Capitolul X

Telegrama fraţilor Karamazov

De cîtva timp, milionarul clandestin simţea aţintită asupra lui atenţia neobosită a cuiva. Iniţial, părea ceva nedesluşit. Doar că-i dispăruse sentimentul acela, obişnuit şi liniştitor, al singurătăţii. Apoi însă au început să apară simptome mai îngrijorătoare.

Într-o zi, pe cînd Koreiko mergea ca de obicei cu pasul său măsurat la serviciu, chiar lîngă „Hercules“ îl opri un cerşetor obraznic, cu un dinte de aur. Călcînd pe şireturile de la indispensabili, care îi atîrnau la spate, cerşetorul îl prinse pe Aleksandr Ivanovici de braţ şi mormăi repede:

— Dă-mi un milion, dă-mi un milion, dă-mi un milion!

După aceea, cerşetorul scoase o limbă groasă şi murdară şi începu să aiureze. Era un cerşetor obişnuit, pe jumătate idiot, cum se întîlnesc adesea în oraşele din sud. Totuşi Koreiko se simţi adînc tulburat cînd veni sus, în biroul său de la Serviciul financiar.

După această întîlnire, începură să se petreacă tot soiul de drăcovenii.

Într-o noapte la ora trei, Aleksandr Ivanovici fu trezit din somn de o telegramă. Clănţănind din dinţi de frigul care îl apucase în răcoarea zorilor, milionarul desfăcu depeşa şi citi:

„Schimbată faţă contesa fuge iaz“.

— Care contesă? şopti buimac Koreiko, stînd cu picioarele goale pe coridor.

Dar nu-i răspunse nimeni. Poştaşul plecase. În grădiniţa din curte, nişte porumbei gîngureau pasional. Ceilalţi locatari dormeau. Aleksandr Ivanovici suci şi învîrti telegrama cenuşie pe o parte şi pe alta. Da, adresa era exactă. Numele la fel.

„Aleksandr Koreiko Malaia Kasatelnaia 16. Schimbată faţă contesa fuge iaz.“

Aleksandr Ivanovici nu pricepu nimic, dar se nelinişti atît de tare, încît arse telegrama la flacăra lumînării.

În aceeaşi zi, la ora şaptesprezece şi treizeci şi cinci de minute, sosi a doua telegramă:

„Şedinţa continuă stop un milion de sărutări“.

Aleksandr Ivanovici păli de furie şi rupse telegrama bucăţele-bucăţele. Dar, în aceeaşi noapte, mai primi încă două telegrame fulger.

Prima:

„Încărcaţi portocale butoaie, fraţii Karamazov“.

Şi a doua:

„Spart gheaţa stop parada o comand eu“.

După aceasta i se întîmplă lui Aleksandr Ivanovici ceva foarte supărător la serviciu. Rugat de Cevajevskaia să înmulţească în gînd nouă sute optzeci şi cinci cu treisprezece, greşi, ceea ce nu i se întîmplase încă niciodată în viaţă. Dar acum nu-i ardea de exerciţii aritmetice. Telegramele acelea trăsnite nu-i mai ieşeau din cap.

— În butoaie, şoptea el, pironindu-l cu privirea pe bătrînul Kukuşkind. Fraţii Karamazov. Curată porcărie!

Căuta să se liniştească cu gîndul că e vorba de glumele nevinovate ale unor prieteni, dar se văzu nevoit să abandoneze repede această ipoteză. Nu avea prieteni. Cît despre colegii de birou, aceştia erau oameni serioşi, care îşi permiteau glume numai o dată pe an: de 1 aprilie. Dar pînă şi în această zi a farselor amuzante, a păcălelilor nevinovate, făceau veşnic aceeaşi glumă sinistră: băteau la maşină o decizie falsă de concediere a lui Kukuşkind şi i-o puneau pe birou. Şi de şapte ani în şir, de fiecare dată, bătrînul îşi ducea repede mîna la inimă, ceea ce-i amuza grozav pe toţi. În plus, ei nu erau îndeajuns de bogaţi ca să-şi cheltuie banii pe telegrame.

După telegrama în care cetăţeanul necunoscut înştiinţa că parada o va comanda el şi nimeni altul, veni o perioadă de acalmie. Pe Aleksandr Ivanovici nu-l mai tulbură nimic timp de trei zile. Începuse chiar să se obişnuiască cu ideea că tot ce se întîmplase nu-l priveşte, cînd iată că-i sosi un plic gros, recomandat, care conţinea o carte intitulată Rechinii capitalişti, cu subtitlul: Biografii ale milionarilor americani.

Altă dată, Koreiko ar fi cumpărat şi singur o carte atît de interesantă, dar acum se strîmbă de groază. Prima frază era subliniată cu creion albastru şi suna astfel:

„Toate marile averi de azi din America au fost strînse prin mijloace dintre cele mai necinstite“.

Pentru orice eventualitate, Aleksandr Ivanovici hotărî să întrerupă deocamdată vizitele la gară, unde îşi avea scumpa lui valiză. Era extrem de îngrijorat.

 

— Principalul e să provoci panică în tabăra inamicului, spunea Ostap, plimbîndu-se prin odaia sa spaţioasă de la hotelul Karlsbad. Duşmanul trebuie să-şi piardă echilibrul sufletesc. Acest lucru nu e chiar atît de greu de făcut. În definitiv, oamenii se sperie cel mai mult de ceea ce nu înţeleg. Şi eu am fost cîndva un mistic individualist şi ajunsesem în asemenea hal, încît oricine ar fi putut să mă sperie cu un simplu cuţitaş finlandez. Da, da. Cît mai multe lucruri de neînţeles. Sînt convins că ultima mea telegramă: „Alături de tine, în toate gîndurile mele“, i-a produs omului nostru o impresie zguduitoare. Toate acestea sînt superfosfatul, îngrăşămîntul. Lasă-l să se frămînte. Clientul trebuie obişnuit cu ideea că va trebui să dea bani. El trebuie dezarmat din punct de vedere moral, instinctele sale reacţionare, individualiste trebuie înăbuşite.

După ce rosti acest discurs, Bender se uită sever la subalternii săi. Balaganov, Panikovski şi Kozlevici şedeau cuviincios în fotoliile roşii de pluş, cu franjuri şi ciucuri. Se simţeau stînjeniţi. Îi zăpăcea viaţa pe picior mare pe care o ducea comandorul, după cum îi tulburau lambrechinele aurite, covoarele în culori vii de chimicale şi gravura Hristos înfăţişîndu-se poporului. Trăseseră tustrei şi cu „Antilopa“ patru la un han şi veneau la hotel numai ca să primească instrucţiuni.

— Panikovski, spuse Ostap, ai avut sarcina să te întîlneşti astăzi cu clientul nostru şi să-i ceri din nou un milion, însoţind această cerere cu un rîs de idiot.

— De cum m-a văzut, a trecut pe trotuarul celălalt, răspunse Panikovski, încîntat de sine.

— Bine. Înseamnă că totul merge conform planului. Clientul începe să fie nervos. Acum trece de la nedumerirea tîmpă la frica fără motiv. Sînt convins că noaptea sare din pat şi geme de ţi-e mai mare mila: „Mamă, mamă“. Încă puţin, o picătură, o ultimă atingere de penel şi va fi copt, bun de cules. Se va duce plîngînd la bufet şi va scoate de acolo farfurioara cu chenar albastru…

Ostap îi făcu cu ochiul lui Balaganov. Balaganov îi făcu cu ochiul lui Panikovski. Panikovski îi făcu cu ochiul lui Kozlevici şi, deşi cinstitul Kozlevici nu pricepuse absolut nimic, începu, la rîndu-i, să clipească nu doar cu un ochi, ci cu amîndoi. Amicalele semne cu ochiul continuară încă multă vreme în camera de la hotelul Karlsbad, însoţite de rîsete, plescăituri cu limba şi chiar de hîţîneli în fotoliile roşii de pluş.

— Destul cu veselia, porunci Ostap. Deocamdată farfurioara cu bani se află în mîinile lui Koreiko, dacă într-adevăr această farfurioară miraculoasă există.

După aceste cuvinte, Bender îi expedie pe Panikovski şi Kozlevici la han, poruncindu-le ca „Antilopa“ să fie gata de plecare în orice moment.

— Aşadar, Şura, spuse el, cînd rămase singur cu Balaganov, de telegrame nu mai e nevoie. Munca pregătitoare poate fi considerată terminată. Începe lupta activă. Ne ducem acuşica să-l vedem pe preţiosul nostru viţeluş îndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu.

Căutînd să meargă la umbra dinţată a salcîmilor, fraţii de lapte traversară grădina oraşului, unde jerba groasă a unei fîntîni arteziene se prelingea ca o lumînare, trecură pe lîngă cîteva berării cu vitrine de cristal şi se opriră în colţul străzii Mehring. Nişte florărese cu feţe roşii ca de marinar îşi scăldau marfa delicată în nişte lighene smălţuite. Asfaltul încins de soare sfîrîia sub picioare. Dintr-o lăptărie cu pereţii căptuşiţi cu plăci albastre de faianţă ieşeau cîţiva cetăţeni, ştergîndu-şi în mers buzele mînjite de chefir.

Literele groase ca nişte macaroane de lemn aurit, care alcătuiau cuvîntul „HERCULES“, sclipeau atrăgător. Razele soarelui sclipeau şi ele în geamurile uriaşe ale uşii turnante. Ostap şi Balaganov intrară în hol şi se amestecară în mulţimea de oameni aferaţi.

Capitolul XI

Herculienii

Oricît se străduiau şefii ce se schimbau des la conducerea „Hercules“-ului să facă să dispară din clădire izul de hotel, nu izbuteau şi pace. Oricît încercau administratorii să acopere vechile inscripţii, ele tot ieşeau la suprafaţă. Ba vedeai la Secţia comercială cuvîntul „Separeuri“, ba întrezăreai pe uşa de sticlă mată a biroului unde lucrau dactilografele inscripţia „Cameristă de serviciu“, ba apărea pe pereţi cîte o mînă cu arătător de aur îndreptat spre o firmuliţă cu textul francez „Pour les dames“. Hotelul se simţea în tot şi în toate.

Funcţionarii mai mărunţi lucrau în camerele de cîte o rublă pe noapte de la etajul trei, unde trăgeau, pe vremuri, preoţii de la ţară, veniţi la congresele eparhiale, sau comis-voiajorii de mîna a doua, cu mustăcioare à la Varşovia. Acolo mai mirosea şi acum a lumînări şi mai erau instalate încă nişte lavoare roz, din tablă. În camerele mai bunişoare, unde stăteau altădată regii biliardului şi artiştii dramatici din provincie, se instalaseră şefii de secţii, ajutoarele lor şi administratorul. În odăile acestea era ceva mai frumos: existau garderobe cu oglinzi, iar pe jos – linoleum roşu. În camerele cele luxoase, cu baie şi alcovuri, se aciuaseră şefii cei mari. În băile albe erau depozitate dosarele, iar în alcovurile întunecoase atîrnau diagrame şi scheme, care înfăţişau plastic structura „Hercules“-ului, precum şi legăturile sale cu unităţile din regiunile periferice. Aici se păstraseră idioatele canapeluţe aurite, covoarele şi noptierele cu plăci de marmură. În unele alcovuri se aflau chiar nişte paturi mari cu tăbliile nichelate şi cu bile, pe care, de asemenea, domneau dosare şi zăcea corespondenţa, căci aveai astfel întotdeauna hîrtiile la îndemînă.

Într-una din aceste odăi, la numărul 5, stătuse în 1911 celebrul scriitor Leonid Andreev. Toţi salariaţii de la „Hercules“ ştiau acest lucru şi n-am putea spune din ce motiv numărul 5 avea în instituţie o faimă proastă.

Tuturor salariaţilor cu funcţii de răspundere, care îşi instalaseră biroul la numărul 5, li se întîmplase, matematic, cîte un bucluc. Nu apuca bine numărul 5 să se pună la curent cu noile sale responsabilităţi, că era scos şi mutat în altă parte. Şi încă era bine cînd scăpa numai cu atît, căci de multe ori se mai adăugau mustrări şi bobîrnace prin presă şi lucruri şi mai şi, de la care te ia cu frig numai dacă le pomeneşti.

— O cameră demoniacă, afirmau într-un glas victimele. Cine ar fi putut să bănuiască?

Şi pe capul scriitorului, autorul înfiorătoarei Poveşti a celor şapte spînzuraţi, cădeau cele mai groaznice acuzaţii, de parcă el ar fi fost vinovat că tov. Lapşin angajase în slujbă şase voinici ca din poveşti, fraţi buni cu el, că în colectarea scoarţei de pe copaci tov. Spravcenko se bizuise că lucrurile vor merge de la sine, din care pricină colectările au fost un eşec, că tov. Indokitaiski pierduse la cărţi 7.384 ruble şi 3 copeici din banii statului. Oricît s-a dat peste cap Indokitaiski şi oricît a căutat el să dovedească în instanţele respective că cele 3 copeici le-a cheltuit în folosul statului şi că poate prezenta documente justificative pentru această sumă, nimic nu i-a ajutat. Umbra răposatului scriitor era implacabilă şi într-o seară de toamnă pe Indokitaiski îl băgară la răcoare. Într-adevăr, camera aceasta numărul 5 era cu totul nefastă.

Şeful cel mare peste tot „Hercules“-ul, tov. Polîhaiev, îşi avea biroul în fosta grădină de iarnă şi puteai mereu s-o vezi pe secretara lui, Serna Mihailovna, alergînd printre palmierii şi sicomorii rămaşi intacţi. Tot acolo mai era şi o masă, lungă ca un peron de gară, acoperită cu postav zmeuriu, la care aveau loc şedinţele dese şi lungi ale conducerii. Iar de cîtva timp, în camera nr. 262, unde odinioară fusese un mic oficiu, se instalase comisia de epurări, alcătuită din opt tovarăşi cu ochi cenuşii, care nu se remarcau prin nimic deosebit. Ei veneau cu regularitate în fiecare zi şi citeau mereu nişte hîrţoage de serviciu.

În timp ce Ostap şi Balaganov urcau scara, se auzi o sonerie de alarmă şi dintr-odată ţîşniră, din toate odăile, funcţionarii. Viteza cu care fusese efectuată această manevră amintea de ceea ce se întîmplă pe un vas cînd se comandă: „Toată lumea pe punte!“.

Dar aici nu era vorba de o salvare de la naufragiu, ci de pauza pentru micul dejun. Unii dintre funcţionari dădură fuga să ajungă mai repede la bufet, ca să mai apuce sandvişurile cu icre de Manciuria. Alţii se şi plimbau pe coridoare, îmbucînd ceva din mers.

De la Secţia de planificare ieşi un funcţionar cu un chip deosebit de distins. Pe faţa-i palidă şi amabilă atîrna o bărbuţă rotundă, lăsată de curînd să crească. Ţinea în mînă o chiftea rece, pe care o ducea într-una la gură, după ce mai întîi o examina atent de fiecare dată.

Funcţionarul fu oarecum tulburat din această ocupaţie de Balaganov, care dorea să afle la ce etaj se află Secţia financiară şi de contabilitate.

— Nu vezi, tovarăşe, că îmi iau gustarea? îl repezi funcţionarul, întorcîndu-i indignat spatele.

