Capitolul I

Cum a încălcat Panikovski convenţia

Pietonii trebuie iubiţi.

Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar: constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu multe etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspîndit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au aruncat poduri peste rîuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mîncare gustoase şi hrănitoare.

Şi cînd totul a fost gata, cînd planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.

Trebuie să precizăm că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar cumva automobiliştii au uitat asta numaidecît şi au început să-i strivească pe pietonii blînzi şi inteligenţi. Străzile clădite de pietoni au trecut sub stăpînirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele s-au îngustat, ajungînd pînă la dimensiunea banderolei de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească speriaţi de zidurile caselor.

În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus pentru ei un fel de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decît la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr – de care atîrnă de obicei viaţa pietonului – se poate rupe mai uşor decît oriunde.

În întinsa noastră patrie, banalul automobil, destinat, în concepţia pietonilor, transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor, a căpătat caracterul de temut al unui proiectil fratricid. El scoate din funcţiune rînduri întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor acestora.

Iar dacă uneori pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, îl amendează miliţia pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.

În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle, Mariotte, Lobacevski, Gutenberg, Meyerhold şi Anatole France, sînt nevoiţi acum să se strîmbe cum nu se poate mai caraghios, ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, pînă unde l-ai făcut să ajungă pe bietul pieton?

Iată-l mergînd de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiană, într-o mînă cu un steag purtînd inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor“, iar pe umăr cu un băţ, la capătul căruia atîrnă nişte sandale de rezervă tip „Unchiul Vanea“ şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tînăr din Vladivostok şi care, ajuns la porţile Moscovei în pragul bătrîneţii, va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce nici măcar să-l reţină.

Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El merge pe jos în jurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încît e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil „Visul şoferului“.

În aşa hal a decăzut pietonul!

Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpîn al străzilor şi poate să hoinărească fără grijă pe caldarîm şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi cînd îi pofteşte inima.

Un cetăţean cu şapcă cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covîrşitoarei majorităţi şi lamurii omenirii. El mergea pe jos pe străzile oraşului Arbatov, uitîndu-se în jur, cu curiozitate, dar puţin cam de sus. În mînă ţinea o valijoară, cum poartă moaşele. Oraşul, pare-se, nu-l impresiona cu nimic pe pietonul cu şapcă de artist.

Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, altele rozalii. Îi sări în ochi aurul caucazian scorojit de pe cupolele bisericilor. Un steag de culoarea căpşunei flutura deasupra unei clădiri publice.

Lîngă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrîne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plîngîndu-se de puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unei biserici venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.

— Lăcaşul sfînt al Mîntuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.

După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Salut celei de a cincea conferinţe regionale a femeilor şi tinerelor fete“, ajunse în dreptul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente¹.

— Nu, zise el mîhnit, ăsta nu e Rio de Janeiro. E mult mai rău.

Pe aproape toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mînă. Umbre zdrenţuite cădeau pe pagini, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Cînd străinul păşi pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare vizibilă. Ascunzîndu-şi faţa după cărţile de Gladkov, Eliza Orzeszkowa şi Seifullina, fetele aruncau străinului priviri timide. Acesta trecu în pas de defilare pe lîngă cititoarele tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului executiv, care era ţinta plimbării sale.

Tocmai în clipa aceea, de după colţ răsări o birjă. Alături de birjă, ţinîndu-se cu o mînă de aripa ei prăfuită şi scorojită şi cu cealaltă fluturînd o mapă umflată pe care scria cu litere în relief „Musique“, mergea, în pas alergător, un om într-o tolstovcă² lungă şi vorbea cu foc celui din birjă, căutînd să-i demonstreze ceva. Tipul din birjă – un bărbat mai în vîrstă, cu un nas ca o banană, care îi şi atîrna ca atare – strîngea între picioare un geamantan şi din cînd în cînd îi dădea cu tifla interlocutorului său. În focul disputei, chipiul lui ingineresc cu şiret de pluş verde, din acela cu care sînt îmbrăcate canapelele, îi lunecase pe o ureche. Cele două părţi în litigiu rosteau repetat şi foarte tare cuvîntul „salariu“.

Peste puţin, se putură auzi şi celelalte cuvinte:

— O să răspunzi pentru asta, tovarăşe Talmudovski! strigă alergătorul cu tolstovcă, împingînd la o parte mîna cu care inginerul îi dădea cu tifla.

— Iar eu îţi spun că în astfel de condiţii n-o să vină la voi nici un specialist ca lumea, răspunse Talmudovski, străduindu-se să restabilească echilibrul tiflei.

— Iar vorbeşti de salariu? O să fim nevoiţi să punem problema lăcomiei dumitale.

— Puţin îmi pasă de salariu! Lucrez şi de pomană! ţipa inginerul, descriind în aer, agitat, tot felul de curbe. Dacă vreau, mă şi pensionez. Dar mai terminaţi cu iobăgia! Peste tot scrie: „Libertate, egalitate şi fraternitate“, iar pe mine vor să mă silească să lucrez în gaura asta de şobolani.

Inginerul Talmudovski desfăcu pumnul şi începu să numere pe degete:

— Locuinţa – cocină de porci; teatru – ioc; salariu… Birjar! Mînă la gară!

— Tr-r-r! făcu, cu un glas subţire, omul cu tolstovcă, fugind înainte şi prinzînd calul de dîrlogi. În calitatea mea de secretar al Secţiei inginerilor şi tehnicienilor… Kondrat Ivanovici! Rămîne uzina fără specialişti… Pentru numele lui Dumnezeu! Opinia publică n-o să admită una ca asta, inginer Talmudovski… Am în geantă procesul-verbal.

Şi secretarul secţiei, crăcănîndu-şi picioarele, începu să dezlege, repede, panglicile mapei sale „Musique“.

Această imprudenţă decise rezultatul disputei. Văzînd că drumul e liber, Talmudovski se ridică în picioare şi ţipă cît îl ţinea gura:

— Mînă la gară!

— Hei! Încotro? bolborosi secretarul, alergînd după trăsură. Eşti un dezertor de pe frontul muncii!

Din mapa „Musique“ zburară foiţe pe care scria cu cerneală violetă: „s-a audiat şi s-a hotărît“.

Străinul, care urmărise cu interes incidentul, mai zăbovi o clipă în piaţa rămasă pustie şi zise foarte convins:

— Nu, ăsta nu e Rio de Janeiro.

Peste un minut, bătea la uşa cabinetului preşedintelui Comitetului executiv.

— Pe cine căutaţi? îl întrebă secretarul, care şedea la masa de lîngă uşă. Ce treabă aveţi cu preşedintele? În ce problemă?

Pesemne că vizitatorul ştia perfect cum trebuie să-i tratezi pe secretarii din instituţiile de stat economice şi obşteşti, aşa că nu se apucă să susţină că a venit într-o chestiune strict oficială şi urgentă.

— Personală! răspunse el pe un ton sec şi, fără să se mai uite la secretar, băgă capul pe uşa crăpată şi întrebă: E voie?

Fără să aştepte răspunsul, se apropie de biroul preşedintelui.

— Bună ziua, nu mă recunoaşteţi?

Preşedintele, un bărbat cu capul cît o baniţă şi ochi negri, îmbrăcat în haină bleumarin şi pantaloni tot bleumarin, vîrîţi în cizme cu tocuri înalte, aruncă vizitatorului o privire destul de distrată şi declară că nu-l recunoaşte.

— Chiar nu mă recunoaşteţi? Şi totuşi, multă lume e de părere că semăn ca două picături de apă cu tatăl meu.

— Şi eu semăn cu tatăl meu, replică impacientat preşedintele. Ce doreşti dumneata, tovarăşe?

— Problema e cine-i tatăl, observă trist vizitatorul. Sînt fiul locotenentului Schmidt³.

Preşedintele se zăpăci şi se ridică în picioare. Îşi aminti numaidecît figura celebră a locotenentului revoluţionar, cu faţa palidă şi pelerină neagră, prinsă în catarame de bronz înfăţişînd capete de lei. În timp ce căuta să-şi adune gîndurile ca să pună fiului cunoscutului erou al flotei Mării Negre o întrebare menită să cadreze cu circumstanţa, vizitatorul cerceta din ochi mobilierul din birou cu o privire de cumpărător pretenţios.

Cîndva, în timpul ţarismului, mobilarea instituţiilor publice era făcută după tipic. Exista o rasă specială de mobilă pentru oficialităţi: dulapuri late şi înalte pînă la tavan, canapele de lemn cu rama lăcuită şi groasă de trei ţoli, birouri cu picioare burduhănoase ca ale meselor de biliard şi paravane de stejar, care despărţeau birourile de lumea turbulentă din afară. În timpul revoluţiei această rasă de mobilă a dispărut aproape cu desăvîrşire, iar secretul fabricaţiei s-a pierdut. Oamenii au uitat cum trebuie mobilate camerele instituţiilor şi prin birourile acestora au apărut obiecte care pînă atunci erau considerate un apanaj al locuinţelor particulare. Au apărut studiouri cu arcuri, cum au avocaţii, cu o policioară de cristal, pe care se puneau şapte elefanţi de porţelan, care aduc, zice-se, noroc, au apărut dulăpioare din acelea pentru veselă, mici etajere, fotolii de piele pliante pentru reumatici şi vaze japoneze albastre. În biroul preşedintelui Comitetului executiv din Arbatov se aciuaseră, în afară de o masă obişnuită de scris, două pufuri îmbrăcate în mătase roz, plesnită ici-colo, o canapeluţă tapisată cu o stofă în dungi, o stampă de atlaz înfăţişînd Fuji Yama şi un vişin înflorit, precum şi un garderob de stejar cu oglindă, grosolan lucrat, de felul celor care se vînd la piaţă.

„Mda! Dulăpiorul acesta e tip «Hei, slavilor!»⁴, se gîndi vizitatorul. Aici nu e rost de ciupit mare lucru. Nu, ăsta nu este Rio de Janeiro.“

— Foarte bine că aţi trecut pe aici, zise în sfîrşit preşedintele. Veniţi, probabil, de la Moscova?

— Da, sînt în trecere, răspunse vizitatorul, cercetînd cu privirea canapeluţa şi încredinţîndu-se tot mai mult că treburile financiare ale Comitetului executiv nu stau pe roze. El prefera comitetele executive unde găseai mobilă suedeză nouă, fabricată de Trustul lemnului din Leningrad.

Preşedintele se gîndi o clipă să-l întrebe pe fiul locotenentului cu ce scop a venit la Arbatov, dar deodată, fără să-şi dea seama de ce, zîmbi jalnic şi spuse:

— Avem aici biserici minunate. A fost de altfel şi o comisie de la Direcţia generală ştiinţifică. Au de gînd să le restaureze. Spuneţi-mi, dumneavoastră ţineţi minte răscoala de pe crucişătorul Oceakov?

— Vag, vag de tot, răspunse vizitatorul. Pe vremurile acelea eroice, eram încă foarte mic. Un copil.

— Vă rog să mă iertaţi, care e numele dumneavoastră?

— Nikolai… Nikolai Schmidt.

— Şi după tată?

„E de rău!“, îşi zise vizitatorul, care nu ştia nici el care e numele mic al tatălui său.

— Mda, făcu el tărăgănat, evitînd răspunsul direct. Mulţi nu-şi mai amintesc acum de numele eroilor revoluţionari. Ameţeala NEP⁵-ului. Nu mai e acelaşi entuziasm! De fapt, am nimerit în oraşul dumneavoastră cu totul întîmplător. O neplăcere pe drum. Am rămas fără nici o copeică.

Preşedintele se bucură foarte mult de schimbarea subiectului. I se părea ruşinos că uitase numele mic al eroului de pe Oceakov.

„Într-adevăr, se gîndea el, uitîndu-se cu dragoste la întruchiparea vie a eroului dispărut. Cu munca asta, te abrutizezi complet. Uiţi marile momente.“

— Cum aţi spus? Fără o copeică? Asta e interesant.

— Fireşte că m-aş fi putut adresa unei persoane particulare, spuse vizitatorul. Mie mi-ar da oricine, dar, înţelegeţi şi dumneavoastră, n-ar fi fost prea indicat din punct de vedere politic. Un fiu de revoluţionar să ceară aşa din senin bani de la un negustor particular, de la un nepman⁶…

Fiul locotenentului rosti ultimele cuvinte cu glasul cam spart. Preşedintele observă îngrijorat schimbarea de ton din glasul vizitatorului. „Dacă e epileptic? se gîndi el. Ce belea o să cadă pe capul meu!“

— Şi-aţi făcut foarte bine că nu v-aţi adresat unui particular, zise preşedintele zăpăcit de-a binelea.

Fiul eroului flotei din Marea Neagră trecu pe nesimţite la chestiunea care-l interesa. Cerea cincizeci de ruble. Preşedintele, strîmtorat de posibilităţile reduse ale bugetului local, nu-i putu da decît opt ruble şi trei bonuri de masă la restaurantul cooperativei „Fostul prieten al stomacului“.

Fiul eroului vîrî banii şi bonurile în buzunarul adînc al hainei sale gri cu picăţele, destul de ponosită, şi dădu să se ridice de pe puful roz, cînd, deodată, se auzi de afară un tropăit de picioare şi glasul secretarului care voia să oprească pe cineva.

Uşa se deschise brusc şi în prag se ivi un nou vizitator.

— Cine-i ăl mai mare aici? întrebă acesta gîfîind şi cercetînd, cu ochi de hoţoman, odaia.

— Eu sînt, poftim! spuse preşedintele.

— Salutare, preşedinte! urlă noul-venit, întinzîndu-i o mînă cît o lopată. Sînt fiul locotenentului Schmidt.

— Cine? întrebă părintele oraşului, cu ochii cît cepele.

— Fiul marelui şi neuitatului erou, locotenentul Schmidt, repetă noul-venit.

— Păi şi tovarăşul care şade aici e fiul locotenentului Schmidt. Nikolai Schmidt.

Şi preşedintele, complet zăpăcit, îl arătă pe primul vizitator, a cărui faţă deveni brusc somnoroasă.

În viaţa celor doi escroci survenise un moment extrem de delicat. În mîinile modestului şi credulului preşedinte al Comitetului executiv, putea să sclipească în orice clipă lunga şi neplăcuta spadă a zeiţei Nemesis⁷. Soarta le acorda numai o secundă ca să născocească o ieşire salvatoare. În ochii celui de-al doilea fiu al locotenentului Schmidt se oglindi groaza.

De unde, cu o clipă înainte, apăruse cu o alură impunătoare şi agresivă, în cămaşa lui de vară Paraguay, pantaloni de marinar şi pantofi de pînză albăstrii, acum parcă se decolorase, îşi pierduse contururile ameninţătoare şi nu mai putea să inspire nici un respect. Pe faţa preşedintelui se ivi un zîmbet care nu prevestea nimic bun.

Şi cînd celui de-al doilea fiu al locotenentului i se şi părea că totul e pierdut şi că teribila mînie a preşedintelui se va revărsa dintr-un moment în altul pe capu-i roşcovan, de pe puful cel roz veni salvarea.

— Vasea! strigă primul fiu al locotenentului Schmidt, sărind în picioare. Frăţioare dragă! Nu-l mai recunoşti pe frate-tău, Kolea?

Şi primul fiu îl îmbrăţişa pe cel de-al doilea.

— Îl recunosc! Îl recunosc pe fratele meu, Kolea! exclamă Vasea dumirindu-se.

Plăcuta şi neaşteptata lor întîlnire stîrni atîta efuziune şi atît de neobişnuit de puternice îmbrăţişări, încît cel de-al doilea fiu al revoluţionarului din flota Mării Negre ieşi galben-verde din aceste îmbrăţişări. De bucurie, fratele Kolea îl strînsese cam prea tare.

În îmbrăţişarea lor, ambii fraţi se uitau pieziş la preşedinte, de pe a cărui figură nu dispărea expresia acră. De aceea, se văzură nevoiţi să dea proporţii combinaţiei salvatoare şi să înflorească răscoala marinarilor din 1905 cu diverse amănunte din viaţa de toate zilele şi cu întîmplări inedite care au scăpat istoriei partidului. Ţinîndu-se de mîini, fraţii se aşezară pe canapea şi, cu ochii linguşitori mereu la preşedinte, se cufundară în amintiri.

— Ce întîlnire extraordinară! exclamă cu glas prefăcut primul fiu, poftindu-l cu privirea pe preşedinte să participe la sărbătoarea lor familială.

— Da, zise preşedintele cu un glas glacial. Se întîmplă, se întîmplă.

Văzînd că preşedintele se mai afla încă în ghearele îndoielii, primul fiu îşi mîngîie fratele pe buclele roşcate ca de setter şi-l întrebă drăgăstos:

— Dar cînd ai venit din Mariupol? Unde-ai stat? La bunica?

— Da, la ea, murmură cel de-al doilea fiu al locotenentului.

— Şi de ce mi-ai scris atît de rar? Am fost foarte îngrijorat.

— Am fost ocupat, răspunse posac roşcovanul.

Temîndu-se ca nu cumva imprudentul său frate să se intereseze, din iuţeală, şi cu ce a fost ocupat (cînd, de fapt, principala lui ocupaţie, în timpul acesta, fusese să stea în casele de corecţie ale diferitelor republici autonome şi regiuni), cel de-al doilea fiu al locotenentului Schmidt luă el iniţiativa şi întrebă:

— Dar tu de ce nu mi-ai scris?

— Eu ţi-am scris, răspunse fără să stea pe gînduri fratele, simţindu-se cuprins de o colosală voie bună. Ba ţi-am scris chiar recomandat. Am şi recipisele la mine.

Şi băgă mîna într-unul din buzunarele laterale, de unde scoase, într-adevăr, o mulţime de hîrtii îngălbenite, pe care – Dumnezeu ştie de ce – în loc să le arate fratelui, le arătă preşedintelui Comitetului executiv, dar şi acestuia numai de departe.

Oricît de ciudat s-ar părea, la vederea hîrtiuţelor, preşedintele se mai linişti puţin şi amintirile fraţilor începură să devină mai colorate. Roşcovanul, care îşi intrase perfect în rol, povesti – destul de legat, deşi monoton – conţinutul broşurii de mare tiraj Răscoala de pe Oceakov. Fratele său înfrumuseţă expunerea lui aridă cu amănunte atît de pitoreşti, încît preşedintele, care începuse să se calmeze, ciuli din nou urechile.

La urmă, îi lăsă pe fraţi să plece nestingheriţi şi aceştia ieşiră fuga în stradă, răsuflînd uşuraţi.

Fraţii cotiră după colţ şi se opriră.

— Că tot veni vorba de copilărie, spuse primul fiu. În copilărie ucideam pe loc indivizi ca dumneata. Cu praştia!

— De ce? întrebă cel de-al doilea fiu al celebrului tată.

— Aşa sînt legile aspre ale vieţii. Sau, ca să mă exprim mai pe scurt, viaţa ne impune legile sale aspre. De ce te-ai băgat în biroul preşedintelui? N-ai văzut că nu e singur?

— M-am gîndit…

— Aha, te-ai gîndit? Prin urmare, dumneata mai şi gîndeşti cîteodată? Eşti un gînditor. Şi cum te cheamă, gînditorule? Spinoza? Jean-Jacques Rousseau? Marc Aureliu?

Roşcovanul tăcea, sub apăsarea întemeiatei acuzaţii ce i se aducea.

— Ei bine, te graţiez. Îţi dăruiesc viaţa. Şi acum să facem cunoştinţă. Pînă la urmă, sîntem fraţi şi rubedenia impune anumite obligaţii. Pe mine mă cheamă Ostap Bender. Aş putea să aflu care e numele dumitale adevărat?

— Balaganov, se recomandă roşcovanul. Şura Balaganov.

— Nu te întreb de profesiune, urmă politicos Bender, dar bănuiesc care trebuie să fie. Probabil, ceva intelectual? Ai avut multe condamnări anul ăsta?

— Două, răspunse Balaganov cu dezinvoltură.

— Asta nu e bine. De ce îţi vinzi sufletul nemuritor? Omul nu trebuie să aibă de-a face cu justiţia. E o ocupaţie banală. Mă refer la furturi. Fără a mai vorbi de faptul că a fura e un păcat – cu siguranţă că în copilărie mama ţi-a dezvoltat această teorie. În plus, e şi o cheltuială inutilă de forţă şi energie.

Ostap şi-ar mai fi expus multă vreme teoria sa asupra vieţii, dacă Balaganov nu l-ar fi întrerupt.

— Uite colo, zise el, arătînd spre capătul, plin de verdeaţă, al Bulevardului Tinerelor Talente. Vezi un om cu pălărie de pai?

— Văd, răspunse Ostap arogant. Şi ce-i cu el? E guvernatorul insulei Borneo?

— Nu! E Panikovski, zise Şura. Un fiu al locotenentului Schmidt.

Pe alee, în umbra teilor maiestuoşi, mergea – aplecat puţin într-o parte – un cetăţean care trecuse de prima tinereţe. Purta, pe-o ureche, o canotieră cu marginile ferfeniţite. Pantalonii îi erau atît de scurţi, încît i se vedeau şireturile albe ale indispensabililor. Sub mustăţi îi scînteia un dinte de aur, ca o ţigară aprinsă.

— Cum, încă un fiu? făcu Ostap. Începe să fie nostim.

Panikovski se apropie de clădirea Comitetului executiv, descrise îngîndurat un opt în faţa intrării, duse amîndouă mîinile la borurile canotierei, îşi aşeză pălăria într-o ţinută corectă, îşi îndreptă haina şi, oftînd adînc, intră.

— Locotenentul a avut trei fii, zise Bender. Doi deştepţi, al treilea – prost. Trebuie să-l prevenim.

— Nu-i nevoie, se opuse Balaganov. Să se înveţe minte şi altă dată să nu mai încalce convenţia.

— Ce convenţie?

— Aşteaptă, îţi explic eu pe urmă. A intrat, a intrat!

— Sînt un om, în general, invidios, mărturisi Bender. Dar, acum, cred că nu e cazul să-l invidiez. Ai asistat vreodată la o luptă de tauri? Hai să ne uităm.

Cei doi copii ai locotenentului Schmidt, deveniţi prieteni, ieşiră de după colţ şi se apropiară de fereastra biroului preşedintelui.

De partea cealaltă a geamului prăfuit şi murdar, preşedintele şedea şi scria ceva foarte repede. Ca toţi oamenii care scriu, era încruntat. Deodată ridică privirea. Uşa se deschise larg şi în cameră intră Panikovski. Cu pălăria strîns lipită de reverele slinoase ale hainei sale, se opri în faţa biroului şi mişcă mai mult timp din buzele-i groase. Deodată preşedintele se ridică furios de pe scaun şi deschise larg gura. Prietenii auziră un urlet prelung.

Zicînd „Toată lumea înapoi“, Ostap îl trase repede pe Balaganov de la geam. Amîndoi o luară la fugă pe bulevard şi se ascunseră după un copac.

— Scoateţi-vă pălăriile, exclamă Ostap, descoperiţi-vă. Mortul e adus afară.

Nu greşise. Nici nu apucaseră tunetele şi ecourile glasului să se potolească bine, cînd în uşa clădirii Comitetului executiv apărură doi funcţionari spătoşi care-l duceau pe Panikovski. Unul îl ţinea de braţe, celălalt – de picioare.

— Corpul răposatului, relata Ostap, a fost scos pe braţe de rude şi prieteni.

Funcţionarii, ajunşi cu fiul cel prost al locotenentului Schmidt pe treptele din faţa edificiului, începură să-l legene tacticos. Panikovski tăcea, privind cerul albastru.

— După o scurtă ceremonie… începu Ostap.

Şi, în aceeaşi clipă, funcţionarii, după ce mai întîi făcură destul vînt corpului lui Panikovski, îl azvîrliră în stradă.

— …rămăşiţele pămînteşti ale defunctului au fost redate pămîntului, încheie Bender.

Panikovski se izbi de pămînt ca o broască rîioasă. Se sculă repede în picioare şi, aplecîndu-se şi mai mult decît înainte pe o parte, o luă la fugă cu o viteză uimitoare pe Bulevardul Tinerelor Talente.

— Ei, acum povesteşte-mi, zise Ostap, cum a încălcat acest ticălos convenţia şi despre ce convenţie e vorba?

Capitolul II

Cei treizeci de fii ai locotenentului Schmidt

Dimineaţa atît de agitată se terminase. Fără să se fi înţeles înainte, Bender şi Balaganov se depărtară cu paşi repezi de Comitetul executiv. Pe strada principală, într-o cotiugă, se transporta o şină lungă, albastră, care făcea ca strada să răsune de un huruit atît de îngrozitor, ca şi cum căruţaşul, în straie pescăreşti din pînză de cort, n-ar fi dus o şină, ci un instrument muzical asurzitor. Razele soarelui săgetau aprig vitrina magazinului de material didactic, unde, deasupra unor globuri, cranii şi a unui ficat de beţiv făcut din carton şi vopsit în culori vesele, se îmbrăţişau prieteneşte două schelete. În vitrina sărăcăcioasă de alături a unui atelier de ştampile şi sigilii, locul cel mai mare îl ocupau tăbliţele smălţuite purtînd următoarele inscripţii: „Închis pe timpul prînzului“, „Între orele 2 şi 3 pauză de prînz“, „Închis în timpul pauzei de prînz“, „Magazinul este închis“, o tăbliţă numai cu „Închis“ şi, în sfîrşit, o tablă neagră, impunătoare, pe care scria cu litere de aur: „Închis pentru inventar“. După cîte se pare, aceste avize categorice constituiau marfa cea mai cerută în oraşul Arbatov. Cu privire la celelalte sectoare ale vieţii, atelierul de ştampile şi sigilii nu se manifesta decît printr-o singură tăbliţă albastră: „Îngrijitoarea de serviciu“.

Apoi, unul după altul, urmau trei magazine de instrumente de suflat, mandoline şi balalaici. Trompetele de alamă, de o strălucire desfrînată, tronau pe treptele vitrinei acoperite cu percal roşu. Deosebit de frumos era basul helicon. Era atît de voinic şi se încălzea cu atîta trîndăvie la soare, răsucit ca un colac, încît n-ar fi trebuit ţinut într-o vitrină, ci în parcul zoologic din capitală, undeva, între elefant şi şarpele boa, ca în zilele nelucrătoare părinţii să-şi ducă copiii să-l vadă şi să spună: „Iată, puiule, pavilionul heliconului. Acum heliconul doarme, dar cînd o să se trezească, o să înceapă să trîmbiţeze negreşit“. Iar copiii să privească trompeta aceasta uimitoare cu ochii lor mari şi curioşi.

Altă dată, Ostap Bender ar fi stat să admire bucuros şi balalaicile noi, mari cît o casă de la ţară, şi plăcile de patefon, îndoite din pricina căldurii, şi tobele pentru pionieri, vopsite în culori atît de îndrăzneţe, care îţi sugerau că glontele e floare la ureche, iar baioneta e totul, dar acum nu-i ardea de asta. Îi era foame.

— Cu siguranţă că dumneata te afli la marginea prăpastiei financiare? îl întrebă pe Balaganov.

— Te referi la bani? zise Şura. N-am mai văzut un ban de o săptămînă.

— În cazul ăsta, tinere, o să sfîrşeşti rău, spuse Ostap pe un ton sentenţios. Prăpastia financiară este cea mai adîncă dintre toate şi te poţi afunda în ea pe toată viaţa. Dar, hai, nu mai fi amărît. Am izbutit totuşi să ciugulesc trei bonuri de masă. I-am căzut cu tronc la inimă preşedintelui Comitetului executiv de cum m-a văzut.

Dar cei doi fraţi de lapte nu reuşiră să profite de bunătatea părintelui oraşului. Pe uşa cantinei „Fostul prieten al stomacului“ atîrna un lacăt mare, acoperit cu ceva care semăna în acelaşi timp a rugină şi a caşă de hrişcă.

— Bineînţeles, spuse cu amărăciune Ostap. Cu ocazia inventarierii şniţelelor, au închis cantina pentru totdeauna. Va trebui să ne dăm trupul pradă particularilor.

— Particularii vor bani gheaţă, obiectă Balaganov cu o voce surdă.

— Ei, nu vreau să te mai chinuiesc. Află că preşedintele a revărsat asupra buzunarelor mele o ploaie de aur, în valoare totală de opt ruble. Dar să ţii seama, stimate Şura, că n-am intenţia să te hrănesc de pomană. Pentru fiecare vitamină pe care ţi-o voi oferi, îţi voi cere o mulţime de mici servicii.

În oraş nu exista însă sector particular şi fraţii luară masa în grădina de vară a cooperativei „Scînteia“, unde afişe speciale aduceau la cunoştinţa cetăţenilor o ultimă inovaţie arbatoviană în domeniul alimentaţiei publice:

 

 

VINDEM BERE

NUMAI SINDICALIŞTILOR

 

 

— Ne-om mulţumi cu cvas, ce să facem? spuse Balaganov.

— Cu atît mai mult, adăugă Ostap, cu cît aici cvasul este preparat de un artel⁸ de particulari care simpatizează cu puterea sovietică. Ei, şi-acum povesteşte-mi de ce anume s-a făcut vinovat derbedeul de Panikovski. Îmi plac poveştile cu găinării.

Sătul, Balaganov se uită recunoscător la salvatorul său şi începu să povestească. Povestirea lui ţinu vreo două ore, dar furniza informaţii extrem de interesante.

