spuneţi-mi, de ce vă dedaţi la haz? Ce-i cu zeflemeaua asta acum, în perioada de reconstrucţie? Ce, aţi înnebunit?

Şi cetăţeanul, furios, căuta să ne demonstreze îndelung că în perioada aceasta rîsul e dăunător.

— E un păcat să rîzi! zicea el. Da, e de neîngăduit să rîzi! Nici să zîmbeşti nu-i cazul. Mie, cînd văd viaţa asta nouă, progresul în toate direcţiile, nu-mi vine deloc să zîmbesc, îmi vine să mă rog!

— Păi, noi nu rîdem ca să rîdem, obiectam noi. Scopul nostru e să-i satirizăm pe cei care nu pricep esenţa perioadei de reconstrucţie.

— Satira nu poate avea haz, spuse sobrul tovarăş şi, prinzîndu-l de braţ pe un meşteşugar baptist, pe care îl luase drept proletar sută la sută, îl duse la el acasă.

Îl duse ca să-i descrie în cuvinte plicticoase şi să-l introducă într-un roman în şase volume, intitulat Dar paraziţi, niciodată!…

Cele istorisite mai sus nu sînt născocite. De născocit s-ar putea născoci ceva mai cu haz.

Daţi mînă liberă unui asemenea cetăţean amator de osanale şi îi va pune pînă şi pe bărbaţi să poarte feregea, iar el se va apuca să cînte din zori imnuri şi psalmi la trompetă, socotind că numai aşa poţi ajuta la construirea socialismului.

Tot timpul cît am scris la Viţelul de aur a plutit deasupra noastră chipul cetăţeanului grav.

— Dar dacă acest capitol o să iasă cu haz? Ce-o să spună cetăţeanul cel grav?

În cele din urmă am stabilit următoarele:

a) să scriem un roman cît mai vesel,

b) dacă cetăţeanul cel grav va susţine din nou că satira nu trebuie să aibă haz, atunci să cerem procurorului republicii, tov. Krîlenko, să-l dea pe sus-numitul cetăţean în judecată, în temeiul articolului care pedepseşte infracţiunea de imbecilitate crasă.

I. Ilf, E. Petrov