Şi fără să mai dea nici cea mai mică atenţie fraţilor de lapte, îşi fixă ochii asupra ultimului dumicat de chiftea. După ce îl privi cu luare-aminte din toate părţile şi îl mirosi în semn de adio, funcţionarul îl vîrî în gură, îşi bombă pieptul, îşi scutură firimiturile de pe haină şi se apropie încet de un alt funcţionar, care stătea lîngă uşa biroului său.

— Ei, cum te simţi? întrebă el, uitîndu-se în jur.

— Mai bine nu mă mai întreba, tovarăşe Bomze, răspunse colegul şi, după ce se uită şi el în jur, adăugă: Viaţă e asta? Nici o posibilitate de manifestare pentru individ. Mereu acelaşi lucru: Planul cincinal în patru ani, Planul cincinal în trei ani.

— Da, da, răspunse în şoaptă Bomze, e pur şi simplu îngrozitor! Sînt întru totul de acord cu dumneata. Nici un fel de posibilităţi pentru individ, nici un stimulent, nici o perspectivă personală. Ştii, pînă şi nevastă-mea, care e casnică, spune că n-ai nici un stimulent, nici o perspectivă personală.

Oftînd, Bomze se îndreptă spre un alt funcţionar.

— Ei, ce se mai aude? întrebă el, arborînd mai dinainte un zîmbet amar. Cum o duci?

— Păi, uite, m-am întors azi-dimineaţă din deplasare, îi răspunse cel întrebat. Am avut norocul să vizitez un sovhoz. E ceva grandios. O adevărată fabrică de cereale! Nici nu-ţi închipui, dragul meu, ce înseamnă Planul cincinal, ce înseamnă voinţa colectivului!

— Cu alte cuvinte, exact ceea ce spuneam eu adineauri! exclamă cu entuziasm Bomze. Voinţa colectivului! Planul cincinal în patru ani, ba chiar în trei, iată stimulentul care… Uite, s-o luăm, de pildă, chiar pe nevastă-mea. Deşi e casnică, se închină şi ea în faţa industrializării. Putem spune că sub ochii noştri creşte o viaţă nouă! Pe cinstea mea.

Şi se îndepărtă clătinînd vesel din cap. După un minut îl ţinea de mînecă pe blîndul Borisohlebski şi-i spunea:

— Ai dreptate! Şi eu sînt de aceeaşi părere. Ce rost are să construieşti Magnitogorsk-uri¹, sovhozuri, tot felul de combine, cînd nu dai omului viaţă personală, cînd individualitatea este suprimată?

Iar peste un alt minut vocea lui puţin cam înfundată se auzea pe palierul scării:

— Chiar asta spuneam şi eu adineauri, tovarăşului Borisohlebski. Ce rost are să ne văităm că individualitatea omului, viaţa personală sînt lăsate deoparte, cînd sub ochii noştri se ridică fabrici de cereale, Magnitogorsk-uri, tot felul de combine, betoniere, cînd colectivul…

În timpul pauzei, Bomze, căruia îi plăceau contactele spirituale, reuşi să stea de vorbă cu vreo zece colegi. Subiectul fiecărei convorbiri putea fi uşor ghicit după expresia feţei sale, care de la amărăciunea pe care i-o întipărea suprimarea individualităţii trecea repede la zîmbetul luminos al entuziastului. Dar indiferent de sentimentele care îl stăpîneau pe dinăuntru, de pe faţa lui Bomze nu dispărea nici un moment distincţia înnăscută. Şi toată lumea, începînd cu tovarăşii conştienţi din comitetul sindical şi terminînd cu Kukuşkind, care nu ajunsese încă la o maturitate politică, toţi îl socoteau pe Bomze un om corect şi mai ales principial. De altfel, asta era şi propria lui părere despre sine însuşi.

Soneria zbîrnîi din nou, anunţînd sfîrşitul manevrei. Funcţionarii se întoarseră în camere. Se reluă munca.

La drept vorbind, cuvintele „se reluă munca“ nu aveau nici o legătură cu activitatea directă a de la „Hercules“, care, potrivit statutului de organizare, consta în diferite operaţiuni comerciale din domeniul materialelor lemnoase şi al cherestelei. În ultimul an, herculienii, renunţînd să se mai ocupe de plicticoasele bîrne, foi de placaj, cedri de export şi alte lucruri neinteresante, aveau o altă preocupare pasionantă: lupta pentru local, pentru iubitul lor hotel.

Totul a început de la o hîrtiuţă pe care o adusese într-o zi, într-un registru de adrese legat în pînză, un curier leneş de la Secţia gospodăriei comunale:

„Odată cu primirea prezentei, scria în acea hîrtiuţă, vi se pune în vedere să eliberaţi, în termen de o săptămînă, clădirea fostului hotel Cairo şi s-o predaţi, împreună cu tot inventarul fostului hotel, Trustului hotelurilor. Vi se pune, în schimb, la dispoziţie, sediul fostei societăţi pe acţiuni «Tabla şi jambonul». Motivul: hotărîrea Sovietului orăşenesc din 12 / 1929.“

Seara, hîrtiuţa ajunse pe biroul tovarăşului Polîhaev, care şedea la umbra electrică a palmierilor şi sicomorilor.

— Cum? izbucni nervos directorul „Hercules“-ului. Îmi scriu mie „vi se pune în vedere“! Mie, care sînt subordonat direct centrului! Ce, au înnebunit?

— Mai lipsea doar să scrie „vi se ordonă“, turnă gaz peste foc Serna Mihailovna. Bădăranii!

Şi imediat a fost dictat un răspuns cît se poate de hotărît. Directorul de la „Hercules“ refuza categoric să elibereze localul.

— Să ştie altă dată că eu nu-s ordonanţa lor şi că mie nu mi se poate scrie „vi se pune în vedere“, bombăni tovarăşul Polîhaev, care scoase din buzunar o ştampilă de cauciuc cu parafa sa şi, de emoţie, o aplică de-a-ndoaselea.

Şi din nou un curier molîu, de data asta de la „Hercules“, o porni agale pe străzile scăldate în soare, oprindu-se lîngă gheretele cu cvas, vîrîndu-şi nasul în toate scandalurile de pe stradă şi agitînd, cu disperare, registrul cu corespondenţă.

O săptămînă după asta herculienii au dezbătut situaţia creată. Erau cu toţii de acord că Polîhaev nu va admite să i se ştirbească autoritatea în felul acesta.

— Nu-l cunoaşteţi încă pe Polîhaev al nostru, spuneau vitejii de la Secţia financiară. Ăsta e uns cu toate alifiile. Pe el nu-l prinzi pe picior greşit.

Curînd după asta, tovarăşul Bomze ieşi din biroul şefului, ţinînd în mînă o listă mică de funcţionari aleşi pe sprînceană. Umbla dintr-o secţie în alta, se apleca la urechea persoanelor trecute pe listă şi le şoptea pe un ton misterios:

— O mică agapă. Cîte trei ruble de căciulă. În cinstea lui Polîhaev care pleacă.

— Cum asta? săreau speriaţi funcţionarii. Pleacă Polîhaev? Îl dau afară?

— Nu, vai de mine. Pleacă pentru o săptămînă la centru, să intervină în legătură cu localul. Aşa că să nu întîrziaţi. La opt fix, la mine.

Agapa fu foarte veselă. Funcţionarii se uitau cu devotament la Polîhaev, care şedea cu paharul de vin în mînă, băteau scandat din palme şi cîntau:

— Pîn’ la fund, pîn’ la fund, pîn’ la fund, pîn’ la fund, pîn’ la fund, pîn’ la fund.

Băură pînă cînd iubitul director goli un număr zdravăn de pahare cu vin şi de păhărele pentru rachiu, după care începu şi el, cu o voce nesigură, cîntecul: „Pe vechiul drum înspre Kaluga, la versta patruzeci şi nouă“. Dar nimeni nu află ce s-a întîmplat la această verstă, căci pe neaşteptate Polîhaev trecu la un alt cîntec:

 

Pe platformă la tramvaiul zece,

A mierlit-o unu-n drum;

Şi-acu-l trag deoparte, să nu-i împiedice,

Haida, haida, bum, bum, bum.

 

După plecarea lui Polîhaev, productivitatea muncii la „Hercules“ scăzu întrucîtva. N-avea nici un chichirez să lucrezi din plin fără să ştii dacă vei rămîne în local sau dacă nu va trebui să te cari cu toate obiectele de birou la „Tabla şi jambonul“. Dar şi mai fără chichirez ar fi fost să lucrezi din plin după reîntoarcerea lui Polîhaev. După expresia lui Bomze, el se întoarse călare pe situaţie, clădirea rămase a „Hercules“-ului şi în orele de lucru funcţionarii trudeau din greu la scornitul anecdotelor pe seama Secţiei gospodăriei comunale.

Instituţia înfrîntă ceru să i se dea cel puţin lavoarele şi paturile blindate, dar Polîhaev, ameţit de succes, nici nu catadicsi să răspundă. Bătălia reîncepu atunci cu şi mai multă vigoare. Plîngeri peste plîngeri zburau la centru. Polîhaev pleca personal să obţină respingerea lor. Tot mai des se auzea acasă la Bomze triumfătorul „pîn’ la fund“ şi pături din ce în ce mai largi de salariaţi erau antrenaţi în lupta pentru local. Materialul lemnos şi cheresteaua fură treptat uitate. Cînd Polîhaev se trezea pe biroul său cu o hîrtie în legătură cu cedrii de export sau cu foile de placaj, era atît de uimit, încît o bucată de vreme nici nu pricepea ce i se cere. Acum era preocupat cu îndeplinirea unei sarcini extrem de importante: căuta să atragă, ispitindu-i cu o leafă mai mare, doi dintre funcţionarii deosebit de primejdioşi de la Secţia gospodăriei comunale.

— Ai avut noroc, îi spuse Ostap însoţitorului său. Asişti la un eveniment nostim. Ostap Bender păşeşte pe urmele calde. Învaţă! Un purice penal ca prietenul dumitale Panikovski i-ar fi scris lui Koreiko: „Pune în curte, sub lada de gunoi, şase sute de ruble, că altfel va fi rău de tine“, iar în loc de semnătură ar fi desenat o cruce, un craniu şi o lumînare. Sonka Mînuţă de Aur², ale cărei merite nu vreau deloc să le minimalizez, ar fi recurs în cele din urmă la o hoţie ordinară, care i-ar fi adus vreo mie cinci sute de ruble. Ca paţachinele! Să-l luăm, în sfîrşit, pe cornetul Savin³. Escroc excepţional, de talie mare. Ce ar fi făcut el? Ar fi venit acasă la Koreiko, deghizat în regele Bulgariei, ar fi făcut scandal la administraţie şi ar fi stricat totul. Pe cînd eu, după cum vezi, nu mă grăbesc. Ne aflăm la Cernomorsk de o săptămînă şi abia astăzi mă duc la prima întîlnire… Aha, uite şi Secţia financiară! Ei, mecanic de bord, arată-mi pacientul! Dumneata eşti doar specialist în Koreiko.

Intrară în sala plină de lume, în care domnea un zgomot asurzitor, şi Balaganov îl conduse pe Bender într-un colţ, unde dincolo de o bară galbenă şedeau Cevajevskaia, Koreiko, Kukuşkind şi Dreifus. Balaganov dădu să ridice mîna ca să i-l arate pe milionar, dar Ostap îi şopti furios:

— Mai lipseşte să ţipi în gura mare: „Uite-l pe bogătaş. Puneţi mîna pe el!“. Fii calm! Ghicesc eu singur. Care o fi din cei patru?

Ostap se aşeză comod pe pervazul răcoros de marmură şi, bălăbănind din picioare ca un copil, începu să raţioneze.

— Fata cade! Rămîn deci trei: lingăul cu mutra roşie şi cu ochi spălăciţi, bătrînelul ăla ca o ciupercă, cu ochelari cu ramă de metal, şi dulăul cel gras cu mutra serioasă. Pe bătrînelul-ciupercă îl elimin cu indignare. În afară de vata din urechile lui miţoase nu posedă nici un fel de valori. Rămîn doi: dulăul şi lingăul cu ochi spălăciţi. Care dintre ei e Koreiko? Trebuie să ne gîndim.

Ostap întinse gîtul şi începu să-i compare pe cei doi candidaţi. Mişca atît de repede capul, într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi urmărit un meci de tenis şi i-ar fi alergat ochii după fiecare minge.

— Ştii, mecanic de bord, zise el în cele din urmă, dulăul cel gras se potriveşte mai bine cu rolul de milionar clandestin, decît lingăul cu ochi spălăciţi. Uite ce neliniştit îi lucesc ochii. Nu poate sta locului, n-are răbdare, ar vrea să ajungă mai repede acasă şi să-şi vîre labele în pachetele cu cervoneţi. Desigur că el este colecţionarul de carate şi dolari. Nu vezi că mutra lui grasă nu-i decît o combinaţie democratică între tipul lui Shylock, al Cavalerului avar şi al lui Harpagon? Pe cînd celălalt, cu ochii spălăciţi, e o nulitate, un şoricel sovietic. Desigur că şi el are avere: douăsprezece ruble la casa de economii. Limita maximă a viselor lui nocturne este să-şi cumpere un loden păros, cu guler din piele de viţel. Ăsta nu-i Koreiko, ăsta-i un şoarece care…

Dar strălucitorul discurs al marelui maestru fu întrerupt în clipa aceea de un strigăt viguros, care răsună din fundul sălii Serviciului financiar şi care era, fără îndoială, al unui funcţionar ce-şi cîştigase dreptul de a striga.

— Tovarăşe Koreiko! Unde sînt datele cu privire la datoria pe care Secţia comunală o are faţă de noi? Tovarăşul Polîhaev le cere de urgenţă.

Ostap îl calcă pe Balaganov pe picioare. Dar dulăul continua să scîrţîie netulburat, cu peniţa. Dulăul, la trăsăturile căruia îşi dăduseră concursul Shylock, Harpagon şi Cavalerul avar, nici nu se mişcă. În schimb, blondul cu mutra roşie şi ochii spălăciţi, această nulitate, acest şoricel sovietic ce visa un loden cu guler de viţel, începu să se agite cu o vioiciune neobişnuită. Scormoni cu zgomot prin sertare, scoase o hîrtiuţă şi alergă repede spre cel care-l chemase.

Marele maestru înghiţi în sec şi se uită iscoditor la Balaganov. Şura rîse.

— Da, făcu Ostap, după o scurtă tăcere. Ăsta n-o să aducă banii pe farfurioară. Poate doar dacă o să-l rog frumos de tot. E un obiect demn de respect. Să ieşim acum mai repede la aer. În creierul meu a luat naştere o combinaţie amuzantă. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom pipăi pentru prima oară ugerul domnului Koreiko. Operaţia asta o vei face dumneata, Şura.

Capitolul XII

Homer, Milton şi Panikovski

Instrucţiunile erau cît se poate de simple:

1. Cetăţeanul Koreiko trebuie întîlnit întîmplător pe stradă.

2. Să nu fie bătut sub nici un motiv şi, în general, să nu se folosească constrîngeri prin mijloace fizice.

3. Să se ia tot ce se va găsi în buzunarele cetăţeanului mai sus menţionat.

4. Să se raporteze executarea sarcinii.

 

Cu toate că instrucţiunile date de marele maestru erau deosebit de simple şi de limpezi, între Balaganov şi Panikovski se iscă o discuţie aprinsă. Fiii locotenentului şedeau pe o bancă verde din parcul oraşului şi se uitau cu interes la intrarea în „Hercules“. În focul gîlcevei, nici nu băgau de seamă că vîntul îi împroşca cu stropi de la fîntîna arteziană. Scuturau numai din cap, se uitau fără să priceapă nimic la cerul senin şi continuau să se certe.