În toate domeniile activităţii umane, ofertele şi cererile de muncă sînt reglementate de organe speciale. Un actor va pleca la Omsk numai dacă ştie sigur că nu are de ce să se teamă de concurenţă şi că nu există acolo alţi pretendenţi la rolul său de ibovnic insensibil sau de servitor care spune: „Masa e servită“. Feroviarii sînt tutelaţi de scumpele lor comitete sindicale, care publică în ziare anunţuri prin care informează că hamalii fără ocupaţie nu pot spera să găsească un post la calea ferată Sîzran-Viazma sau că pe linia ce trece prin Asia Centrală e nevoie de patru cantonieri. Un expert merceolog publică un anunţ în ziar şi ţara întreagă află că există pe lume un astfel de expert cu o vechime de zece ani în cîmpul muncii şi care, din motive familiale, renunţă la slujba din Moscova pentru un post în provincie.

Totul este reglementat, totul merge pe drumuri bătătorite şi îşi urmează circuitul în deplină conformitate cu legea şi sub ocrotirea ei.

Numai pe piaţa unei categorii aparte de escroci, care se dau drept fiii locotenentului Schmidt, domneşte haosul. Anarhia a surpat din temelii corporaţia descendenţilor locotenentului. De aceea ei nu puteau să tragă din profesiunea lor avantajele pe care aceasta, fără îndoială, le putea aduce.

E greu de găsit un alt cîmp de operaţii potrivit pentru tot soiul de impostori decît întinsul nostru stat care geme de gestionari, conducători administrativi şi activişti pe tărîm social, care sînt fie peste măsură de suspicioşi, fie nemaipomenit de creduli.

Prin toată ţara circulă, şantajînd şi cerşind, falşi nepoţi ai lui Karl Marx, nepoţi inexistenţi ai lui Friedrich Engels, fraţi de-ai lui Lunacearski, verişoare de-ale Clarei Zetkin, sau, în cel mai rău caz, urmaşi ai celebrului anarhist, prinţul Kropotkin.

De la Minsk pînă la strîmtoarea Bering şi de la Nahicevan de pe rîul Araks pînă la Ţara lui Franz Joseph, intră în clădirile comitetelor executive, coboară în gări şi circulă, preocupate, în birje, rude ale oamenilor mari, veşnic grăbite, cu foarte multă treabă.

O vreme, oferta rudelor a depăşit însă cererea şi pe această piaţă sui generis s-a instalat criza. Se simţea nevoia unor reforme. Şi, încetul cu încetul, nepoţii lui Karl Marx, urmaşii lui Kropotkin, ai lui Engels şi alţii asemenea au pus ordine în activitatea lor, cu excepţia nedisciplinatei corporaţii a copiilor locotenentului Schmidt, care – întocmai ca seimul polonez – a rămas mai departe sfîşiată de anarhie. Aceşti descendenţi s-au nimerit a fi brutali, hrăpăreţi şi hapsîni şi s-au stînjenit mereu, unul pe altul, în activitatea lor.

Şura Balaganov, care se socotea primul născut al locotenentului, era îngrijorat de-a binelea de situaţia creată. Întîlnea tot mai des tovarăşi de corporaţie, care secătuiseră complet cîmpiile roditoare ale Ucrainei şi înălţimile staţiunilor climaterice din Caucaz, unde el se obişnuise să iasă în cîştig.

— Şi ţi-a fost frică de greutăţile crescînde? îl întrebă batjocoritor Ostap.

Dar Balaganov nu sesiză ironia. Sorbi din paharul cu cvas vioriu şi îşi continuă povestirea.

Din această situaţie gravă nu exista decît o singură ieşire: o conferinţă. Şi el a muncit toată iarna la convocarea ei. A scris concurenţilor pe care-i cunoştea personal. Celor pe care nu-i cunoştea, le-a transmis invitaţiile prin nepoţii lui Marx, întîlniţi în drum. În sfîrşit, la începutul primăverii anului 1928 a izbutit să-i adune aproape pe toţi copiii cunoscuţi ai locotenentului Schmidt la Moscova, într-o cîrciumă de lîngă turnul Suharev. Adunarea a fost numeroasă. S-a constatat cu acest prilej că locotenentul Schmidt avea treizeci de fii între optsprezece şi cincizeci şi doi de ani şi patru fiice proaste, cam trecute şi urîte.

Într-un scurt discurs introductiv, Balaganov şi-a exprimat speranţa că fraţii vor găsi un limbaj comun şi vor întocmi în sfîrşit o convenţie pe care însăşi viaţa o impunea ca imperios necesară.

După proiectul lui Balaganov, întreg teritoriul Uniunii Sovietice urma să fie împărţit în treizeci şi patru de sectoare de exploatare, adică egal cu numărul celor adunaţi la conferinţă. Fiecare din copii urma să primească în folosinţă, pe termen nelimitat, cîte un sector. Nici unul dintre membrii corporaţiei nu avea dreptul să treacă hotarele domeniului său şi să pătrundă în teritoriul străin, cu scopul de a vîna cîştiguri.

Nimeni n-a ridicat nici o obiecţie împotriva acestor noi principii de lucru, cu excepţia lui Panikovski care a declarat încă de-atunci că el poate să trăiască şi fără convenţie. Cînd s-a ajuns însă la împărţirea ţării pe sectoare, s-au produs scene dezgustătoare. Înaltele părţi contractante s-au luat din prima clipă la ceartă şi nu s-au mai adresat una alteia decît adăugînd epitete injurioase.

Cearta s-a iscat din pricina împărţirii sectoarelor.

Nimeni nu voia centrele universitare. Nimeni n-avea nevoie de Moscova, Leningrad şi Harkov, trecute prin ciur şi prin dîrmon. Toţi refuzau la unison Republica Germanilor de pe Volga.

— Da’ republica asta e chiar aşa de rea? întreba Balaganov naiv. Mie mi se pare un loc bun. Nemţii sînt oameni civilizaţi, n-au cum să nu-ţi întindă o mînă de ajutor.

— Las’ că ştim noi! Ştim prea bine! ţipau agitaţi copiii. Ţi-ai găsit să capeţi ceva de la nemţi!

Pesemne, nu puţini dintre cei prezenţi stătuseră la răcoare din pricina nemţilor colonişti, atît de suspicioşi.

De o foarte proastă reputaţie se bucurau şi îndepărtatele regiuni din răsărit acoperite de nisipuri. Ele erau acuzate că habar n-au cine-i locotenentul Schmidt.

— Credeţi că aţi dat peste proşti? ţipa Panikovski cu o voce ascuţită. Daţi-mi platoul central al Rusiei şi semnez convenţia.

— Cum? Tot platoul? i-a strigat Balaganov. Poate ai vrea să-ţi dăm şi Melitopolul ca supliment? Sau Bobruiskul?

La auzul cuvîntului „Bobruisk“, toată adunarea a oftat adînc. Toţi erau gata să plece imediat la Bobruisk. Bobruiskul era considerat un loc minunat, extrem de civilizat.

— Bine, dacă nu tot platoul, măcar jumătate, stăruia lacomul Panikovski. La urma urmei, sînt familist, am două familii de întreţinut.

Nu i se dădu însă nici jumătate.

După multă ceartă şi scandal, s-a hotărît ca sectoarele să fie trase la sorţi. S-au făcut treizeci şi patru de bileţele, trecîndu-se pe fiecare cîte un nume geografic. Profitabilul Kursk, ca şi dubiosul Herson, puţin exploatatul Minusinsk, ca şi Aşhabadul cel aproape fără nici o perspectivă, Kievul, Petrozavodskul şi Cita – toate republicile, toate regiunile au fost puse într-o căciulă de blană de iepure, aşteptîndu-şi stăpînii.

Tragerea la sorţi a fost însoţită de exclamaţii vesele, de mormăieli şi de înjurături.

Steaua nefastă a lui Panikovski şi-a spus cuvîntul şi asupra rezultatului final al tragerii: i-a căzut neproductiva şi ranchiunoasa Republică a Germanilor de pe Volga. Furios la culme, a semnat totuşi convenţia.

— Plec acolo, a strigat el. Dar vă previn că dacă nemţii nu mă tratează bine, voi încălca convenţia şi voi trece hotarul!

Balaganov, căruia i-a căzut la sorţi sectorul de aur al Arbatovului, care se învecina cu Republica Germanilor, s-a alarmat şi a declarat pe loc că nu va tolera nici o încălcare a normelor de exploatare.

În tot cazul, lucrurile au fost stabilite şi, după încheierea lucrărilor, cei treizeci de fii şi cele patru fiice ale locotenentului Schmidt au plecat la lucru fiecare în sectorul lui.

— Şi-acum, ai văzut şi dumneata, Bender, cum a încălcat nemernicul ăsta convenţia, îşi încheie povestirea Şura Balaganov. Cutreieră de mult prin sectorul meu, numai că pînă acum n-am izbutit să-l prind.

Contrar aşteptărilor lui Balaganov, Ostap nu condamnă fapta urîtă a lui Panikovski. Bender şedea comod pe scaun şi se uita nepăsător drept înainte. Pe zidul înalt din fundul grădinii restaurantului erau desenaţi nişte copaci drepţi şi cu frunzişul bogat, ca într-o litografie. În grădină nu existau copaci adevăraţi, dar umbra pe care o făcea zidul răspîndea o răcoare plăcută şi satisfăcea deplin pe clienţii care erau probabil sindicalişti cu toţii, deoarece beau numai bere şi nu luau nici un fel de gustare.

La un moment dat, de poarta grădinii se apropie, gîfîind, păcănind fără încetare, un automobil verde, pe portiera căruia era scris cu alb în formă de arc: „Hai să vă plimb!“. Dedesubt erau indicate condiţiile plimbării cu gălăgioasa maşină. Trei ruble pe oră, iar pentru o cursă – după învoială. Maşina era goală.

Muşteriii din grădină începură să vorbească între ei în şoaptă, neliniştiţi. Şoferul privi vreo cinci minute, rugător, printre gratiile grilajului şi după ce pierdu, probabil, orice speranţă de a pune mîna pe vreun client, strigă sfidător:

— Taxiul e liber! Poftiţi, vă rog!

Dar nici unul din cetăţeni nu-şi manifestă dorinţa de a se urca în maşina „Hai să vă plimb!“. Ba invitaţia şoferului avu chiar un efect ciudat asupra lor. Lăsară ochii în jos, căutînd să nu privească în direcţia maşinii. Şoferul clătină din cap şi o luă încet din loc. Localnicii se uitau melancolic în urma lui. După cinci minute, automobilul verde trecu în goană nebună pe lîngă grădină, în direcţia inversă. Şoferul sălta pe bancheta lui şi ţipa ceva, dar ce anume, nu se putea desluşi. Maşina era tot goală.

Ostap o urmări cu privirea şi spuse:

— Uite ce e, Balaganov! Eşti un găinar. Nu te supăra. Vreau prin asta să precizez exact ce loc ocupi sub soare.

— Ia mai du-te dracului! făcu, grosolan, Balaganov.

— Te-ai supărat totuşi? Carevasăzică, după părerea dumitale, funcţia de fiu al locotenentului nu-i o ocupaţie de găinar?

— Dar şi dumneata eşti un fiu al locotenentului Schmidt! ţipă Balaganov.

— Eşti un găinar, repetă Ostap. Şi fiu de găinar. Iar copiii dumitale, tot găinari o să fie, băiete! Păi, ce s-a petrecut azi-dimineaţă nici măcar nu poate fi numit incident. A fost o simplă întîmplare, un capriciu de artist. Un gentleman, în căutarea unei bancnote de zece ruble. Nu e în firea mea să umblu după cîştiguri meschine. Şi ce profesiune mai e şi asta, Doamne iartă-mă?! Fiu al locotenentului Schmidt, cît timp mai poţi să fii? Să zicem încă un an, încă doi. Şi pe urmă? Pe urmă buclele dumitale roşcate vor ajunge să fie cunoscute ca un cal breaz, şi oamenii vor începe, pur şi simplu, să te ia la bătaie.

— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă tulburat Balaganov. Cum să-ţi cîştigi pîinea cea de toate zilele?

— Trebuie să ai idei, spuse grav Ostap. Pe mine, de pildă, mă hrănesc ideile. Eu nu întind mîna după rubla amară a comitetelor executive. Am ţeluri mai înalte. După cum văd, dumneata iubeşti dezinteresat banii. Spune-mi, ce sumă te-ar aranja?

— Cinci mii, răspunse repede Balaganov.

— Pe lună?

— Pe an.

— Atunci, drumurile noastre se despart. Eu am nevoie de cinci sute de mii. Şi, pe cît se poate, toţi banii o dată, nu în rate.

— Poate că ai accepta totuşi în rate? întrebă răzbunătorul Balaganov.

Ostap se uită atent la interlocutorul său şi răspunse foarte serios:

— Aş accepta şi în rate, dar mi-ar trebui toţi odată.

Balaganov era cît pe ce să facă o glumă şi în legătură cu această frază, dar cînd se uită la Ostap, nu mai zise nimic. Avea în faţa lui un atlet cu trăsături atît de bine conturate, de parcă era o efigie de pe o monedă antică. De-a curmezişul gîtului său brun se vedea o cicatrice albă. În ochi îi strălucea o veselie ameninţătoare.

Balaganov simţi deodată o dorinţă de nestăvilit de a lua poziţia de drepţi. Ba simţi şi nevoia de a-şi drege glasul, chihăind uşor, aşa cum fac oamenii cu funcţii nu prea mari, atunci cînd stau de vorbă cu vreun tovarăş mai mare în grad. Şi, într-adevăr, după ce-şi drese glasul, întrebă stînjenit:

— Dar pentru ce-ţi trebuie atît de mulţi bani… şi dintr-odată?

— De fapt, am nevoie de mult mai mulţi, răspunse Ostap. Cinci sute de mii reprezentînd un minimum, vorbesc de cinci sute de mii de ruble stabilizate. Vreau să plec, tovarăşe Şura, vreau să plec foarte departe, la Rio de Janeiro.

— Ai rude acolo? întrebă Balaganov.

— Dar ce, semăn eu a om care poate să aibă rude?

— Nu, dar…

— N-am rude, tovarăşe Şura. Sînt singur pe lume. Am avut un tată supus turc, dar şi acesta a murit demult, după o suferinţă cumplită. Dar nu asta e problema. Încă din copilărie vreau să plec la Rio de Janeiro. Dumneata, desigur, nici nu ştii de existenţa acestui oraş.

Balaganov clătină îndurerat din cap. Dintre metropolele universale ale culturii, el nu cunoştea, în afară de Moscova, decît Kievul, Melitopolul şi Jmerinka. Şi, în general vorbind, era convins că pămîntul este plat.

Ostap aruncă pe masă o foaie ruptă dintr-o carte.

— E o pagină din Mica Enciclopedie sovietică. Iată ce scrie aici despre Rio de Janeiro: „1.360.000 locuitori…“ Aşa… „Un număr considerabil de mulatri…“ „Aşezat într-un mare golf al Oceanului Atlantic…“ Aha, uite am găsit: „Străzile din centrul oraşului nu sînt mai prejos de străzile din cele mai importante oraşe ale lumii, în ceea ce priveşte luxul magazinelor şi măreţia clădirilor“. Îţi dai seama, Şura? Nu sînt deloc mai prejos! Mulatri, golf, export de cafea, ca să zicem aşa, dumping de cafea, charlestonul Fata mea o are mititea şi… ce să mai vorbim! Îţi dai şi dumneata seama ce perspective. Un milion şi jumătate de oameni şi absolut toţi în pantaloni albi. Vreau să plec de aici. În ultimul an, între mine şi puterea sovietică s-au ivit divergenţe cît se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul. Acum pricepi pentru ce am nevoie de atîţia bani?

— Dar de unde o să iei cinci sute de mii? întrebă încet Balaganov.

— De oriunde, răspunse Ostap. Arată-mi numai un om bogat şi îi iau imediat banii.

— Cum? Te gîndeşti la omor? întrebă şi mai încet Balaganov, aruncînd pe furiş o privire spre mesele vecine, unde cetăţenii din Arbatov închinau unul în sănătatea altuia.

— Ştii că n-ar fi trebuit să semnezi aşa-numita convenţie de la Suharev, spuse Ostap. După cîte văd, acest efort intelectual te-a epuizat rău de tot. Te tîmpeşti văzînd cu ochii. Bagă-ţi bine în cap că Ostap Bender n-a ucis niciodată. El a fost, ce-i drept, asasinat. Dar, personal, e curat în faţa legii. Desigur, nu sînt un heruvim. N-am aripi, dar respect Codul penal. Asta-i slăbiciunea mea.

— Şi în ce fel te gîndeşti să-ţi procuri banii?

— În ce fel mă gîndesc să mi-i procur? Procurarea sau exproprierea de fonduri variază după împrejurări. Personal, cunosc patru sute de metode relativ cinstite de a-i procura. Dar nu-i vorba de metode. Nenorocirea e că astăzi nu mai sînt oameni bogaţi. De aceea situaţia mea e îngrozitoare. Un altul s-ar fi năpustit, desigur, asupra vreunei instituţii de stat lipsită de apărare, dar asta nu-mi stă în obicei. Cunoşti doar respectul ce-l am pentru Codul penal. Nu e nici o treabă să jefuieşti un colectiv. Dă-mi numai un individ mai bogat. Dar, din nefericire, acest individ nu există.

— Cum poţi să spui una ca asta? exclamă Balaganov. Există oameni foarte bogaţi.

— Şi îi ştii? întrebă repede Ostap. Poţi să-mi indici numele şi adresa exactă măcar a unui singur milionar sovietic? Şi totuşi ei există, trebuie să existe. Din moment ce prin ţară circulă bancnote, trebuie să existe şi oameni care să le aibă în cantităţi mari. Dar cum să descoperi un învîrtit din ăsta?

Şi Ostap oftă. Se vedea că de mult rîvnea la un individ bogat.

— Ce plăcut e, spuse el dus pe gînduri, să lucrezi cu un milionar legal într-un stat burghez bine organizat, cu străvechi tradiţii capitaliste. Acolo, milionarul e o figură populară. Adresa lui o ştie toată lumea. Stă într-o vilă, undeva la Rio de Janeiro. Te duci de-a dreptul la el, cînd ştii că e acasă şi – încă din antreu – imediat după ce i-ai spus bună ziua, i-ai şi luat banii. Şi toate astea – bagă de seamă – cu frumuşelul, politicos: „Hallo, sir, nu fiţi emoţionat. Sînt nevoit să vă deranjez un pic. All right. Gata“. Asta-i tot. Civilizaţie! Ce poate fi mai simplu? Un gentleman face în societatea altor gentlemeni micul său business. Numai nu trebuie să tragă cu pistolul în lustre, că-i de prisos. Pe cînd la noi… Doamne, Doamne! Trăim într-o ţară rece. La noi totul e ascuns, totul e clandestin. Pe milionarul sovietic nu-l poate descoperi nici măcar Comisariatul poporului pentru finanţe, cu tot aparatul său fiscal ultraforte. El – vorbesc de milionar – s-ar putea să şadă chiar în clipa asta în această aşa-zisă grădină de vară, la măsuţa de alături şi să bea bere „Tip Top“ de patruzeci de copeici ţapul. De-asta mi-e ciudă!

— Prin urmare, întrebă Balaganov după un timp, asta înseamnă că dacă ai da peste un milionar din ăştia camuflaţi, atunci…?

— Nu mai continua. Ştiu ce vrei să spui. Nu, nu e ceea ce-ţi închipui dumneata. Defel! Nici nu-l voi înăbuşi cu o pernă, nici nu-i voi crăpa capul cu patul revolverului. Şi, în general, nu voi face nici un fel de prostie. Ah, numai de-aş descoperi un astfel de individ! Aş face în aşa fel, încît să-mi aducă chiar el banii pe o farfurioară cu chenar albastru.

— Ar fi foarte frumos, zise Balaganov zîmbind încrezător. Cinci sute mii pe o farfurioară cu chenar albastru.

Se sculă în picioare şi începu să se învîrtească în jurul mesei. Plescăia amar din limbă, se oprea, deschidea gura, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar apoi se răzgîndea, se aşeza la masă şi iar se ridica. Ostap urmărea nepăsător mişcările lui Balaganov.

— Să-i aducă chiar el? întrebă deodată Balaganov cu o voce scîrţîitoare. Pe farfurioară? Şi dacă n-o să-i aducă? Da’ unde e Rio de Janeiro ăsta? Departe? Nu, nu se poate ca toată lumea să umble în pantaloni albi. Lasă-te de bancurile astea, Bender. Cu cinci sute mii se poate trăi foarte bine şi la noi.

— Fără discuţie, fără discuţie, răspunse vesel Ostap, se poate trăi. Dar nu bate din aripi degeaba. De unde îi iei?

Pe fruntea senină şi netedă a lui Balaganov apăru deodată o cută adîncă. El se uită şovăitor la Ostap, apoi spuse:

— Cunosc eu un milionar din ăştia. Poate iese treaba.

Veselia dispăru într-o clipă de pe faţa lui Bender. Figura i se împietri şi căpătă iarăşi contururi de medalie.

— Hai, te cară, îi zise el. Nu dau de pomană decît sîmbăta, aşa că nu-mi umbla mie cu cioara vopsită.

— Pe cuvînt de onoare, monsieur Bender!…

— Ascultă, Şura, dacă vrei să mă iei pe franţuzeşte te rog să nu-mi spui monsieur, ci citoyen, care înseamnă cetăţean. Şi, fiindcă veni vorba, unde stă, mă rog, milionarul dumitale?

— La Cernomorsk.

— Bineînţeles. Mă aşteptam la una ca asta. Cernomorsk! Acolo, chiar şi înainte de război, dacă un om avea 10.000 de ruble, se zicea despre el că-i milionar. Iar acum… pot să-mi închipui! Nu, astea sînt aiureli!

— Ba nu, lasă-mă să-ţi explic. E un milionar adevărat. Ascultă, Bender, de curînd am fost acolo… la puşcărie…

 

După zece minute, fraţii de lapte părăsiră grădina de vară a cooperativei în care se servea bere. Marele maestru al combinaţiilor se simţea ca un chirurg care are de făcut o operaţie extrem de serioasă. Totul era gata. În casoletele electrice fierb comprese şi feşe, o soră de caritate, în togă albă, se mişcă fără s-o auzi pe pardoseala de mozaic, diferite instrumente medicale din faianţă şi nichel strălucesc, bolnavul e întins pe masa de sticlă cu ochii daţi languros peste cap, iar în aerul încălzit special pluteşte un miros de gumă nemţească de mestecat. Chirurgul, cu braţele întinse în lături, se apropie de masa de operaţie, ia de la asistent un bisturiu sterilizat şi îi spune pe un ton sec bolnavului: „Haida, nene, leapădă-ţi izmenele“.

— Totdeauna mi se întîmplă aşa, spuse Bender cu ochii scînteietori. Sînt nevoit să încep o afacere de un milion cu o simţitoare lipsă de valori monetare. Tot capitalul meu de bază, rulant şi de rezervă, se ridică la cinci ruble… Cum ai zis că-l cheamă pe milionarul clandestin?

— Koreiko, răspunse Balaganov.

— Da, da, Koreiko. Superb nume. Şi susţii că nimeni nu ştie de milioanele lui?

— Nimeni, în afară de mine şi de Prujanski. Dar, după cum ţi-am mai spus, Prujanski mai are de stat în puşcărie vreo trei ani. Să-l fi văzut cum se văita şi bocea cînd am fost eliberat! Simţea, se vede, că n-ar fi trebuit să-mi povestească de Koreiko.

— Că ţi-a dezvăluit dumitale secretul, asta e un fleac. Nu din pricina asta se văita şi bocea el. Presimţea, pesemne, că dumneata o să-mi povesteşti mie. Şi asta e pagubă într-adevăr serioasă pentru bietul Prujanski. Pînă o s-apuce el să iasă din puşcărie, Koreiko îşi va afla consolarea numai în cunoscuta zicătoare: Sărăcia nu-i păcat.

Ostap îşi scoase cascheta de vară şi, fluturînd-o, întrebă:

— Am vreun fir de păr alb?

Balaganov îşi supse burta, desfăcu picioarele astfel ca între vîrfuri să încapă un pat de armă şi, cu glas de leat din flancul drept, răspunse:

— Nici unul, să trăiţi!

— Atunci, o să am. Va trebui să dăm bătălii grele. Şi dumneata o să încărunţeşti, Balaganov.

Pe neaşteptate Balaganov chicoti prosteşte:

— Cum ai spus? O să aducă chiar el banii pe o farfurioară cu chenar albastru?

— Mie, pe o farfurioară, spuse Ostap, dumitale, pe o sucupă.

— Şi cum rămîne cu Rio de Janeiro? Aş vrea să umblu şi eu în pantaloni albi.

— Rio de Janeiro este visul de aur al copilăriei mele, răspunse cu severitate marele maestru al combinaţiilor. Nu-l atinge cu laba dumitale. Să trecem la fapte. Trupele de linie să fie trimise la dispoziţia mea. Unităţile trebuie să ajungă în oraşul Cernomorsk în termenul cel mai scurt. Ţinuta de defilare. Gornişti, un marş! Parada o voi comanda eu!

Capitolul III

Dumneata cu benzina – noi cu ideile

Cu un an înainte ca Panikovski să fi încălcat convenţia, pătrunzînd în sectorul exploatat de altul, în oraşul Arbatov îşi făcuse apariţia primul automobil. Întemeietorul autoturismului la Arbatov a fost un şofer pe nume Kozlevici.

Ceea ce îl adusese la volan era hotărîrea de a începe o viaţă nouă. Viaţa de pînă atunci a lui Adam Kozlevici fusese plină de păcate. Încălcase de nenumărate ori Codul penal al RSFSR⁹, şi anume articolul 162, care reglementează luarea pe ascuns a bunurilor altuia (furtul).

Acest articol cuprinde multe paragrafe, dar Adam cel plin de păcate era complet străin de punctul „a“ (furt săvîrşit fără folosirea unor mijloace tehnice). Acesta era ceva prea primitiv pentru el. Punctul „d“, care prevede o pedeapsă cu privaţiune de libertate pînă la cinci ani, nu-i convenea pentru alt motiv. Lui Adam nu-i plăcea să stea multă vreme în închisoare. Aşa încît (dat fiind că, încă din copilărie, se simţise atras mai ales de tehnică), se încadrase cu tot sufletul în paragraful „c“ (furt săvîrşit prin folosirea unor mijloace tehnice fie în repetate rînduri, fie în acord prealabil cu alte persoane, în gări, porturi, pe vapoare, în trenuri şi în hoteluri).

Dar Kozlevici avea ghinion. Era prins şi-atunci cînd se folosea de mijloacele tehnice preferate, şi atunci cînd nu recurgea la ele. Era prins şi în gări, şi în porturi, şi pe vapoare, şi în hoteluri. Era prins şi în trenuri. Era prins chiar şi atunci cînd, în disperare de cauză, se apuca să fure bunurile altuia, în acord cu alte persoane.

După ce a stat la puşcărie vreo trei ani în total, Adam Kozlevici a ajuns la concluzia că e mult mai comod să aduni, pe faţă, bunuri de-ale tale, decît să-ţi însuşeşti, pe ascuns, bunurile altuia. Această concluzie i-a potolit sufletul zbuciumat. A devenit un deţinut model, a început să scrie versuri demascatoare la gazeta închisorii, intitulată Soarele răsare şi apune, şi s-a apucat să muncească cu rîvnă la atelierul mecanic al casei de corecţie. Penitenciarul a avut asupra lui o influenţă binefăcătoare. Şi Kozlevici Adam Kazimirovici, în vîrstă de 46 de ani, fiu de ţăran din fostul judeţ Censtohov, necăsătorit, recidivist, a ieşit din închisoare om cinstit.

După ce a lucrat doi ani de zile într-un garaj din Moscova, şi-a cumpărat, de ocazie, un automobil atît de vechi, încît apariţia lui pe piaţă putea fi explicată numai prin lichidarea vreunui muzeu de automobile. Piesa aceasta rară i-a fost vîndută cu 190 de ruble. Întrucît, Dumnezeu ştie de ce, automobilul se vindea împreună cu un palmier artificial, fixat într-un hîrdău verde, el a fost nevoit să cumpere şi palmierul. Cu palmierul a fost cum a fost, dar cu maşina Adam a avut multă bătaie de cap: a trebuit mai întîi să caute prin pieţe piesele care lipseau, apoi să repare pernele şi să facă o nouă instalaţie electrică. În sfîrşit, ca o încununare a tuturor reparaţiilor, a vopsit maşina într-o culoare ca şopîrla. Nimeni n-ar fi putut spune de ce rasă era maşina, dar Adam Kazimirovici susţinea că este un Lorraine-Dietrich¹⁰ şi, pentru a o dovedi, a fixat de radiator o tăbliţă de aramă cu marca fabricii Lorraine-Dietrich. Nu-i mai rămînea acum decît s-o transforme într-un taxi particular, lucru pe care Kozlevici îl visa de mult.

În ziua cînd Adam Kazimirovici se pregătea să-şi scoată pentru prima oară progenitura în lume şi s-o expună într-o staţie de taxiuri, se petrecu un eveniment trist pentru toţi şoferii particulari. Sosiră la Moscova 120 de taxiuri marca Renault, mici şi negre, parcă erau nişte Browning-uri. Kozlevici nici nu încercă măcar să concureze cu ele. Dădu palmierul în păstrare la ceainăria Versailles, a birjarilor, şi plecă să lucreze în provincie.