Panikovski, care din pricina căldurii înlocuise vestonul gros de pompier cu o cămaşă de stambă cu guler răsfrînt, avea un aer semeţ. Era foarte mîndru de misiunea pe care o primise.

— Numai furtul, spunea el.

— Numai jaful, obiecta Balaganov, care era şi el mîndru de încrederea ce i-o arătase comandorul.

— Eşti o stîrpitură, un netrebnic, declară Panikovski, uitîndu-se cu dezgust la interlocutorul său.

— Iar dumneata un şontorog, spuse Balaganov. Acum, şeful sînt eu!

— Cine?

— Eu! Mie mi s-a încredinţat misiunea.

— Dumitale?

— Mie.

— Ţie?

— Da’ cui? Nu cumva vrei să spui că ţie?

Şi discuţia trecu într-un domeniu care nu avea nimic comun cu instrucţiunile primite. Escrocii se înfierbîntară într-atîta, încît începură să se înghiontească şi să strige care mai de care: „Dar tu cine te crezi?“. Asemenea acţiuni preced, de obicei, o încăierare generală, cu care prilej adversarii îşi azvîrlă căciulile pe jos, cheamă pe trecători ca martori şi-şi mînjesc obrajii ţepoşi cu stropi de lacrimi, ca bebeluşii.

Dar nu se iscă nici o încăierare. Cînd ajunseră la momentul cel mai potrivit pentru prima palmă, Panikovski îşi retrase deodată mîinile şi consimţi să-l recunoască pe Balaganov drept şeful său ierarhic.

Îşi adusese pesemne aminte ca fusese de multe ori bătut de persoane ce lucrau pe cont propriu şi de colective întregi, ocazie cu care se alesese cu contuzii destul de dureroase. După ce preluă puterea, Balaganov se făcu dintr-odată mai blînd.

— De ce nu l-am jefui? spuse el mai puţin stăruitor. Ce, mare greutate! Koreiko merge seara pe stradă. E întuneric. Eu mă apropii de el din stînga. Dumneata – din dreapta. Eu îi dau un ghiont în şoldul stîng, dumneata, în cel drept. Dobitocul se opreşte şi-mi spune: „Mardeiaşule!“. „Cine-i mardeiaş?“, îl întreb eu. „Pe cine faci mardeiaş?“, îl întrebi şi dumneata şi-l înghesui din dreapta. Şi atunci eu îi dau una peste gu… Nu, nu-i voie să-l batem!

— Tocmai asta e, că nu putem să-l batem, suspină făţarnic Panikovski. Nu ne dă voie Bender.

— Ştiu şi eu asta… Aşadar, eu îl prind de mîini, iar dumneata vezi dacă n-are în buzunare ceva de prisos. Cum se obişnuieşte în cazuri din astea, el începe să strige: „Miliţia!“ şi atunci eu îl… Eh, fir-ar al dracului! Nu-l putem bate. Şi, la urmă, plecăm acasă. Ei, ce zici de plan?

Dar Panikovski evită să dea un răspuns direct. Luă din mîinile lui Balaganov băţul cioplit, din acelea care se vînd în staţiunile balneare, cu capătul în formă de corn, şi după ce desenă pe nisip o linie dreaptă spuse:

— Uită-te aici. În primul rînd, ar trebui să aşteptăm pînă seara. În al doilea rînd…

Şi Panikovski trase de la capătul din dreapta al liniei, în direcţie verticală, o perpendiculară ondulată.

— În al doilea rînd, s-ar putea ca diseară el nici să nu iasă în oraş. Şi chiar dacă iese…

Panikovski uni cele două linii printr-o a treia, care făcu ca pe nisip să apară ceva asemănător cu un triunghi, şi încheie:

— Cine ştie? Poate că iese să se plimbe cu un grup. Şi atunci? Ce părere ai despre asta?

Balaganov se uită cu respect la triunghi. Argumentele lui Panikovski nu i se părură prea convingătoare, dar în triunghi se simţea o lipsă de perspectivă atît de reală, încît Balaganov începu să şovăie. Simţind acest lucru, Panikovski nu mai stătu pe gînduri şi spuse pe neaşteptate:

— Du-te la Kiev! Şi atunci o să înţelegi că am dreptate. Du-te neapărat la Kiev!

— Ce-ţi veni cu Kievul? mormăi Şura. De ce să mă duc acolo?

— Du-te la Kiev şi întreabă acolo ce făcea Panikovski înainte de Revoluţie. Întreabă! Întreabă neapărat!

— Ce mă baţi la cap? făcu încruntat Balaganov.

— Nu, te rog, întreabă! stăruia Panikovski. Du-te şi întreabă! Şi o să vezi că o să ţi se spună că, înainte de Revoluţie, Panikovski era orb. Crezi că dacă n-ar fi fost Revoluţia, aş fi ajuns copil al locotenentului Schmidt? Eram om bogat. Aveam familie şi samovar nichelat pe masă. Vrei să ştii din ce trăiam? Din nişte ochelari albaştri şi un baston.

Scoase din buzunar un toc de carton cu înveliş de hîrtie neagră, pe care sclipeau palid steluţe argintii, şi-i arătă ochelarii albaştri.

— Uite, ochelarii ăştia, spuse el oftînd, m-au hrănit ani în şir. Ieşeam cu ochelarii şi cu bastonul pe Kreşceatik şi rugam pe cîte un domn mai bine îmbrăcat să ajute pe un biet orb să treacă strada. Domnul mă lua la braţ şi mă conducea. Pînă să ajungem pe trotuarul celălalt nu mai avea ceas, dacă pînă atunci avea, sau nu mai avea portofel. Pe vremea aia, unii purtau cu ei portofele.

— Şi de ce te-ai lăsat de afacerea asta? întrebă Balaganov interesat.

— Revoluţia, răspunse fostul orb. Înainte, îi dădeam sergentului care stătea în colţul dintre Kreşceatik şi Proreznaia cinci ruble pe lună şi nimeni nu se atingea de mine. Sergentul avea chiar grijă ca nimeni să nu-mi facă vreun rău. Era un om tare cumsecade! Îl chema Semion Vasilievici Nebaba. L-am întîlnit nu de mult. Acum e critic muzical. Pe cînd astăzi… Parcă mai poţi să te înţelegi cu miliţia? N-am văzut oameni mai ai dracului ca ăştia. Au devenit principiali! Parc-ar fi nişte purtători ai civilizaţiei. Şi uite, de aceea, dragă Balaganov, am fost nevoit la bătrîneţe să mă fac escroc. Dar pentru o afacere atît de importantă ca asta, am putea folosi vechii mei ochelari. E mult mai sigur decît o încercare de jaf.

După cinci minute, din toaleta publică, în jurul căreia erau plantate tufe de tutun şi mentă, ieşi un orb cu ochelari albaştri. Ţinînd bărbia ridicată în sus şi bocănind mereu în faţă cu bastonul, suvenir din vreo staţiune balneară, se îndreptă spre ieşirea din grădină. În urma lui mergea Balaganov. Panikovski era de nerecunoscut. Cu pieptul bombat şi punînd cu grijă picioarele pe trotuar, se apropia de case bocănind cu bastonul în barele de la vitrine, dădea peste trecători şi privind parcă prin ei, mergea înainte. Lucra atît de conştiincios, încît chiar strică o coadă mică ce se formase lîngă un stîlp eu tăbliţa „Staţie de autobuz“. Balaganov se minuna, uitîndu-se la orbul cel sprinten.

Panikovski continuă să comită fărădelegi, pînă cînd în uşa „Hercules“-ului apăru Koreiko. Balaganov începu să se agite. Mai întîi se apropie prea mult de locul acţiunii, apoi fugi prea departe. Şi abia după acest du-te-vino ocupă o poziţie bună ca post de observaţie, lîngă un chioşc de fructe. Simţi ba acea desfătare a luptei, ba entuziasmul eroic, despre care oamenii povestesc cu francheţe la petreceri, de parcă ar porni un atac la baionetă. Nu se ştie de ce simţi în gură un gust scîrbos, de parcă ar fi supt o jumătate de oră o clanţă de aramă. Dar, urmărind mişcările lui Panikovski, se linişti.

Balaganov îl văzu pe orb venind spre milionar, agăţîndu-l cu bastonul de picioare şi împingîndu-l cu umărul, după care schimbară, pare-se, cîteva cuvinte în urma cărora Koreiko zîmbi, luă orbul de braţ şi-l ajută să coboare pe caldarîm. Ca să pară un orb cît mai autentic, Panikovski izbea cu toată forţa cu bastonul în pietrele pavajului şi ridica în sus capul, parcă ar fi avut un frîu în gură. De altfel, toate acţiunile următoare ale orbului se distinseră prin atîta eleganţă şi precizie, încît Balaganov simţi oareşce invidie. Panikovski îşi ţinea însoţitorul de talie. Mîna îi alunecă apoi de-a lungul şoldului stîng al lui Koreiko şi se opri o fracţiune de secundă deasupra buzunarului de la haina de pînză a milionarului conţopist!

— Hai-hai, şoptea Balaganov. Dă-i înainte, nu te lăsa, bătrîne, acu-i acu!

Dar tocmai în clipa aceea se zăriră sclipind nişte geamuri, un claxon sună alarmant, pămîntul se cutremură şi un autobuz mare, alb, abia izbuti să frîneze în mijlocul străzii. Simultan se auziră două ţipete:

— Idiotule! Nu vezi autobuzul?! zbieră Panikovski care sărise din faţa roţii şi îşi ameninţa însoţitorul, cu ochelarii smulşi de pe nas.

— Nu e orb! strigă mirat Koreiko. Pungaşule!

Scena fu învăluită într-un fum albastru, autobuzul porni mai departe şi cînd perdeaua de benzină se risipi, Balaganov îl văzu pe Panikovski înconjurat de un mic grup de cetăţeni. În jurul falsului orb lumea începuse să se cam agite. Balaganov se apropie mai mult. Lui Panikovski îi flutura pe faţă un zîmbet strîmb. Era ciudat de nepăsător faţă de ceea ce se petrecea, deşi o ureche îi ardea atît de tare, încît ar fi putut să lumineze perfect o cameră obscură şi să servească admirabil cu rubiniul ei la developarea unor clişee.

Croindu-şi drum printre cetăţenii care dădeau fuga la locul incidentului din toate direcţiile, Balaganov se repezi la hotelul Karlsbad.

Marele maestru şedea la o măsuţă de bambus şi scria.

— Panikovski mănîncă bătaie! strigă Balaganov, oprindu-se ca o statuie în uşă.

— Deja? întrebă nepăsător Bender. Cam prea repede.

— Panikovski mănîncă bătaie! repetă pe un ton disperat roşcovanul Şura. E lîngă „Hercules“.

— Ce zbieri ca un urs alb pe căldură? îl întrebă sever Ostap. Îl bat de mult?

— De vreo cinci minute.

— Păi trebuia să spui de la început. Of, ce bătrîn aiurit! Hai să mergem să privim. O să-mi povesteşti pe drum ce s-a întîmplat.

Cînd marele maestru ajunse la faţa locului, Koreiko nu mai era acolo, dar în jurul lui Panikovski fremăta o mulţime întreagă care împînzise strada. Automobilele claxonau nerăbdător, aproape intrînd în masa de oameni. De la ferestrele unui dispensar, cîteva surori în halate albe priveau spectacolul. Cîinii alergau cu cozile ridicate ca nişte baionete. Fîntîna arteziană din grădina oraşului nu-şi mai arunca snopii de apă în sus. După ce oftă hotărît, Bender se băgă în mulţime.

— Pardon, spunea el. Pardon, vă rog! Vă rog să mă iertaţi, madame, nu cumva dumneavoastră aţi pierdut la colţ un tichet de marmeladă? Daţi fuga repede acolo, îl mai găsiţi. Ei, cetăţeni, lăsaţi să treacă experţii! N-auzi, mă, epuratule, lasă-ne să trecem!

Folosind astfel politica biciului şi a zăhărelului, Ostap se strecură pînă în centru, unde Panikovski îndura patimile. Acuma se puteau efectua şi la lumina celeilalte urechi a violatorului convenţiei diferite lucrări fotografice. Cînd îl văzu pe comandor, Panikovski lăsă capul în jos cu o mutră amărîtă.

— Ăsta e? întrebă pe un ton aspru Ostap, dîndu-i lui Panikovski un ghiont în spate.

— Ăsta, confirmară bucuroşi numeroşii iubitori de adevăr. L-am văzut cu ochii noştri.

Ostap ceru cetăţenilor să facă linişte, scoase din buzunar un carneţel şi după ce mai aruncă o privire lui Panikovski, zise poruncitor:

— Rog pe martori să-şi declare numele şi adresa. Cine vrea să fie martor?

S-ar putea crede că cetăţenii care dăduseră dovadă de atîta zel la prinderea lui Panikovski se vor grăbi să lovească imediat în infractor cu depoziţiile lor. De fapt însă, cînd auziră cuvîntul „martor“, toţi iubitorii de adevăr făcură nişte mutre plictisite, începură să schimbe locurile şi să bată în retragere. În mulţime se formară goluri şi poteci. Gloata se destrăma văzînd cu ochii.

— Ei, unde sînt martorii? repetă Ostap.

Începu panica. Făcîndu-şi loc cu coatele, martorii o ştergeau care încotro şi, într-un minut, strada îşi recapătă aspectul normal. Automobilele plictisite prinseră viteză, ferestrele dispensarului se închiseră, cîinii începură să măsoare atent cu privirea trunchiurile copacilor, iar în grădina oraşului, din fîntîna arteziană ţîşni din nou un evantai de apă, fîsîind ca apa minerală.

După ce se încredinţă că strada e măturată de lume şi că Panikovski nu mai e ameninţat de nici un pericol, marele maestru se repezi la el, furios:

— Bătrîn mediocru! Nebun ratat! Poftim, s-a găsit încă un mare orb – Panikovski! Homer, Milton şi Panikovski! Frumoasă societate! Şi Balaganov? Marinar de pe un vas în naufragiu. „Panikovski mănîncă bătaie, Panikovski mănîncă bătaie!“ Şi el… Hai să mergem în grădina publică. Vă aranjez eu acolo, lîngă havuz, o scenă…

Cînd ajunseră acolo, Balaganov dădu imediat toată vina pe Panikovski. Orbul, care se făcuse de rîs, invocă drept scuză nervii zdruncinaţi de atîţia ani de peregrinări şi, printre altele, declară că toată vina e a lui Balaganov, care, după cum se ştie, este un şnapan şi un om de nimic. Fraţii începură pe dată să se înghiontească unul pe celălalt. Se auziră şi exclamaţiile obişnuite: „Dar tu cine te crezi?“. Din ochii lui Panikovski ţîşni o lacrimă mare, care prevestea o încăierare generală, dar marele maestru strigă break şi despărţi adversarii exact ca arbitrul pe ring.

— De box o să vă ocupaţi în zilele libere, rosti el. Minunată pereche: Balaganov – categoria cocoş, Panikovski – categoria găină fiartă! Da, domnilor campioni, văd că din voi o să iasă ceva, cînd s-o face sită de mătase din coadă de cîine. Asta o să se termine prost. Vă voi concedia, cu atît mai mult cu cît nu reprezentaţi nici o valoare socială.

Uitînd de ceartă, Panikovski şi Balaganov începură să se jure şi să-l asigure pe Ostap că pînă seara vor face neapărat o percheziţie lui Koreiko. Bender se mulţumea să zîmbească ironic.

— O să vezi, făcea pe grozavul Balaganov. Atac în plină stradă. La adăpostul nopţii întunecate. Aşa-i, Mihail Samuelevici?

— Pe cuvînt de onoare, îl susţinu Panikovski. Eu şi cu Şura… Să n-ai nici o grijă! Ai de-a face doar cu Panikovski.

— Asta mă şi indispune, zise Bender. Deşi, mă rog… Cum aţi zis? La adăpostul nopţii-ntunecate? Să vă vedem. În tot cazul, ideea este cam anemică. Şi probabil că şi executarea o să fie ca vai de lume.

— Să mergem, Mihail Samuelevici!

După cîteva ore de patrulare pe stradă, se adunară în sfîrşit toate elementele necesare: noaptea, întunericul şi pacientul în persoană, care ieşise cu o fată din casa bătrînului rebusist. Fata nu fusese prevăzută în plan. Fraţii se mulţumiră deocamdată să urmărească perechea care pornise la plimbare spre malul mării.

O frîntură de lună strălucitoare sta spînzurată jos, deasupra malului care se răcea. Pe stînci şedeau îmbrăţişate, parcă pe vecie, perechi negre ca de bazalt. Marea glăsuia murmurînd despre dragostea pînă la mormînt, despre fericirea eternă, despre suferinţele inimii şi despre tot felul de astfel de mărunţişuri depăşite. Stelele vorbeau între ele folosind alfabetul Morse, aprinzîndu-se şi stingîndu-se. Tunelul de lumină al unui far lega ţărmurile golfului. Cînd dispăru, se mai văzu mult timp în locul lui o coloană neagră.

— Am obosit, se văita Panikovski, tîrîndu-se prin rîpe după Aleksandr Ivanovici şi pasiunea lui. M-au ajuns bătrîneţele! Mi-e greu.

Se împiedica de vizuinele popîndăilor şi cădea, apucîndu-se cu mîinile de turte uscate de baligă de vacă. Ar fi vrut să se ducă la han, la gospodarul Kozlevici, cu care era atît de plăcut să bei un pahar de ceai şi să sporovăieşti despre cîte şi mai cîte.

Dar chiar în clipa cînd Panikovski hotărîse cu toată energia să plece acasă, propunîndu-i lui Balaganov să ducă singur treaba la bun sfîrşit, din faţa lor se auzi:

— Ce cald e! Dumneata nu te scalzi noaptea, Aleksandr Ivanovici? Atunci, aşteaptă-mă aici. Mă cufund numai o dată în apă şi mă-ntorc imediat!

Se auzi zgomotul făcut de pietricelele care se rostogoleau spre mare, rochia albă dispăru şi Koreiko rămase singur.

— Mai repede! şopti Balaganov, trăgîndu-l de mînă pe Panikovski. Prin urmare, eu mă apropii de el din stînga, dumneata, din dreapta. Dar mai repede!

— Eu din stînga, spuse fricos violatorul convenţiei.

— Bine, bine, dumneata din stînga. Eu îl împung în şoldul stîng, nu, în cel drept, iar dumneata îl înghesui din stînga.

— De ce din stînga?

— Of! Na-ţi-o! Ei, bine, fie din dreapta. El spune: „Mardeiaşule“, dumneata întrebi: „Pe cine faci mardeiaş?“.

— Nu, dumneata întrebi primul, nu eu.

— Bine. Lasă că-i povestesc eu lui Bender. Deocamdată, hai! Prin urmare, dumneata, din stînga…

Şi vitejii fii ai locotenentului se apropiară cu teribilă spaimă în suflet de Aleksandr Ivanovici.

Planul fu încălcat chiar din capul locului. În loc să se apropie dinspre dreapta şi să-l înghiontească pe milionar în şoldul drept, potrivit celor stabilite, Balaganov bătu pasul pe loc şi deodată spuse:

— N-aveţi cumva un chibrit să aprind ţigara?

— Nu fumez, răspunse rece Koreiko.

— Aşa, făcu prosteşte Şura, uitîndu-se la Panikovski. Dar nu ştiţi cît e ceasul?

— Trebuie să fie în jurul lui douăsprezece.

— Douăsprezece, repetă Balaganov. Hm… Habar n-aveam.

— Caldă seară, interveni mieros Panikovski. Urmă o pauză, în răstimpul căreia greierii făcură o gălăgie de taraf. Luna ieşi din nori şi la lumina ei se puteau vedea umerii laţi ai lui Aleksandr Ivanovici. Panikovski nu mai putu să suporte tensiunea şi, trecînd în spatele lui Koreiko, ţipă cu un glas piţigăiat:

— Mîinile sus!

— Ce? întrebă uimit Koreiko.

— Mîinile sus, repetă Panikovski cu un glas stins.

Dar în aceeaşi clipă primi o scurtă lovitură în umăr, foarte dureroasă şi căzu la pămînt. Cînd se ridică în picioare, Koreiko se bătea cu Balaganov. Ambii răsuflau greu, de parcă ar fi cărat un pian. Din mare se auzea un rîs de rusalcă şi plescăituri.

— De ce mă baţi? ţipa Balaganov. Te-am întrebat doar cît e ceasul!…

— Ţi-arăt eu ţie cît e ceasul! şuiera Koreiko, punînd în lovituri ura de veacuri a bogătaşului împotriva jefuitorului.

Panikovski se apropie în patru labe de locul bătăliei şi băgă deodată ambele mîini în buzunarele conţopistului de la „Hercules“. Koreiko îi trase una cu piciorul, dar era prea tîrziu. Cutia de tablă de ţigări Caucaz se mutase din buzunarul stîng al posesorului ei în mîna lui Panikovski. Din celălalt buzunar îi căzură pe jos tot felul de hîrtiuţe şi carnete de membru.

— Să fugim! strigă Panikovski de undeva din întuneric.

Ultima lovitură, Balaganov n-o primi în faţă, ci în spinare.

Cîteva clipe după asta, Aleksandr Ivanovici, speriat şi cu hainele boţite, văzu două siluete albastre, scăldate în lumina lunii, care fugeau pe faleză spre oraş.

Zosia se întoarse răcorită şi mirosind a iod; îl găsi pe Aleksandr Ivanovici îndeletnicindu-se cu o treabă ciudată. Şedea în genunchi şi, aprinzînd cu degetele-i tremurătoare un chibrit după altul, culegea de pe jos, din iarbă, tot felul de hîrtiuţe. Înainte ca Zosia să apuce să-l întrebe ce s-a întîmplat, el găsi chitanţa de depunere a valijoarei la magazia de bagaje de mînă, unde aceasta se afla aşezată între un coş de trestie plin cu cireşe şi un pled prins cu curele de pîslă.

— Mi-au scăpat întîmplător pe jos, spuse el, zîmbind forţat şi ascunzînd cu grijă chitanţa.

De cutia cu ţigări Caucaz, cu cele 10.000 de ruble, pe care nu apucase să le pună în valiză, îşi aduse aminte abia cînd reveni în oraş.

 

În timp ce pe malul mării se desfăşura lupta titanică Balaganov-Koreiko, Ostap Bender decise că şederea la hotel în văzul tuturor depăşeşte cadrul afacerii plănuite şi-i dă un caracter oficial cu totul inutil. Citind în ziarul de seară din Cernomorsk anunţul: „Înch. cam. spl. c. t. conf. ved. ma. u. int. celib. sing“, şi înţelegînd cît ai clipi că aceasta înseamnă: „închiriez cameră splendidă cu tot confortul şi vedere la mare unui intelectual celibatar singur“, Ostap îşi zise: „După cîte mi se pare, sînt celibatar acum. Nu demult, Oficiul Stării Civile din Stargorod mi-a trimis o înştiinţare că a mea căsătorie cu cetăţeanca Griţaţueva a fost desfăcută la cererea ei şi că pot să-mi reiau numele dinainte de căsătorie, de Ostap Bender. Ce să-i faci, va trebui să duc o viaţă de holtei. Sînt celibatar, singur şi intelectual. Camera va fi fără discuţie a mea.“

Zicînd acestea, marele maestru îşi puse pantalonii de pînză albi, răcoroşi, şi se duse la adresa indicată în anunţ.

Capitolul XIII

Vasisuali Lohankin şi rolul lui în revoluţia rusă

Exact la orele 16 şi 40 de minute, Vasisuali Lohankin declară greva foamei.

Stătea întins pe o canapea de muşama, cu faţa la speteaza bombată şi cu dosul la lume. Purta bretele şi şosete verzi, care la Cernomorsk se mai numesc şi karpetki.

După ce rabdă de foame vreo douăzeci de minute în această poziţie, Lohankin gemu, se întoarse pe partea cealaltă (cu care prilej şosetele verzi descriseră în văzduh un mic arc) şi se uită la soţia sa. Soţia îşi arunca într-un sac de voiaj colorat tot avutul ei: fel de fel de flacoane-figurină, un sul de cauciuc pentru masaj, două rochii cu trenă şi una veche fără trenă, o chivără de fetru cu o semilună de sticlă, nişte tuburi de alamă cu ruj de buze şi pantaloni tricotaţi.

— Varvara! exclamă Lohankin pe nas.

Soţia tăcea, respirînd zgomotos.

— Varvara! repetă el. Chiar mă părăseşti pentru Ptiburdukov?

— Da, răspunse soţia. Plec. Aşa trebuie.

— Dar de ce? De ce? întrebă Lohankin cu o pasiune bovină.

Nările lui, şi aşa mari, se umflară a amărăciune. Bărbuţa ca de faraon îi tremura.

— Fiindcă-l iubesc.

— Şi eu cui rămîn?

— Vasisuali! Te-am înştiinţat încă de ieri. Nu te mai iubesc.

— Dar eu? Eu te iubesc, Varvara!

— Asta te priveşte personal, Vasisuali. Plec la Ptiburdukov. Aşa trebuie.

— Nu! exclamă Lohankin. Nu trebuie! Un om nu poate să plece, dacă celălalt îl iubeşte!

— Ba poate, spuse enervată Varvara, uitîndu-se într-o oglinjoară de buzunar. Şi, în general, te rog, nu mai face pe nebunul, Vasisuali.

— În cazul ăsta voi continua greva foamei! strigă nefericitul soţ. Nu mănînc nimic pînă cînd nu te întorci. O zi. O săptămînă. Un an o să rabd de foame!

Lohankin se răsuci din nou şi îşi vîrî nasul gros în muşamaua rece şi alunecoasă.

— Aşa o să zac, cu bretelele pe mine, se auzi de pe canapea, pînă cînd o să mor. Şi toată vina o s-o porţi tu şi cu inginerul Ptiburdukov.

Soţia lui se gîndi puţin, îşi trase pe umărul alb breteaua care-i alunecase şi deodată începu să urle:

— Să nu îndrăzneşti să vorbeşti aşa de Ptiburdukov! Îţi e superior!

Asta era prea mult pentru Lohankin. Sări în sus ca străbătut de un curent electric în tot trupul, de la bretele pînă la şosetele verzi.

— Eşti o paţachină, Varvara! ţipă el mai mult bocindu-se. O tîrfă!

— Vasisuali, eşti un dobitoc! îi răspunse calm soţia.

— O căţea, continuă Lohankin pe acelaşi ton plîngăreţ. Te dispreţuiesc. Pleci de la mine la amantul tău. De la mine la Ptiburdukov. La stîrpitura aia de Ptiburdukov? Zi, la el pleci de la mine, ticăloaso? De la mine? La cine? Şi de ce? Numai ca să-ţi satisfaci poftele? Căţea, căţea, ah, desfrînată şi în plus, în plus, spurcată!

Zdrobit de durere, Lohankin nici nu băgă de seamă că vorbeşte în iambi, deşi nu scrisese în viaţa lui poezii şi nici nu-i plăcea să le citească.

— Vasisuali! Nu mai face pe clovnul, spuse căţeaua închizînd sacul. Uită-te ce mutră ai. Măcar dacă te-ai fi spălat. Plec. Aşa trebuie. Adio, Vasisuali! Îţi las pe masă cartela ta de pîine.

Şi, luîndu-şi sacul, Varvara se îndreptă spre uşă. Văzînd că rugăciunile nu-i ajută, Lohankin sări repede de pe canapea, se apropie de masă şi ţipînd „Ajutor!“ rupse cartela. Varvara se sperie. Şi-l închipui pe soţul ei istovit de foame, cu pulsul slab şi membrele reci.

— Ce-ai făcut? spuse ea. Să nu îndrăzneşti să mori de foame!

— Ba voi muri! declară încăpăţînat Lohankin.

— Asta-i o prostie, Vasisuali. E o răzvrătire a personalităţii.

— Ei şi? Ei şi? Cu asta mă şi pot făli, răspunse Lohankin într-o cadenţă vestitoare de iambi. Tu însă subapreciezi însemnătatea personalităţii şi, în general, a intelectualităţii.

— Dar opinia publică o să te condamne.

— N-are decît! spuse categoric Vasisuali şi se trînti din nou pe canapea.

Varvara azvîrli sacul pe jos, fără să spună nici un cuvînt, îşi scoase pălăriuţa de pai şi bombănind: „Taur turbat“, „tiranule“, „acaparatorule“, făcu în grabă un sandviş cu salată de vinete.

— Mănîncă! spuse ea, apropiind mîncarea de buzele roşii ale soţului ei. Mă auzi, Lohankin? Mănîncă imediat. Hai!

— Lasă-mă în pace, spuse el, dîndu-i mîna deoparte.

Profitînd de faptul că gura grevistului se deschise o clipă, Varvara vîrî cu dibăcie sandvişul în deschizătura formată între bărbuţa de faraon şi mustăcioara tunsă à la Moscova. Dar grevistul azvîrli violent hrana cu limba.

— Mănîncă, ticălosule! ţipă disperată Varvara, învîrtindu-se cu sandvişul în jurul lui. Intelectualule!

Dar Lohankin întorcea capul şi mugea dezaprobator. După cîteva minute, Varvara, înfierbîntată şi mînjită peste tot cu pastă verde, capitulă. Se aşeză pe sacul ei şi începu să plîngă cu lacrimi mari de crocodil.

Lohankin îşi scutură de pe barbă fărîmiturile care îi rămăseseră agăţate, aruncă soţiei o privire prudentă cu coada ochiului şi rămase tăcut pe canapea. Nu voia deloc să se despartă de Varvara. Pe lîngă o mulţime de defecte, Varvara avea şi două calităţi de seamă: sîni mari şi albi, plus slujbă. Vasisuali nu lucrase niciodată nicăieri. Slujba l-ar fi împiedicat să mediteze asupra importanţei intelectualităţii în Rusia – pătură socială în care se îngloba şi pe el. Meditaţiile lui prelungite se învîrteau în jurul următoarelor subiecte plăcute şi apropiate de sufletul său: „Vasisuali Lohankin şi importanţa sa“, „Lohankin şi tragedia liberalismului rus“, „Lohankin şi rolul său în Revoluţia Rusă“. La toate acestea te puteai gîndi uşor şi liniştit, plimbîndu-te prin odaie în papucii de fetru cumpăraţi din banii Varvarei şi privind dulapul preferat, unde sclipeau cotoarele, în aur bisericesc, ale Lexiconului enciclopedic Brockhaus. Vasisuali îşi petrecea o grămadă de vreme în faţa dulapului, mutîndu-şi privirea de la un cotor la altul. Erau aşezate acolo, după mărime, superbe modele de artă legătorească. Marea enciclopedie medicală, Viaţa animalelor, Bărbatul şi femeia – un volum care cîntărea un pud⁴, precum şi Pămîntul şi oamenii de Elisée Reclus.