Arbatovul, unde nu existau mijloace de transport auto, îi plăcu şoferului şi hotărî să rămînă acolo pentru totdeauna.

Adam Kazimirovici se şi vedea lucrînd cu sîrguinţă, cu voie bună şi, mai ales, cu cinste, pe ogorul taxiului de piaţă. Se închipuia stînd dimineaţa pe frig, în faţa gării şi aşteptînd trenul de Moscova. Încotoşmănat într-o manta de piele brun-roşcată şi cu nişte ochelari de aviator pe frunte, oferă prietenos hamalilor ţigări. Undeva, mai în spate, se înghesuie birjarii îngheţaţi. Ochii le lăcrimează de ger şi-şi scutură mantalele groase albastre. Dar iată că se aude clopoţelul de la gară. Semnalul! A sosit trenul. Călătorii ies în piaţa gării şi se opresc încîntaţi lîngă maşină. Nu se aşteptau ca în acest pierdut colţişor de provincie să se găsească taximetre. Tot claxonînd, Kozlevici îi duce cu cea mai mare viteză la Casa ţăranului.

Nu mai pridideşte de lucru toată ziulica, căci fiecare e bucuros să folosească serviciile rapide ale locomoţiei mecanice. Kozlevici şi credinciosul lui Lorraine-Dietrich participă, vrînd-nevrînd, la toate nunţile, excursiile şi ceremoniile din tîrg. Dar cel mai mult are de lucru vara. Duminica, pleacă afară din oraş cu maşina lui familii întregi. Rîsetele senine ale copiilor răsună ca nişte clopoţei, eşarfele şi panglicile flutură în vînt, femeile flecăresc vesele, iar capii de familie se uită cu respect la spinarea şoferului îmbrăcată în piele şi-l întreabă cum stau lucrurile în ce priveşte automobilele în Statele Unite ale Americii de Nord (dacă este adevărat, printre altele, că Ford îşi cumpără în fiecare zi altă maşină).

Aşa vedea Kozlevici viaţa lui cea nouă şi frumoasă la Arbatov. Dar realitatea dărîmă în cel mai scurt timp castelul din Spania pe care şi-l făurise în imaginaţie, cu toate turnuleţele, podeţele şi flamurile lui.

Mai întîi îi jucă renghiul mersul trenurilor. Acceleratele şi expresele treceau prin gara Arbatov fără să oprească, luînd din mers bastoanele-pilot şi aruncînd, tot din mers, poşta urgentă. Trenurile mixte treceau numai de două ori pe săptămînă şi lăsau la Arbatov mai mult oameni mărunţi, din cei veniţi cu plîngeri, şi cîrpaci veniţi cu bocceluţe, calapoade şi jalbe. De obicei, călătorii sosiţi cu trenurile mixte nu luau maşina. Excursii şi petreceri nu se făceau, iar la nunţi, Kozlevici nu era invitat. Arbatovenii se obişnuiseră să angajeze pentru nunţi birjari care, în asemenea ocazii, împleteau în coamele cailor trandafiri şi crizanteme de hîrtie, ceea ce plăcea foarte mult naşilor.

Dar, ce-i drept, plimbări în afara oraşului se făceau cu duiumul. Însă ele nu erau deloc aşa cum le visase Adam Kazimirovici. Nici tu copii, nici tu eşarfe fluturătoare, nici tu ciripit voios.

Chiar în prima seară, luminată de felinarele anemice, cu gaz, ale Arbatovului, patru bărbaţi se apropiară de Adam Kazimirovici, care stătuse toată ziua de pomană în piaţa Spaso-Kooperativnaia. Ei cercetară îndelung cu privirea maşina, fără să scoată o vorbă. Apoi, unul dintre ei, un cocoşat, întrebă cu jumătate gură:

— Oricine poate să se plimbe cu asta?

— Oricine, răspunse Kozlevici mirat de timiditatea cetăţenilor din Arbatov. Cinci ruble pe oră.

Bărbaţii începură să vorbească între ei în şoaptă. Şoferul prinse cu urechea nişte oftaturi ciudate şi cuvintele: „Ce ziceţi, tovarăşi, facem o plimbare acum, după şedinţă? Oare cadrează? Cîte o rublă şi douăzeci şi cinci de căciulă nu e scump. La urma urmei, de ce să nu cadreze?“.

Şi pentru prima oară, maşina încăpătoare primi la sînul ei de percal cetăţeni get-beget arbatoveni. Cîteva minute ei nu scoaseră nici o vorbă, impresionaţi de viteză, de mirosul fierbinte al benzinei şi de şuieratul vîntului. Apoi, cuprinşi parcă de o presimţire tulbure, începură să cînte încetişor: „Repezi ca valul trec zilele noastre“. Kozlevici băgă maşina în viteza a treia. Trecură în goană pe lîngă silueta întunecată a unei gherete de alimente şi taxiul ieşi afară din oraş, pe şoseaua scăldată în lumina lunii.

„Zi de zi tot mai scurt ni-i drumul spre mormînt“, cîntau languros pasagerii. Li se topea inima de milă de ei înşişi, îi durea sufletul că nu fuseseră niciodată studenţi. Refrenul îl cîntau fortissimo: „Cîte unul mic de vodcă sau de rom, tirlim-bom-bom, tirlim-bom-bom“.

— Stai! ţipă deodată cocoşatul. Hai înapoi! Mă arde la inimă.

Se întoarseră în oraş şi luară mai multe sticluţe albe şi o cetăţeancă lată în umeri. În cîmp, făcură o tabără, se aşezară la o masă stropită cu vodcă, iar apoi dansară polca fără muzică.

Obosit de aventura aceasta nocturnă, Kozlevici moţăi a doua zi tot timpul la volan, pe locul pe care şi-l alesese ca staţie. Pe seară, se prezentă iar grupul din ajun, de data asta gata chercheliţi; se instalară din nou în maşină şi se plimbară toată noaptea afară din oraş. A treia zi, povestea se repetă. Şi chefurile nocturne ale bandei vesele de sub conducerea cocoşatului durară două săptămîni în şir. Bucuriile automobilismului avură asupra clienţilor lui Adam Kazimirovici un efect ciudat: feţele li se umflaseră, şi pe întuneric se vedeau albe ca nişte perne. Cocoşatul, căruia îi atîrna din gură o bucată de salam, semăna cu un vampir.

Deveniseră agitaţi şi, în toiul veseliei, uneori plîngeau. Odată, cocoşatul năbădăios aduse într-o birjă pînă la maşină un sac cu orez. În zori, duseră orezul într-un sat, îl schimbară acolo pe samogon¹¹ şi, în ziua aceea, nu se mai întoarseră în oraş. Băură bruderschaft cu ţăranii, şezînd pe căpiţe de fîn. Iar noaptea aprinseră focuri de tabără şi plînseră cu jale mare, ca niciodată.

În dimineaţa cam mohorîtă din ziua următoare, Cooperativa feroviară „Picherul“, unde cocoşatul era responsabil, iar veselii lui tovarăşi, membri ai consiliului de conducere şi ai comisiei de prăvălie, se închise pentru inventar. Inspectorii rămaseră uimiţi şi indignaţi cînd descoperiră că în magazin nu era nici făină, nici piper, nici săpun de rufe, nici albii ţărăneşti, nici produse textile, nici orez. Rafturile, tejghelele, sertarele şi butoaiele – toate erau goale. Numai în mijlocul magazinului stăteau pe jos, cu gura căscată spre tavan, nişte gigantice cizme de vînătoare, nr. 49, cu talpă galbenă de carton, iar în cabina de sticlă sclipea tulbure casa de bani automată Naţional, al cărei bust nichelat, ca al unei dame, era presărat cu butoane de diferite culori. Curînd după asta, Kozlevici primi acasă o citaţie de la anchetatorul public: era chemat ca martor în afacerea delapidării de la cooperativa „Picherul“.

Cocoşatul şi prietenii lui nu mai apărură deloc şi maşina verde şomă vreo trei zile.

Noii pasageri, întocmai ca şi primii, veneau după ce se lăsa întunericul. Începeau şi ei cu o plimbare nevinovată, afară din oraş, dar le venea cheful de vodcă de la primii 500 de metri cu maşina. Pesemne că cetăţenii din Arbatov nu-şi puteau închipui cum să foloseşti automobilul în stare de trezie şi socoteau vehiculul lui Kozlevici un cuib de desfrîu, unde se cere neapărat să fii destrăbălat, să scoţi ţipete necuviincioase şi în general să-ţi faci de cap.

Abia acum înţelese Kozlevici de ce bărbaţii, cînd treceau ziua prin staţie, pe lîngă maşina lui, îşi făceau cu ochiul şi zîmbeau batjocoritor.

Totul mergea altfel decît îşi închipuise Adam Kazimirovici. Noaptea gonea cu farurile aprinse pe lîngă crîngurile din împrejurimi, auzind în spatele său hîrjoana şi ţipetele clienţilor afumaţi, iar ziua, năuc de nesomn, şedea în faţa anchetatorilor şi dădea declaraţii. Dumnezeu ştie de ce cetăţenii din Arbatov aveau o preferinţă specială să petreacă pe banii statului, ai obştii şi ai cooperativelor. Şi, fără să vrea, Kozlevici se afundă din nou prin labirintul Codului penal, în cadrul articolului 3, care vorbeşte de infracţiuni săvîrşite în timpul serviciului.

Începură procesele. La fiecare din ele, principalul martor al acuzării era Adam Kazimirovici. Depoziţiile lui, corespunzătoare adevărului, îi doborau pe acuzaţi care – înecaţi în lacrimi – recunoşteau tot. El duse la moarte o mulţime de instituţii. Ultima sa victimă a fost filiala instituţiei cinematografice regionale, care turna la Arbatov filmul istoric Stenka Razin şi prinţesa. Toată filiala a fost băgată la răcoare pe timp de şase ani, iar filmul, care prezenta un interes pur judiciar, a fost predat muzeului de corpuri delicte, unde se aflau deja botforii de vînătoare de la cooperativa „Picherul“.

Dar asta îl duse şi pe Adam Kazimirovici la faliment. Oamenii începură să se teamă de maşina verde ca de ciumă. Cetăţenii ocoleau pe diferite străzi piaţa Spaso-Kooperativnaia, unde Kozlevici instalase un stîlp vărgat cu o tăbliţă: „Staţie de taxiuri“. Timp de cîteva luni, Adam nu cîştigă nici un ban şi trăi numai din ceea ce agonisise din plimbările nocturne.

În faţa noii situaţii începu să facă concesii. Pictă cu vopsea albă pe o portiţă a automobilului o inscripţie care i se părea foarte ispititoare: „Hai să te plimb!“ şi reduse preţul de la 5 ruble la 3 ruble pe oră. Dar cetăţenii nu-şi schimbară tactica. Şoferul cutreiera încet oraşul, se oprea pe la instituţii şi striga pe fereastră:

— Ce aer minunat! Facem o plimbare, ce ziceţi?

Funcţionarii scoteau capul pe fereastră şi, în ţăcănitul maşinilor de scris Underwood, îi răspundeau:

— Plimbă-te singur. Asasinule!

— De ce asasin? întreba Kozlevici aproape plîngînd.

— Fiindcă eşti un asasin, îi răspundeau funcţionarii. Dacă se plimbă omul cu tine, e obligat după aia să intre la gherlă.

— Păi n-aveţi decît să vă plimbaţi cu banii voştri! ţipa şoferul cu foc. Cu ai voştri!

La auzul acestor cuvinte, funcţionarii se uitau amuzaţi unul la altul şi închideau ferestrele. Plimbatul cu maşina pe bani proprii li se părea, pur şi simplu, stupid.

Proprietarul maşinii „Hai să te plimb!“ se certă cu tot oraşul. Nu se mai saluta cu nimeni, devenise nervos şi arţăgos. Cînd vedea cîte un funcţionar sovietic purtînd o bluză lungă, caucaziană, cu mîneci bufante, se apropia de el, pe la spate, şi cu un rîs sarcastic îi striga:

— Pungaşilor! Acuş vă bag într-un proces, să rămînă un exemplu pentru toţi. În articolul 109.

Funcţionarul sovietic tresărea, apoi îşi îndrepta, cu un aer indiferent, cureaua cu nituri de argint, cu care se garnisesc de obicei hamurile cailor de corvoadă şi, prefăcîndu-se că apostrofările nu-l privesc pe el, iuţea pasul. Dar răzbunătorul Kozlevici continua să meargă cu maşina alături de cel vizat şi-l bătea la cap, citind monoton dintr-un molitvelnic penal de buzunar:

— „Însuşirea de către un funcţionar a banilor, a valorilor sau a altor bunuri aflate în gestiunea sa datorită funcţiunii pe care o deţine, se pedepseşte…“

Funcţionarul sovietic o ştergea laş, săltîndu-şi părţile moi ale corpului, lăţite de atîta şezut pe scaunul de la birou.

— „…cu pedeapsă privativă de libertate, îi striga Kozlevici, pînă la trei ani.“

Dar toate acestea nu-i aduceau şoferului decît satisfacţie morală. Treburile lui materiale mergeau prost. Economiile i se apropiau de sfîrşit. Trebuia luată o hotărîre. Lucrurile nu mai puteau continua aşa.

Iritat de situaţia asta, Adam Kazimirovici şedea într-o zi în maşina sa şi se uita cu dispreţ la stîlpul caraghios şi tărcat pe care era scris „Staţie de taxiuri“. Începea să priceapă că nu i-a mers cu viaţa cinstită, că Mesia taximetrelor venise prea devreme şi cetăţenii nu crezuseră în el. Kozlevici era atît de cufundat în gîndurile sale triste, încît nici nu băgă de seamă pe cei doi tineri care stăteau de mai demult şi-i admirau maşina.

— Originală construcţie, spuse în sfîrşit unul din ei. Zorile automobilismului! Uită-te şi dumneata, Balaganov, să vezi ce se poate face dintr-o simplă maşină de cusut Singer. Dacă i-ai mai pune un mic dispozitiv, s-ar putea face din ea o minunată legătoare de snopi pentru colhozuri.

— Pleacă de aici, se burzului Kozlevici.

— Ce vorbă e asta „pleacă de aici“? Atunci de ce ai mai pus pe treierătoarea dumitale reclama „Hai să te plimb!“? Poate că prietenul meu şi cu mine vrem să facem o cursă în interes de afaceri? Sau poate vrem să ne plimbăm?

Pentru întîia oară de cînd îşi ducea viaţa la Arbatov, mucenicul automobilismului se lumină la faţă. Sări din maşină şi cu o mişcare sprintenă porni motorul care începu să duduie cu putere.

— Poftiţi vă rog, spuse el. Unde să vă duc?

— De data asta nicăieri, răspunse Balaganov. N-avem bani. Nimic de făcut, tovarăşe mecanic, sărăcie lucie.

— Nu-i nimic, urcaţi-vă! strigă Kozlevici disperat. Vă duc gratis. N-o să beţi? N-o să dansaţi în pielea goală la lumina lunii? Hai să vă plimb!

— De ce nu? Să profităm de ospitalitate, spuse Ostap, aşezîndu-se alături de şofer. Văd că ai un caracter bun. Dar de ce îţi închipui că noi am fi capabili să dansăm în pielea goală?

— Aici toţi sînt aşa, răspunse şoferul ieşind pe strada principală, criminali de stat.

Era chinuit de dorinţa de a împărtăşi cuiva durerea sa. Desigur, cel mai nimerit ar fi fost să vorbească despre aceste suferinţe duioasei sale mame, o femeie cu obrazul plin de zbîrcituri. Ei i-ar fi fost milă de el. Dar madame Kozlevici murise de durere, încă de cînd aflase că fiul ei, Adam, începe să devină cunoscut ca hoţ recidivist. Aşa că şoferul povesti noilor săi clienţi tot istoricul prăbuşirii oraşului Arbatov, sub ale cărui ruine se tîra acum maşina lui verde.

— Ce să mă mai fac? încheie Kozlevici cu tristeţe. Încotro s-o apuc?

Ostap stătu cîteva clipe pe gînduri, aruncă o privire plină de înţeles roşcovanului său asociat şi spuse:

— Toate nenorocirile dumitale vin de la faptul că eşti un căutător al adevărului. Eşti, pur şi simplu, un mieluşel, un baptist ratat. E trist să întîlneşti printre şoferi asemenea stări de spirit demodate. Ai o maşină şi nu ştii unde să pleci. Noi stăm mult mai prost: nu avem maşină. În schimb, ştim unde vrem să plecăm. Vrei să vii cu noi?

— Unde? întrebă şoferul.

— La Cernomorsk, spuse Ostap. Avem acolo o mică chestiune intimă de aranjat. Se va găsi de lucru şi pentru dumneata. Şi apoi, la Cernomorsk antichităţile sînt la preţ şi oamenii se îndeasă bucuroşi să le vadă. Vino cu noi.

La început, Adam Kazimirovici se mulţumi numai să zîmbească, ca o văduvă pe care nimic n-o mai încîntă pe lume. Dar Bender nu-şi precupeţi paleta. El zugrăvi şoferului şovăielnic în culorile cele mai trandafirii şi azurii perspectivele minunate care îl aşteaptă acolo.

— La Arbatov, tot ce mai ai de pierdut sînt lanţurile de rezervă. Pe drum n-o să rabzi foame. Răspund eu de asta. Dumneata cu benzina – noi cu ideile!

Kozlevici opri maşina şi, încă nehotărît, spuse încruntat:

— Benzină nu mai am decît puţină.

— Pentru 50 de kilometri ajunge?

— Ajunge şi pentru 80.

— În cazul acesta, totul e-n regulă. Ţi-am mai spus că nu duc lipsă de idei. Exact la 60 de kilometri de-aici, te va aştepta, chiar la marginea şoselei, un butoi mare de fier cu benzină de avion. Îţi place benzina de avion?

— Îmi place, răspunse timid Kozlevici.

Deodată viaţa îi apăru uşoară şi veselă. Şi simţi numaidecît dorinţa de a pleca la Cernomorsk.

— Şi butoiul ăsta, spuse în încheiere Ostap, îl vei primi absolut gratuit. Ba îţi pot spune ceva mai mult. Vei fi rugat să accepţi această benzină.

— Care benzină? întrebă în şoaptă Balaganov. Ce tot îndrugi baliverne?

Ostap se uită, demn, la pistruii portocalii, presăraţi pe faţa fratelui de sînge, şi răspunse tot în surdină:

— Oamenii care nu citesc ziarele ar trebui, din punct de vedere moral, omorîţi pe loc. Îţi dăruiesc viaţa numai fiindcă sper să te reeduc.

Ostap nu explică ce legătură există între cititul ziarelor şi butoiul cel mare cu benzină care, chipurile, îi aşteaptă la margine de drum şi spuse foarte solemn:

— Declar deschisă marea cursă Arbatov-Cernomorsk… Comandor al echipajului şi al cursei mă numesc pe mine. Şofer al maşinii îl trecem pe… care e numele dumitale? Adam Kozlevici. Cetăţeanul Balaganov este numit mecanic de bord, avînd în plus şi obligaţiile de femeie la toate. Te rog însă un singur lucru, Kozlevici: să acoperi imediat inscripţia „Hai să te plimb!“ cu vopsea. Nu avem nevoie de semne particulare.

După două ore, maşina, care avea acum o pată proaspătă de culoare verde-închis pe una din portiere, ieşi greoi din garaj şi trecu pentru ultima oară pe străzile oraşului Arbatov. În ochii lui Kozlevici lucea speranţa. Alături de el şedea Balaganov, care freca sîrguincios cu o cîrpuliţă piesele de alamă, îndeplinindu-şi cu zel obligaţiile, noi pentru el, de mecanic de bord. Comandorul cursei stătea tolănit pe pernele roşcate din spate, uitîndu-se cu satisfacţie la proaspeţii săi subalterni.

— Adam! strigă el, acoperind scrîşnetul motorului. Cum îi zice teleguţei dumitale?

— Lorraine-Dietrich, răspunse Kozlevici.

— Ce nume mai e şi ăsta? O maşină, ca şi o navă de război, trebuie să aibă un nume propriu. Lorraine-Dietrich-ul dumitale se distinge printr-o admirabilă viteză şi prin frumuseţea nobilă a liniilor. De aceea, propun să dăm maşinii numele de „Antilopa Gnu“. Cine e contra? Perfect! S-a votat în unanimitate.

Scîrţîind din toate mădularele, „Antilopa“ verde trecu în goană pe Bulevardul Tinerelor Talente şi intră în piaţă.

Aici, echipajul „Antilopei“ văzu un tablou ciudat. Din piaţă fugea spre şosea un om încovoiat cu o gîscă albă sub braţ. Cu mîna stîngă îşi ţinea canotiera pe cap să nu-i zboare. El era fugărit de o mulţime de oameni care ţipau, şi se uita într-una înapoi, avînd întipărită, pe faţa lui venerabilă de actor, o expresie de groază.

— E Panikovski! ţipă Balaganov.

— Asistăm la momentul doi al furtului unei gîşte, zise cu sînge rece Ostap. Momentul trei începe după prinderea vinovatului şi este însoţit de o bătaie zdravănă.

Panikovski bănuia pesemne că se apropie momentul trei, căci fugea cît îl ţineau picioarele. De teamă, nu dădea drumul gîştei, şi asta îi scotea din sărite pe urmăritori.

— Articolul 116, zise Kozlevici pe dinafară. Furtul pe ascuns, ca şi cel pe faţă, de vite mari de la populaţia agricolă şi crescătoare de animale.

Balaganov izbucni în hohote de rîs. Îl amuza grozav că violatorul faimoasei convenţii îşi va primi răsplata cuvenită.

Maşina trecu prin mulţimea zgomotoasă şi se îndreptă spre şosea.

— Ajutor! strigă Panikovski cînd „Antilopa“ ajunse în dreptul lui.

— Să te ajute Dumnezeu, îi răspunse Balaganov, aplecîndu-se peste bord.

Şi maşina îl împroşcă pe Panikovski cu un nor de praf roşiatic.

— Luaţi-mă şi pe mine! urlă Panikovski cu ultimele lui forţe, alergînd lîngă maşină. Sînt om de treabă.

Glasurile urmăritorilor se contopeau într-un unic vuiet ameninţător:

— Ce-ar fi să-l luăm pe şnapan cu noi? întrebă Ostap.

— Nu, răspunse cu cruzime Balaganov. Să ştie altă dată ce înseamnă să încalci o convenţie.

Dar hotărîrea lui Ostap era luată.

— Zvîrle pasărea! îi strigă el lui Panikovski şi, adresîndu-se şoferului, urmă: Micşorează viteza.

Panikovski se supuse imediat. Gîsca se ridică de jos înfoiată, îşi scutură penele şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, o porni înapoi spre oraş.

— Urcă sus, spuse Ostap, lua-te-ar dracu’! Dar să nu mai păcătuieşti, că altfel îţi tai mîinile cu braţ cu tot.

Panikovski se prinse de caroserie, se opinti cu burta de portieră, se răsturnă în maşină ca un înotător cînd se urcă în barcă şi, bocănind cu manşetele, căzu pe fund.

— Cu toată viteza înainte, comandă Ostap. Şedinţa continuă.

Balaganov apăsă pe claxon şi, din cornul de alamă, ţîşniră nişte sunete vesele, demodate, care se întrerupeau brusc:

 

Maxixe¹² e un dans minunat, ta-ra-ta…

Maxixe e un dans minunat, ta-ra-ta…

 

Şi „Antilopa Gnu“ se avîntă în cîmpul sălbatic, gonind spre butoiul cu benzină de avion.

Capitolul IV

O valizuţă banală

Un om fără pălărie, cu pantaloni de pînză cenuşii, cu sandale de piele puse pe piciorul gol, aşa cum poartă călugării, şi în cămaşă albă, fără guler, ieşi, aplecînd puţin capul pe portiţa scundă a casei cu numărul 16. Cînd ajunse pe trotuarul pavat cu dale de piatră albăstrii, se opri şi zise încet:

— Azi e vineri. Prin urmare, trebuie să mă duc iar la gară.

După ce rosti aceste cuvinte, omul în sandale se uită repede în urmă. Avusese impresia că în spatele lui se află un cetăţean cu mutra de zinc a unui copoi. Dar strada Malaia Kasatelnaia era absolut pustie.

Dimineaţa de iunie abia se înfiripa. Salcîmii tresăreau, lăsînd să cadă pe pietrele netede roua rece, de cositor. Păsărelele ciripeau vesel. La capătul străzii, în vale, de cealaltă parte a acoperişurilor, sclipea, turnată parcă, marea cu apele-i grele. Uitîndu-se trist în jur şi zgîriind cu ghearele scîndura, nişte căţei se căzneau să se caţere pe lăzile de gunoi. Ora portarilor care fac curăţenie trecuse, iar ora lăptăreselor încă nu venise.

Era între cinci şi şase dimineaţa, cînd portarii, după ce s-au săturat să-şi vînture măturile ţepoase, se retrag prin bîrlogurile lor, iar în oraş e lumină, curăţenie şi linişte, ca la Banca de Stat. În asemenea momente, îţi vine să plîngi şi să crezi că, într-adevăr, iaurtul este mai binefăcător şi mai gustos decît rachiul. Dar iată că, în depărtare, se aude un tunet: sînt lăptăresele, care coboară cu bidoanele lor din trenul local. Acuş se vor repezi în oraş şi pe palierele scărilor de serviciu vor începe să răsune certurile obişnuite cu gospodinele. Pentru o clipă vor ieşi la lumină muncitori cu coşuleţe, ca să dispară de îndată pe porţile uzinelor. Din coşurile fabricilor vor ţîşni trîmbe de fum. Iar după asta, vor începe să zdrăngăne, pe noptiere, săltînd de furie, milioanele de deşteptătoare (mai încetişor, cele ale firmei Paul Buhré¹³, şi mai tare, cele ale Trustului „Mecanicul de precizie“) şi să mîrîie, din somn, funcţionarii sovietici, rostogolindu-se din paturile lor înalte de fecioară. Ora lăptăreselor se va termina. Va începe ora slujbaşilor.

Acum însă era încă devreme şi funcţionarii mai dormeau sub ficuşii lor. Omul în sandale străbătu tot oraşul fără să întîlnească aproape pe nimeni. Mergea pe sub salcîmii care, la Cernomorsk, aveau şi unele funcţii sociale: de unii atîrnau cutii poştale albastre, cu emblema departamentului (un plic şi un fulger pe ele), iar de alţii erau prinse nişte albii mici de tablă cu apă pentru cîini.

Omul în sandale ajunse în gara Primorski, în momentul în care ieşeau de acolo lăptăresele. După ce se lovi zdravăn, de cîteva ori, de umerii lor de oţel, ajunse la biroul de păstrare a bagajelor şi prezentă o chitanţă. Magazionerul se uită la chitanţă cu o asprime nefirească, obişnuită numai la căile ferate, şi îi trînti repede prezentatorului valiza. Prezentatorul deschise la rîndul său un mic portofel de piele, scoase dinăuntru, oftînd, o monedă de zece copeici şi o puse pe tejgheaua făcută din şase şine vechi şi lustruite de atîtea coate cîte s-au frecat de-a lungul vremii pe ele.

Ajuns în piaţa gării, omul în sandale puse valiza pe caldarîm, o cercetă atent cu privirea din toate părţile şi-i pipăi chiar închizătoarea albă. Era o valizuţă banală, lucrată grosolan din lemn şi îmbrăcată în fibră artificială.

În astfel de valizuţe pasagerii mai tineri ţin ciorapi de aţă Sketch, două rubăşti de schimb, o plasă pentru păr, o pereche de chiloţi, broşura Sarcinile comsomolului la sate şi trei ouă tari strivite. În afară de acestea, se mai află – în mod obligatoriu într-un colţ – rufe murdare făcute ghemotoc, înfăşurate în ziarul Ekonomiceskaia Jizn. Pasagerii mai în vîrstă ţin în astfel de valize un costum întreg şi, separat, nişte pantaloni dintr-un material în carouri, cunoscut sub numele de „Centenarul Odessei“¹⁴, bretele, papuci cu limbă, un flacon Triple eau de cologne şi o pătură albă de Marsilia. Trebuie să menţionăm că şi în cazul acestora există într-un colţ al valizei ceva învelit în Ekonomiceskaia Jizn, numai că în loc de rufe murdare e o găină fiartă şi palidă.

Mulţumit de rezultatul sumarului control făcut, omul în sandale luă valiza, se urcă într-un vagon alb de tramvai şi plecă pînă la celălalt capăt al oraşului – la Gara de Est – unde făcu, exact invers, cele făcute cu puţin timp înainte la gara Primorski. Depuse spre păstrare valiza şi primi, de la impunătorul magazioner, o chitanţă.

După tot acest ciudat ritual, stăpînul valizei părăsi gara tocmai în momentul cînd pe străzi începură să apară funcţionarii cei mai sîrguincioşi. El se amestecă în rîndurile lor dezordonate şi îmbrăcămintea lui îşi pierdu în mulţime pecetea de originalitate. Omul în sandale era funcţionar, iar la Cernomorsk aproape toţi funcţionarii se îmbrăcau după o modă ale cărei canoane nu erau scrise nicăieri, dar erau tradiţionale: cămaşă de noapte cu mînecile suflecate cît mai sus deasupra coatelor, pantaloni subţiri, din aceia care se dau la orfelinate, şi sandale sau pantofi de pînză. Nimeni nu purta pălărie sau şapcă. Rareori vedeai cîte o caschetă. În schimb, întîlneai adeseori o chică pe cît de neagră pe atît de nepieptănată, şi încă şi mai adeseori chelii arse de soare, care luceau ca bostanii şi pe care îţi venea o poftă grozavă să scrii ceva cu creionul chimic.