„Lîngă acest tezaur de gîndire, îşi zicea leneş Vasisuali, te simţi mai pur, mai înălţat sufleteşte.“

După ce ajungea la această concluzie, ofta bucuros, scotea de sub dulap colecţia revistei Rodina pe anul 1899, legată într-o copertă de culoarea mării cu spumă şi stropi, şi se uita la fotografiile din Războiul Anglo-Bur, citea declaraţia unei doamne necunoscute, care avea ca titlu: „Iată cum am reuşit să-mi măresc bustul cu şase centimetri“, şi alte lucruri interesante.

Odată cu plecarea Varvarei ar fi dispărut şi baza materială pe care se întemeia bunăstarea unuia dintre cei mai demni reprezentanţi ai omenirii gînditoare.

Seara, sosi Ptiburdukov. Mult timp nu se hotărî să intre în camera familiei Lohankin şi rătăci prin bucătărie printre primusurile cu flacără mare şi frînghiile întinse în cruce, pe care atîrna o rufărie scrobită ca de ghips şi cu pete de albăstreală. Apartamentul prinsese viaţă. Se trînteau uşi, treceau repede nişte umbre, ochii colocatarilor luceau, iar de undeva se auzi un oftat pătimaş: „A venit un bărbat!“.

Ptiburdukov îşi scoase şapca, îşi răsuci colţul mustăţii sale inginereşti şi, în sfîrşit, se decise.

— Varia, spuse el, cu glas rugător, intrînd în odaie. Ne-am înţeles doar…

— Poftim de admiră-l, Saşuk! strigă Varvara, apucîndu-l de braţ şi împingîndu-l spre canapea. Uite-l! Zace! Masculul! Ticălosul ăsta cu sentimente de acaparator! Pricepi, feudalul ăsta a declarat greva foamei, fiindcă vreau să plec de la el.

Văzîndu-l pe Ptiburdukov, grevistul recurse imediat la iambii săi endecasilabici:

— Ptiburdukov, te dispreţuiesc, gemu el.

Şi nu cred că îndrăzni-vei să-mi iei a mea soţie.

Eşti mîrlan atunci şi javră şi o pacoste nefastă

Dacă tu rîvneşti, infame, ca să-mi iei a mea nevastă.

— Tovarăşe Lohankin, făcu buimăcit Ptiburdukov, apucîndu-se de mustaţă.

— Te du, te du, te cară din casa mea odată

Năpîrcă eşti, năpîrcă, ba încă şi spurcată, continuă Vasisuali, clătinîndu-se ca un evreu bătrîn cînd îşi face rugăciunea.

Te-ngîmfi că ai un titlu, te porţi inginereşte,

Dar eşti un lup de codru şi-n plus, mai eşti şi peşte.

— Cum de nu ţi-e ruşine, Vasisuali Andreevici, spuse Ptiburdukov, pe care atîtea picioare începeau să-l plictisească. E curată prostie. Gîndeşte-te ce faci! În cel de-al doilea an al Planului cincinal.

— Cum îndrăzneşti, în faţă să-mi spui că e prostie

Cînd vrei, atît de cinic, să-mi furi a mea soţie?

Hai, piei! Dispari de-aicea, că nu mai am răbdare Şi-acu te fac – cu băţul – ca zebra pe spinare.

— Văd că am de-a face cu un om bolnav, spuse Ptiburdukov, căutînd să se menţină în limitele bunei-cuviinţe.

Pentru Varvara, însă, aceste limite erau prea înguste. Ea luă de pe masă sandvişul verde, care apucase să se usuce şi se apropie de grevist. Lohankin se apăra cu o disperare de parcă cineva ar fi vrut să-l castreze. Ptiburdukov se întoarse şi începu să se uite pe fereastră la lumînările albe ale unui castan înflorit. În spate auzea mugetul respingător al lui Lohankin şi ţipetele Varvarei: „Mănîncă, ticălosule! Mănîncă, feudalule!“.

În ziuă următoare, necăjită de această piedică ivită pe neaşteptate, Varvara nu se duse la slujbă. Grevistului i se făcu mai rău.

— A început să mă înjunghie la stomac, anunţă el satisfăcut. Din cauza subalimentaţiei imediat dau în scorbut şi o să-mi cadă părul şi dinţii.

Ptiburdukov îl aduse pe fratele său care era medic militar. Ptiburdukov al doilea îşi lipi urechea de trupul lui Lohankin şi rămase cu ea lipită mai multă vreme, ascultînd cum îi funcţionează organele, cu atenţia cu care o pisică ascultă mişcările unui şoarece care s-a băgat în zaharniţă. În timpul examenului, Vasisuali îşi privea cu ochii plini de lacrimi pieptul păros ca un loden. Îi era milă de el de i se rupea inima. Ptiburdukov al doilea se uită la Ptiburdukov întîi şi spuse că bolnavul nu trebuie să ţină nici un fel de regim. Poate să mănînce orice – supă, chiftele, compot. Poate să mănînce şi pîine, legume şi fructe. Nici peştele nu-i strică. Poate să şi fumeze, desigur, cu măsură. Nu-l sfătuieşte să bea, dar, ca să aibă poftă de mîncare, n-ar fi rău să introducă în organism un păhărel de vin bun. În treacăt fie zis, doctorul nu înţelese nimic din drama sufletească a familiei Lohankin. Foarte băţos şi tropăind din cizme, plecă declarînd la despărţire că bolnavul are voie să se scalde în mare dacă vrea şi să meargă cu bicicleta.

Dar bolnavul nici nu se gîndea să introducă în organism compot, peşte, chiftele sau alte delicatese. Nici să se scalde în mare nu se duse, ci continuă să zacă pe canapea, împroşcîndu-i pe cei din jur cu ocări în iambi. Varvara simţi că i se face milă de el. „Suferă de foame din cauza mea, se gîndea ea cu mîndrie. Totuşi, ce pasiune! O fi în stare Saşuk de un sentiment atît de puternic?“ Şi aruncă priviri neliniştite spre sătulul Saşuk, a cărui înfăţişare arăta că suferinţele din amor nu-l împiedică să introducă regulat în organism prînzul şi cina. Şi la un moment dat, cînd Ptiburdukov ieşi din odaie, ea spuse chiar lui Vasisuali „sărăcuţul“ şi în acelaşi timp duse din nou la gura celui în greva foamei un sandviş pe care acesta din nou îl respinse. „Încă puţină rezistenţă, se gîndi Lohankin, şi Ptiburdukov n-o va mai vedea pe Varvara mea.“

Trăgea satisfăcut cu urechea ca să audă ce se vorbeşte în camera vecină.

— O să moară fără mine, spunea Varvara. Va trebui să mai aşteptăm. Vezi doar că acum nu pot să plec.

Noaptea Varvara avu un vis îngrozitor. Vasisuali, ajuns schelet din pricina puternicelor lui sentimente, rodea pintenii albi de la cizmele medicului militar. Era groaznic. Medicul avea pe faţă o expresie bleagă, de vacă pe care o mulge hoţul satului. Pintenii zăngăneau, dinţii clănţăneau. De spaimă, Varvara se trezi.

Un soare galben, japonez, lumina puternic odaia, cheltuindu-şi aproape întreaga forţă pentru a pune în relief mărunţişuri precum cele ale unui dop de la flaconul cu apă de colonie Turandot. Canapeaua de muşama era goală. Varvara întoarse capul şi dădu cu ochii de Vasisuali, care stătea cu faţa la uşa deschisă a bufetului şi cu spatele la pat şi mesteca zgomotos. De nerăbdare şi lăcomie, se apleca, bătea din piciorul cu şoseta verde şi fluiera pe nas. După ce goli o cutie mare de conserve, luă cu grijă capacul de pe o oală şi, vîrînd degetele în ciorba rece, scoase de acolo o bucată de carne. Dacă Varvara l-ar fi prins pe soţul ei făcînd aşa ceva chiar şi în cele mai bune vremi ale căsniciei lor, nici atunci nu i-ar fi fost lui Vasisuali moale, dar acum îi fu fatal.

— Lohankin! strigă ea cu o voce îngrozitoare.

Speriat, soţul în greva foamei scăpă din mînă carnea, care căzu înapoi în oală cu un pleoscăit, făcînd să se înalţe o fîntînă arteziană din stropi de varză şi steluţe de morcovi. Cu un urlet sfîşietor, Vasisuali se repezi spre canapea. Varvara se îmbrăca repede şi în tăcere.

— Varvara! spuse el pe nas. Chiar mă laşi şi pleci la Ptiburdukov?

Dar nu primi nici un răspuns.

— Eşti o căţea, declară Lohankin cu o voce nesigură. Dacă-i aşa, află mata c-ai tot dispreţul meu…

Dar era prea tîrziu. Zadarnic se mai boci Vasisuali vorbind de dragoste şi de moarte prin foame. Varvara îl părăsi pentru totdeauna, trăgînd după ea sacul de voiaj cu pantalonii coloraţi, pălăria de fetru, flacoanele-figurine şi alte obiecte de uz feminin.

Şi astfel, în viaţa lui Vasisuali Andreevici începu o perioadă de gînduri chinuitoare şi suferinţe morale. Există oameni care nu ştiu să sufere, nu se lipeşte de ei suferinţa, şi pace. Şi chiar atunci cînd dau de suferinţă, caută să se descotorosească de ea cît mai curînd, încît cei din jur nici să n-o observe. Lohankin însă suferea pe faţă, maiestuos, îşi bea durerea cu stacanul, se îmbăta cu ea. Marea suferinţă îi dădea prilejul să mediteze o dată în plus la importanţa intelectualităţii ruse şi la tragedia liberalismului rus.

„Poate că aşa şi trebuie, îşi zicea el. Poate asta este o ispăşire din care voi ieşi purificat. Oare nu aceasta a fost soarta oamenilor cu constituţie delicată ce s-au aflat deasupra mulţimii? Galilei, Miliukov, A.F. Koni. Da, da, Varvara are dreptate, aşa trebuie!“

Depresiunea sufletească nu-l împiedică totuşi sa dea la ziar un anunţ că închiriază cea de-a doua odaie.

„Asta va constitui totuşi pentru mine un sprijin material la început“, hotărî Vasisuali şi se cufundă din nou în meditaţii nebuloase asupra suferinţelor trupeşti şi importanţei sufletului ca izvor al frumosului.

De la această preocupare nu-l puteau distrage nici măcar cererile stăruitoare ale vecinilor să stingă lumina după ce pleacă de la toaletă. Fiind într-o stare de deprimare, Lohankin uita în permanenţă să facă acest lucru, ceea ce revolta pe colocatarii economi.

Or, locatarii marelui apartament comun nr. 3, în care locuia Lohankin, erau socotiţi oameni cu toane şi erau cunoscuţi în toată casa prin veşnicele lor scandaluri şi bătăi. Apartamentul nr. 3 fusese chiar poreclit „Cuibul caţelor“. Viaţa prelungită în comun îi călise pe aceşti oameni şi nu mai ştiau ce-i frica. Echilibrul din apartament era menţinut doar de coaliţiile formate din diferiţi locatari. Uneori cei din „Cuibul caţelor“ se uneau cu toţii împotriva unuia dintre chiriaşi şi atunci era vai de capul lui. Forţa centrifugă a spiritului cîrcotaş îl prindea, îl ducea în birourile avocaţilor, îl trecea în goană prin coridoarele pline de fum ale instanţelor şi-l împingea în sălile tribunalelor tovărăşeşti şi populare. Şi nesupusul chiriaş cutreiera aşa, vreme îndelungată, pe la judecăţi, încercînd în căutarea dreptăţii să ajungă la starostele întregii Uniuni – tovarăşul Kalinin. Apoi, pînă la moarte, chiriaşul nu mai înceta să folosească termenii juridici, învăţaţi prin diferite incinte publice şi nu mai spunea „se pedepseşte“, ci „se sancţionează“, nu mai zicea „faptă“, ci „acţiune“. Şi sie însuşi nu-şi mai zicea „tovarăşul Jukov“, cum i se statornicise numele de la naştere, ci „partea lezată“. Dar cel mai des şi cu cea mai mare plăcere, rostea expresia „a intenta acţiune“. Şi viaţa lui, care nici înainte nu era numai lapte şi miere, devenea de-a dreptul mizerabilă.

Cu mult timp înainte de drama petrecută în familia Lohankin, aviatorul Sevriugov care, spre ghinionul lui, locuia în apartamentul nr. 3, plecase cu avionul dincolo de Cercul Polar, trimis acolo de urgenţă de OSOAVIAHIM⁵. Întreaga lume urmărea cu emoţie zborul lui Sevriugov. Dispăruse fără urmă o expediţie străină care se îndrepta spre pol şi Sevriugov trebuia s-o găsească. Lumea trăia cu speranţa că aviatorul va izbuti. Posturile de radio de pe toate continentele comunicau între ele, meteorologii îl preveneau pe intrepidul Sevriugov în ce regiuni bîntuie furtunile magnetice, posturile emiţătoare pe unde scurte umpleau eterul de şuierături şi ziarul polonez Kurier Poranni, oficiosul Ministerului de Externe, începuse chiar să ceară extinderea graniţelor Poloniei la cele care au fost în 1772. O lună întreagă zbură Sevriugov deasupra pustiului de gheaţă şi huruitul motoarelor lui se auzea în întreaga lume.

În sfîrşit, Sevriugov săvîrşi o faptă care buimăci complet oficiosul Ministerului de Externe polonez. El găsi expediţia pierdută printre gheţuri, apucă să comunice locul exact unde se găsea, dar după asta dispăru subit el însuşi. La această ştire, tot globul începu să freamăte. Numele lui Sevriugov era rostit în trei sute douăzeci de limbi şi dialecte, inclusiv în limba indienilor din tribul Picioarele-Negre, iar portretele lui Sevriugov, îmbrăcat în blănuri, apărură peste tot unde era o pagină goală de hîrtie. Într-un interviu acordat presei, Gabriele D’Annunzio declară că a terminat atunci chiar un nou roman şi plecă neîntîrziat cu avionul în căutarea neînfricatului pilot rus. Apăru un charleston: Şi la pol mi-e cald cu puicuţa mea, iar vechii mîzgălici ai Moscovei, Usîşkin-Werther, Leonid Trepetovski şi Boris Ammiakov, care de multă vreme practicau dumpinguri literare şi-şi vindeau producţia pe piaţă la preţuri derizorii, se şi apucaseră să scrie o cronică intitulată „Dar dumneavoastră nu vă e frig?“ Într-un cuvînt, planeta noastră cunoştea evenimente senzaţionale.

Dar şi mai mare senzaţie stîrni această ştire în apartamentul nr. 3 din fundătura Limonîi nr. 8, cunoscut mai mult sub numele de „Cuibul caţelor“.