Instituţia la care lucra omul în sandale se numea „Hercules“ şi îşi avea sediul într-un fost hotel. Uşa turnantă de sticlă, cu bare de alamă, ca pe vapor, îl împinse într-un vestibul mare din marmură roz. În liftul oprit pe vecie, se afla instalat biroul de informaţii, unde se şi găsea, la post, o femeie care zîmbea. După ce mai alergă în virtutea inerţiei cîţiva paşi, noul-venit se opri în faţa bătrînului portar care purta un chipiu cu un fulger de aur pe cozoroc şi îl întrebă cu un glas tineresc:

— Ei, ce zici, bătrîne, gata de crematoriu?

— Apăi, da, tată, răspunse portarul zîmbind bucuros – pentru columbarul sovietic, de ce nu?

Ba îşi însoţi cuvintele şi cu un gest dezarmat al braţelor. Pe faţa lui blîndă se vedea de la o poştă că e dispus să fie înmormîntat în flăcări chiar şi în momentul acela.

La Cernomorsk se vîntura ideea de a se construi un crematoriu cu incinta corespunzătoare rezervată pentru urnele cu cenuşă, adică şi cu un columbar, iar această inovaţie, proiectată de subsecţia cimitirelor, îi amuza foarte mult, nu se ştie de ce, pe cetăţeni. Poate îi amuzau noile cuvinte – crematoriu şi columbar – ori, poate, li se părea hazos însuşi gîndul că poţi arde un om, cum ai arde un butuc de lemn. Fapt e că se legau în tramvai şi pe stradă de toţi bătrînii şi de toate babele strigîndu-le: „Unde te bagi, bătrînico? Te grăbeşti să ajungi mai repede la crematoriu?“ sau: „Lăsaţi-l pe bătrînel să treacă înainte, e aşteptat la crematoriu“. Dar de mirare era altceva: că ideea incinerării plăcuse foarte mult bătrînilor şi că nu se supărau deloc de glumele pe tema aceasta. În general, discuţiile despre moarte – care pînă atunci fuseseră socotite nelalocul lor şi necuviincioase – începuseră să fie cotate la Cernomorsk tot atît de bine ca anecdotele evreieşti şi caucaziene şi să stîrnească interesul unanim.

După ce ocoli o fecioară goală de marmură, care se afla la capătul de jos al scării şi ţinea în mîna ridicată în sus o făclie electrică, uitîndu-se supărată la afişul: „La «Hercules» încep epurările. Jos conspiraţia tăcerii şi sistemul de acoperire reciprocă“, funcţionarul urcă la etaj. El lucra la Secţia financiară şi de contabilitate.

Pînă la începerea serviciului mai erau cincisprezece minute, dar Saharkov, Dreifus, Tezoimeniţki, Muzîkant, Cevajevskaia, Kukuşkind, Borisohlebski şi Lapidus-junior se şi aflau la birourile lor. Nu se temeau defel de epurări şi şi-o spuneau reciproc mereu, dar în ultimul timp, nu se ştie de ce, începuseră să vină la serviciu tot mai devreme. Profitînd de puţinele minute libere cîte mai aveau, conversau zgomotos. Glasurile lor vuiau în sala uriaşă, unde pe vremuri fusese restaurantul hotelului şi unde acum nu mai aminteau de asta decît tavanul cu grinzi de stejar sculptate şi pereţii pe care se zvîrcoleau, zîmbind de băgau groaza în tine, diverse menade, naiade şi driade.

— Ai auzit noutatea, Koreiko? îl întrebă Lapidus-junior pe noul-venit. Serios, n-ai auzit? Zău? O să rămîi uimit.

— Ce noutate?… Bună ziua, tovarăşi! răspunse Koreiko. Bună ziua, Anna Vasilievna!

— Nici prin gînd nu-ţi trece! spuse cu satisfacţie Lapidus-junior. Contabilul Berlaga a ajuns la casa de nebuni.

— Ce vorbeşti? Berlaga? Da era cît se poate de normal!

— Pînă ieri a fost cît se poate de normal. Dar, începînd de azi, a devenit cît se poate de anormal, interveni în discuţie Borisohlebski. Asta e realitatea. Mi-a telefonat nevastă-sa. Berlaga are o boală psihică gravă, un deranjament al nervului de la călcîi.

— Mă mir că încă nu avem cu toţii deranjat nervul ăsta, făcu, sumbru, bătrînul Kukuşkind, fixîndu-şi colegii prin ochelarii săi ovali, cu ramă de nichel.

— Nu mai cobi, zise Cevajevskaia. Omul ăsta nu face decît să te indispună.

— Totuşi mi-e milă de Berlaga, intră în vorbă şi Dreifus, răsucindu-se pe taburetul lui turnant, ca să se întoarcă cu faţa la toţi ceilalţi.

Toţi tăcură, declarîndu-se, prin tăcerea lor, de acord cu Dreifus. Numai Lapidus-junior zîmbi misterios. Începură să discute apoi despre comportamentul nebunilor; vorbiră despre maniaci, povestiră cîteva cazuri de nebuni celebri.

— Eu, de pildă, spuse Saharkov, am avut un unchi care îşi închipuia că e, în acelaşi timp, Avraam, Isaac şi Iacob! Mamă, mamă, ce scandal făcea!

— Tot ce mă miră, spuse cu glas metalic bătrînul Kukuşkind, ştergîndu-şi încet ochelarii cu poala hainei, tot ce mă miră este că nu ne închipuim şi noi toţi că sîntem Avraam. Şi Isaac…, adăugă el pufnind.

— Şi pe Iacob unde-l laşi? întrebă ironic Saharkov.

— Da! Şi Iacob! ţipă deodată Kukuşkind cu glas ascuţit. Şi Iacob! Chiar Iacob. Că trăim nişte vremuri de nu mai ştii unde ţi-e capul… Uite, cînd lucram la Casa bancară „Sikomorski şi Ţesarevici“, nu existau nici un fel de epurări.

La cuvîntul „epurări“, Lapidus-junior se sculă repede, îl luă pe Koreiko de braţ şi-l trase lîngă o fereastră imensă, pe geamurile căreia erau reprezentaţi, din bucăţele multicolore de sticlă, doi cavaleri medievali.

— Dar lucrul cel mai interesant despre Berlaga nu-l ştii încă, îi şopti el. Berlaga e zdravăn ca un taur.

— Cum aşa? Prin urmare, nu e la casa de nebuni?

— Ba da, e acolo.

Şi Lapidus zîmbi discret.

— Aici e toată şmecheria. S-a speriat omul de epurări şi s-a hotărît să stea acolo pînă se termină balamucul, înţelegi? S-a prefăcut că e nebun. Desigur că acum urlă, aiurează şi rîde în hohote. Al dracului şmecher! Pe cuvîntul meu că-i de invidiat!

— Dar ce-i cu el? N-are origine sănătoasă? A avut părinţi negustori? Elemente duşmănoase?

— Da, părinţii lui nu prea au fost ce trebuie, şi apoi, fie vorba între noi, chiar şi el a avut farmacie. Cine putea să ştie că o să vină revoluţia? Oamenii se aranjau care cum putea. Unul – farmacie, altul – chiar fabrică. Personal, eu nu văd nimic rău în asta. Cine putea să bănuiască?

— Trebuia să bănuiască, răspunse cu răceală Koreiko.

— Păi tocmai asta zic şi eu, o întoarse repede Lapidus. Oameni din ăştia n-au ce căuta într-o instituţie sovietică.

Şi după ce se uită la Koreiko cu ochi mari, se îndreptă spre biroul său.

Sala se umpluse de funcţionari care începură să scoată de prin sertare rigle de metal flexibile, cu sclipiri argintii ca de scrumbie, un abac cu bile de palmier, un registru gros cu rubricile trasate cu linii roz şi albastre şi o mulţime de alte rechizite de birou mici şi mari. Tezoimeniţki rupse foaia din calendar – începea o zi nouă – şi un funcţionar se şi grăbi să-şi înfigă dinţii tineri într-un sandvici lung cu pateu de berbec.

Koreiko se instală şi el la biroul său. După ce-şi fixă pe masă coatele arse de soare, începu să scrie în registrul de conturi curente.

Aleksandr Ivanovici Koreiko, unul dintre cei mai mărunţi funcţionari de la „Hercules“, era un bărbat la ultima tinereţe: avea 38 de ani. Pe faţa-i galbenă ca de ceară se vedeau nişte sprîncene gălbui ca spicul de grîu şi o pereche de ochi spălăciţi. Mustăcioara lui englezească aducea şi ea la culoare cu o cereală coaptă. Ar fi părut tînăr de tot la chip, dacă obrajii şi gîtul n-ar fi fost brăzdaţi de zbîrcituri din acelea grosolane, ca de cătană bătrînă. La serviciu, Aleksandr Ivanovici se purta ca un reangajat în armată: nu discuta, executa ceea ce i se cerea, era harnic, linguşitor şi mărginit.

— E tare sfios, spunea despre el şeful Secţiei financiare şi de contabilitate, prea umil şi parcă din cale-afară de devotat. Cum se anunţă o subscriere la împrumut, hop, el cel dintîi îşi dă leafa pe o lună. Şi toată leafa lui e de 46 de ruble. Tare sînt curios să ştiu cum o scoate la capăt cu banii ăştia…

Aleksandr Ivanovici avea un talent uimitor. Putea să înmulţească şi să împartă într-o clipă în minte numere cu cîte trei şi patru cifre. Dar asta nu-i ştirbea din reputaţia de om mărginit.

— Ascultă, Aleksandr Ivanovici, îl întreba colegul de alături: cît face 836 înmulţit cu 423?

— 353.628, răspundea Koreiko după cîteva clipe.

Şi colegul nici nu mai controla rezultatul înmulţirii, ştiind că mărginitul Koreiko nu greşeşte niciodată.

— Un altul în locul lui ar fi făcut carieră, spuneau şi Saharkov, şi Dreifus, şi Tezoimeniţki, şi Muzîkant, şi Cevajevskaia, şi Borisohlebski, şi Lapidus-junior, chiar şi bătrînul prostănac Kukuşkind, ba pînă şi contabilul Berlaga, care se refugiase la casa de nebuni – dar ăsta e un bleg! Toată viaţa lui o să stea pe leafa asta de 46 de ruble…

Şi desigur că toţi colegii lui Aleksandr Ivanovici, ba chiar şi şeful Secţiei financiare şi de contabilitate, tovarăşul Arnikov, şi nu numai el, dar pînă şi directorul „Hercules“-ului, tovarăşul Ogon-Polîhaiev şi secretara personală a acestuia, Serna Mihailovna – într-un cuvînt, toţi ar fi fost extrem de miraţi, dacă ar fi aflat că Aleksandr Ivanovici Koreiko, cel mai potolit dintre funcţionarii instituţiei, se cărase, nu se ştie de ce, cu doar o oră în urmă, de la o gară la alta, cu o valiză în care se aflau nu pantaloni tip „Centenarul Odessei“, nici vreo găină fiartă şi nici cine ştie ce Sarcini ale comsomolului la sate, ci zece milioane de ruble, în valută străină şi bancnote sovietice.

În 1915, micul burghez Saşa Koreiko era un trîntor în vîrstă de douăzeci şi trei de ani, unul dintre aceia care, pe bună dreptate, sînt numiţi liceeni la pensie. Nu terminase liceul la real, n-avea nici o ocupaţie, bătea bulevardele şi mînca la părinţi. De serviciul militar îl scăpase un unchi, funcţionar la comenduire şi, de aceea, asculta fără să tremure carnea pe el ţipetele unui vînzător de ziare, pe jumătate nebun, care repeta:

— Ultimele telegrame! Ai noştri înaintează! Slavă Domnului! Numeroşi morţi şi răniţi! Slavă Domnului!

Pe vremea aceea, Saşa Koreiko îşi închipuia viitorul cam în felul următor: merge pe stradă şi, deodată, lîngă un burlan presărat cu stele de zinc, găseşte lipit de zid un portofel vişiniu de piele, care scîrţîie ca o şa. Portofelul e plin cu bani: 2.500 de ruble… Ei, şi după asta, cuşma pe-o ureche şi să fim noi sănătoşi!…

Îşi imagina lucrul acesta atît de des, încît ştia cu precizie şi unde îi va găsi: pe strada Victoria de la Poltava, la colţul acela asfaltat, lîngă burlanul cu steluţe. Acolo, dedesubt, lîngă un muc strivit cu piciorul, zace el, binefăcătorul de piele, acoperit puţin cu flori uscate de salcîm. Saşa trecea în fiecare zi pe strada Victoria de la Poltava, dar spre marea lui mirare nu găsea portofelul. Scormonea gunoiul cu bastonaşul său de licean şi se uita cu o mutră stupidă la plăcuţa smălţuită de pe uşa de la intrarea principală: „Iu. M. Soloveiski – Inspector fiscal“. Şi Saşa se ducea năucit acasă, se trîntea pe canapeaua roşie de pluş şi se gîndea la bogăţie, asurzit de bătăile inimii, bătăi repezi, furioase parcă şi nerăbdătoare.

Revoluţia din 1917 îl alungă pe Koreiko de pe canapeaua de pluş. El îşi dădu seama atunci că ar putea deveni fericitul moştenitor al unor bogătaşi pe care nu-i cunoştea. Simţi că în întreaga ţară zac acum, aruncate fără nici o supraveghere, grămezi de aur, bijuterii, mobilă superbă, tablouri şi covoare, haine de blană şi servicii de masă. Trebuie doar să nu pierzi momentul şi să pui mîna pe toată această avere cît mai repede.

Dar pe atunci era încă tînăr şi prost. Se instală într-un apartament mare, al cărui proprietar înţelept plecase cu un vapor francez la Constantinopole, şi începu să-şi ducă viaţa la lumina zilei, sub ochii tuturor. Timp de o săptămînă căută să se deprindă cu felul de viaţă îmbelşugată – străină lui – a negustorului dispărut: bea muscatul găsit în bufet, cu scrumbia primită pe cartelă, căra şi vindea la piaţă tot felul de bibelouri şi rămase foarte surprins cînd se văzu într-o zi arestat.

Ieşi din închisoare după cinci luni. Nu renunţase la gîndul de a deveni bogat, dar pricepu că lucrul acesta trebuie făcut discret, fără publicitate şi treptat. Mai trebuia pentru asta să-şi pună şi nişte veşminte de protecţie, şi Aleksandr Ivanovici se echipă cu o pereche de cizme înalte, portocalii, o pereche de pantaloni albaştri bufanţi imenşi şi o tunică lungă de lucrător în sectorul aprovizionării cu alimente.

În acele vremuri tulburi, tot ce era făurit de mîna omenească făcea omului un serviciu mai prost decît înainte: casele nu te apărau de frig, mîncarea nu te sătura, lumina electrică se aprindea numai cînd se făcea cîte o razie mare, ca să fie prinşi dezertorii şi bandiţii, apa ajungea numai la parter, iar tramvaiele nu funcţionau deloc. Pe de altă parte, forţele naturii deveniseră mai aprige şi mai primejdioase: iernile erau mai friguroase decît înainte, vîntul mai pătrunzător şi o răceală care, înainte, îl vîra pe om în pat pe trei zile, acum, în aceleaşi trei zile, îl băga în mormînt. Tineri fără ocupaţie precisă rătăceau în grupuri pe străzi, cîntînd cu nepăsare cuplete despre banii ce-şi pierduseră valoarea:

 

Stau în bufet, stau la tejghea

În buzunar, mărunţiş, nici o para,

Schimbaţi-mi zece milio-o-ane…

 

Aleksandr Ivanovici constată cu îngrijorare că banii pe care îi aduna prin numeroase subterfugii se transformau în nimic.

Tifosul dobora oamenii cu miile. Saşa făcea negustorie cu medicamente furate de la un depozit. Făcu de pe urma tifosului cinci sute de milioane, dar, într-o lună, cursul monetar le transformă în cinci milioane. La zahăr, cîştigă un miliard, dar din pricina inflaţiei se alese praful şi de banii ăştia.

Una dintre afacerile cele mai reuşite ale lui Koreiko, în perioada aceea, a fost răpirea unui tren cu alimente, care se îndrepta spre regiunea Volgăi. El era comandantul trenului, care plecase din Poltava ca să ajungă la Samara, dar la Samara n-a mai ajuns şi la nici Poltava nu s-a mai întors. Dispăruse fără urmă pe drum. Odată cu el, dispăru şi Aleksandr Ivanovici.

Capitolul V

Împărăţia clandestină

Cizmele portocalii au reapărut la Moscova la sfîrşitul anului 1922. Cizmele erau dominate de o bekeşă¹⁵ verzuie, căptuşită cu blană aurie de vulpe. Gulerul de blană de miel, care, pe dos, semăna cu o plapumă vătuită, stătea ridicat şi apăra de frig o mutră de voinic, cu favoriţi à la Sevastopol. Era acelaşi Aleksandr Ivanovici pe capul căruia trona acum şi o straşnică căciulă miţoasă.

La Moscova apăruseră însă în acea vreme automobile noi, cu faruri de cristal, iar pe străzi circulau indivizi îmbogăţiţi peste noapte, care purtau tichiuţe de lutru şi paltoane căptuşite cu blană neagră „Lira“. Începuseră să fie la modă botinele gotice, cu vîrful ascuţit, şi servietele cu curele şi mînere, ca geamantanele. Cuvîntul „cetăţean“ începuse să înlăture obişnuitul „tovarăş“, şi nişte tineri, care sesizară repede în ce constă bucuria vieţii, deja dansau prin restaurante dansuri ca „Dixie One-Step“ şi chiar foxtrotul „Floarea-soarelui“. Tot oraşul răsuna de strigătele birjarilor de lux, iar în clădirea mare a Comisariatului poporului pentru afacerile externe, croitorul Jurkevici cosea, zi şi noapte, fracuri pentru diplomaţii sovietici care plecau peste hotare.

Aleksandr Ivanovici constată cu mirare că veşmintele lui, socotite în provincie ca un indiciu de bărbat bine şi avut, aici la Moscova apar ca un vestigiu al trecutului şi aruncă o umbră compromiţătoare asupra posesorului lor.

După două luni, se deschise pe bulevardul Sretenski o nouă întreprindere cu firma Artelul meşteşugăresc de produse chimice „Revanşa“. Artelul avea două odăi. În prima, atîrna portretul unuia dintre fondatorii socialismului – Friedrich Engels – sub care, în persoană, şedea zîmbind nevinovat Koreiko, într-un costum de stofă englezească gri cu dunguliţă roşie. Cizmele portocalii şi favoriţii grosolani dispăruseră. Aleksandr Ivanovici avea obrazul complet şi bine ras. În odaia din fund se aflau instalaţiile de producţie: două butoaie de stejar cu manometre şi aparate de măsurat nivelul apei, unul din ele pe podea, iar celălalt la mezanin. Butoaiele erau legate între ele printr-un tub subţire şi moale ca de clistir, prin care gîlgîia un lichid. După ce tot lichidul se scurgea din vasul de sus în cel de jos, apărea în încăperea de producţie un băieţaş cu pîslari în picioare. Oftînd ca un om mare, băieţaşul scotea cu găleata lichidul din butoiul de jos, îl căra sus şi-l turna în butoiul rămas gol. După ce termina acest complicat proces de producţie, băiatul trecea în birou să se încălzească, iar prin tubul moale se auzea din nou gîlgîitul lichidului, care-şi făcea drumul obişnuit, din rezervorul de sus în cel de jos.

Aleksandr Ivanovici nu ştia nici el precis ce fel de chimicale produce Artelul „Revanşa“. Nu-i ardea de chimicale. Era şi aşa ocupat pînă peste cap. Se ducea de la o bancă la alta, intervenind pentru credite în vederea măririi producţiei. Încheia cu diferite trusturi contracte pentru livrarea de produse chimice şi primea materii prime la preţurile fixate oficial. Căpăta de asemenea credite. Îi mînca o groază de timp revînzarea la un preţ de zece ori mai mare a materiilor prime obţinute pe care le cumpărau uzinele statului, iar pe de altă parte cheltuia o mulţime de energie cu afacerile cu valută la bursa neagră, care-şi avea sediul lîngă monumentul eroilor de la Plevna.

După un an, băncile şi trusturile îşi manifestară dorinţa să vadă cît de binefăcător a fost rezultatul dezvoltării Artelului meşteşugăresc „Revanşa“, datorită ajutorului în bani şi materii prime ce i s-a acordat, şi dacă nu cumva acest întreprinzător particular, cu scopuri sănătoase, mai are nevoie de vreun sprijin oarecare. O comisie, alcătuită din bărbi savante, sosi la Artelul „Revanşa“ în trei trăsuri. Preşedintele comisiei intră în biroul gol, privi îndelung chipul nepăsător al lui Engels şi apoi bătu cu bastonul în tejgheaua de brad să vină conducătorii şi membrii artelului. În sfîrşit, uşa încăperii de producţie se deschise şi în faţa comisiei apăru un băieţaş cu ochii plînşi şi cu o găleată în mînă.

Din discuţia cu tînărul reprezentant al „Revanşei“ reieşi că producţia merge din plin, dar că patronul n-a mai venit de vreo săptămînă. Comisia nu zăbovi multă vreme în camera de producţie. Lichidul care gîlgîia atît de serios în tubul moale ca de clistir amintea prin gust, culoare şi compoziţie chimică apa obişnuită, ceea ce de fapt şi era. După ce constată acest fapt de necrezut, preşedintele comisiei spuse „hm“ şi se uită la membrii ei, care făcură şi ei „hm“. Apoi, cu un zîmbet fioros, preşedintele se uită la băieţaş şi îl întrebă:

— Cîţi ani ai?

— Am împlinit doisprezece, răspunse băieţaşul.

Şi începu să plîngă atît de tare, încît membrii comisiei fugiră în stradă înghiontindu-se, se urcară în trăsuri şi plecară complet zăpăciţi. Cît priveşte Artelul „Revanşa“, toate operaţiunile acestuia erau trecute în registrele băncilor şi trusturilor respective la „Contul de profit şi pierdere“ şi anume la capitolul din acest cont unde nu se pomeneşte nici o vorbă despre profituri, fiind în întregime dedicat pierderilor.

Chiar în ziua cînd comisia purta edificatoarea discuţie cu băieţaşul plîngăreţ, în biroul Artelului „Revanşa“, Aleksandr Ivanovici Koreiko descinse dintr-un vagon de dormit într-o mică republică viticolă, situată la trei mii de kilometri de Moscova.

Cînd deschise fereastra camerei de hotel, văzu un orăşel situat într-o oază, cu conducte de apă făcute din bambus, cu o cetăţuie mizerabilă de lut, un orăşel ferit de nisipuri prin şiruri de plopi şi plin de zgomot asiatic.

Chiar în ziua următoare, află că republica a început să construiască o centrală electrică. Află, de asemenea, că banii lipsesc în permanenţă şi construcţia aceasta, de care depinde viitorul republicii, ar putea să fie întreruptă.

Şi întreprinzătorul particular cu scopuri sănătoase hotărî să ajute republica. Se înfundă din nou în cizmele portocalii, îşi puse o tiubeteikă¹⁶ şi luînd cu el o servietă pîntecoasă se duse la direcţia şantierului.

Fu primit nu prea prietenos. Dar se purtă foarte demn, nu ceru nimic pentru el şi puse accentul în special pe faptul că ideea electrificării regiunilor periferice înapoiate îi este foarte scumpă.

— Şantierului vostru, spunea el, îi lipsesc banii. Fac eu rost de ei.

Şi propuse să se înfiinţeze pe lîngă şantierul centralei electrice o întreprindere auxiliară rentabilă.

— Ce poate fi mai simplu?! O să vindem cărţi poştale cu vederi ale şantierului şi asta va produce fondurile de care are atîta nevoie construcţia. Să ţineţi minte un lucru: nu veţi da nimic, veţi primi numai.

Aleksandr Ivanovici gesticula foarte elocvent, cuvintele lui sunau convingător, proiectul părea o afacere sigură şi avantajoasă. După ce încheie un contract prin care obţinea un sfert din totalul beneficiilor întreprinderii de cărţi poştale, Koreiko începu să lucreze.

Mai întîi avu nevoie de un fond de rulment. Şi-l procură din banii alocaţi pentru construirea centralei. Alţi bani nu existau în republică.

— Nu-i nimic, îi consola el pe constructori, ţineţi minte un lucru: din această clipă nu veţi face decît să primiţi bani.

Aleksandr Ivanovici inspectă călare defileul unde se înălţau paralelipipedele de beton ale viitoarei centrale şi dintr-o singură privire aprecie pitorescul stîncilor de porfir. După el sosiră tot acolo, într-o trăsură, fotografii. Ei înconjurară şantierul cu trepiedele lor, îşi vîrîră capul sub pînzele negre ale aparatelor, se apucară să ţăcăne cu declanşatoarele şi ţăcăniră aşa vreme îndelungată. După ce totul fu fotografiat, unul dintre fotografi îşi dădu pînza deoparte şi spuse cu multă judecată:

— Ar fi mai bine, fără îndoială, să se construiască centrala mai la stînga, ca să aibă ca fond ruinele mănăstirii. Ar fi mult mai pitoresc.

Pentru tipărirea cărţilor poştale se hotărî să se construiască, cît mai repede, o tipografie proprie. Ca şi prima dată, banii au fost luaţi din fondurile construcţiei şi, prin urmare unele lucrări de pe şantierul centralei electrice au fost reduse. Toată lumea se consola însă cu gîndul că beneficiile realizate de noua întreprindere vor permite să se recupereze timpul pierdut.

Tipografia a fost construită în acelaşi defileu, peste drum de centrală. Şi curînd, în apropiere de paralelipipedele de beton ale centralei, se înălţară paralelipipedele de beton ale tipografiei. Treptat, butoaiele cu ciment, vergelele de fier, cărămizile şi pietrişul fură mutate de la un capăt al defileului la celălalt. După aceea, trecură şi muncitorii uşor de partea cealaltă a defileului: pe noul şantier se plătea mai bine.

Şase luni mai tîrziu, în toate gările de cale ferată se iviră agenţi plasatori, în pantaloni vărgaţi, care vindeau cărţi poştale înfăţişînd stîncile republicii viticole, în inima cărora se desfăşurau lucrări grandioase. În grădinile de vară, în teatre şi cinematografe, pe vapoare şi în staţiunile balneare, domnişoare încreţite ca oiţele învîrteau tobele de sticlă ale unei loterii. La loteria aceasta nu pierdea nimeni: cu orice număr cîştigai o carte poştală cu o vedere a defileului electric.

Profeţia lui Koreiko se împlini: veniturile curgeau din toate părţile. Aleksandr Ivanovici nu le lăsa din mînă. Un sfert îşi lua el, în baza contractului. Tot atîta îşi însuşea, susţinînd că n-a primit încă situaţiile de la toate caravanele de agenţi, iar celelalte fonduri le folosea pentru mărirea combinatului de binefacere.

— Trebuie fii un bun gospodar, spunea el încet. Mai întîi ne îngrijim ca temelia să fie cum trebuie şi, după aceea, o să-nceapă să curgă adevăratele venituri.

Aşa că deocamdată excavatorul Marion, împrumutat de la centrala electrică, săpa o groapă adîncă de fundaţie pentru o nouă clădire a tipografiei. Munca la centrala electrică încetase. Şantierul era pustiu. Se învîrteau pe acolo numai fotografi care fluturau pînze negre.

Afacerea înflorea şi Aleksandr Ivanovici, de pe faţa căruia nu dispărea nici o clipă un cinstit zîmbet sovietic, începu să tipărească cărţi poştale cu portrete ale artiştilor de cinema.

Dar, aşa cum se întîmplă de obicei, într-o seară, sosi într-o maşină hodorogită o comisie. Aleksandr Ivanovici nu stătu mult pe gînduri, aruncă o privire de adio fundaţiei crăpate a centralei electrice şi îmbrăţişă cu o alta clădirea grandioasă şi plină de lumină a întreprinderii anexe, după care o şterse.

— Hm! făcu preşedintele, scormonind cu bastonul în crăpăturile fundaţiei. Dar unde e centrala electrică?

Şi se uită la membrii comisiei, care, la rîndul lor, făcură „hm“. Centrala electrică nu exista.

În schimb, în clădirea tipografiei comisia găsi munca în toi. Lămpile violete ardeau, iar maşinile plane de tipărit îşi fluturau preocupate aripile. Trei dintre ele scoteau defileul într-o culoare, iar dintr-a patra – care tipărea în mai multe culori – zburau cu iuţeală, ca nişte cărţi de joc din mîneca unui scamator, cărţi poştale înfăţişîndu-l pe Douglas Fairbanks cu o mască neagră pe mutra-i grasă ca un samovar, pe fermecătoarea Lia de Putti şi pe simpaticul june cu ochi bulbucaţi, cunoscut sub numele de Monty Banks.

Şi multă vreme încă, după această seară memorabilă, se desfăşurară în defileu sub cerul liber procese exemplare. Iar Aleksandr Ivanovici adăugă la capitalul său o jumătate de milion de ruble.