— S-a curăţat chiriaşul nostru, spunea bucuros fostul rîndaş Nikita Priahin, uscîndu-şi pîslarul deasupra primusului. S-a curăţat, mititelul! N-avea decît să nu zboare! Ce e aia să zbori? Omul trebuie să umble, nu să zboare. Să umble, mă-nţelegi mneata? Să umble.

Şi învîrtea pîslarul deasupra flăcării care fîsîia.

— Acu’ s-a săturat de zburat şi şpanchiul ăsta, bombănea o bunicuţă, al cărei nume nu-l ştia nimeni. Ea locuia la mezanin, deasupra bucătăriei şi, deşi tot apartamentul avea electricitate – bunicuţa folosea o lampă de gaz cu oglindă. Nu avea încredere în electricitate. Vasăzică acu’ e liberă o odaie, spaţiu locativ!

Bunicuţa rostise prima cuvîntul care apăsa de mult pe sufletul locatarilor din „Cuibul caţelor“, începură să vorbească cu toţi de camera aviatorului dispărut: şi fostul prinţ caucazian, devenit om al muncii din Orient, respectiv cetăţeanul Ghighienişvili, şi Dunia care avea un pat cu chirie în odaia mătuşii Paşa, şi mătuşa Paşa, ea însăşi precupeaţă şi beţivă, şi Aleksandr Dimitrievici Suhoveiko, altădată şambelan la curtea Majestăţii sale împăratul, căruia, în apartament, i se spunea pur şi simplu Mitrici, şi alţi chiriaşi mai mici, în frunte cu Liuţia Franţevna Pferd, chiriaşa principală.

— Ei, din moment ce tovarăşul a dispărut, trebuie să împărţim spaţiul, zise Mitrici, îndreptîndu-şi pe nas ochelarii cu ramă de aur, cînd bucătăria se umplu de chiriaşi. Eu, de pildă, am de mult dreptul la spaţiu suplimentar.

— Ce-i trebuie unui bărbat spaţiu? obiectă Dunia cea cu patul. Unei femei da, înţeleg. Şi eu poate nici n-o să mă mai întîlnesc în viaţă cu o ocazie ca asta – să dispară deodată un bărbat.

Şi se mai vîrî încă multă vreme printre cei adunaţi, cu diferite argumente în favoarea ei, rostind foarte frecvent cuvîntul „bărbat“.

În orice caz, toţi chiriaşii erau de acord că odaia trebuie luată imediat.

În aceeaşi zi, lumea se cutremură în urma unei noi ştiri senzaţionale. Intrepidul Sevriugov fusese găsit. Nijni Novgorodul, Quebecul şi Reykjavikul recepţionaseră semnalele lui. Sevriugov se afla, cu avionul său avînd saşiul avariat, la paralela 84. Eterul se zguduia de pe urma ştirilor proaspete care curgeau şuvoi: „Intrepidul rus se simte excelent“, „Sevriugov trimite un raport prezidiului OSOAVIAHIM-ului!“, „Charles Lindbergh îl consideră pe Sveriugov cel mai bun pilot din lume“, „Şapte spărgătoare de gheaţă au plecat în ajutorul lui Sevriugov şi al expediţiei descoperite de el“. În cadrul acestor ştiri, ziarele inserau fotografii de gheţari şi ţărmuri. Se auzeau la nesfîrşit cuvintele: „Sevriugov, Nordkapp, paralelă, Ţara lui Franz Joseph, Spitsbergen, Kings Bay, cizme din piele de ren, carburanţi, Sevriugov“.

Decepţia care cuprinse „Cuibul caţelor“ la auzul acestei ştiri lăsă curînd locul unei încrederi calme. Spărgătoarele de gheaţă înaintau încet, sfărîmînd cu greu cîmpurile albe.

— Să luăm camera şi gata, spunea Nikita Preahin. Lui îi convine să stea acolo, pe gheaţă, dar uite, Dunia, de pildă, are tot dreptul. Cu atît mai mult cu cît legea spune că un locatar nu are dreptul să lipsească din casă mai mult de două luni.

— Cum de nu ţi-e ruşine, cetăţene Preahin? ripostă Varvara, pe atunci încă Lohankina, fluturînd un număr din Izvestia. El e doar un erou. Se află acum la paralela 84!

— Ce-o mai fi şi paralela asta? obiecta nedumerit Mitrici. Poate că nici n-o fi existînd o asemenea paralelă. Noi nu ştim. N-am trecut prin licee.

Mitrici spunea purul adevăr. Într-adevăr, nici nu trecuse prin liceu. Absolvise Pajeski Korpus⁶.

— Dar înţelegeţi odată, se înfierbînta Varvara, punîndu-i şambelanului gazeta sub nas. Uite aici un articol, vezi? „Printre cîmpuri de gheaţă şi aisberguri“.

— Aisberguri! repetă Mitrici batjocoritor. Asta, da, mi-e mai familiar. De zece ani nu mai avem viaţă ca lumea. Numai Aisberg, Vaisberg, Eisenberg şi tot felul de Rabinovici. Bine zice Preahin. Să luăm camera, şi basta. Cu atît mai mult cu cît şi Liuţia Franţevna spune că legea aşa scrie.

— Lucrurile putem să i le aruncăm dracului pe scară! exclamă cu o voce joasă fostul prinţ, devenit om al muncii din Orient, respectiv cetăţeanul Ghighienişvili.

Varvara fu făcută cu ou şi cu oţet de majoritatea celorlalţi şi alergă să se plîngă soţului ei.

— Dar poate că aşa se cuvine, răspunse soţul, ridicînd bărbuţa lui de faraon. Poate că prin gura ţăranului acestuia simplu, Mitrici, vorbeşte marele adevăr al poporului. Gîndeşte-te numai la rolul intelectualităţii ruse, la importanţa ei.

În ziua cea mare, cînd spărgătoarele de gheaţă ajunseră, în sfîrşit, la cortul lui Sevriugov, cetăţeanul Ghighienişvili rupse lacătul de la uşa camerei eroului şi-i aruncă pe coridor tot avutul, inclusiv elicea roşie care atîrna pe perete. În odaia lui se instală Dunia, care imediat primi contra plată şase persoane cărora le închirie cîte un pat. Pe teritoriul proaspăt cucerit se chefui toată noaptea. Nikita Preahin cîntă la armonică, iar şambelanul Mitrici dansă căzăceasca cu mătuşa Paşa, beată moartă.

Dacă gloria lui Sevriugov ar fi fost ceva-ceva mai puţin decît o glorie mondială – cum o dobîndise prin zborurile sale excepţionale deasupra regiunii Arctice – el nu şi-ar mai fi văzut odaia niciodată. Ar fi fost prins de forţa centrifugă a spiritului cîrcotaş şi nu i s-ar mai fi spus pînă la moarte „intrepidul Sevriugov“, sau „eroul gheţurilor“, ci numai „parte lezată“. Dar aşa, „Cuibul caţelor“ fu zgîlţîit serios. Îşi primi camera înapoi (de altfel Sevriugov se mută curînd într-o casă nouă), iar bravul Ghighienişvili stătu la puşcărie patru luni pentru acte samavolnice şi se întoarse de acolo furios ca dracu’.

El era acela care îl avertizase cel dintîi pe Lohankin, rămas orfan, să stingă lumina după ce iese de la closet. Şi i-o spusese cu nişte ochi care aveau o expresie de-a dreptul diabolică. Lohankin, distrat, nu aprecie importanţa avertismentului dat de cetăţeanul Ghighienişvili şi nu-şi dădu seama că aici e un început de conflict care avea să ducă curînd la un eveniment îngrozitor, nemaiîntîlnit nici chiar în analele raporturilor între locatari.

Iată cum se petrecură lucrurile. Vasisuali Andreevici continua să uite să stingă lumina în încăperea de folosinţă comună. Şi cum ar fi putut el să ţină minte asemenea lucruri mărunte ale vieţii cotidiene, cînd pe el îl părăsise nevasta, rămăsese fără nici un ban şi nu reuşise încă să stabilească exact toată importanţa, sub multiplele aspecte, a intelectualităţii ruse? Putea el oare să-şi închipuie că lumina gălbuie a becului pirpiriu, de opt lumini de la W.C., va stîrni în vecini un foc atît de puternic? La început fu prevenit de cîteva ori pe zi. Apoi i se trimise o scrisoare întocmită de Mitrici şi semnată de către toţi locatarii. După asta nu-l mai preveni nimeni şi nici scrisori nu i se mai trimiseră. Lohankin nu-şi dădea încă seama de importanţa celor ce se petrec, dar simţea vag că un cerc este gata să se închidă.

Marţi seara veni fuga la el fetiţa mătuşii Paşa şi-i spuse într-un suflet:

— Dumnealor vă trimit vorbă, pentru ultima oară, să stingeţi lumina.

Dar nu se ştie cum se întîmplă că Vasisuali Andreevici uită şi de astă dată să stingă lumina şi becul continuă să lumineze, criminal, prin păienjeniş şi murdărie. Tot apartamentul se cutremură de un oftat. Un minut după asta, apăru în pragul odăii lui Lohankin cetăţeanul Ghighienişvili. Purta cizme albastre de pînză şi o căciulă turtită de miel cafeniu.

— Poftim încoace, spuse el, făcîndu-i lui Vasisuali semn cu degetul.

Îl apucă apoi tare de braţ şi-l conduse pe coridorul întunecat, unde Vasisuali se indispuse brusc, nu se ştie de ce, şi începu chiar să opună o slabă rezistenţă. Dar, cu un ghiont în spinare, fostul prinţ oriental îl împinse în bucătărie. Agăţîndu-se de frînghiile de rufe, Lohankin izbuti să-şi menţină echilibrul şi se uită speriat în jur. Se adunaseră acolo toţi locatarii. Liuţia Franţevna Pferd stătea tăcută. Nişte zbîrcituri violete, ca de creion chimic, brăzdau faţa impunătoare a chiriaşei principale. Alături de ea şedea tristă, pe plită, mătuşa Paşa, beată ca de obicei. Nikita Preahin, care era în picioarele goale, se uita zîmbind ironic la speriatul Lohankin. De la mezanin, atîrna capul bunicii nimănui. Dunia îi făcea semne lui Mitrici. Fostul şambelan al curţii zîmbea, ţinînd ceva ascuns la spate.

— Ce-i asta? Facem adunare generală? întrebă Vasisuali Andreevici cu un glas piţigăiat.

— Facem, facem, răspunse Nikita Preahin, apropiindu-se de el. De toate o să-ţi facem. Şi cafea o să-ţi facem, şi cacao! Culcă-te! ţipă el deodată, suflîndu-i lui Vasisuali în obraz cu iz care s-ar fi zis că e de vodcă, dar care putea fi tot atît de bine şi de terebentină.

— Cum adică să mă culc? întrebă Vasisuali Andreevici, începînd să tremure.

— Ce să ne mai pierdem timpul cu nesuferitul ăsta? zise cetăţeanul Ghighienişvili. Şi, lăsîndu-se pe vine, începu să-l pipăie pe Lohankin la talie şi să-i descheie bretelele.

— Ajutor! strigă înăbuşit Vasisuali, aţintindu-şi privirea înnebunită asupra Liuţiei Franţevna.

— Trebuia să stingi lumina! răspunse aspru cetăţeanca Pferd.

— Noi nu sîntem burghezi, să ardem de pomană energia electrică, adăugă şambelanul Mitrici, cufundînd ceva în găleata cu apă.

— Nu sînt vinovat! ţipa Lohankin, căutînd să se smulgă din mîinile fostului prinţ, devenit om al muncii din Orient.

— Nici noi nu sîntem vinovaţi! bombăni Nikita Preahin, ţinînd pe locatarul care se zbătea.

— Ce-am făcut, vă-ntreb?

— Cu toţii putem întreba ce naiba am făcut.

— Am o depresiune sufletească.

— Cu toţii avem depresiuni.

— Să nu îndrăzniţi să puneţi mîna pe mine! Sînt anemic.

— Cu toţii sîntem anemici.

— M-a lăsat nevasta! urla Vasisuali.

— Pe toţi ne-a lăsat nevasta, îi răspunse Nikita Preahin.

— Ia, hai mai repede, mai repede, Nikituşko! zise şambelanul Mitrici, scoţînd la lumină nişte nuiele ce luceau ude. Dacă mai stăm mult de vorbă, nu mai terminăm nici pînă dimineaţa.

Vasisuali Andreevici fu întins cu burta pe podea şi i se putea vedea culoarea lăptoasă a picioarelor, la spate. Ghighienişvili ridică vertiginos braţul în sus şi nuielele începură să şuiere ascuţit în văzduh.

— Mamă! urlă Vasisuali.

— Cu toţii avem mamă! spuse doctorul Nikita, apăsîndu-l cu genunchiul pe Lohankin de podea.

Deodată Vasisuali tăcu.

„Poate că aşa se cuvine, se gîndi el, tresărind sub şfichiuituri şi privind unghiile groase şi negre de la picioarele lui Nikita. Poate că în asta stă ispăşirea, purificarea, marele sacrificiu…“

Şi în timp ce era bătut, în timp ce Dunia rîdea ruşinată, iar bunica striga de sus: „Aşa, dă-i mititelului, învaţă-l minte, puişorul mamii!“, Vasisuali Andreevici se gîndea concentrat la rolul intelectualităţii ruse şi la faptul că Galilei suferise şi el pentru adevăr!

Ultimul care luă nuielele în mînă fu Mitrici.

— Ia dă-le încoace să mai încerc şi eu, spuse el, ridicînd braţul. Să-i dau cîteva la partea sedentară.

Dar Lohankin nu mai avu prilejul să guste din nuielele şambelanului. Cineva bătu la uşa care dădea pe scara de serviciu. Dunia se repezi să deschidă. (Intrarea principală în „Cuibul caţelor“ era de mult închisă din pricină că locatarii nu se putuseră înţelege în ruptul capului cine trebuie să spele primul scara. Din acelaşi motiv, era bătută în cuie uşa de la baie.)

— Vasisuali Andreevici, te caută cineva, spuse Dunia, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Şi cu toţii văzură într-adevăr în uşă pe cineva în pantaloni albi de gentleman. Vasisuali Andreevici se ridică iute în picioare, îşi îndreptă ţinuta şi cu un zîmbet inutil se întoarse spre Bender.

— Nu v-am deranjat? întrebă politicos marele maestru, privind printre gene.

— Nu, nu, se bîlbîi Lohankin, tîrşîindu-şi picioarele. Vedeţi, eram aici, cum să vă spun, niţeluş ocupat… Dar.. cred că acum sînt liber, nu-i aşa?

Şi se uită cercetător în jur. Însă în bucătărie nu mai era nimeni, în afară de mătuşa Paşa, care adormise pe plită în timpul execuţiei. Pe podeaua de scînduri zăceau cîteva nuiele şi un nasture alb de pînză cu două găurele.

— Poftiţi la mine, îl invită Vasisuali.

— Poate, totuşi, v-am deranjat? întrebă Ostap, cînd ajunseră în prima cameră a lui Lohankin. Nu? Ei, atunci foarte bine. Aşadar, la dumneata este de închiriat „Cam.splen.c.t.conf. şi ved.ma.u.int.celib.sing.“? Şi, într-adevăr, e „splen.“ şi are „t.conf.“?

— Întocmai, prinse viaţă Vasisuali. E o cameră splendidă, cu tot confortul. Şi nu costă scump. Cincizeci de ruble pe lună.