Pulsul lui rapid continua să bată nerăbdător. Simţea că acum, cînd vechiul sistem economic pierise, iar cel nou abia începea să trăiască, e rost de făcut avere mare. Dar ştia de asemenea, că în Ţara Sovietelor lupta deschisă pentru îmbogăţire e de neconceput. Şi privea cu un zîmbet de superioritate pe nepmanii care, ici-colo, îşi mai trăgeau zilele, putrezind sub firme precum:

„Comerţ cu produse ale Trustului de lînă pieptănată B.A. Leibedev“, „Brocart şi obiecte pentru biserici şi cluburi“ sau „Coloniale H. Robinson şi M. Vineri“.

Sub presiunea statului, pîrîia şi baza financiară a lui Leibedev, şi cea a lui Vineri, şi cea a proprietarilor Pseudoartelului muzical „Clinchet de zurgălăi“.

Koreiko pricepu că acum e cu putinţă numai un comerţ clandestin, bazat pe cel mai strict secret. Toate crizele care zguduiau tînăra economie îi aduceau lui profituri; acolo unde statul pierdea, el cîştiga. Koreiko profita de orice lipsă de mărfuri, scoţîndu-şi cu fiecare prilej suta lui de miişoare. Făcea negoţ cu produse de brutărie, postavuri, zahăr, textile, cu orice. Şi era singur, absolut singur, cu milioanele sale. În diferite colţuri ale ţării lucrau pentru el escroci mai mari şi mai mici, dar nici unul nu ştia pentru cine lucrează. Koreiko acţiona numai prin persoane interpuse. Şi numai el singur cunoştea lungimea reţelei pe care-i veneau banii.

 

Exact la ora douăsprezece, Aleksandr Ivanovici dădu deoparte registrul de conturi curente ca să mănînce ceva. Scoase din sertar un nap crud, dinainte curăţat şi, cu ochii aţintiţi drept înainte, îl mîncă cu multă demnitate. Apoi înghiţi un ou moale, rece. Ouăle moi, reci, nu sînt deloc gustoase şi un om cumsecade n-ar mînca niciodată aşa ceva. Dar Aleksandr Ivanovici nu mînca, ci se hrănea. El nu-şi lua dejunul, ci îndeplinea procesul fiziologic de introducere în organism a cantităţii necesare de grăsimi, hidraţi de carbon şi vitamine.

Toţi herculienii îşi încheiau dejunul cu un ceai. Aleksandr Ivanovici bea un pahar de apă fiartă, cu o bucăţică de zahăr din care muşca. Ceaiul intensifică activitatea inimii, iar Koreiko ţinea la sănătatea lui.

Posesorul celor zece milioane semăna cu un boxer care îşi pregăteşte cu grijă triumful. Boxerul ţine un regim special, nu bea şi nu fumează, caută să evite emoţiile, se antrenează şi se culcă devreme, făcînd totul ca în ziua fixată să apară pe ringul scăldat în lumină ca un învingător fericit. Aleksandr Ivanovici voia să se menţină tînăr şi proaspăt pentru ziua cînd totul va reveni la ce-a fost înainte şi el va putea să iasă din ilegalitate şi să-şi deschidă fără frică valizuţa sa obişnuită. Că vechiul regim se va întoarce era un lucru de care Koreiko nu se îndoia nici o clipă. El se păstra pentru capitalism.

Dar, ca nimeni să nu poată ghici această a doua existenţă a sa, în cea principală ducea o viaţă de mizerie, căutînd să nu depăşească leafa de 46 de ruble pe care o primea pentru munca nevrednică şi plicticoasă pe care o făcea la Secţia financiară şi de contabilitate, între pereţii pictaţi cu menade, driade şi naiade.

Capitolul VI

„Antilopa Gnu“

Hodoroaga verde cu cei patru escroci gonea, săltînd pe drumul învăluit în fum.

Maşina era mereu supusă la presiunea aceloraşi forţe elementare cu care are de luptat un înotător care se scaldă pe furtună. Ba era azvîrlită în sus de cîte un hîrtop, ba cădea într-o groapă, ba se vedea fără voie lăsată într-o parte, ba în cealaltă şi era învăluită de razele amurgului într-un praf colorat în roşu.

— Ascultă, studentule, se adresă Ostap noului pasager, care îşi revenise din recenta zguduire şi şedea acum, senin, alături de comandor. Cum ai îndrăznit să încalci convenţia de la Suharev, acest onorabil pact, confirmat de Tribunalul Ligii Naţiunilor?

Panikovski se prefăcu că nu aude, ba chiar întoarse capul într-o parte.

— Şi, în general, continuă Ostap, ai apucături cam urîte. Am fost adineauri martorii unei scene dezgustătoare. Erai urmărit de cetăţenii din Arbatov cărora le furaseşi o gîscă.

— Nişte mizerabili, oameni de nimic! mormăi supărat Panikovski.

— Ia te uită! făcu Ostap. Şi dumneata te consideri, probabil, medic, activist pe tărîm social sau un gentleman? Şi fiindcă veni vorba de gentleman, uite ce vreau să-ţi spun: dacă dumitale, ca unui adevărat gentleman, îţi va veni poate ideea să-ţi notezi ceva pe manşetă, să ştii că o să fie nevoie să foloseşti creta.

— De ce? întrebă enervat noul pasager.

— Fiindcă manşetele dumitale sînt negre ca smoala. Nu cumva de murdărie?

— Eşti un mizerabil, un om de nimic, se grăbi să răspundă Panikovski.

— Cum? Şi asta mi-o spui mie, salvatorul dumitale? întrebă pe un ton blînd Ostap. Adam Kazimirovici, opreşte o clipă maşina. Îţi mulţumesc. Şura, dragul meu, restabileşte, te rog, statu-quoul.

Balaganov nu pricepu ce va să zică statu-quo. Dar se orientă după tonul cu care fuseseră rostite aceste cuvinte. Cu un zîmbet plin de scîrbă îl luă pe Panikovski de subţiori, îl scoase din maşină şi-l lăsă în drum.

— Studentule, du-te înapoi la Arbatov, spuse sec Ostap. Te aşteaptă acolo, cu nerăbdare, proprietarii gîştei. Noi n-avem nevoie de mîrlani. Mîrlani sîntem şi noi. Dă-i drumul.

— Nu mai fac! începu să se roage Panikovski. Stau prost cu nervii.

— În genunchi! zise Ostap.

Panikovski se lăsă atît de grăbit în genunchi, de parcă îi retezase cineva picioarele.

— Bine! zise Ostap. Poziţia dumitale mă satisface. Eşti primit condiţionat pînă la prima încălcare a disciplinei şi cu obligaţia să îndeplineşti sarcinile unei femei la toate.

„Antilopa Gnu“ îl reprimi pe mîrlanul cuminţit şi porni mai departe, clătinîndu-se ca un car funebru.

După o jumătate de oră, maşina o coti pe şoseaua naţională care duce la Novozaiţevo şi, fără a micşora viteza, intră într-un sat. Lîngă o casă din bîrne, pe al cărei acoperiş se înălţa o antenă strîmbă şi noduroasă de radio, era adunată lume. Din mulţime ieşi înainte, cu un pas hotărît, un bărbat spîn care ţinea în mînă o foaie de hîrtie.

— Tovarăşi, strigă el răstit, declar şedinţa solemnă deschisă. Daţi-mi voie, tovarăşi, să socot aceste aplauze…

Pregătise discursul dinainte şi se uita pe hîrtiuţă, dar băgînd de seamă că maşina nu se opreşte nu-l mai continuă.

— Să ne înscriem cu toţii în Avtodor¹⁷! zise el repede, uitîndu-se la Ostap, care ajunsese în dreptul lui. Să punem pe roate producţia de automobile sovietice în serie! Armăsarul de fier trebuie să ia locul gloabei ţărăneşti!

Şi în timp ce maşina se îndepărta, trînti ultima lozincă acoperind vuietul mulţimii care aclama:

— Automobilul nu e un lux, e un mijloc de transport!

Cu excepţia lui Ostap, toţi antilopienii fură întrucîtva neliniştiţi de această primire solemnă. Neînţelegînd nimic, se foiau în maşină ca nişte pui de vrabie în cuib. Panikovski, căruia în general nu-i plăceau aglomerările mari de oameni cinstiţi, se lăsă speriat pe vine, aşa încît sătenii nu putură să-i vadă decît fundul murdar al pălăriei de pai. Ostap însă nu era cîtuşi de puţin tulburat. El îşi scoase chipiul cu fundul alb şi răspundea la saluturi, înclinînd mîndru capul, cînd spre dreapta, cînd spre stînga.

— Îmbunătăţiţi drumurile! strigă el la despărţire. Merci pentru primire!

Şi maşina ieşi din nou pe şoseaua albă, care străbătea un cîmp întins, liniştit,

— N-o să se ia după noi? întrebă îngrijorat Panikovski. Ce-a fost cu mulţimea asta? Ce s-a întîmplat?

— Pur şi simplu, oamenii n-au mai văzut niciodată un automobil, zise Balaganov.

— Schimbul de impresii continuă, zise Bender. Are cuvîntul şoferul. Care-i părerea dumitale, Adam Kazimirovici?

Şoferul stătu puţin pe gînduri, sperie cu claxonul pe ritm de maxixe un cîine care ieşise zăpăcit în drum şi îşi exprimă presupunerea că mulţimea se adunase cu prilejul vreunei sărbători bisericeşti.

— La săteni, sărbătorile de felul ăsta sînt destul de dese, explică şoferul „Antilopei“.

— Da, zise Ostap. Acum văd limpede că am nimerit în societatea unor inculţi, adică a unor golani fără studii superioare. Of, of, copii, dragi copii ai locotenentului Schmidt, de ce nu citiţi ziarele? Ziarele trebuie citite. Ele difuzează destul de des idei sănătoase, bine judecate şi eterne.

Ostap scoase din buzunar un număr din Izvestia şi citi cu glas tare echipajului „Antilopei“ o notiţă despre cursa de automobile Moscova-Harkov-Moscova.

— În momentul de faţă, spuse el, încîntat de sine, ne aflăm pe ruta cursei automobilistice, cam cu o sută cincizeci de kilometri înaintea maşinii din fruntea convoiului. Cred că acum vă daţi seama despre ce vorbesc?

Gradele inferioare de pe „Antilopa“ tăceau. Panikovski îşi deschise haina şi se scărpină pe pieptu-i gol, sub cravata murdară, de mătase.

— Carevasăzică, n-aţi înţeles? Precum se vede, în unele cazuri, nici măcar cititul ziarelor nu ajută. Ei bine, vă voi expune chestiunea mai amănunţit, deşi nu stă în obiceiul meu. Punctul unu: ţăranii au luat „Antilopa“ drept prima maşină din cursă. Punctul doi: noi nu renunţăm la această calitate, ba ceva mai mult, ne vom adresa tuturor instituţiilor şi persoanelor, cu rugămintea de a ni se acorda sprijinul cuvenit, punînd accentul tocmai pe faptul că deţinem locul întîi în cursă. Punctul trei… De altfel, hai să mă opresc aici pentru că nu vreau să vă încarc mintea. Pentru voi, ajung şi primele două puncte, din care rezultă clar că pentru cîtva timp vom reuşi să fim înaintea maşinilor din cursă şi vom putea lua deci caimacul, frişca şi alte derivate din smîntînă de pe urma acestei iniţiative de înalt nivel cultural.

Discursul marelui maestru al combinaţiilor făcu asupra auditoriului o impresie colosală. Kozlevici îi arunca comandorului priviri pline de devotament. Balaganov îşi netezea cu mîna chica roşcovană şi rîdea cu hohote. Adulmecînd un ciubuc fără riscuri, Panikovski ţipa „Ura“.

— Ei, destul cu efuziunile! zise Ostap. Dat fiind că s-a făcut întuneric, declar seara deschisă. Stop!

Maşina se opri şi antilopienii obosiţi coborîră. În grînele ce se coceau, greierii îşi organizau mica lor fericire. Pasagerii se aşezaseră de mult în cerc, chiar lîngă drum, dar bătrîna „Antilopa“ încă nu se liniştise: din cînd în cînd, caroseria îi scîrţîia singură, iar cînd tăcea, se auzeau cîte un gîlgîit scurt în motor.

Neexperimentatul Panikovski făcuse un foc atît de mare, încît aveai impresia că arde un sat întreg. Scînteile săreau şuierînd în toate părţile. În timp ce călătorii se luptau cu coloana de foc, Panikovski alergă parcă, mergînd de-a buşilea, pe cîmp şi se întoarse ţinînd în mînă un castravete strîmb, răscopt la soare. Ostap i-l smulse repede, spunînd:

— Să nu faci din mîncare un cult.

După care mîncă singur castravetele. Cinară cu salamul pe care, fire de gospodar, Kozlevici îl luase de-acasă şi adormiră sub stele.

— Ei, îi spuse în zori Ostap lui Kozlevici, pregăteşte-te cu grijă. O zi ca cea de astăzi, copaia dumitale mecanică n-a văzut încă şi n-o să mai vadă niciodată.

Balaganov luă o găleată cilindrică cu inscripţia „Maternitatea din Arbatov“ şi fugi la pîrîu după apă.

Adam Kazimirovici ridică, fluierînd, capota maşinii, îşi vîrî mîinile în motor şi începu să scormonească printre măruntaiele lui de aramă.

Panikovski se sprijini cu spatele de o roată şi, făcîndu-se mic, se uita trist, fără să clipească, la bucăţica de soare, roşu ca dulceaţa de coarne, ce apăruse la orizont. Panikovski avea o faţă brăzdată de zbîrcituri şi plină cu tot felul de mici podoabe bătrîneşti: punguţe, vîne care zvîcnesc şi pete roşii ca de căpşună. O faţă cum arată, de obicei, aceea a unui om care a trăit o viaţă lungă şi cumsecade, are acum copii mari, bea dimineaţa cîte un nechezol zdravăn şi scrie la gazeta de perete a instituţiei, sub pseudonimul Anticrist.

— Panikovski, vrei să-ţi spun cum o să mori? i se adresă pe neaşteptate Ostap.

Bătrînul tresări şi întoarse capul.

— Iată cum o să mori: într-o zi, cînd te vei întoarce în odaia dumitale goală şi rece de la hotelul Marsilia (dintr-un orăşel de provincie, unde te va aduce profesiunea dumitale), te vei simţi rău. Nu vei mai putea mişca un picior. Flămînd şi nebărbierit, vei zăcea pe un pat de scînduri şi nimeni nu va veni să te vadă. Nimeni nu va avea lacrimi pentru dumneata, Panikovski. Copii n-ai făcut din economie, probabil, nevestele le-ai părăsit. Te vei chinui o săptămînă întreagă. Agonia dumitale va fi îngrozitoare. Vei muri greu şi asta va plictisi pe toată lumea. Nici nu vei închide bine ochii şi un birocrat, responsabilul hotelului, se va grăbi să trimită repede o adresă la secţia comunală ca să se elibereze un coşciug gratuit… Care ţi-e numele mic şi care-i cel după tată?

— Mihail Samuelevici, răspunse Panikovski uluit.

— …ca să se elibereze un coşciug gratuit pentru cetăţeanul M.S. Panikovski. Dar nu e cazul încă să vărsăm lacrimi, că vreo doi ani tot o mai duci. Acum să trecem la treabă. Trebuie să avem grijă de latura culturală şi agitatorică a cursei noastre.

Ostap scoase din automobil valijoara sa de moaşă şi o puse pe iarbă.

— Asta-i mîna mea dreaptă, spuse marele maestru al combinaţiilor, mîngîind valijoara umflată. Aici se găseşte tot ce este necesar şi de care poate avea nevoie un cetăţean elegant de vîrsta şi anvergura mea.

Bender se ciuci în faţa valijoarei ca un scamator chinez ambulant în faţa sacului său fermecat şi începu să scoată, unul după altul, diferite obiecte. Mai întîi o brasardă roşie pe care erau brodate cu litere de aur cuvintele „Responsabil cu ordinea“. Apoi puse pe iarbă o şapcă de miliţian cu stema oraşului Kiev, patru perechi de cărţi de joc cu reversul de aceeaşi culoare şi un teanc de acte cu ştampile rotunde violacee.

Tot echipajul „Antilopei Gnu“ se uita cu respect la valiză. Iar de acolo apăreau mereu alte obiecte.

— Voi sînteţi nişte guguştiuci, zise Ostap, şi nu veţi înţelege, desigur, niciodată, că un pelerin sovietic, cinstit ca mine, nu se poate lipsi de un halat de doctor.

În afară de halat, se mai găsea în valiză şi un stetoscop.

— Nu sînt chirurg, spuse Ostap. Sînt neuropatolog, psihiatru. Studiez psihicul pacienţilor mei. Şi nu ştiu de ce dau totdeauna de cîte un psihic idiot.

Apoi apărură la lumină: un abecedar pentru surdomuţi, ilustrate filantropice, insigne de email şi un afiş cu fotografia lui Bender în persoană, în şalvari şi cu turban. Pe afiş scria:

 

 

A SOSIT MARELE PREOT

Celebrul brahman yoghin din Bombay

– fiul lui Voinicilă –

Favoritul lui Rabindranath Tagore

IOKANAAN MARUSIDZE

(Artist emerit al republicilor unionale)

Numere bazate pe experienţa lui Sherlock Holmes.

Fachirul indian — Găinuşa invizibilă —

Lumînări din Atlantida — Cortul infernal —

Proorocul Samuil răspunde la întrebările publicului.

Materializarea spiritelor şi împărţirea elefanţilor.

 

Preţul biletelor de la 50 de copeici la 2 ruble.

 

 

După afiş, apăru un turban murdărit de amprente digitale.

— Recurg la distracţia asta foarte rar, spuse Ostap. Închipuiţi-vă că trucul cu marele preot prinde cel mai uşor la oameni înaintaţi, ca responsabilii cluburilor feroviare. Munca e uşoară, dar scîrboasă. Mie personal mi-e greaţă să fiu favoritul lui Rabindranath Tagore. Iar proorocului Samuil i se pun mereu aceleaşi întrebări: „De ce nu se găseşte unt la băcănie?“ sau: „Dumneata eşti evreu?“.

În sfîrşit, Ostap găsi ce căuta: o cutie de tablă lăcuită, cu acuarele în băiţe de porţelan şi două pensule.

— Maşina care merge în capul coloanei trebuie împodobită măcar cu o lozincă, spuse Ostap.

Şi, pe o fîşie lungă de pînză gălbuie, scoasă din aceeaşi valiză, desenă cu litere de tipar, de culoare cafenie:

 

 

CU CURSA AUTO — SĂ LOVIM ÎN DRUMURILE PROASTE ŞI ÎN NEGLIJENŢĂ

 

 

Lozinca fu fixată deasupra automobilului pe două beţe. De îndată ce maşina porni, fîşia de pînză se umflă de vînt, căpătînd un aspect atît de impetuos, încît nimeni n-ar mai fi putut pune la îndoială că este absolut necesar ca o cursă de automobile să lovească în drumurile proaste, în neglijenţă şi totodată poate şi în birocraţie. Pasagerii „Antilopei“ îşi luară, la rîndul lor, o ţinută mai demnă. Balaganov îşi acoperi capul roşcovan cu o şapcă pe care o purta totdeauna în buzunar. Panikovski îşi întoarse manşetele pe dos, lăsîndu-le să iasă cu doi centimetri afară din mînecă. Kozlevici avu grijă mai mult de maşină decît de persoana lui. Înainte de a porni în cursă, o spălă cu apă şi, ca prin farmec, pe coastele cam încreţite ale „Antilopei“ începură să strălucească razele soarelui. Comandorul vesel îşi mijea ochii şi-şi necăjea tovarăşii de drum.

— La babord se vede un sat! strigă Balaganov cu palma streaşină la frunte. Ne oprim?

— În urma noastră, zise Ostap, vin cinci automobile de prima clasă. Planul nostru nu prevede o întîlnire cu ele. Trebuie să luăm cît mai repede caimacul. De aceea, fixez oprirea în oraşul Udoev. De altfel, acolo trebuie să ne aştepte şi butoiul cu carburanţi. Dă-i bătaie, Kazimirovici.

— Răspundem la saluturi? întrebă preocupat Balaganov.

— Răspundeţi înclinîndu-vă şi zîmbind. Va rog să nu deschideţi gura, că altfel dracu’ ştie ce vă mai scapă.

Satul întîmpină cu prietenie prima maşină. Dar ospitalitatea obişnuită avea aici un caracter destul de ciudat. Pe cît se părea, oamenii din sat fuseseră înştiinţaţi că va trece cineva, dar nu ştiau nici cine, nici în ce scop. De aceea, pentru orice eventualitate, scoaseră la lumină toate lozincile şi devizele confecţionate în ultimii ani. De-a lungul uliţei erau înşiraţi elevi cu placarde de modă veche, de diferite calibre: „Salut Ligii Timpului şi întemeietorului ei, scumpul tovarăş Kerjenţev“, „Nu ne temem de-al burgheziei zvon, vom răspunde ultimatumului lui Curzon“, „Ca pruncii noştri să nu zacă, cerem o creşă să se facă“.

În afară de acestea, mai erau o mulţime de pancarte scrise cu caractere slavone bisericeşti şi cuprinzînd acelaşi salut: „Bine-aţi venit!“.

Toate acestea trecură în goană pe lîngă automobiliştii noştri. De data aceasta, îşi fluturau pălăriile siguri pe ei. Panikovski nu se putu stăpîni şi, în ciuda interdicţiei, se ridică în picioare şi strigă un salut inteligibil şi de un slab nivel politic. Dar din pricina zgomotului maşinii şi a strigătelor mulţimii, nimeni nu desluşi nimic.

— Hip-hip-ura! strigă Ostap.

Kozlevici deschise eşapamentul şi maşina lăsă în urmă un nor de fum albastru, care făcu să strănute cîinii ce alergau după automobil.

— Cum stăm cu benzina? întrebă Ostap. Ne ajunge pînă la Udoev? Nu mai avem decît 30 de kilometri. Iar acolo, punem mîna pe tot ce ne trebuie.

— Trebuie să ne ajungă, răspunse Kozlevici cam cu îndoială.

— Să aveţi în vedere că nu admit nici un fel de acte de brigandaj, zise Ostap, învăluindu-şi, cu o privire aspră, oastea. Nici un fel de încălcări ale legii. Parada o voi comanda eu.

Panikovski şi Balaganov priviră în jos stînjeniţi.

— Cei din Udoev ne vor da singuri tot ce avem nevoie. O să vedeţi imediat. Pregătiţi loc pentru pîine şi sare.

„Antilopa“ străbătu cei 30 de kilometri într-o oră şi jumătate. Pe parcursul ultimului kilometru Kozlevici se chinui foarte mult, apăsa mereu pe accelerator şi clătina dezolat din cap. Dar toate eforturile sale, precum şi ţipetele îşi îndemnurile lui Balaganov nu dădură nici un rezultat. Finişul strălucit, plănuit de Adam Kazimirovici, nu reuşi din lipsă de benzină. Maşina se opri în mod ruşinos în mijlocul străzii cu o sută de metri înainte de tribuna împodobită cu crengi de brad, în cinstea curajoşilor automobilişti.

Oamenii adunaţi se repeziră ţipînd în întîmpinarea Lorraine-Dietrich-ului, venit din negura veacurilor. Laurii gloriei încununară pe dată frunţile nobile ale automobiliştilor. Ei fură traşi brutal afară din maşină şi săltaţi pe braţe cu atîta înverşunare, de parcă ar fi fost nişte înecaţi care trebuiau, cu orice preţ, readuşi la viaţă.

Kozlevici rămase lîngă maşină, iar toţi ceilalţi fură conduşi spre tribună, unde se prevăzuse, după plan, să aibă loc un miting fulger de trei ore. Un tînăr, cu o înfăţişare de şofer, îşi croi drum spre Ostap şi-l întrebă:

— Ce-i cu celelalte maşini?

— Au rămas în urmă, răspunse nepăsător Ostap. Pene de cauciuc, pene la motor, entuziasmul populaţiei. Toate astea te întîrzie.

— Dumneavoastră sînteţi prima maşină? nu se lăsă şoferul amator. Kleptunov e cu voi?

— Pe Kleptunov l-am scos din cursă, făcu Ostap acru.

— Dar profesorul Pesocinikov? E cu Packardul?

— Cu Packardul.

— Dar scriitoarea Vera Crutz? continuă să întrebe şoferul. Ah, dac-aş vedea-o! Pe ea şi pe tovarăşul Nejinski. E şi el cu dumneavoastră?

— Ştii, sînt cam obosit de cursă, zise Ostap.

— Dumneavoastră sînteţi cu un Studebaker?

— Poţi să consideri maşina noastră un Studebaker dacă doreşti, răspunse Ostap furios, dar pînă acum ea s-a numit Lorraine-Dietrich. Eşti satisfăcut?

Dar şoferul amator nu era satisfăcut.

— Daţi-mi voie, exclamă el cu o stăruinţă tinerească, dar în cursă nu figurează nici un Lorraine-Dietrich! Am citit în ziar că participă două Packarduri, două Fiaturi şi un Studebaker.

— Du-te dracu’ cu Studebaker-ul dumitale, urlă Ostap. Cine-i Studebaker-ul ăsta? Eşti rudă cu Studebaker? E tatăl dumitale? Ce te ţii scai de om? Doar ţi-am spus lămurit că în ultimul moment Studebaker-ul a fost înlocuit cu un Lorraine-Dietrich şi el mă tot bate la cap cu Studebaker!

Tînărul fusese de mult dat deoparte de oamenii din serviciul de ordine, dar Ostap mai continuă multă vreme să-şi agite braţele şi să bombăne.

— Cunoscători! Cunoscători ca ăştia trebuie omorîţi! Vrea morţiş să-i dau un Studebaker!

Preşedintele comisiei de primire a cursei băgă în discursul său de salut un şir atît de lung de propoziţii subordonate, încît nu izbuti să mai iasă din ele vreme de jumătate de ceas. În tot acest timp, comandorul cursei era stăpînit de o mare nelinişte. De la înălţimea tribunei, urmărea mişcările suspecte ale lui Balaganov şi ale lui Panikovski, care se învîrteau prea ager de colo-colo prin mulţime. Bender holbă la ei nişte ochi ameninţători, pînă cînd izbuti prin semnalele lui să-i facă pe copiii locotenentului Schmidt să se potolească şi să stea locului.

— Mă bucur, tovarăşi, declară Ostap în discursul său de răspuns, să tulbur cu claxonul automobilului meu liniştea patriarhală a oraşului Udoev. Automobilul, tovarăşi, nu e un lux, ci un mijloc de transport. Armăsarul de fier vine să ia locul mîrţoagei ţărăneşti. Să punem la punct producţia de automobile sovietice în serie. Cursa noastră trebuie să constituie o lovitură dată drumurilor proaste şi neglijenţei. Închei, tovarăşi. După ce vom lua o gustare, ne vom continua lungul nostru drum.

În timp ce mulţimea asculta, nemişcată, în jurul tribunei cuvintele comandorului, Kozlevici desfăşura o vie activitate. Umplu rezervorul cu benzină care, după cum spusese Ostap, se dovedi a fi de cea mai bună calitate şi mai luă fără nici o jenă, ca rezervă, trei bidoane mari. Schimbă camerele şi anvelopele la toate cele patru roţi, apoi mai puse mîna pe o pompă şi chiar pe un cric, golind astfel de tot atît depozitele principale, cît şi pe cele operaţionale ale filialei Avtodor din Udoev.

Astfel drumul pînă la Cernomorsk era asigurat. E drept că nu aveau bani. Dar pe comandor acest lucru nu-l îngrijora. La Udoev prînziseră pe cinste şi, la drept vorbind, de bani încă n-aveau nevoie.

— La bani de cheltuială nu trebuie să ne gîndim, apuse Ostap. Zac pe toate drumurile şi îi vom culege pe măsură ce vom avea nevoie.

 

Între străvechiul Udoev, întemeiat în anul 794, şi oraşul Cernomorsk, care luase fiinţă în anul 1794, era o distanţă de o mie de ani şi o mie de kilometri de şosea şi drum de ţară.

În aceşti o mie de ani, pe magistrala Udoev-Marea Neagră se perindaseră figuri de tot felul. Circulaseră agenţi cu mărfuri ale firmelor comerciale bizantine, cărora le ieşea înainte din codrul fremătător Solovei-tîlharul¹⁸, un bărbat brutal, cu căciulă de astrahan, care punea mîna pe mărfuri şi agenţilor le făcea felul. Pe acelaşi drum au trecut cuceritori cu oştile lor, ţărani, drumeţi cîntînd.

Viaţa ţării suferea, veac de veac, schimbări mari. Se schimbau veşmintele, se perfecţionau armele, fuseseră înăbuşite Răscoalele cartofului¹⁹. Oamenii învăţaseră să-şi radă bărbile. Apăruse primul balon. Fuseseră inventaţi gemenii de fier: vaporul şi locomotiva. Începuseră să claxoneze automobilele.

Dar drumul rămăsese ca în vremea banditului Solovei.

Cocoşat, acoperit cu noroi vulcanic sau cu praf otrăvitor, asemeni celui pentru stîrpirea ploşniţelor, drumul rusesc trece pe lîngă sate, oraşe, fabrici şi colhozuri, întinzîndu-se ca o capcană lungă de o mie de verste²⁰. Pe marginile lui zac, în iarba îngălbenită şi pîngărită, schelete de căruţe şi automobile care şi-au dat sfîrşitul în chinuri.

Se prea poate ca vreun emigrant, înnebunit să tot vîndă ziare pe cîmpiile asfaltate ale Parisului, să-şi aducă aminte de drumul de ţară rusesc, ca de un amănunt fermecător al peisajului din patrie şi să vadă, cu nostalgie, cum luna se oglindeşte într-o băltoacă, cum greierii se roagă lui Dumnezeu cu glas tare şi cum o găleată se bălăbăneşte zdrăngănind goală, legată de un car ţărănesc.