— N-am să mă tocmesc, zise politicos Ostap. Dar vecinii… cum sînt?

— Nişte oameni admirabili, răspunse Vasisuali. Şi-aveţi tot confortul… E şi ieftin…

— Dar mi se pare că aici s-au introdus pedepse corporale.

— Ah! spuse Lohankin cu însufleţire. Dar, în definitiv, cine ştie? Poate că aşa se cuvine. Poate că tocmai în asta stă marele adevăr al poporului.

— Al poporului? repetă îngîndurat Bender. Adică-i totuna cu adevărul simplu, adevărul pur, originar? Aşa, aşa. Dar spune-mi, te rog, din ce clasă de liceu ai fost dat afară pentru că învăţai prost? Din a şasea?

— Nu, din a cincea, răspunse Lohankin.

— Clasă de aur! Prin urmare, n-ai ajuns pînă la fizica lui Kraevici? Şi, de atunci, duci un trai exclusiv intelectual? Dar, mă rog, asta nu mă priveşte. Trăieşte-ţi viaţa cum vrei. Mîine mă mut la dumneata.

— Şi arvuna? întrebă fostul elev.

— Nu eşti la biserică, aşa că n-o să te înşele nimeni, spuse autoritar marele maestru. Va veni şi arvuna cu timpul.

Capitolul XIV

PRIMA ÎNTREVEDERE

Cînd Ostap se întoarse la hotelul Karlsbad şi după ce-şi trecu de nenumărate ori chipul şi făptura prin oglinzile cu care le place atît de mult acestor instituţii să-şi împodobească holurile, scările şi coridoarele, intră în odaia lui şi rămase tablou în faţa dezordinii care domnea acolo. Fotoliul roşu de pluş zăcea cu picioarele-i scurte în sus, expunîndu-şi dosul puţin atrăgător acoperit cu pînză de iută. Cuvertura de catifea cu ciucuri lunecase de pe masă. Pînă şi tabloul Hristos înfăţişîndu-se poporului se strîmbase, pierzînd în această poziţie cea mai mare parte din valoarea instructivă pe care i-o dăduse pictorul. De pe balcon sufla un vînt puternic ca pe puntea unui vapor, împrăştiind bancnotele aşternute vraişte pe pat în mijlocul cărora zăcea o cutie de tablă de ţigări Caucaz. Pe covor se rostogoleau muţi Panikovski şi Balaganov, ţinîndu-se strîns unul pe altul şi dînd din picioare.

Marele maestru păşi dispreţuitor peste combatanţi şi ieşi în balcon. Jos, pe bulevard, se auzeau glasurile trecătorilor care se plimbau şi scrîşnetul pietrişului sub picioarele lor, iar deasupra arţarilor întunecaţi plutea suflul armonios al unei orchestre simfonice. În portul cufundat în beznă se vedeau numai luminile unui frigorifer în curs de construcţie şi se auzea zăngănitul fierului. Dincolo de dig, urla sirena unui vapor invizibil, care cerea, probabil, permisiunea să acosteze.

Cînd se înapoie în odaie, Ostap îi văzu pe fraţii de lapte şezînd unul în faţa altuia, pe jos, înghiontindu-se obosiţi şi bombănind: „Dar tu cine te crezi?“.

— N-aţi ajuns încă la o înţelegere cu împărţirea banilor? întrebă Bender trăgînd draperiile.

Panikovski şi Balaganov se ridicară iute în picioare şi începură să povestească. Fiecare dintre ei îşi atribuia exclusiv succesul repurtat şi-l ponegrea pe celălalt. Fără să se fi înţeles în prealabil în această privinţă, omiteau amîndoi amănuntele compromiţătoare pentru ei, citînd, în schimb, o mulţime de detalii care le puneau într-o lumină favorabilă curajul şi ingeniozitatea.

— Ajunge! se adresă Ostap lui Panikovski. Nu-mi vinde mie gogoşi. Tabloul bătăliei mi-e clar. Ziceţi că era şi o fată cu el? Asta-i bine. Aşadar, un mic funcţionar poartă asupra lui, în buzunar, foarte simplu şi normal, suma… mi se pare că aţi şi numărat cît? Cît e acolo? Oho! Zece miişoare! Leafa domnului Koreiko pe douăzeci de ani de serviciu ireproşabil. Un spectacol divin, cum scriu cei mai orientaţi autori de articole de fond. Dar nu cumva v-am deranjat? Ce făceaţi pe jos? Împărţeaţi banii? Continuaţi, continuaţi, eu o să privesc.

— Am vrut să împărţim cinstit, după dreptate, spuse Balaganov, strîngînd banii de pe pat. Egal la toată lumea: cîte 2.500 de ruble.

Şi, după ce împărţi banii în patru grămăjoare, se îndepărtă modest spunînd:

— Dumitale, mie, lui şi lui Kozlevici.

— Foarte frumos, zise Ostap. Acum să-i împartă Panikovski. După cîte văd, el are altă părere.

Panikovski, care făcuse opinie separată, se puse pe treabă cu multă ardoare. Aplecat peste pat, mişca din buzele-i groase, îşi uda degetele cu scuipat şi muta la nesfîrşit bancnotele de pe un loc pe altul, parcă ar fi făcut o pasienţă complicată. După toate aceste manevre, pe plapumă se formară trei grămăjoare: una mare – din bancnote curate, noi-nouţe, a doua – la fel de mare, dar din bancnote mai murdare, şi a treia – mai mică, din bancnote slinoase de tot.

— Noi doi, cîte patru mii, se adresă lui Bender, iar lui Balaganov – două, deşi n-a muncit nici pentru două.

— Şi lui Kozlevici? întrebă Balaganov, închizînd ochii de furie.

— Pentru ce să-i dăm şi lui Kozlevici? urlă Panikovski cu un glas piţigăiat. Ăsta e jaf! Cine-i Kozlevici, ca să împărţim cu el? Nu cunosc nici un Kozlevici.

— Asta-i tot? întrebă marele maestru.

— Tot, răspunse Panikovski, fără să-şi ia ochii de la teancul de bancnote curate. Ce legătură are Kozlevici cu asta?

— Ei, acum o să împart eu, spuse Ostap gospodăreşte.

Strînse fără grabă grămăjoarele la un loc, puse banii în cutia de tablă şi o băgă în buzunarul pantalonilor săi albi.

— Toţi banii ăştia, încheie el, vor fi imediat restituiţi păgubaşului, cetăţeanul Koreiko. Vă place acest mod de împărţeală?

— Nu, nu ne place, îi scăpă lui Panikovski.

— Lasă glumele, Bender, spuse nemulţumit Balaganov. Trebuie să-i împărţim după dreptate.

— Asta nu se va întîmpla, răspunse cu răceală Ostap. Şi, în general, la ora asta tîrzie n-am de gînd să glumesc cu voi.

Panikovski îşi împreună palmele vineţii de om bătrîn. Se uită cu groază la marele maestru, se retrase într-un colţ şi tăcu. Doar din cînd în cînd, foarte rar, mai deschidea gura numai ca să-şi arate dintele de aur.

Faţa lui Balaganov se acoperi dintr-odată de sudoare, de parcă s-ar fi prăjit la soare ore întregi.

— Atunci pentru ce-am muncit? întrebă el gîfîind. Aşa nu se poate. Asta… explică-mi…

— Dumitale, fiu iubit al locotenentului Schmidt, zise politicos Ostap, nu pot decît să-ţi repet ceea ce ţi-am mai spus şi la Arbatov. Respect Codul penal. Nu sînt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare. Jaful nu figurează printre cele 400 de metode cinstite ale mele de a lua banii. Nu ştiu cum, dar nu se potriveşte cu ele. Şi apoi, noi n-am venit aici pentru 10.000. Numai eu personal am nevoie de cel puţin 500.000.

— Atunci de ce ne-ai trimis? întrebă Balaganov mai potolit. Noi am depus toată rîvna.

— Cu alte cuvinte, vrei să ştii dacă mult stimatul vostru comandor a avut un scop şi care anume, atunci cînd a dispus să se facă ultima operaţiune? La asta îţi răspund: Da, a avut. Şi ştii care?…

În clipa aceea dintele de aur încetă să mai strălucească în colţul camerei. Panikovski îşi luă avînt, îşi înclină capul ameninţător şi se repezi, scos din fire, la Ostap, strigînd: „Da’ tu cine te crezi?“. Fără să-şi schimbe poziţia şi chiar fără să întoarcă capul, marele maestru readuse, cu un pumn ca de cauciuc, pe violatorul convenţiei la punctul de plecare şi continuă:

— Ştii care-i treaba, Şura. Ăsta a fost un test. Dacă la un funcţionar cu o leafă de patruzeci şi şase de ruble pe lună s-au găsit în buzunar zece miare, ceea ce e cel puţin ciudat, aceasta ne deschide perspective mari pentru un pot gras, cum spun maratoniştii şi chibiţii de la alergări. Şi 500 de miare este incontestabil un pot gras. Şi iată cum o să le obţinem. Am să-i restitui lui Koreiko aceste 10.000 şi el o să le ia. Aş vrea să văd un om care să nu-şi ia înapoi banii. Şi acesta îi va fi sfîrşitul. Lăcomia îl va duce la pieire. De îndată ce va mărturisi că e bogat, l-am şi înhăţat. Ca om deştept, va înţelege că o parte este mai mică decît întregul şi îmi va da această parte, de teamă să nu piardă totul. Şi atunci, Şura, va apărea pe scenă farfurioara cu chenar…

— Just! exclamă Balaganov.

Panikovski se văicărea în colţ:

— Daţi-mi banii mei! Sînt sărac lipit! N-am mai fost de un an la baia de aburi. Sînt bătrîn. Fetele nu mă mai iubesc.

— Adresează-te Ligii mondiale pentru reforme sexuale, zise Bender. Poate că cei de acolo or să te ajute.

— Nimeni nu mă iubeşte, continuă Panikovski tremurînd.

— Şi de ce să te iubească? Femeile nu iubesc oameni ca dumneata. Ele iubesc oameni tineri, cu picioare lungi, cunoscători în ale politicii. Iar dumneata eşti cu un picior în groapă. Iar cînd vei muri, nimeni nu va scrie despre dumneata la ziar: „Încă unul căzut pe frontul muncii“. Şi la mormîntul dumitale n-o să stea nici o văduvă frumoasă cu ochi de persană. Şi copiii, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu vor întreba: „Tăticule, tăticule, ne auzi tu oare?“.

— Nu mai vorbi aşa! strigă Panikovski speriat. O să vă îngrop pe toţi. Nu-l cunoaşteţi pe Panikovski. Panikovski o să vă vîndă şi-o să vă cumpere pe toţi. Daţi-mi banii.

— Mai bine spune: ai de gînd să-ţi vezi de treabă sau nu? Te întreb pentru ultima dată.

— O să-mi văd, răspunse Panikovski, ştergîndu-şi lacrimile de bătrîn care i se prelingeau încet pe obraji.

 

Noaptea, noaptea adîncă, noaptea neagră învăluia întreaga ţară.

În portul Cernomorsk, macaralele se învîrteau uşor, lăsîndu-şi cablurile de oţel în calele adînci ale vaselor străine, apoi se răsuceau din nou, pentru a coborî încet pe debarcader, cu o prudenţă de pisică, lăzile de pin cu utilaje pentru Traktostroi⁷. O lumină trandafirie, ca de cometă, ţîşnea din coşurile înalte ale uzinelor de silicaţi. Sclipeau constelaţiile Dneprostroi-ului⁸ din Magnitogorsk şi din Stalingrad. În nord, răsărise steaua uzinei Putilovul Roşu, iar după ea se aprinseră o mulţime de alte stele dintre cele mai mari. Erau printre ele fabrici, combinate, centrale electrice, şantiere noi. Strălucea întregul Plan cincinal, eclipsînd cerul străvechi, pe care îl cunoscuseră egiptenii.

Un tînăr, care stătuse pînă tîrziu cu iubita lui la Clubul muncitoresc, aprindea grăbit harta electrificată a Planului cincinal şi şoptea:

— Vezi luminiţa aceea roşie? Acolo va fi Sibkombain⁹. Vom pleca acolo. Vrei?

Şi iubita rîdea încetişor, trăgîndu-şi mîna dintr-a lui.

Noaptea, noaptea adîncă, noaptea neagră, după cum am mai spus, învăluia întreaga ţară. Monarhistul Hvorobiov gemea în somn în timp ce visa un uriaş carnet sindical. În tren, pe patul de sus, sforăia inginerul Talmudovski, care plecase de la Harkov la Rostov, atras de o leafă mai bună. Gentlemenii americani, care duceau în patria lor reţeta unui minunat samogon de grîu, se legănau pe valurile largi ale Atlanticului. Vasisuali Lohankin se răsucea pe canapeaua sa, frecîndu-şi locurile dureroase. Bătrînul rebusist Siniţki ardea de pomană lumina, compunînd pentru revista Alimentarea cu apă un labirint cu tema: „Unde este preşedintele acestei adunări generale a muncitorilor şi funcţionarilor veniţi la alegerile comitetului sindical al staţiei locale de pompare?“. Totodată, căuta să nu facă zgomot, ca să n-o trezească pe Zosia. Polîhaev era lungit în pat cu Serna Mihailovna alături. Ceilalţi funcţionari ai „Hercules“-ului dormeau un somn agitat prin diferite părţi ale oraşului. Aleksandr Ivanovici Koreiko nu putea închide ochii, chinuit de gîndul avuţiei sale. Să nu fi posedat această bogăţie, ar fi dormit liniştit. Ce făceau Bender, Balaganov şi Panikovski, se ştie. Numai despre Kozlevici, şoferul şi proprietarul „Antilopei“, nu vom spune nimic acum, deşi i se întîmplase o nenorocire cu un caracter cît se poate de politic.

În zori, Bender îşi deschise trusa de moaşă, scoase de acolo un chipiu de miliţian cu stema oraşului Kiev şi, băgîndu-l în buzunar, plecă la Aleksandr Ivanovici Koreiko. Pe drum se legă de lăptărese, căci venise ora acestor femei pişichere, iar ora funcţionarilor încă nu începuse. Mergînd, fredona cu cuvinte romanţa Şi sîngele nu-mi mai tresaltă la gîndul primei întîlniri… Marele maestru nu prea spunea adevărul. Prima întîlnire cu milionarul conţopist îl neliniştea. Înainte de a intra în casa din Malaia Kasatelnaia nr. 16, îşi puse chipiul oficial, apoi încruntă sprîncenele şi bătu la uşă.

În mijlocul odăii stătea Aleksandr Ivanovici. Era în maiou şi abia apucase să-şi pună pantalonii de mic funcţionar. Camera era de o sărăcie exemplară, adoptată înainte de Revoluţie în orfelinatele şi alte organizaţii asemănătoare, aflate sub patronajul împărătesei Maria Feodorovna. În odaie se găseau trei mobile: un pat de fier, din cele de spital, o masă de bucătărie, cu un dulăpaş, ale cărui uşi erau prevăzute cu o încuietoare de lemn, la fel cu cele cu care se închid de obicei closetele în staţiunile balneare, şi un scaun vienez, scorojit. Într-un colţ, zăceau nişte haltere şi, printre ele, două greutăţi mari, distracţia atletului de categorie grea.

Văzîndu-l pe miliţian, Aleksandr Ivanovici făcu un pas apăsat înainte.

— Cetăţeanul Koreiko? întrebă Ostap cu un zîmbet radios.