Dar lumina lunii are acum o altă menire. Luna ar putea să se oglindească perfect de bine şi pe şoselele gudronate. Claxoanele vor înlocui avantajos zdrăngănitul simfonic al găleţilor ţărăneşti. Iar greierii vor putea fi ascultaţi încă şi mai bine în rezervaţii naturale, unde vor construi tribune, iar cetăţenii pregătiţi de cuvîntul introductiv al unui specialist încărunţit în studiul greierilor ar putea să se desfete cît ar pofti cu cîntecul insectelor preferate.

Capitolul VII

Dulcea povară a gloriei

Comandorul cursei, şoferul, mecanicul de bord şi femeia bună la toate se simţeau minunat.

Dimineaţa era răcoroasă. Soarele palid hoinărea pe cerul de mărgăritar. Prin iarbă ciripeau tot felul de păsărele mărunte. Păsările călătoare traversau încet şoseaua, chiar prin faţa roţilor automobilului. Stepa răspîndea mirosuri atît de înviorătoare, încît dacă în locul lui Ostap ar fi fost vreun scriitoraş rustic mediocru din Grupul „Ugerul de oţel“, el n-ar fi rezistat, s-ar fi dat jos din maşină, s-ar fi aşezat pe iarbă şi, pe loc, s-ar fi apucat să scrie în carnetul său de călătorie o nouă schiţă ce ar fi început cu cuvintele: „Amu s-or pîrguit grînele de toamnă. Soarele o pogorît şi şi-o zvîrlit razele prin lumea mare. Moş Romualdîci şi-o mirosit obiala sa şi era cît pe-aci să dea ortul popii…“

Dar lui Ostap şi tovarăşilor lui de drum nu le ardea de impresii poetice. De douăzeci şi patru de ore goneau înaintea maşinilor participante la cursă. Erau întîmpinaţi cu muzică şi discursuri. Copiii băteau tobele în cinstea lor. Adulţii le ofereau prînzuri şi cine, îi aprovizionau cu piese de automobil dinainte pregătite, iar la intrarea într-un oraş li se aduse chiar pîine şi sare pe o tavă de stejar acoperită cu un ştergar brodat cu cruciuliţe. Pîinea şi sarea se aflau pe jos, în maşină, între picioarele lui Panikovski, care ciupea tot timpul din pîine pînă cînd făcu în ea o gaură ca de şoarece. Ostap, căruia i se aplecase văzînd aceasta, aruncă pîinea şi sarea pe drum. Antilopienii îşi petrecură noaptea într-un sat, bucurîndu-se de toată atenţia activului local. La plecare luară cu ei o cană mare cu lapte răsfiert²¹ şi amintirea dulce a miresmei fînului pe care dormiseră, ce aducea cu apa de colonie.

— Lapte şi fîn, spuse Ostap, cînd în zori „Antilopa“ părăsea satul. Ce poate fi mai bun? Totdeauna îţi zici: „Las’ că mai apuc eu asta. O să mă mai întîlnesc eu de multe ori în viaţă cu lapte şi fîn“. Dar în realitate nu mai dai de ele niciodată. Să ştiţi, bieţii mei prieteni, că asta a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa noastră. Şi voi nici măcar n-aţi băgat de seamă.

Tovarăşii de drum ai lui Bender îl priveau cu respect. Erau încîntaţi la culme de perspectiva vieţii uşoare care li se deschidea în faţă.

— Ce bine-i să trăieşti! zise Balaganov. Mergem cu maşina, sîntem sătui. Poate că ne aşteaptă fericirea…

— Eşti ferm convins de asta? îl întrerupse Ostap. Fericirea ne aşteaptă pe drum? Poate că mai şi flutură din aripioare de nerăbdare. „Unde e amiralul Balaganov?“, se întreabă. „De ce întîrzie atîta?“ Eşti ţicnit, Balaganov! Fericirea nu aşteaptă pe nimeni. Ea rătăceşte prin ţară în veşminte lungi, albe şi cîntă ca o copilă: „Ah, America, asta zic şi eu ţară! Oamenii petrec şi beau pe stomacul gol. Dar această copilă naivă trebuie cucerită, trebuie să-i placi, să-i faci curte“. Dumneata, Balaganov, nu vei izbuti niciodată să înfiripi o idilă cu această dulce copilă. Eşti un zdrenţăros. Uită-te în oglindă să vezi cum arăţi! Un om cu haine ca ale dumitale nu va şti niciodată ce-i fericirea. De altfel tot personalul „Antilopei“ este echipat oribil. Mă mir că mai sîntem luaţi drept participanţi la cursa automobilistică!

Ostap îşi privi cu durere în suflet tovarăşii şi continuă:

— Pălăria lui Panikovski mă face, pur şi simplu, să ameţesc. În general, el e de un lux provocator. Cu dintele ăsta de metal preţios, cu aceste şireturi de la izmene şi cu pieptul ăsta păros de sub cravată… Trebuie să te îmbraci mai simplu, Panikovski! Eşti un bătrîn stimabil. Îţi trebuie o haină neagră, lungă şi o pălărie pluşată. Lui Balaganov i s-ar potrivi o cămaşă de cowboy cadrilată şi moletiere de piele. Ar avea imediat aerul unui student care practică sportul, pe cînd acum seamănă cu un marinar din flota comercială dat afară pentru beţie. Despre multstimatul nostru şofer nici nu mai vorbesc. Încercările grele ce i-au fost hărăzite de soartă l-au împiedicat să se îmbrace potrivit funcţiei sale. Nu vă daţi seama ce bine i-ar sta acestui om cu faţa inspirată, puţin cam murdară de ulei, o salopetă de piele şi o haină neagră tot de piele? Da, copii, trebuie să vă echipaţi.

— Nu-s bani, spuse Kozlevici întorcînd capul.

— Şoferul are dreptate, declară binevoitor Ostap. Într-adevăr, nu sînt bani. N-avem aceste mici disculeţe de metal pe care le ador.

„Antilopa Gnu“ lunecă uşor de pe un deal. Pe ambele părţi ale drumului se întindea lin cîmpul. O bufniţă mare, roşcovană, şedea chiar la marginea drumului, cu capul plecat pe o parte şi cu ochii galbeni şi orbi holbaţi prosteşte. Tulburată de scîrţîitul „Antilopei“, pasărea îşi întinse aripile, se roti deasupra maşinii şi se duse să-şi vadă de treburile ei plicticoase de bufniţă. Apoi nu se mai petrecu nimic care să merite atenţie.

— Priviţi! strigă deodată Balaganov. Un automobil!

Pentru orice eventualitate, Ostap porunci să se scoată lozinca ce vestea pe cetăţeni că această cursă de automobile loveşte în neglijenţă. În timp ce Panikovski executa ordinul, „Antilopa“ se apropie de maşina întîlnită pe drum.

Un Cadillac cenuşiu, tip limuzină, stătea uşor aplecat într-o rînă, la marginea drumului. Natura acestei regiuni din Rusia centrală aşa cum se oglindea în geamurile groase şi lustruite ale elegantei maşini părea mai curată şi mai frumoasă decît era în realitate. Şoferul îngenuncheat scotea anvelopa de pe una din roţile din faţă. Lîngă el stăteau plictisite, aşteptînd, trei siluete în mantale de voiaj de culoarea nisipului.

— Aveţi pană? întrebă Ostap, scoţîndu-şi politicos chipiul.

Şoferul ridică fruntea încruntată, nu răspunse nimic şi se cufundă din nou în lucru.

Antilopienii coborîră din trăsura lor verde. Kozlevici ocoli de cîteva ori minunata maşină, oftînd invidios, apoi se aşeză pe vine lîngă şofer şi peste cîteva minute începu cu el o discuţie de specialitate. Panikovski şi Balaganov îi cercetau cu o curiozitate copilărească pe pasageri, dintre care doi aveau un aer foarte înfumurat, de străini, iar al treilea, judecînd după mirosul năucitor de galoşi, pe care îl răspîndea mantaua lui confecţionată de Trustul cauciucului, trebuia să fi fost un compatriot.

— Aveţi pană? repetă Ostap, atingînd cu delicateţe umărul de cauciuc al compatriotului şi îndreptîndu-şi totodată privirea grijulie spre cei doi străini.

Compatriotul începu să-i vorbească enervat despre cauciucul care plesnise, dar bombănelile lui îi intrară lui Ostap pe-o ureche şi-i ieşiră pe alta. Pe marele maestru al combinaţiilor îl frămînta un alt gînd: aici, pe drumul mare, la o sută treizeci de kilometri de cel mai apropiat centru regional, aici, în inima Rusiei europene, se plimbau pe lîngă automobilul lor două gîşte grase din străinătate. Cum să mai fii liniştit?

— Spune-mi, îl întrerupse el, ăştia doi nu sînt din Rio de Janeiro?

— Nu, răspunse compatriotul, sînt din Chicago. Iar eu îi însoţesc: sînt translator la Inturist.

— Dar ce caută ei aici, pe drumul ăsta mizerabil, în cîmpul acesta străvechi, ocolit de civilizaţie, departe de Moscova, de baletul Macul roşu, de anticariate şi de celebrul tablou al pictorului Repin, Ivan cel Groaznic ucigîndu-şi fiul? Nu pricep! De ce i-aţi adus aici?

— Dracu’ să-i ia! exclamă amărît translatorul. De trei zile gonim cu maşina prin sate, ca nişte nebuni. Mi-au scos sufletul de tot. Am avut de-a face cu mulţi străini, dar ca ăştia – şi făcu un semn spre pasagerii săi rumeni – n-am mai văzut. Toţi turiştii aleargă prin Moscova şi cumpără tot felul de ulcioare de lemn de la magazinele de artizanat. Da’ ăştia doi s-au rupt de grup şi au început să cutreiere satele.

— Asta-i lăudabil, spuse Ostap. Masele largi de miliardari vin să cunoască traiul din noul sat sovietic.

Cetăţenii din Chicago urmăreau demni cum se repară maşina. Purtau pălării gris-perle, gulere tari scrobite şi pantofi roşii de piele mată.

Translatorul se uită indignat la Ostap şi exclamă:

— Ei, na! Nu mai pot ei de noul sat sovietic! Pe ei îi interesează samogon-ul, nu satul!

La auzul cuvîntului samogon, pe care translatorul îl rostise mai tare, gentlemenii schimbară între ei priviri neliniştite şi se apropiară de cei doi care stăteau de vorbă.

— Vezi? spuse translatorul. Nici măcar cuvîntul nu pot să-l audă fără să tresară.

— Da. Aici trebuie să fie la mijloc cine ştie ce mister, sau poate cine ştie ce gusturi perverse, zise Ostap. Nu ştiu cum poate să placă cuiva samogon-ul ţărănesc, cînd în patria noastră există un sortiment atît de mare de băuturi tari, nobile.

— Lucrurile stau mult mai simplu decît ţi se pare dumitale, zise translatorul. Ei vor să afle reţeta preparării unui bun samogon ţărănesc.

— Clar! strigă Ostap. Am uitat că la ei e Legea prohibiţiei. Acum am priceput totul… Şi aţi făcut rost de reţetă? Aha, n-aţi făcut? Fireşte! De ce n-aţi venit cu trei automobile, nu cu unul? Cum se poate aşa ceva? Păi oamenii cred că sînteţi de la cine ştie ce autoritate. Vă asigur că aşa puteţi să umblaţi mult şi bine şi tot n-o să aflaţi reţeta.

Translatorul începu să se plîngă de străini:

— Mă crezi, nu mă slăbesc nici o clipă: îmi cer într-una să le spun secretul fabricării samogon-ului Or eu n-am fabricat în viaţa mea samogon. Eu sînt membru al sindicatului lucrătorilor din învăţămînt şi am la Moscova o mamă bătrînă.

— Şi ai vrea tare mult să te întorci la Moscova? La mama?

Translatorul oftă să ţi se rupă inima, nu altceva.

— În cazul acesta, şedinţa continuă, zise Bender. Cît sînt dispuşi patronii dumitale să dea pentru o asemenea reţetă? O sută cincizeci ar da?

— Cred că ar da şi două sute, spuse translatorul în şoaptă. Dumneata chiar ai reţeta?

— Ţi-o dictez imediat dacă vrei. Adică imediat după primirea banilor. Şi am orice reţetă vrei: de rachiu de cartofi, de grîu, de caise, de orz, de dud, din caşă de hrişcă. Chiar şi dintr-un taburet obişnuit, că unora le place taburetovka. Mai am şi o reţetă de samogon din stafide sau din prune. Ce mai vorbă multă, vă pot pune la dispoziţie oricare dintre cele o sută cincizeci de reţete de samogon pe care le cunosc.

Ostap fu prezentat americanilor. Prin aer fluturară de cîteva ori pălăriile, scoase cum cere politeţea. Apoi se trecu la afaceri.

Americanii aleseră samogon-ul din grîu, care-i atrăsese prin metoda lui simplă de fabricare. Reţeta fu trecută cu de-amănuntul în carnete. Sub formă de premiu, Ostap le mai explică solilor americani cum se poate face cel mai bun aparat de distilat samogon şi care poate fi ascuns uşor de privirile indiscrete în sertarul unui birou. Călătorii îl încredinţară că, avînd în vedere nivelul atins de tehnica americană, confecţionarea unui asemenea aparat nu prezintă nici o dificultate. La rîndul său, Ostap îi asigură că aparatul de tipul indicat de el dă pe zi o vadră de admirabil pervaci²² aromat.

— O-o-o! exclamară americanii.

Mai auziseră acest cuvînt într-o familie onorabilă din Chicago. Şi acolo se dădeau referinţe minunate despre pervatsch’. Capul acestei familii fusese mai demult cu corpul american de ocupaţie la Arhanghelsk, băuse acolo pervatsch’ şi de atunci nu mai putea uita senzaţia fermecătoare pe care o încercase.

Pe buzele turiştilor încîntaţi, cuvîntul acesta grosolan pervaci suna gingaş şi ispititor.

Americanii scoaseră uşor cele două sute de ruble şi-i scuturară lui Bender mîna îndelung. Panikovski şi Balaganov reuşiră să strîngă şi ei, la plecare, mîna cetăţenilor din republica de peste ocean, apăsaţi de Legea prohibiţiei. De bucurie, translatorul îl sărută pe Ostap pe obraz şi-l rugă să-l viziteze, adăugînd că bătrîna sa mamă va fi foarte bucuroasă. Dar nu se ştie de ce, nu-i dădu adresa.

Călătorii, despărţindu-se în cei mai buni termeni de prietenie, se instalară în maşinile lor. La plecare, Kozlevici claxonă pe ritm de maxixe şi în sunetele lui vesele automobilele porniră în direcţii opuse.

— Vedeţi, zise Ostap, după ce maşina americană dispăru într-un nor de praf. Totul s-a petrecut aşa cum v-am spus. Mergeam cu maşina, pe drum zăceau aruncaţi nişte bani şi eu i-am ridicat. Uitaţi-vă, nici măcar nu s-au prăfuit.

Şi flutură teancul de bancnote.

— De fapt, nici n-avem cu ce ne lăuda, căci combinaţia a fost cît se poate de simplă. Dar curăţenia, cinstea cu care a fost făcută – astea au valoare. Două sute de ruble. În cinci minute. Şi nu numai că n-am încălcat legea, dar am şi făcut un triplu bine. Am obţinut pentru echipajul „Antilopei“ banii care-i lipseau. Bătrîna mamă şi-a recăpătat fiul translator. Şi, în sfîrşit, am potolit setea de cunoaştere a cetăţenilor unei ţări cu care avem totuşi legături comerciale.

Se apropia ora mesei. Ostap se cufundă în harta cursei, pe care o rupsese dintr-o revistă automobilistică, şi anunţă că se apropie oraşul Luceansk.

— E un oraş foarte mic, zise Bender, şi asta e prost. Cu cît oraşul e mai mic, cu atît discursurile de salut sînt mai lungi. De aceea, o să le rugăm pe amabilele gazde ale oraşului să ne dea mai întîi masa, iar pe urmă discursurile. În pauză, vă voi echipa. Panikovski! Ai început să-ţi uiţi îndatoririle. Pune lozinca la loc.

Avînd acum experienţă în finişuri ceremonioase, Kozlevici opri cu mînă sigură maşina chiar în faţa tribunei. Aici Bender se mărgini la un scurt cuvînt de salut. Se stabili ca mitingul să aibă loc două ore mai tîrziu. După prînzul gratuit, automobiliştii, cît se poate de bine dispuşi, se duseră la un magazin de confecţii. Curioşii se ţineau gaie după ei. Antilopienii purtau însă cu demnitate dulcea povară a gloriei ce se abătuse asupra lor. Mergeau prin mijlocul străzii, la braţ, clătinîndu-se ca marinarii într-un port străin. Roşcovanul Balaganov, care semăna într-adevăr cu un tînăr şef de echipaj, intonă un cîntec marinăresc.

Magazinul „Confecţii pentru bărbaţi, dame şi copii“ se afla sub o firmă uriaşă, care acoperea tot edificiul cu un singur cat. Pe firmă erau zugrăvite zeci de siluete: bărbaţi cu feţe galbene şi mustăcioare subţiri, în haine îmblănite cu poalele răsfrînte, doamne cu manşoane, copii cu picioare scurte, în costumaşe de marinar, comsomoliste cu basmale roşii şi ştabi încruntaţi din sectorul economic, înfundaţi pînă la şold în cizme de pîslă.

Toată această măreţie era însă umbrită de o hîrtiuţă lipită pe uşa de la intrare pe care scria:

 

N-avem nădragi

 

— Pfu, ce vulgar! zise Ostap intrînd. Imediat îţi dai seama că te afli în provincie. Să fi scris aşa, ca la Moscova: „N-avem pantaloni“. E cuviincios şi nobil. Cetăţenii ar pleca mulţumiţi la casele lor!

Automobiliştii nu zăboviră mult în magazin. Se găsi pentru Balaganov o cămaşă de cowboy cu carouri mari, galbene şi o pălărie Stetson cu găurele. Kozlevici fu nevoit să se mulţumească cu şapca de piele promisă şi cu o scurtă la fel, care avea un luciu ca de icre tescuite. Mai multă bătaie de cap avură cu Panikovski. Din prima clipă se văzură constrînşi să renunţe la haina lungă de pastor şi la pălăria moale, care, aşa cum proiectase Bender, urmau să înnobileze aspectul violatorului de convenţie. Magazinul nu putea să ofere decît o uniformă de pompier: un veston cu furtunuri aurite la petliţe, pantaloni păroşi de dimie şi un chipiu cu panglică albastră. Panikovski se învîrti mult în faţa oglinzii care te arăta cînd lung, cînd scurt, ca în oglinzile de la bîlci.

— Nu pricep de ce nu-ţi place costumul de pompier, zise Ostap. E totuşi mai frumos decît costumul de rege în exil, pe care-l porţi acum. Ia întoarce-te, fiule! Perfect! Trebuie să-ţi spun că-ţi vine mai bine decît haina şi pălăria la care mă gîndisem eu.

Ieşiră în stradă îmbrăcaţi în straiele noi. Ostap nu-şi cumpărase nimic.

— Eu am nevoie de un smoching, spuse el. Dar aici nu se găseşte. Voi aştepta vremuri mai bune. Nu-i aşa, amice, şef al brigăzii de pompieri?

Ostap deschise mitingul într-o dispoziţie excelentă, fără să presimtă cîtuşi de puţin ce furtună se apropie pentru echipajul „Antilopei“. Glumea, povestea păţanii hazlii de pe drum, anecdote evreieşti, cucerind simpatia publicului. La sfîrşitul discursului, analiză problema automobilismului, care era de mult arzătoare.

— Automobilul, exclamă el cu un glas ca de trîmbiţă, nu e un lux, ci…

Şi cînd să continue, văzu că preşedintele comitetului de primire ia din mîna unui băieţaş, care venise alergînd, o telegramă. Rostind cuvintele: „Nu e un lux, ci un mijloc de locomoţie“, Ostap se aplecă spre stînga şi, peste umărul preşedintelui, îşi aruncă ochii pe telegramă. Ceea ce citi îl năuci. Crezuse că mai au înaintea lor o zi întreagă. În mintea lui apărură într-o clipă satele şi oraşele de unde cei de pe „Antilopa“ trăseseră profit din materialele şi fondurile care nu le erau destinate.

Preşedintele îşi mai mişca încă mustăţile, căznindu-se să priceapă conţinutul telegramei, cînd Ostap îşi întrerupse la jumătate discursul, sări jos de la tribună şi îşi croi drum prin mulţime spre „Antilopa“ care se zărea, verde, la răspîntie. Din fericire, echipajul şedea la locul lui şi aştepta plictisit momentul cînd Ostap îi va porunci să care la maşină darurile oraşului, aşa cum se întîmpla de obicei după fiecare miting.

În sfîrşit, preşedintele se dumiri ce-i cu telegrama.

Ridică ochii şi-l văzu pe comandant fugind.

— Sînt nişte escroci! strigă el cu glas plîngător.

Trudise toată noaptea ca să întocmească discursul de salut şi se simţea acum lovit în orgoliul său de autor.

— Puneţi mîna pe ei, băieţi!

Ţipetele preşedintelui ajunseră pînă la urechile antilopienilor. Escrocii începură să se agite nervoşi. Kozlevici porni motorul şi, dintr-un salt, se instală la locul său. Maşina o zbughi fără să-l mai aştepte pe Ostap. În grabă, ceilalţi nici nu-şi dădură seama că-şi părăsesc comandorul în primejdie.

— Stai! ţipa Ostap alergînd în salturi uriaşe. Pun eu mîna pe voi şi vă dau afară pe toţi.

— Stai! ţipa şi preşedintele.

— Stai, dobitocule! ţipa, la rîndul său, Balaganov lui Kozlevici. Nu vezi că a rămas şeful pe jos?

Adam Kazimirovici apasă pe frînă. „Antilopa“ scrîşni şi se opri. Comandorul se aruncă în maşină, ţipînd disperat: „Cu toată viteza înainte!“. Deşi avea multiple talente şi mult sînge rece, Ostap nu putea să îndure represaliile fizice. Cuprins de panică, Kozlevici schimbă brusc în viteza a treia, maşina se smuci şi Balaganov căzu pe portiera care se deschisese. Totul se petrecu cît ai clipi. În timp ce Kozlevici frîna din nou, peste Balaganov începu să cadă umbra mulţimii ce se apropia. Şi braţe zdravene erau gata-gata să-l înşface, cînd „Antilopa“ veni în dreptul lui în marşarier şi mîna de fier a comandorului îl apucă de cămaşa de cowboy.

— Cu cea mai mare viteză, înainte! urlă Ostap.

Abia atunci, locuitorii Luceanskului pricepură pentru prima oară în ce constă superioritatea transportului mecanic faţă de tracţiunea animală. Zdrăngănind din toate mădularele, maşina dispăru ca vîntul, salvînd de la cuvenita pedeapsă pe cei patru infractori.

Pe parcursul primului kilometru, escrocii se căzniră să-şi recapete răsuflarea. Balaganov, care ţinea la frumuseţea sa, îşi examina într-o oglinjoară zgîrieturile zmeurii cu care se alesese pe obraz cu prilejul căderii. Panikovski tremura în costumul său de pompier. Se temea de răzbunarea comandorului, care veni numaidecît.

— Dumneata ai spus să pornească maşina înainte ca eu să fi apucat să mă urc? întrebă comandorul pe un ton ameninţător.

— Pe cuvîntul meu… începu Panikovski.

— Nu, nu nega! Astea-s figurile dumitale. Prin urmare, mai eşti şi laş? Hoţ şi laş! În bună societate am nimerit! Bine! Te degradez. Pînă acum, ai fost în ochii mei şef de pompieri. De aici încolo eşti pompier de rînd.

Şi Ostap rupse ceremonios furtunurile de aur de pe petliţele roşii ale lui Panikovski.

După această procedură, Ostap comunică tovarăşilor săi conţinutul telegramei.

— E de rău. S-au dat dispoziţii prin telegramă să fie oprită maşina verde care merge înaintea cursei automobilistice. Trebuie s-o cotim imediat pe un drum lateral. S-a isprăvit cu triumfurile, ramurile de palmier şi mesele gratuite gătite cu untdelemn. Ideea a dat tot ce a putut da. Putem s-o cotim numai pe şoseaua spre Greajsk. Dar, pînă acolo, mai avem trei ore de drum şi sînt convins că în toate centrele locuite de pe parcurs ni se pregăteşte o primire călduroasă. Blestematul de telegraf şi-a vîrît pretutindeni stîlpii şi sîrmele.

Comandorul nu greşea.

Întîlniră mai departe un orăşel al cărui nume nu-l aflară niciodată, dar ar fi vrut să-l afle ca să-l poată pomeni cu cîte o înjurătură, ori de cîte ori s-ar fi ivit ocazia. Chiar la intrarea în acest orăşel găsiră drumul barat cu o bîrnă groasă. „Antilopa“ întoarse şi, ca un căţel care n-a făcut încă ochi, începu s-o ia ba la dreapta, ba la stînga, în căutarea unui drum lăturalnic. Dar un asemenea drum nu exista.

— Înapoi! comandă Ostap, care devenise foarte grav.

În clipa aceea, escrocii auziră un zumzet îndepărtat de motoare, aidoma bîzîitului unui ţînţar. Veneau, pesemne, maşinile din adevărata cursă. Înapoi, prin urmare, nu se mai putea merge şi atunci „Antilopa“ îşi făcu din nou vînt înainte.

Încruntat, Kozlevici se apropie cu maşina în plină viteză de bîrnă. Cetăţenii care stăteau în jur săriră speriaţi care încotro, aşteptînd catastrofa. Dar Kozlevici micşoră brusc viteza şi trecu încet peste obstacol. După asta, „Antilopa“ străbătu orăşelul printre înjurăturile trecătorilor, la care Ostap nici măcar nu răspundea.

„Antilopa“ se apropie de şoseaua care ducea la Greajsk în vuietul tot mai puternic al automobilelor care deocamdată nu se zăreau. Abia izbutiră să cotească de pe blestemata de şosea principală şi să ascundă maşina după un dîmb, în întunericul ce se lăsase, că se auzi şi mai desluşit păcănitul motoarelor şi puţin după asta, învăluită în lumină, se ivi prima maşină. Escrocii se ascunseră în iarbă la marginea drumului, de unde, pierzîndu-şi subit obişnuita obrăznicie, priveau în tăcere coloana care trecea.

Dîre de lumină orbitoare scăldau drumul. Maşinile abia fîsîiau, trecînd în goană pe lîngă echipajul „Antilopa“ culcat la pămînt. De sub roţile lor se ridicau nori de praf. Claxoanele sunau prelung. Se stîrnise un vînt puternic. Într-o clipă, năvala trecu şi numai farul rubiniu din spatele ultimei maşini mai clipi un timp în întuneric.

Viaţa adevărată trecuse în zbor pe lîngă ei, trîmbiţînd de bucurie şi sclipind cu aripile-i de lac.

Aventurierilor le lăsase numai coada de cometă cu miros de benzină. Şi ei rămaseră încă multă vreme în iarbă, strănutînd şi scuturîndu-se de praf.

— Da, spuse Ostap, acum văd şi eu că automobilul nu e un lux, ci un mijloc de transport. Nu te roade invidia, Balaganov? Pe mine, da.

Capitolul VIII

Criza genului

Puţin după ora trei, „Antilopa“ hăituită se opri la marginea unei rîpe. În vale se întindea, ca pe o farfurioară, un oraş necunoscut, ca un tort împărţit în felii regulate. Deasupra lui, plutea pîcla multicoloră a dimineţii. Membrilor echipajului, care coborîseră din maşină, li se păru că aud un păcănit abia perceptibil şi un fluierat uşor. Sforăiau, pesemne, cetăţenii din oraş. O pădure crenelată se întindea pînă la marginea oraşului. Drumul cobora în serpentine printre rîpe.

— O vale paradiziacă, zise Ostap. Astfel de oraşe e plăcut să le jefuieşti dimineaţa devreme, cînd soarele încă nu dogoreşte. Oboseşti mai puţin.

— Păi acum e chiar dimineaţa devreme, zise Panikovski, uitîndu-se linguşitor în ochii comandorului.

— Gura, bandă de tîlhari! strigă Ostap. Ia te uită ce bătrîn neastîmpărat?! Nu ştie de glumă.

— Ce facem cu „Antilopa“? întrebă Kozlevici.

— Da, răspunse Ostap. Acum nu mai putem intra în oraş cu copaia asta verde. O să ne aresteze. Trebuie să urmăm exemplul ţărilor celor mai înaintate. La Rio de Janeiro, de pildă, automobilele furate sînt vopsite în altă culoare. Aceasta din consideraţiuni pur umanitare, ca vechiul proprietar să nu-şi facă sînge rău văzînd că în maşina lui se plimbă cineva străin. „Antilopa“ şi-a cîştigat o faimă cam tristă, aşa că trebuie revopsită.

Hotărîră să meargă pînă în oraş pe jos, să facă acolo rost de vopsea şi, pînă atunci, să lase maşina la adăpost, undeva la loc sigur, în afara oraşului.

Ostap o porni repede pe drum, de-a lungul rîpei, şi peste cîtva timp zări o căsuţă strîmbă din bîrne, ale cărei geamuri mici aveau reflexe albastre ca apa unui rîu. În spatele căsuţei, se vedea o magazie care părea să fie potrivită ca adăpost pentru „Antilopa“.

În timp ce marele maestru al combinaţiilor se gîndea sub ce pretext ar fi mai bine să intre în casa acestor oameni şi să se împrietenească cu ei, uşa se deschise şi în prag apăru un domn respectabil, îmbrăcat în izmene soldăţeşti cu nasturi negri de tinichea. Pe obrajii lui palizi ca de parafină se zburleau nişte favoriţi cît toate zilele, cărunţi şi stufoşi. La sfîrşitul secolului trecut, era cît se poate de obişnuit să vezi asemenea mutre. Pe atunci, majoritatea bărbaţilor lăsau să le crească apendice din astea păroase şi cazone, ca semn că sînt supuşi devotaţi. Dar acum, cînd sub favoriţi nu se vedea nici uniforma albastră, nici vreo decoraţie civilă cu panglică de moar, nici petliţe cu stele de aur, de consilier secret, figura aceasta părea din altă lume.

— O, Doamne, bombăni locatarul căsuţei de bîrne, ridicînd braţele spre soarele ce răsărea. Doamne, Doamne! Mereu aceleaşi vise! Aceleaşi vise!

După ce se văită astfel, bătrînul începu să plîngă şi, tîrşîindu-şi picioarele, o porni grăbit pe cărarea din jurul casei. Un cocoş ca toţi cocoşii, care în clipa aceea se pregătea să cînte pentru a treia oară şi înaintase în acest scop pînă în mijlocul curţii, o şterse; în grabă îşi pierdu chiar şi o pană, dar curînd îşi reveni, sări pe gard şi, de pe această poziţie sigură, vesti lumii venirea dimineţii. În glasul lui se simţea totuşi neliniştea ce i-o stîrnise comportarea nedemnă a stăpînului căsuţei.

— Nici în somn nu scap de ei, blestemaţii, răzbătu pînă la Ostap glasul bătrînului.

Bender urmărea mirat cu privirea pe ciudatul cu favoriţi din aceia care mai pot fi văzuţi acum poate doar pe figura ministerială a portarului de la conservator.

Între timp, ciudatul personaj îşi termină cursa şi apăru iarăşi în faţa uşii de intrare. Aici zăbovi cîteva clipe şi după ce spuse: „Mă duc să mai încerc o dată“, dispăru în casă.

— Îmi plac bătrînii, şopti Ostap. Cu ei nu te plictiseşti niciodată. Trebuie să aşteptăm rezultatele misterioasei încercări.

Ostap nu avu mult de aşteptat. Curînd se auziră din casă urlete şi plînsete şi bătrînul apăru în prag cu spatele, ca Boris Godunov în ultimul act din opera lui Musorgski.

— Piei din faţa mea, piei! exclamă el cu intonaţii de-ale lui Şaliapin în glas. Mereu acelaşi vis! V-a-a-i!

Se întoarse cu faţa şi, împiedicîndu-se de propriile-i picioare, o porni drept spre Ostap. Chibzuind că a venit vremea să acţioneze, marele maestru ieşi de după pom şi-l prinse pe purtătorul de favoriţi în braţele-i viguroase.

— Ce? Cine e? Ce-i asta? strigă bătrînul speriat. Ce vrei?

Ostap îşi desprinse încet braţele, îi luă bătrînului mîna şi i-o scutură cu căldură.

— Nici nu ştii cît de bine te-nţeleg! exclamă el.

— Zău? făcu stăpînul căsuţei, plecîndu-şi capul spre umărul lui Bender.

— Sigur că da, răspunse Ostap. Şi eu visez des.

— Şi ce anume visezi?

— Tot felul de lucruri.

— Dar ce anume? stărui bătrînul.

— Ei, fel de fel! Un talmeş-balmeş. Cam ceea ce se intitulează în ziare „De pretutindeni şi despre toate“ sau „Din lumea largă“. Alaltăieri, de pildă, am visat înmormîntarea mikadoului²³. Iar ieri, jubileul Unităţii de pompieri din Suşceovskaia.

— Doamne! rosti bătrînul. Doamne! Ce om fericit eşti! Ce fericit! Spune-mi, te rog, dar vreun guvernator general sau… chiar un ministru ai visat vreodată?

Bender nu se împotrivi.

— Am visat, zise el vesel. Cum să nu? Pe guvernatorul general. Vinerea trecută. Toată noaptea l-am visat. Şi ţin minte că alături de el stătea şi un poliţai cu şalvari brodaţi.

— Vai, ce frumos! exclamă bătrînul. Dar pe împărat, pe împărat sosind în oraşul Kostroma l-ai visat vreodată?

— La Kostroma? Cum să nu! Un moment, stai, cînd a fost asta?… Da, anul acesta, la 3 februarie. L-am văzut în vis pe împărat, iar alături de el, ţin minte, se afla contele Frederiks, ştii, ministrul curţii.

— O, Doamne! făcu emoţionat bătrînul. Dar de ce stăm în curte? Te rog, pofteşte înăuntru. Iartă-mă, nu cumva eşti socialist? Nu eşti membru de partid?

— Vai de mine, cum poţi să te gîndeşti la una ca asta? răspunse blînd Ostap. Cum aş putea să fiu eu membru de partid? Sînt monarhist fără partid. Sluga ţarului, părintele soldaţilor. Cu alte cuvinte: „Vultureşte-atingeţi slava, şoimilor! Destul suspin!…“²⁴.

— Un ceai, nu vrei să bei un ceai? murmură bătrînul, îmbiindu-l pe Bender să intre în casă.

Căsuţa era alcătuită dintr-o odaie şi un antreu. Pe pereţi atîrnau portretele unor domni în uniformă. Judecînd după petliţe, aceşti domni trebuie să fi făcut parte, la vremea lor, din personalul Ministerului Învăţămîntului Public. Patul era în dezordine şi dovedea că stăpînul lui îşi petrece acolo orele cele mai agitate ale vieţii.

— De mult stai aici ca un anahoret? îl întrebă Ostap.

— Din primăvară, răspunse bătrînul. Numele meu e Hvorobiov. Credeam că voi începe aici o viaţă nouă. Şi cînd colo… Nu ştiu dacă mă-nţelegi…

Feodor Nikitici Hvorobiov era monarhist şi ura puterea sovietică. Această putere îi făcea greaţă. El, care fusese pe vremuri inspector regional şcolar, s-a văzut nevoit să lucreze ca responsabil în sectorul metodologic şi pedagogic al Proletcultului local. Acest lucru îl dezgusta.

Cît timp a avut slujba, n-a ştiut ce înseamnă cuvîntul Proletcult şi de aceea îl dispreţuia şi mai mult. Afară de asta, tremura de silă numai dacă îi vedea pe membrii comitetului sindical, pe colegii de birou şi pe cei care veneau cu treabă la sectorul metodologic şi pedagogic. Începuse să urască şi cuvîntul „sector“. Of, sectorul ăsta! Niciodată Feodor Nikitici, care preţuia tot ce era graţios şi elegant, inclusiv geometria, nu se gîndise că această superbă noţiune matematică, prin care se desemnează o parte din suprafaţa unei figuri curbilinii, va fi în halul ăsta de vulgarizată.

De altfel, multe îl făceau pe Hvorobiov să turbeze la serviciu: şi şedinţele, şi gazetele de perete, şi împrumuturile de stat. Dar nici acasă nu găsea linişte pentru sufletul lui mîndru. Şi-acasă erau gazete de perete, împrumuturi de stat, şedinţe. Cunoscuţii lui vorbeau exclusiv despre lucruri, după părerea lui Hvorobiov, mîrlăneşti: despre leafă, pe care o numeau salariu, despre luna de ajutorare a copiilor şi despre semnificaţia socială a piesei Trenul blindat.

Nicăieri nu puteai să scapi de regimul sovietic. Chiar cînd se plimba, amărît şi singuratic, pe străzile oraşului, Hvorobiov auzea o mulţime de fraze de care era sătul pînă-n gît:

— …Şi atunci am hotărît să-l scoatem din consiliul de conducere…

— …Şi eu i-am spus răspicat: pentru Comisia voastră de litigii există leac – camera de reconcilieri.

Şi uitîndu-se plictisit la afişele care îmboldeau cetăţenii să îndeplinească Planul cincinal în patru ani, Hvorobiov repeta enervat:

— Să-l scoată! Din consiliu! Camera de reconcilieri! În patru ani! Puterea mîrlanilor!

Cînd sectorul metodologic-pedagogic începu să lucreze toată săptămîna şi, în locul duminicilor, zilele de odihnă ale lui Hvorobiov deveniră nişte date oarecare, trecute cu violet în calendar, el îşi făcu dezgustat rost de o pensie şi se mută departe de oraş. Procedase astfel spre a scăpa de noua putere care pusese stăpînire pe viaţa lui şi îi răpise liniştea.

Zile întregi, monarhistul individualist sta pe marginea rîpei şi, privind oraşul, căuta să se gîndească la lucruri plăcute: la Tedeumurile oficiale cu prilejul onomasticii vreunui membru al familiei imperiale, la examenele de la liceu şi la rudele care lucraseră la Ministerul Învăţămîntului Public. Dar, spre mirarea lui, gîndurile îi fugeau imediat spre neplăcutele treburi sovietice.

„Ce s-o fi petrecînd acum la blestematul acela de Proletcult?“, se gîndea el.

După Proletcult îşi amintea de tablouri cu totul şi cu totul revoltătoare: demonstraţiile de 1 Mai şi 7 Noiembrie, şezătorile intime de la club, cu conferinţe şi bere, bugetul pe şase luni al sectorului metodologic.

„Puterea sovietică mi-a luat tot: gradul, rangul, decoraţiile, stima şi banii de la bancă, se gîndea fostul inspector regional şcolar. Mi-a substituit pînă şi gîndurile. Dar există o lume în care bolşevicii nu pot să pătrundă: visele, dăruite omului de Dumnezeu. Noaptea îmi va aduce liniştea sufletească. În vise voi vedea tot ceea ce mi-ar fi plăcut să văd!“

Dar chiar în prima noapte, Dumnezeu îi trimise lui Feodor Nikitici un vis îngrozitor. Se făcea că şade pe coridorul unei instituţii, luminat de o lampă cu petrol. Şade ştiind că dintr-un moment într-altul trebuie să fie scos din consiliul de conducere. Deodată, se deschide o uşă de fier şi nişte funcţionari ies de acolo în fugă, strigînd: „Trebuie să-i dăm mai multe sarcini lui Hvorobiov!“. Şi el vrea s-o ia la goană, dar nu poate.

Feodor Nikitici se trezi în toiul nopţii. Se rugă lui Dumnezeu, arătîndu-i că trebuie să fie o confuzie regretabilă la mijloc şi că un vis destinat probabil unui tovarăş cu munci de răspundere, ori poate chiar unui membru de partid, s-a rătăcit la el, care ar dori să vadă în vis – aşa, ca început – pe ţar ieşind din catedrala Uspenski.

După ce se mai linişti, adormi din nou, dar, în loc de chipul adoratului monarh, îl văzu pe preşedintele Comitetului sindical, tovarăşul Surjikov.

Şi astfel, noapte de noapte, Feodor Nikitici era metodic vizitat de aceleaşi vise pur sovietice. Vedea în vis: plata cotizaţiilor la sindicat, gazete de perete, sovhozul²⁵ „Gigant“, inaugurarea solemnă a primei fabrici-bucătărie²⁶, pe preşedintele Asociaţiei prietenilor incinerării şi marile zboruri ale aviaţiei sovietice.

Monarhistul plîngea în hohote în somn. Nu voia să-i vadă pe prietenii incinerării. Ar fi vrut să-l viseze pe Purişkevici, deputatul de extremă dreaptă din Duma de stat, pe patriarhul Tihon, pe primarul Dumbadze al Ialtei, sau măcar pe vreun revizor de şcoală primară. Dar nimic din toate astea nu i se arăta. Regimul sovietic pătrunsese pînă şi în visele monarhistului.

— Mereu aceleaşi vise! încheie Hvorobiov pe un ton plîngăreţ. Blestemate vise!

— Stai prost, îi spuse Ostap cu compătimire. După cum se spune, existenţa determină conştiinţa. Din moment ce trăieşti în ţară sovietică, visele pe care le ai trebuie să fie şi ele sovietice.

— N-am o clipă de odihnă, se tînguia Hvorobiov. Să-mi fie dat să visez măcar ceva, cît de cît. Accept orice. Mă rog, să nu fie Purişkevici. Da’ barem Miliukov²⁷. Orişicît, e un om cu studii superioare şi monarhist în sufletul lui. Dar nu şi nu! Nu-mi apar decît anticriştii ăştia sovietici.

— Te voi ajuta eu, îi zise Ostap. Am mai avut prilejul să-mi tratez prietenii şi cunoscuţii după metoda lui Freud. Visul e un fleac. Principalul e să înlături cauza visului. Şi cauza principală este chiar existenţa puterii sovietice. În momentul de faţă, însă, nu pot s-o înlătur, pentru simplul motiv că n-am timp. Ştii, sînt un turist sportiv şi trebuie să fac acum o mică reparaţie la maşina mea, aşa că dă-mi voie, te rog, s-o bag în magazie la dumneata. Cît priveşte cauza, poţi să fii liniştit, o voi înlătura cînd mă întorc. Lasă-mă numai să termin cursa.

Monarhistul, buimac din pricina visurilor apăsătoare, îngădui bucuros simpaticului şi stăruitorului tînăr să folosească magazia. Îşi puse peste cămaşă paltonul, îşi vîrî picioarele goale în nişte galoşi şi ieşi după Bender în curte.

— Aşadar, pot să mai sper? întrebă el, alergînd cu paşi mărunţi după oaspetele picat aşa, din senin, în zori.

— Să nu te îndoieşti, răspunse nepăsător comandorul. De îndată ce va dispărea puterea sovietică, te vei mai uşura. O să vezi!

După o jumătate de oră, „Antilopa“ era ascunsă la Hvorobiov şi lăsată sub paza lui Kozlevici şi a lui Panikovski. Bender, însoţit de Balaganov, plecă în oraş după vopsea.

Fraţii de lapte mergeau în întîmpinarea soarelui, îndreptîndu-se către centrul oraşului. Pe cornişele caselor se plimbau porumbei cenuşii. Trotuarele de lemn, stropite cu apă, erau curate şi răcoroase.

Într-o dimineaţă ca asta, unui om cu conştiinţa curată i-ar fi făcut plăcere să iasă din casă, să zăbovească un minut la poartă, să scoată din buzunar o cutie de chibrituri pe care e lipită poza unui avion cu o tiflă în loc de elice şi pe care scrie „Răspuns lui Curzon“, să admire un pachet nou de ţigări, să ia o ţigară din el, s-o aprindă şi să sperie, cu fumul ei de tămîie, o albină cu fireturi de aur pe burtă.

Bender şi Balaganov se lăsară vrăjiţi de farmecul dimineţii, al străzilor curate şi al porumbeilor puri la suflet. O vreme, li se păru că nimic nu le apasă conştiinţa, că toată lumea îi iubeşte, că sînt nişte logodnici care se duc la întîlnire cu logodnicele lor.

Deodată, le ieşi în drum un om care ţinea într-o mînă un şevalet pliant şi în cealaltă o cutie lustruită pentru vopsele. Avea o mutră atît de speriată, de parcă tocmai sărise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări, izbutind să salveze de la foc numai şevaletul şi cutia.

— Vă rog să mă iertaţi, zise el cu glas tare, chiar acum trebuia să treacă pe aici tovarăşul Plotski-Poţeluev. Nu l-aţi întîlnit cumva? Nu l-aţi văzut trecînd?

— Noi nu întîlnim niciodată astfel de oameni, răspunse grosolan Balaganov.

Pictorul îi dădu cu cotul în piept lui Bender, spuse pardon şi fugi mai departe.

— Plotski-Poţeluev! bombănea marele maestru, care încă nu-şi luase micul dejun. Şi eu am cunoscut o moaşă pe care o chema Meduza-Gorgoner, dar n-am făcut tapaj pe chestia asta, n-am alergat pe stradă ţipînd: „N-aţi văzut-o cumva pe cetăţeanca Meduza-Gorgoner? Cică s-ar plimba pe aici“. Ce să zic! Plotski-Poţeluev!

Nici n-apucă bine să-şi termine tirada, că i se iviră înainte alţi doi indivizi cu şevalete negre şi cutii lustruite, dar cu o înfăţişare cu totul deosebită. Unul dintre ei era pesemne de părere că un pictor trebuie să fie neapărat păros şi, prin cantitatea de vegetaţie de pe faţă, ţinea în URSS locul lui Henric de Navarra. Mustăţile, pletele şi bărbuţa îi însufleţeau grozav faţa turtită. Celălalt era chel de-a binelea şi avea tigva atît de netedă şi de lucioasă ca un abajur de sticlă.

— Pe tovarăşul Plotski… zise locţiitorul lui Henric de Navarra gîfîind.

— Nu l-aţi văzut? strigă Henric de Navarra.

— Poţeluev, adăugă abajurul.

— Nu l-aţi văzut? strigă Henric de Navarra.

— Trebuie să se plimbe pe-aici, explică abajurul.

Bender îl dădu la o parte pe Balaganov, care era gata să deschidă gura să înjure şi, cu o politeţe jignitoare, spuse:

— Pe tovarăşul Plotski nu l-am văzut, dar dacă acest tovarăş vă interesează într-adevăr, grăbiţi-vă. Îl mai caută un om al muncii, după aspect, specialist în tablouri cu bătălii.

Agăţîndu-şi şevaletele şi împingîndu-se unul pe celălalt, pictorii fugiră mai departe. În timpul acesta, apăru de după colţ o birjă. În ea şedea un grăsan la care se putea uşor ghici că sub cutele bluzei albastre are un pîntece asudat. Aspectul general al pasagerului îţi reamintea o veche reclamă a unei creme brevetate, care începea cu cuvintele: „Priveliştea unui trup gol, acoperit cu păr, face o impresie dezgustătoare“. Nu era greu nici să ghiceşti ce profesie are grăsanul. Cu o mînă ţinea un şevalet mare, iar la picioarele birjarului se afla o cutie lustruită în care erau, fără îndoială, vopsele.

— Alo! strigă Ostap. Îl cauţi pe Poţeluev?

— Exact, confirmă pictorul gras, uitîndu-se la Ostap de ţi se făcea milă.

— Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! strigă Ostap. Ţi-au luat-o trei pictori înainte. Ce este? Ce s-a întîmplat?

Dar calul, tropăind cu potcoavele pe caldarîm, îl dusese mai departe pe cel de-al patrulea reprezentant al artelor plastice.

— Ce cultură în oraşul ăsta! făcu Ostap. Ai băgat probabil de seamă, Balaganov, că din patru cetăţeni pe care i-am întîlnit toţi patru erau pictori. Interesant!

Cînd fraţii de lapte se opriră în faţa unei prăvălii cu vopsele, Balaganov îi şopti lui Ostap.

— Nu ţi-e ruşine?

— De ce? întrebă Ostap.

— Păi cum!? Chiar ai de gînd să dai bani gheaţă pe ele?

— A, la asta te gîndeşti? zise Ostap. Într-adevăr, e o situaţie cam tîmpită şi mi-e destul de ruşine. Dar ce să-i faci? Doar n-o să ne ducem la Comitetul executiv să cerem vopsele pentru organizarea Zilei ciocîrliei… Vopsele ne-ar da ei, dar am pierde pentru asta o zi întreagă.

Vopselele uscate din borcane, cilindri de sticlă, saci, butoiaşe şi pachete învelite în hîrtie ruptă aveau culori atrăgătoare, ca la circ, şi dădeau prăvăliei un aer sărbătoresc.

Comandorul şi mecanicul de bord începură să aleagă, pretenţioşi, culorile.

— Negrul e prea de doliu, zicea Ostap. Nici verdele nu merge: e culoarea speranţelor spulberate. Violet, în nici un caz… N-are decît să umble în maşină violetă şeful miliţiei! Rozul e vulgar. Albastrul e banal, roşul prea miroase a supus credincios. Va trebui să vopsim „Antilopa“ în galben. Culoare cam ţipătoare, dar frumoasă.

— Dar ce sînteţi dumneavoastră? Pictori? întrebă vînzătorul, a cărui bărbie era puţintel mînjită de chinovar.

— Pictori de bătălii şi peisaje marine, răspunse Bender.

— Atunci nu trebuia să veniţi aici, zise vînzătorul, strîngînd pachetele şi borcanele de pe tejghea.

— Cum nu aici?! exclamă Ostap. Dar unde?

— Peste drum.

Vînzătorul merse cu cei doi clienţi pînă la uşă şi le arătă cu mîna firma de peste drum, pe care era zugrăvit un cap de cal cafeniu şi pe care scria cu litere negre pe fond albastru ca cerul: „Ovăz şi fîn“.

— Perfect, zise Ostap. Nutreţuri tari şi moi pentru vite. Dar ce legătură avem noi, ca artişti, cu ele? Nu văd nici o legătură.

Dar legătura exista, şi chiar una foarte importantă. Ostap o descoperi încă de la începutul explicaţiilor date de vînzător.

În oraş pictura fusese dintotdeauna apreciată, şi cei patru pictori care locuiau aici de mulţi ani întemeiaseră un grup numit „Portretistul dialectic“. Ei făceau portrete ale activiştilor cu munci de răspundere şi le vindeau la galeria locală de pictură. Cu timpul, numărul activiştilor cu munci de răspundere, cărora nu li se făcuse portretul, scăzu considerabil, reducînd simţitor cîştigurile portretiştilor dialectici. Dar treburile mai mergeau încă. Anii de suferinţe începură cînd în oraş sosi un nou pictor, Feofan Marmelamedov.

Prima lucrare a acestuia stîrni mare senzaţie în oraş. Era portretul directorului trustului de hoteluri. Feofan Marmelamedov îi lăsă mult în urmă pe dialectici. Făcuse portretul directorului trustului de hoteluri nu în ulei şi nici în acuarelă, cărbune, peniţă, acvaforte, guaşă sau creion. Nu! Îl făcuse din ovăz. Şi cînd pictorul Marmelamedov transportă tabloul, cu birja, la muzeu, calul de la trăsură se uita nervos înapoi şi necheza.

Cu timpul, Marmelamedov începu să folosească şi alte cereale.

Portretele sale din mei, grîu sau mac, schiţele îndrăzneţe din porumb şi hrişcă, peisajele sale din orez şi naturile moarte din mei cunoscură un succes răsunător.

Acum lucra la un portret de grup. Pînza – o pînză mare – reprezenta o şedinţă a Direcţiei regionale de planificare. Feofan făcea acest tablou din fasole şi mazăre. Dar, în adîncul sufletului, rămăsese credincios ovăzului, căruia îi datora cariera sa şi graţie căruia le dăduse la cap portretiştilor dialectici.

— Desigur, cu ovăz e mai interesant! exclamă Ostap. Tîmpiţii ăia de Rubens şi Rafael se căzneau cu ulei. Dar şi noi sîntem nişte prostănaci à la Leonardo da Vinci. Dă-ne vopsea galbenă de email.

Plătind vînzătorului vorbăreţ, Ostap întrebă:

— Dar fiindcă veni vorba, spune-mi, te rog, cine e Plotski-Poţeluev? Că noi nu sîntem de pe aici şi habar n-avem.

— Tovarăşul Plotski-Poţeluev este un cunoscut activist de la centru, concetăţean de-al nostru, care se află acum aici, venit de la Moscova în concediu.

— Am înţeles, zise Ostap. Mulţumesc pentru informaţii. La revedere!

În stradă, fraţii de lapte îi văzură pe portretiştii dialectici stînd toţi patru la o răspîntie cu feţe triste şi melancolice ca ale ţiganilor. Lîngă ei zăceau şevaletele puse în piramidă, ca nişte puşti.

— Ce-i, fraţilor, veşti proaste? întrebă Ostap. L-aţi scăpat pe Plotski-Poţeluev?

— L-am scăpat, se văitară pictorii. Şi cînd te gîndeşti că l-am avut aproape în mînă.

— Vi l-a suflat Feofan? întrebă Ostap, arătînd că ştie bine cum stau lucrurile.

— Deja îl pictează, cîrpaciul, răspunse sosia lui Henric de Navarra. Cu ovăz! Zice că trece din nou la maniera veche. Se plînge, negustorul, de criza genului.

— Dar unde e atelierul afaceristului ăstuia? se interesă curios Ostap. Aş vrea să arunc şi eu o privire pe acolo.

Pictorii, care aveau timp liber berechet, îi conduseră cu dragă inimă pe Ostap şi pe Balaganov la Feofan Marmelamedov. Feofan lucra în aer liber, în grădiniţa sa. În faţa lui, şedea pe un taburet tovarăşul Plotski-Poţeluev, care părea un om sfios. Fără măcar să respire, se uita la pictor care, asemenea semănătorului de pe bancnota de trei cervoneţi, lua pumni de ovăz dintr-o legăturică şi-i arunca pe pînză. Marmelamedov se încrunta mereu. Îl supărau vrăbiile care se apropiau obraznice de tablou şi ciuguleau diferite detalii din el.

— Cît vei lua pe tabloul ăsta? îl întrebă sfios Poţeluev.

Feofan se opri din semănat, aruncă o privire critică asupra tabloului său şi răspunse îngîndurat:

— Ştiu eu? Cred că muzeul îmi va da vreo 250 de ruble.

— Da’ e scump, nu glumă.

— Ce? Parcă mai poţi cumpăra astăzi ovăz? răspunse Marmelamedov cu o voce cîntată. E scump de nici nu poţi să te apropii de el!

— Ei, cum merge însămînţarea de primăvară? întrebă Ostap, vîrîndu-şi capul prin grilajul grădiniţei. După cîte văd, campania de însămînţări se desfăşoară eu succes. Se realizează planul 100%! Dar toate astea sînt fleacuri, în comparaţie cu ce am văzut eu la Moscova. Acolo, un pictor a făcut un tablou din fire de păr. O compoziţie mare, cu personaje multe şi – ţin să subliniez – perfect orientat ideologic, cu toate că pictorul a păcătuit, e drept, folosind fire de păr de la nemembri de partid. Dar, repet, din punct de vedere ideologic, tabloul era admirabil. Se chema Unchiaşul Pahom şi tractorul, în schimbul de noapte. Era un tablou atît de nărăvaş, că oamenii nici nu ştiau ce să mai facă cu el. Uneori părul se ridica măciucă. Dar, într-o bună zi, a încărunţit complet şi n-a mai rămas nici urmă din unchiaşul Pahom şi din tractorul lui. Noroc că pictorul apucase să pună mîna pentru ideea asta pe o mie cinci sute de ruble. Aşa că să nu-ţi faci prea mari speranţe, tovarăşe Marmelamedov! Ovăzul ar putea să încolţească brusc, tablourile dumitale vor da în spic şi nu vei mai apuca niciodată să strîngi recolta.

Portretiştii dialectici rîseră satisfăcuţi. Dar Feofan nu se tulbură.

— Asta sună a paradox, zise el reluînd semănatul.

— Bine, spuse Ostap, luîndu-şi rămas bun. Seamănă ceea ce e raţional, bun, veşnic, şi-om vedea noi pe urmă! Rămîneţi cu bine, şi voi, fraţilor, lăsaţi dracului culorile voastre în ulei. Treceţi la mozaicul din piuliţe, piroane şi şuruburi. Un portret din piuliţe! Grozavă idee!

Antilopienii îşi petrecură toată ziua vopsind maşina. Pînă seara ea deveni de nerecunoscut, lucind în toate nuanţele gălbenuşului de ou.

În zorii zilei următoare, „Antilopa“, perfect deghizată, părăsi magazia ospitalieră şi o porni spre sud.

— Păcat că n-am putut să-mi iau rămas bun de la stăpînul casei. Dormea atît de dulce, încît n-am vrut să-l trezesc. Poate că, în sfîrşit, visează ceea ce dorea de atîta amar de vreme: pe mitropolitul Dvuloghi binecuvîntînd pe ştabii Ministerului Învăţămîntului Public, cu prilejul tricentenarului înscăunării Casei Romanovilor.

Dar tocmai cînd Ostap isprăvi fraza, se auzi din căsuţa de bîrne urletul plîngăreţ care îi devenise cunoscut.

— Mereu acelaşi vis! urla bătrînul Hvorobiov. Doamne, Doamne!

— Am greşit, recunoscu Ostap. Probabil că nu l-a visat pe mitropolitul Dvuloghi, ci plenara lărgită a Cenaclului literar „Fierăria şi conacul“. Dar, în definitiv, dă-l dracului! Treburile ne cheamă la Cernomorsk.

Capitolul IX

Din nou criza genului

De cîte lucruri nu se apucă oamenii!

În paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, există o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. În lumea mare s-a inventat motorul Diesel, s-a scris cartea Suflete moarte, s-a construit hidrocentrala de pe Nipru şi s-a înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s-a inventat balonaşul cu ţignal „Dor de ducă“, s-a scris cîntecul Cărămiduţele şi s-au făcut pantalonii tip „plenipotenţiar“. În lumea mare, oamenii sînt mînaţi de dorinţa de a ferici omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au o singură dorinţă: să-şi ducă zilele de azi pe mîine, fără să sufere de foame.

Oamenii mici se grăbesc să-i ajungă din urmă pe cei mari. Ei îşi dau seama că trebuie să fie în pas cu vremea, căci numai atunci îşi vor putea desface marfa lor măruntă. În era sovietică, eră în care în lumea mare s-au clădit fortăreţe ideologice, în lumea mică se observă o înviorare. Oricărei invenţii mărunte din această lume a furnicilor i se dă baza de granit a ideologiei comuniste. Pe balonaşul „Dor de ducă“ se desenează un Chamberlain, care seamănă foarte mult cu cel ce apare mereu în Izvestia. Într-un cîntec de muzică uşoară, un lăcătuş isteţ, ca să cîştige dragostea unei comsomoliste, îndeplineşte şi chiar depăşeşte în trei refrene planul industrial şi financiar. Şi în timp ce în lumea mare au loc discuţii aprige asupra organizării vieţii noi, în lumea mică, totul e gata: există cravata „Visul udarnikului²⁸“, bluza tip tolstovcă, statueta în ghips Colhoznică la scaldă şi subrauri de plută pentru femei „Dragostea albinelor muncitoare“.

Tot aşa s-a simţit un suflu nou şi în domeniul rebusurilor, şaradelor, cuvintelor încrucişate etc. Lucrul după metodele vechi a încetat să mai fie la modă. Secretarii rubricilor „În orele de odihnă“ sau „Puneţi în mişcare circumvoluţiunile cerebrale“ au încetat categoric să mai primească la ziarele şi revistele unde funcţionau marfă fără ideologie. Şi în timp ce uriaşa ţară fremăta, în timp ce se construiau uzine de tractoare şi se creau grandioase fabrici de grîne, bătrînul Siniţki, de profesie rebusist, şedea în odaia sa şi, privind cu ochi sticloşi tavanul, compunea o şaradă cu cuvîntul la modă „industrializare“.

Siniţki avea înfăţişarea unui gnom. De obicei, zugravii desenează asemenea gnomi pe firmele magazinelor de umbrele. Gnomii de pe firme au tichii roşii pe cap şi fac prietenos cu ochiul trecătorilor, îmbiindu-i parcă să cumpere cît mai repede o umbrelă de mătase sau un baston cu măciulie de argint în formă de cap de cîine. Barba lungă, gălbuie, a lui Siniţki cobora pînă sub masă, în coşul de hîrtii.

— Industrializarea! şoptea el amărît, mişcînd din buzele lui bătrîneşti şi palide ca nişte chiftele neprăjite.

Şi împărţi cuvîntul în particule, cum se obişnuieşte la şarade:

— Indus. Tri. Ali. Za. Rea.

Totul era în perfectă regulă. Siniţki vedea de pe acuma efectul acestei şarade ingenioase, cu un conţinut plin de miez, uşor de citit şi greu de ghicit. Îl încurca numai particula „za“.

— Ce explicaţie să dau pentru „Za“? se căznea bătrînul. Ei, aş putea-o eu împărţi în „Zar“ şi „Ea“ şi ar ieşi perfect, dar „zar“ e antiideologic.

După ce se frămîntă vreo jumătate de oră, fără să dea de cap capricioasei terminaţii, Siniţki hotărî că dezlegarea sfîrşitului va veni de la sine şi se apucă de lucru. Începu să-şi scrie poemul pe o foaie ruptă dintr-un registru contabil, cu antetul „Debit“.

Pe uşa albă, cu geamuri, a balconului, se vedeau salcîmii în floare, acoperişurile peticite ale caselor şi, în zare, dunga de la albastrul tare al mării. Amiaza învăluia oraşul Cernomorsk într-o pîclă fierbinte.

Bătrînul se mai gîndi puţin şi aşternu pe hîrtie primele versuri:

 

Prima parte poartă pe capul ei turban,

Şi-are reşedinţa în Orientul…

 

— Şi-are reşedinţa în Orientul! repetă bătrînul satisfăcut.

Îi plăcuse ceea ce compusese, dar îi era greu să găsească cuvîntul care să rimeze cu „turban“ şi care să meargă şi cu „Orientul“. Rebusistul se plimba, prin odaie, scărpinîndu-se în barbă. Deodată îi veni inspiraţia şi scrise:

 

Prima parte poartă pe capul ei turban

Şi în suflet veşnic credinţă de brahman.

 

Cu următoarele două părţi ale cuvîntului o rezolvă uşor:

 

Partea doua este ceva din trei părţi

Şi-a treia se află povestită în cărţi,

Unde este eroul unui basm cu hoţi,

Ce, din pruncie, l-am ştiut cu toţi.

 

Obosit de acest ultim efort, Siniţki se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. Împlinise şaptezeci de ani. Cincizeci de ani, din aceşti şaptezeci, compusese rebusuri, şarade, cimilituri şi anagrame, dar niciodată încă nu-i venise venerabilului rebusist atît de greu să lucreze ca acum. Rămăsese în urma vieţii, de politică n-avea habar, iar concurenţii tineri i-o luau uşor înainte. Aceştia aduceau la redacţie probleme cu o orientare ideologică atît de impresionantă, încît, citindu-le, bătrînul plîngea de invidie. Cum ar fi putut el, bunăoară, să compună o problemă ca aceasta:

 

PROBLEMĂ-ARITMOMOID²⁹

Avem trei gări: Vorobiovo, Graciovo şi Drozdovo, cu un număr egal de funcţionari fiecare. În gara Drozdovo sînt de şase ori mai puţini comsomolişti decît în celelalte două luate la un loc; iar în gara Vorobiovo, cu doisprezece membri de partid mai mult decît în gara Graciovo, unde numărul celor fără partid e mai mare cu şase decît în primele două. Cîţi funcţionari avem în fiecare gară şi care e numărul membrilor de partid şi al comsomoliştilor?

 

Trezindu-se din gîndurile sale amare, bătrînul luă o altă filă cu menţiunea „Debit“, dar cînd să înceapă să scrie, intră în odaie o fată cu părul tuns scurt, ud şi cu un costum de baie negru pe umăr.

Fata ieşi în tăcere pe balcon, atîrnă costumul jilav pe balustrada scorojită şi se uită în jos. În curtea sărăcăcioasă pe care o cunoştea de atîţia ani, zăceau aceleaşi lăzi sparte, se plimbau aceiaşi cotoi murdari de cărbune şi un tinichigiu repara o găleată, făcînd un zgomot infernal. La parter, nişte gospodine discutau ce grea e viaţa.

Fata auzea aceste discuţii pentru a nu ştiu cîta oară, pe fiecare cotoi îl ştia pe nume, iar tinichigiul îi făcea impresia că stă şi repară găleata aceea de ani de zile. Zosia Siniţkaia se întoarse în odaie.

— Ideologia asta mi-a mîncat sufletul, îl auzi ea pe bunicu-său bombănind. Şi ce ideologie poate să existe în materie de rebusuri? Rebusurile…

Zosia aruncă o privire asupra mîzgăliturilor de pe foaia de hîrtie a bătrînului şi sări imediat cu gura:

— Ce-ai scris aici? Ce-i asta? „Şi în suflet veşnic credinţă de brahman?“ De ce pomeneşti de credinţă? N-ai spus chiar dumneata că nu se mai primesc la redacţie şarade cu aluzii religioase?

Siniţki oftă. Şi, strigînd: „Unde vezi că e vorba de credinţă? N-am vorbit de nici o credinţă!“, îşi puse pe nas cu mînă tremurîndă ochelarii de modă veche şi reciti cele scrise pe fila de hîrtie.

— Ai dreptate! zise el trist. Aşa e! Iar am sfeclit-o. Şi ce păcat! Am avut o rimă atît de frumoasă!

— Pune în loc de „credinţă“, „sămînţă“, îl sfătui Zosia.

Dar Siniţki, speriat, refuză „sămînţa“.

— Nu, că iese ceva rasial. Ştiu eu. Am mai păţit. Of! Ce mă fac, Zosenka?

Zosia se uită indiferentă la bunicul ei şi îl sfătui s-o ia de la capăt.

— N-ai explicat de-ajuns partea a doua, spuse ea.

— Sînt mîncat! îşi urmă bătrînul gîndul, şi tot n-am învăţat. Îţi aduci aminte de şarada mea cu „panificaţie“? Împărţisem cuvîntul în pani-fi-caţ şi ie. Şi cînd am ajuns la „caţ“, am scris: „Iar cea de-a treia parte, de voiţi, nu e greu ca s-o găsiţi: ea reprezint-adesea un nume de evreu“. Nu mi-au primit şarada. Mi-au spus: „E slabă, nu merge“. Şi acum, iar am zbîrcit-o.

Şi bătrînul se reaşeză la masă şi începu să compună un rebus mare cu o solidă orientare ideologică. În primul rînd, desenă cu creionul un lup care ţinea în bot un T, masiv ca o spînzurătoare dublă. Lucrul începea să meargă.

Zosia se apucă să pună masa. Se mişca mereu între bufetul cu geamuri de cristal şi masă, aducînd tacîmurile. Mai întîi o supieră de faianţă cu urechile sparte, apoi nişte farfurii cu şi fără floricele, pe urmă nişte furculiţe îngălbenite şi chiar o compotieră, deşi la masă nu era prevăzut nici un fel de compot.

În general, familia Siniţki sta prost cu finanţele. Rebusurile şi şaradele aduceau în casă mai multe emoţii decît bani. Pensiunea, pe care bătrînul rebusist o oferea cîtorva cetăţeni dintre cunoştinţele lui şi care reprezenta principalul capitol de venituri al familiei, mergea şi ea prost. Podvîsoţki şi Bomze plecaseră în concediu. Stulian se însurase cu o grecoaică şi începuse să mănînce acasă, iar Pobiruhin fusese epurat conform categoriei a 2-a³⁰ din instituţia unde lucra şi, de emoţie, îşi pierduse pofta de mîncare şi renunţase la mese. Acum umbla prin oraş, îşi oprea cunoscuţii şi rostea aceeaşi frază, plină de sarcasm ascuns: „Aţi auzit ultima noutate? Am fost epurat conform categoriei a 2-a“. Unii cunoscuţi îi răspundeau compătimitor: „Frumos ne-au mai aranjat Marx şi Engels ăştia!“. Alţii însă, nu-i răspundeau nimic, se uitau pieziş la el şi treceau repede mai departe, bălăbănindu-şi servietele. În cele din urmă, dintre toţi care mîncau la pensiune rămăsese unul singur, dar nici acesta nu mai plătise de o săptămînă, susţinînd că s-a întîrziat cu leafa.

Dînd supărată din umeri, Zosia se duse la bucătărie, iar cînd se întoarse, îl găsi la masă pe ultimul pensionar: Aleksandr Ivanovici Koreiko.

În afara serviciului, Aleksandr Ivanovici nu părea a fi un om sfios şi umil. Totuşi, prudenţa i se citea întotdeauna pe chip. De data aceasta, examina foarte atent noul rebus al lui Siniţki. Printre alte desene misterioase, era unul reprezentînd un cer, un peşte fără cap şi un picior stingher, desculţ, cu degetul gros pregnant reliefat în dreapta. Rebusul se încheia cu o lumînare topită.

— Cam greu de dezlegat rebusul ăsta, spuse Siniţki lui Koreiko, plimbîndu-se în jurul mesei. O să trebuiască să te căzneşti mult cu el, Aleksandr Ivanovici!

— Desigur, desigur, o să trebuiască să mă căznesc mult, răspunse Koreiko batjocoritor. Numai lupul mă încurcă. Ce-i cu lupul ăsta? Aha! Am înţeles! Gata! „Prin lup-tă fiecare-şi cu-cer-eşte dreptul său“?

— Exact, făcu dezamăgit bătrînul. Cum l-ai dezlegat aşa de repede? Ai calităţi deosebite. Se vede imediat contabilul de categoria întîi.

— Categoria a doua, îl corectă Koreiko. Pentru ce ai compus rebusul? Ca să-l publici?

— Da, ca să-l public.

— L-ai făcut degeaba, zise Koreiko, uitîndu-se curios la ciorba deasupra căreia pluteau stele de grăsime, ca nişte medalii de aur. Ciorba asta avea ceva deosebit, ceva piept acoperit cu decoraţii sclipitoare. „Prin luptă îţi cucereşti dreptul“ este o lozincă a socialiştilor-revoluţionari. N-o să meargă în presă.

— Of, Dumnezeule! gemu bătrînul. Maică Precistă! Iar am nimerit-o prost. Auzi, Zosenka, iar am greşit. Ce să mă fac acum?

Amîndoi începură să-l liniştească. După ce mîncă în pripă, bătrînul se sculă îndată, îşi strînse tot ce compusese într-o săptămînă, îşi puse o pălărie mare de pai şi spuse:

— Ei, Zosenka, mă duc la Molodiojnîie vedomosti. Mi-e cam teamă pentru algebroid, dar cred că o să fac acolo rost de ceva bani. La revedere, Aleksandr Ivanovici.

La revista comsomolistă Molodiojnîie vedomosti, rebusurile bătrînului erau de foarte multe ori respinse, făcîndu-i-se observaţii că e înapoiat, totuşi, cei de-acolo nu se purtau rău cu el şi această revistă era singurul loc de unde-i venea un pîrîiaş subţirel de bănişori. Siniţki luă cu el o şaradă care începea cu cuvintele „Partea întîi de v-adînciţi,/ Pe fundul mării o găsiţi“, două logogrife colhoznice şi un algebroid, în care prin înmulţiri şi împărţiri foarte complicate se demonstra superioritatea puterii sovietice faţă de oricare altă putere.

După ce rebusistul plecă, Aleksandr Ivanovici începu s-o examineze posomorît pe Zosia. La început, Aleksandr Ivanovici lua masa la Siniţki, fiindcă la el se mînca ieftin şi bine. În afară de aceasta, îşi propusese ca normă principală de conduită să nu uite nici o clipă că e un mic funcţionar şi îi plăcea să vorbească despre greutăţile vieţii într-un oraş mare, cînd ai o leafă de mizerie. De cîtva timp însă, preţul şi gustul meselor luate la Siniţki pierduseră pentru el semnificaţia abstractă pe care i le-o dădea. Dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut s-o facă fără să fie nevoit să se ferească de ochii lumii, ar fi plătit pentru o masă nu şaizeci de copeici ca acum, ci trei sau chiar cinci mii de ruble.

Aleksandr Ivanovici, martirul care se tortura cu bună ştiinţă purtînd cătuşe financiare, el, omul care-şi interzisese să se atingă de orice costă mai scump de cincizeci de copeici şi care de frică să nu-şi piardă milioanele nu-şi permitea să cheltuiască, pe faţă, nici o sută de ruble, se îndrăgostise cu toată pasiunea de care e în stare un om tare, aspru şi înrăit de o aşteptare fără sfîrşit.

Astăzi se hotărîse, în fine, să declare Zosiei sentimentele sale şi să-i ofere mîna în care bătea un puls mic şi meschin ca un dihor şi inima sa, strînsă în obezi fabuloase.

— Da, zise el, asta e situaţia, Zosia Viktorovna.

După ce făcu această comunicare, cetăţeanul luă de pe masă o scrumieră pe care era scrisă lozinca prerevoluţionară: „Bărbate, nu-ţi supăra nevasta!“ şi începu s-o examineze cu adîncă luare-aminte.

Trebuie să facem aici o paranteză şi să arătăm că nu există pe lume fată care să nu ştie, cel puţin cu o săptămînă înainte, că i se va face o declaraţie. De aceea, Zosia Viktorovna oftă preocupată, oprindu-se în faţa oglinzii. Avea alura sportivă pe care o dobîndiseră, în ultimii ani, toate fetele frumoase. După ce verifică acest lucru, se aşeză în faţa lui Aleksandr Ivanovici şi se pregăti să-l asculte. Dar Aleksandr Ivanovici nu mai zise nimic. Nu cunoştea decît două roluri: acela de funcţionar sărac şi acela de milionar clandestin. Un al treilea rol nu cunoştea.

— Ai auzit ultima noutate? întrebă Zosia. Pobiruhin a fost epurat.

— Şi la noi au început epurările, răspunse Koreiko. O să zboare mulţi. De pildă, Lapidus-junior. De altfel nici cu Lapidus-senior nu mi-e ruşine…

În acest moment, Koreiko îşi dădu seama că adoptă tonul slujbaşului sărac şi se lăsă din nou cuprins de îngîndurare, o îngîndurare apăsătoare, ca de plumb.

— Da, da, zise el, să trăieşti aşa, în singurătate, fără să ştii ce-i plăcerea.

— Ce să cunoşti? prinse suflet Zosia.

— Ataşamentul unei femei, făcu Koreiko cu o voce sugrumată.

Nemaicăpătînd nici un sprijin de la Zosia, el îşi dezvoltă ideea.

E deja bătrîn. Adică, nu propriu-zis bătrîn, dar nu mai e tînăr. Şi nu atît că nu mai e tînăr, dar vremea trece, anii se duc, zboară. Şi fuga aceasta a timpului abate asupra lui tot felul de gînduri. Despre căsătorie, de pildă. Greşit s-ar crede despre el că ar fi nu ştiu cum şi nu ştiu mai cum. Ba cînd te gîndeşti bine, nu-i deloc de aruncat. Nu face nimănui nici un rău. Ar trebui să fie compătimit. Are chiar impresia că ar putea fi iubit. Nu e un filfizon ca alţii şi nu-i place să arunce vorbe în vînt. De ce o anumită fată nu s-ar mărita cu el?

După ce îşi exprimă sentimentele într-o formă atît de sfioasă, Aleksandr Ivanovici se uită mînios la Zosia.

— Crezi, într-adevăr, că s-ar putea să-l epureze pe Lapidus-junior? întrebă nepoata rebusistului.

Şi fără să mai aştepta răspunsul, trecu la fondul chestiunii.

Înţelege totul perfect de bine. Timpul trece, într-adevăr, îngrozitor de repede. Parcă ieri a avut nouăsprezece ani. Acum are douăzeci şi, peste un an, o să aibă douăzeci şi unu. Ea n-a crezut niciodată că Aleksandr Ivanovici ar fi nu ştiu cum şi nu ştiu mai cum. Dimpotrivă, a fost întotdeauna încredinţată că e un om de treabă. Mai de treabă decît mulţi alţii. Şi desigur că merită să-i meargă toate din plin. Dar tocmai acum ea caută ceva, ce anume nu ştie nici ea. Într-un cuvînt, în momentul de faţă nu poate să se mărite. Şi apoi, ce fel de viaţă ar putea să ducă împreună? Ea, cu căutările ei, el – ca să vorbim cinstit şi sincer – cu numai patruzeci şi şase de ruble pe lună. Şi apoi, ea încă nu-l iubeşte, ceea ce, lăsînd celelalte deoparte, este foarte important.

— Care patruzeci şi şase de ruble? exclamă deodată Aleksandr Ivanovici cu o voce de tunet, sculîndu-se în picioare. Eu am… eu… am…

Dar nu mai spuse nimic. Se speriase. Începea rolul de milionar şi aceasta nu se putea termina decît cu pieirea lui. Spaima ce-l cuprinse era atît de mare, că începu chiar să îngaime că fericirea nu stă în bani. Dar cînd să intre mai adînc în acest subiect, se auzi de afară un gîfîit. Zosia ieşi repede pe coridor.

Dădu peste bunicul ei care stătea cu pălăria lui mare de pai, cu bumburuţe lucind precum cristalele, şi nu îndrăznea să intre. De amărăciune, barba i se desfăcuse ca o mătură.

— Cum de te-ai întors aşa de repede? strigă Zosia. Ce s-a întîmplat?

Bătrînul îşi ridică spre ea ochii plini de lacrimi.

Speriată, ea îl cuprinse de umerii numai oase şi-l trase repede în odaie. Timp de o jumătate de oră, Siniţki zăcu pe canapea tremurînd.

După multe rugăminţi, bunicul începu să povestească.

Totul mersese de minune. Ajunsese cu bine la redacţia revistei Molodiojnîie vedomosti. Acolo, şeful secţiei „Exerciţii mintale“ îl primise foarte politicos.

— Mi-a dat mîna, Zosenka, suspină bătrînul. Mi-a zis: ia loc, tovarăşe Siniţki. Şi apoi mi-a dat cu leuca în cap. Mi-a spus că secţia lor se desfiinţează. Le-a venit un nou redactor-şef, care a declarat că cititorii nu mai au nevoie de exerciţii mintale, ci le trebuie, Zosenka, o secţie specială pentru jocul de dame. Şi ce-o să fie acum? l-am întrebat eu. Nimic, mi-a spus el. Materialul dumitale n-o să intre şi asta-i tot. Şi unde pui că mi-a lăudat şarada cum nici nu poţi să-ţi închipui. Mi-a spus că sînt nişte versuri ca ale lui Puşkin, în special pasajul: „Partea-ntîi de v-adînciţi / Pe fundul mării o găsiţi, / Şi de căutaţi profund / Daţi de-a doua, tot la fund“.

Bătrînul rebusist mai tremură îndelung pe canapea, plîngîndu-se de omniprezenţa ideologiei sovietice.

— Iar o dramă! exclamă Zosia.

Apoi îşi arboră pălăria şi porni spre uşă. Aleksandr Ivanovici se luă după ea, deşi îşi dădea seama că n-ar trebui s-o facă.

Pe stradă, Zosia îl luă pe Koreiko la braţ.

— O să fim totuşi prieteni. Nu-i aşa?

— Ar fi mai bine dacă te-ai mărita cu mine, mormăi sincer Koreiko.

În faţa gheretelor de răcoritoare se îmbulzeau tineri fără pălării şi cu cămăşi albe, cu mînecile suflecate pînă peste coate. Pe rafturi, se vedeau sifoanele albastre cu capişoane metalice. Şi, în faţă, aşezaţi pe un suport rotativ, cilindri înalţi de sticlă plini cu sirop, dînd gheretei un aer sclipitor de farmacie. Nişte persani cu feţe triste prăjeau nuci pe cărbuni, ademenind cu mirosul lor pe cei ieşiţi la plimbare.

— Aş vrea să mă duc la cinematograf, spuse Zosia, alintîndu-se. Aş vrea nuci prăjite curăţate şi sirop cu sifon.

Koreiko era gata să facă orice pentru Zosia. Ar fi fost chiar hotărît să o rupă puţin cu comportarea lui conspirativă şi să cheltuiască pînă la vreo cinci ruble pentru un chef. Avea, în momentul acela, în buzunar, într-o cutie plată de tablă, în care înainte fuseseră ţigări Caucaz, zece mii de ruble, în hîrtii de cîte 250 de ruble fiecare. Dar chiar dacă ar fi înnebunit şi s-ar fi hotărît să scoată la lumină o singură bancnotă, tot nu i-ar fi putut-o schimba la nici un cinematograf.

— Mereu întîrzie cu plata salariului, spuse el complet disperat. Ni se plăteşte foarte neregulat.

Abia rosti aceste cuvinte şi din mulţimea celor ce se plimbau se desprinse un tînăr cu nişte sandale minunate pe piciorul gol şi-o salută pe Zosia cu braţul în aer.

— Salut, salut, spuse el. Am două bilete de favoare la cinematograf. Vrei să mergi? Doar că trebuie să te hotărăşti imediat.

Şi tînărul cu sandalele superbe dispăru cu Zosia sub firma ştearsă a cinematografului „Încotro-ţi porţi paşii“, fost „Quo vadis“.

În noaptea aceea, funcţionarul milionar nu dormi acasă. Cutreieră oraşul pînă în zori, privind absent pozele din vitrinele fotografilor, care înfăţişau prunci în pielea goală. Apoi scormoni cu picioarele pietrişul din parc şi contemplă prăpastia întunecoasă a portului, unde vapoare invizibile îşi dădeau unul altuia semnale, unde răsunau fluierăturile miliţienilor şi se învîrtea ochiul roşu al farului.

— Blestemată ţară! bombănea Koreiko. Ţară în care un milionar nu-şi poate duce logodnica la cinema.

Acum i se părea că Zosia îi şi este logodnică.

Spre dimineaţă, Aleksandr Ivanovici, galben de nesomn, ajunse la marginea oraşului. Pe cînd trecea pe strada Bassarabskaia, auzi nişte ritmuri de maxixe. Uimit, se opri.

Din deal cobora, drept spre el, un automobil galben. La volan şedea încovoiat un şofer obosit, într-o scurtă de piele. Alături de el, moţăia un tînăr lat în umeri, ţinînd aplecat într-o parte capul pe care purta o cască colonială cu găurele. Pe pernele din fund stăteau tolăniţi alţi doi pasageri: un pompier în uniformă completă de gală şi un bărbat cu o figură de atlet, care purta un chipiu de marinar cu fundul alb.

— Salutăm pe primul locuitor al Cernomorskului! strigă Ostap, cînd, duduind ca un tractor, maşina ajunse în dreptul lui Koreiko. Băile calde cu apă de mare mai funcţionează? Teatrul oraşului e deschis? Cernomorskul a fost deja proclamat porto-franco?

Dar Ostap nu primi nici un răspuns. Kozlevici deschise eşapamentul şi „Antilopa“ înecă pe primul locuitor al Cernomorskului într-un nor de fum albăstrui.

— Ei, spuse Ostap lui Balaganov, care se trezise. Şedinţa continuă. Adu-l încoace pe Rockefeller-ul dumitale clandestin să ţi-l dezbrac pe loc. Of, ce ţi-e şi cu atîţia prinţi şi cerşetori!

 

1. Pentru mai buna înţelegere a detaliilor contextuale, unele nume proprii sau toponime din acest roman sînt traduse în limba română.

2. Cămaşă á la Tolstoi.

3. Piotr Petrovici Schmidt (1867-1906) – locotenent în flota Mării Negre, unul dintre conducătorii răscoalei matrozilor şi soldaţilor din noiembrie 1905, de la Sevastopol, în urma căreia a fost executat de autorităţile ţariste (n.tr.).

4. Aluzie la cîntecul patriotic omonim compus de Samuel TomáÍik, în 1834, intitulat iniţial „Hei, slovacilor“ şi devenit ulterior imnul slavilor de pretutindeni.

5. Abreviere de la novaia ekonomiceskaia politika – noua politică economică, un sistem de reforme economice, constînd într-un compromis cu economia de piaţă, instituit de V.I. Lenin în Uniunea Sovietică, în 1921. Primul plan cincinal din 1928 a pus capăt acestei politici.

6. Antreprenor din perioada NEP-ului.

7. Zeiţa răzbunării şi justiţiei divine, în mitologia greacă (n.tr.).

8. Formă de asociere cooperatistă care a existat în Rusia şi în Uniunea Sovietică între anii 1860 şi 1950.

9. Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă.

10. Marcă de automobil produsă în Franţa pînă în anii ’30.

11. Băutură alcoolică, obţinută în casă.

12. Gen de dans, cunoscut şi ca tango brazilian, popular la începutul secolului XX.

13. Venit la Sankt-Petersburg din Elveţia, în 1815, Paul Buhré şi-a deschis o firmă celebră de ceasuri sub numele naturalizat de Pavel Bure, devenind furnizorul Curţii. După Revoluţia din Octombrie, firma fost desfiinţată, astfel că maestrul ceasornicar şi-a reluat activitatea în ţara de baştină.

14. Probabil ţesătură cadrilată de postav, apărută în 1895.

15. Haină strînsă în talie, încreţită (n.tr.).

16. Tichie orientală brodată.

17. Organizaţia constructorilor de autostrăzi.

18. „Solovei-tîlharul, întruchipare a forţei distrugătoare a vîntului. Apare în byline ca un adversar monstruos al eroului principal. Cuibul său este atît de mare, încît a fost nevoie să şi-l aşeze pe doisprezece stejari înalţi. Aţine calea drumeţilor spre Kiev şi-i tîlhăreşte sau îi ucide cu şuieratul său îngrozitor. Cel care-i vine de hac este Ilia Muromeţ, cunoscutul erou al multor byline ruseşti.“ – Ilie Danilov, Dicţionar de mitologie slavă, Editura Polirom, 2007, p. 216.

19. Ample răscoale izbucnite în rîndul ţăranilor de pe moşiile particulare (1834) şi al ţăranilor statului (1840-1844), avînd drept cauză încercarea de introducere forţată a culturii cartofului.

20. Verstă – veche unitate de măsură rusească a distanţei, egală cu 1.067 metri.

21. Produs lactat tradiţional, obţinut prin fierberea îndelungată a laptelui la foc foarte mic.

22. Rachiu distilat o singură dată (n.tr.).

23. Împăratul Japoniei.

24. Dintr-un vechi cîntec rusesc.

25. Abreviere de la sovetskoe hozeaistvo – gospodărie agricolă de stat din fosta Uniune Sovietică.

26. Întreprindere mecanizată de alimentaţie publică, extrem de răspîndită în URSS, în anii ’20-’30.

27. Pavel Nikolaevici Miliukov (1859-1943), istoric rus, ministru de externe în Guvernul provizoriu format după Revoluţia din Februarie 1917.

28. Udarnik – fruntaş în producţie.

29. Cuvînt inventat de Ilf şi Petrov, pornind de la aritmometru, desemnînd o problemă cu subtext ideologic.

30. În anii ’20-’30, instituţiile şi organizaţiile sovietice proaspăt înfiinţate erau „curăţate“ de elementele de origine nesănătoasă. Cei epuraţi conform categoriei a 2-a îşi puteau găsi o slujbă nouă în alte instituţii sau în altă localitate. Categoria 1, cea mai dură, presupunea privarea de orice drept la pensie, slujbă, precum şi evacuarea din locuinţă, în timp ce încadrarea în categoria a 3-a, cea mai blîndă, aducea după sine doar retrogradarea persoanei epurate.