— Întocmai, răspunse Aleksandr Ivanovici, arătîndu-şi de asemenea bucuria că ia contact cu un reprezentant al puterii de stat.

— Aleksandr Ivanovici? se informă Ostap, zîmbind şi mai radios.

— Exact, confirmă Koreiko, căutînd din răsputeri să se arate şi mai bucuros.

După aceasta, marelui maestru nu-i mai rămăsese decît să se aşeze pe scaunul vienez şi să afişeze un zîmbet ultrafiresc. După ce-o făcu şi pe-asta, se uită la Aleksandr Ivanovici. Dar milionarul conţopist se încordă din toate puterile şi reuşi să exprime prin mutra lui şi încîntare, şi entuziasm, şi admiraţie, şi adoraţie mută – toate acestea, bineînţeles, ca rezultat al întîmplării fericite de a fi luat contact cu un reprezentant al forţei publice.

Înteţirea sentimentelor şi năvala sentimentelor aminteau de un manuscris al compozitorului Franz Liszt, unde, pe prima pagină, se indica să se cînte repede, pe a doua pagină – foarte repede, pe a treia – mult mai repede, pe a patra cît se poate de repede, iar pe a cincea: şi mai repede.

Cînd Ostap văzu că Aleksandr Ivanovici a ajuns la pagina cincea şi că a mai continua întrecerea e imposibil, trecu la subiect.

— Am venit la dumneata cu o misiune, spuse el devenind deodată serios.

— Vă rog, vă rog, făcu Aleksandr Ivanovici, întunecîndu-se în acelaşi timp la faţă.

— Vrem să vă facem o bucurie.

— M-ar interesa mult să aflu despre ce e vorba.

Melancolic la culme, Bender băgă mîna în buzunar.

Koreiko îi urmărea mişcările cu o mutră ca de înmormîntare. La lumină, apăru cutia de tablă de ţigări Caucaz. Dar exclamaţia de uimire pe care o aştepta Ostap nu se produse. Milionarul clandestin privea cutia complet nepăsător. Ostap scoase banii, îi numără cu grijă şi, împingînd teancul spre Aleksandr Ivanovici, spuse:

— Zece mii în cap. Fiţi bun şi daţi-mi o chitanţă.

— Aţi greşit, tovarăşe, zise Koreiko foarte încet. Care zece mii? Ce chitanţă?

— Cum adică? Doar aţi fost jefuit ieri.

— Pe mine nu m-a jefuit nimeni.

— Cum adică n-aţi fost jefuit? întrebă Ostap agitat. Ieri, pe malul mării. Şi vi s-au luat zece mii de ruble. Hoţii sînt arestaţi. Faceţi-mi chitanţa.

— Zău că nu m-a jefuit nimeni, spuse Koreiko, pe faţa căruia sclipi un zîmbet. E o greşeală evidentă.

Deşi încă nu-şi dădea seama cît de categorică îi este înfrîngerea, marele maestru începu să se agite necuviincios, lucru de care avea să-şi amintească totdeauna cu ruşine. Insista, se supăra, îi îndesa lui Aleksandr Ivanovici banii în mînă, şi, în general, cum spun chinezii, îşi pierduse faţa. Koreiko strîngea din umeri, zîmbea prevenitor, dar nu voia să ia banii.

— Prin urmare, n-aţi fost jefuit?

— Nu m-a jefuit nimeni.

— Şi nu vi s-au luat zece mii de ruble?

— Nu, tovarăşe, nu. Cum vă puteţi închipui că aş putea să am eu atîţia bani?

— Aşa e, aşa e, spuse Ostap potolindu-se. De unde să aibă un mic funcţionar o asemenea sumă de bani… Prin urmare, la dumneata totul e în regulă?

— Totul! răspunse milionarul cu un zîmbet încîntător.

— Şi stomacul e în regulă? întrebă Ostap, zîmbind şi mai încîntător.

— În perfectă regulă. Ştiţi, eu sînt un om foarte sănătos.

— Nu visezi urît?

— Nu, nu visez.

Şi iar începură să joace zîmbetele pe ambele feţe, ca în bucata aceea a lui Liszt: repede, foarte repede, mult mai repede, cît se poate de repede şi chiar şi mai repede. Noii-cunoscuţi îşi luară rămas bun de parcă nu mai puteau unul după celălalt.

— Să nu vă uitaţi chipiul de miliţian, zise Aleksandr Ivanovici. A rămas pe masă.

— Să nu mănînci seara roşii crude, îl sfătui Ostap, să nu-ţi facă rău la stomac.

— Toate cele bune, spuse Koreiko, înclinîndu-se bucuros şi pocnind călcîiele.

— La revedere, la revedere, răspunse Ostap. Eşti un om foarte interesant! La dumneata totul e în regulă. Mă şi mir cum un om cu asemenea noroc mai e în libertate!

Şi, continuînd să arboreze zîmbetul inutil cu care intrase, marele maestru ieşi repede în stradă. Străbătu în pas alergător cîteva cvartale, uitînd că poartă pe cap un chipiu oficial cu stema oraşului Kiev, absolut nepotrivit în oraşul Cernomorsk. Abia cînd se trezi în mijlocul unei mulţimi de bătrînei venerabili, care discutau în faţa terasei acoperite a Cantinei populare nr. 68, îşi veni în fire şi începu să-şi cîntărească la rece şansele.

În timp ce medita plimbîndu-se distrat înainte şi înapoi, bătrîneii continuau să-şi vadă de ocupaţia lor zilnică.

Erau nişte oameni ciudaţi şi caraghioşi pentru zilele noastre. Aproape toţi purtau veste albe de pichet şi canotiere de pai. Unii purtau chiar panamale, care însă se mai închiseseră la culoare. Şi, desigur, toţi aveau la cămaşă gulere îngălbenite şi scrobite, de sub care se înălţau gîturi păroase ca de găină. Aici, în faţa Cantinei nr. 68, unde înainte îşi avusese sediul vestita cafenea Florida, se adunau rămăşiţele Cernomorskului comercial de dinainte de război: misiţi rămaşi fără birouri, comisionari care se ofiliseră fiindcă nu mai încasau comisioane, foşti agenţi de cereale, contabili ramoliţi şi alte lichele. Cîndva se adunau aici ca să încheie tranzacţii. Acum îi atrăgea în acest colţişor bătut de razele soarelui obişnuinţa de ani de zile şi nevoia de a mai de a-şi mai pieptăna limbile bătrîne. Citeau zilnic Pravda venită de la Moscova (pentru presa locală nu aveau pic de respect) şi priveau tot ce se petrecea în lume ca un preludiu al declarării Cernomorskului oraş liber. Cîndva, cu o sută de ani în urmă, Cernomorskul fusese într-adevăr oraş liber şi asta îi făcuse viaţa atît de veselă şi de prosperă, încît aureola de porto-franco arunca pînă în ziua de azi sclipiri de aur asupra colţului luminos de lîngă cafeneaua Florida.

— Aţi citit despre conferinţa de dezarmare? se adresa o vestă de pichet unei alte veste de pichet. Cuvîntarea contelui Bernstorff?

— Oho, Bernstorff are cap, nu glumă! răspundea vesta întrebată pe un asemenea ton, de parcă l-ar fi cunoscut pe conte personal de ani de zile. Dar dumneata ai citit ce discurs a rostit Snowden la adunarea alegătorilor din Birmingham, această citadelă a conservatorilor?

— Nici nu încape discuţie!… Snowden are cap! Ascultă, Valiadis, se adresa el unui al treilea bătrînel cu panama. Ce părere ai despre Snowden?

— Să-ţi spun sincer, răspundea panamaua, Snowden nu-i un om pe care să-l bagi în cofă. Eu personal n-aş face-o.

Şi fără să-i pese cîtuşi de puţin de faptul să Snowden nu i-ar fi permis pentru nimic în lume lui Valiadis să-l bage în cofă, bătrînul continua:

— Dar orice aţi spune, eu vă spun sincer: Şi Chamberlain are totuşi cap.

Vestele de pichet ridicau din umeri. Ele nu tăgăduiau că şi Chamberlain are cap. Dar cel mai mult îi consola Briand.

— Briand! spuneau ei cu foc. Ăsta da cap! Cu proiectul lui paneuropean…

— Să-ţi spun sincer, monsieur Funt, şoptea Valiadis, totul e în regulă. Beneš a şi fost de acord cu pan-Europa, dar ştii cu ce condiţie?

Vestele de pichet se apropiară şi-şi întinseră gîturile de găină.

— Cu condiţia ca Cernomorskul să fie declarat porto-franco. Beneš are cap. Că doar trebuie să-şi vîndă cuiva uneltele agricole, nu? Ei bine, noi le vom cumpăra.

La auzul acestor cuvinte, ochii bătrînilor străluciră. De cîţi ani nu tînjeau ei să mai cumpere şi să mai vîndă cîte ceva!

— Briand! Ăsta da cap! spuseră ei oftînd. Şi Beneš – la fel.

Cînd Ostap se trezi din gîndurile sale, observă că un bătrînel necunoscut, cu pălărie de paie strivită şi o panglică neagră slinoasă îl ţine strîns de reverul hainei. Papionul îi alunecase într-o parte şi butonul de alamă de sub el se uita drept la Ostap.

— Iar eu îţi spun, striga bătrînelul la urechea marelui maestru, că MacDonald n-o să muşte momeala asta! Precis n-o să se muşte! M-auzi?

Ostap îl dădu la o parte cu mîna pe bătrînelul peste măsură de înflăcărat şi ieşi din mulţime.

— Hoover are cap! se auzea în urma lui. Şi Hindenburg are cap!

Ostap luase o hotărîre. Recapitulase în minte toate cele patru sute de metode cinstite de a scoate bani şi, deşi printre ele existau idei briliante, ca de pildă înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni pentru scoaterea la suprafaţă a unei corăbii încărcate cu aur şi scufundate pe timpul Războiului Crimeii, sau organizarea unei serbări de Lăsata Secului în folosul prizonierilor capitalului sau concesionarea dreptului de a scoate firmele de la magazine – nici una nu se potrivea în situaţia dată. Aşa că Ostap născoci a 401-a metodă.

„N-am izbutit să cuceresc cetatea cu un atac prin surprindere, îşi zise el, va trebui să încep un asediu în toată regula. Principalul e stabilit. Inculpatul are bani. Şi, judecînd după faptul că a renunţat, fără să clipească, la 10.000 de ruble, înseamnă că dispune de sume uriaşe. Aşadar, întrucît părţile n-au căzut de acord, şedinţa continuă.“

Se întoarse acasă, cumpărînd pe drum un dosar gros, galben, cu şireturi de pantofi.

— Ei? întrebară într-un glas Balaganov şi Panikovski, istoviţi de atîta aşteptare.

Ostap se aşeză în tăcere la măsuţa de bambus, puse dosarul în faţa sa şi scrise pe el cu litere mari:

„Cazul Aleksandr Ivanovici Koreiko. Deschis la 25 iunie 1930. Închis la… 193…“

— Ce-i înăuntru? întrebă Panikovski curios.

— O! făcu Ostap. Înăuntru? De toate: palmieri, femei, expresuri albastre, marea azurie, un vapor alb, un smoching aproape nepurtat, un lacheu japonez, o nevastă contesă, un biliard propriu, dinţi de platină, ciorapi necîrpiţi, bucate gătite cu unt adevărat şi, cel mai important, micii mei prieteni, gloria şi puterea pe care ţi-o dau banii.

Şi deschise în faţa membrilor uimiţi ai echipajului „Antilopei“ dosarul gol.

Capitolul XV

Coarne şi copite

A fost odată un biet negustor particular. Era un om destul de bogat, proprietar al unui magazin de galanterie, situat peste drum de cinematograful Capitoliu. El vindea liniştit lenjerie, dantele, cravate, nasturi şi alte mărfuri mărunţele, dar la care se cîştiga bine. Într-o seară, veni acasă răvăşit. Fără să spună un cuvînt, cotrobăi prin bufet, luă de-acolo o găină întreagă, rece şi, plimbîndu-se prin odaie, o mîncă toată. După asta, deschise din nou bufetul, scoase o bucată întreagă de cracauer, cîntărind exact jumătate de kil, se aşeză pe scaun şi, cu privirea sticloasă pironită în acelaşi punct, mestecă încet toată jumătatea de kilogram. Cînd se întinse după nişte ouă tari de pe masă, nevastă-sa îl întrebă speriată:

— Ce s-a întîmplat, Borea?

— O nenorocire! răspunse el, băgînd în gură un ou tare ca de cauciuc. Mi s-a pus un impozit îngrozitor. Nici nu poţi să-ţi închipui.

— Şi de ce mănînci atît de mult?

— Trebuie să-mi alung gîndurile cu ceva, răspunse negustorul particular. Sînt îngrozit.

Şi toată noaptea, negustorul se învîrti prin odăile sale, unde numai şifoniere avea vreo opt bucăţi, şi mîncă. Mîncă tot ce era în casă. Era îngrozit.

În ziua următoare, închirie jumătate din magazin unui negustor de articole de papetărie. Acum, într-o vitrină se aflau cravate şi bretele, iar în cealaltă, atîrna, agăţat de două frînghiuţe, un uriaş creion galben.

Veniră apoi vremuri şi mai grele. În magazin apăru un al treilea coproprietar: un ceasornicar, care împinse creionul într-o parte şi ocupă jumătate de vitrină cu un ceas de bronz cu figura zeiţei Psyche, dar fără minutar. Şi în faţa bietului negustor de galanterie, care de-acum nu mai înceta să zîmbească ironic, şedea, în afară de plicticosul vînzător de creioane, şi un ceasornicar cu o lupă neagră înfiptă în ochi.

Nenorocirea se mai abătu încă de două ori asupra negustorului de galanterie şi în magazin se mai mutară un meşter instalator, care aprinse imediat o lampă de lipit, şi un negustor de-a dreptul ciudat, căruia îi intrase în cap că abia acum, în anul 1930 de la naşterea lui Hristos, venise vremea ca populaţia Cernomorskului să se năpustească asupra mărfii pe care o vindea el şi anume: gulere tari.

Şi firma, cîndva falnică şi lipsită de griji, a negustorului de galanterie căpătă un aspect dezgustător:

 

COMERŢ

cu produse de galanterie

GALANTPROM¹⁰

B. KULTURTRIEGER

 

REPARAŢII DE CEASURI

DE ORICE TIP

Fost Paul Buhré

GLAZIUS-ŞENKER

 

PAPETĂRIE ŞI RECHIZITE

ORICE

pentru pictori

şi funcţionarii sovietici

LEV SOKOLOVSKI

 

REPARAŢII

de ţevi, chiuvete şi closete

M. N. FANATIUK

 

SPECIALITATE

Gulere tari

din Leningrad

KARL PAVIAINEN

 

Clienţii intrau cu frică în magazinul odinioară atît de frumos mirositor. Meşterul ceasornicar Glazius-Şenker, înconjurat de rotiţe, pince-nezuri şi arcuri, şedea sub diferite ceasornice, printre care şi un orologiu de turn. În magazin sunau des şi asurzitor deşteptătoarele. În fundul încăperii se înghesuiau elevi care căutau caiete ce lipseau de pe piaţă. Karl Paviainen îşi omora timpul în aşteptarea clienţilor, tunzînd guleraşele cu foarfeca. Şi n-apuca serviabilul B. Kulturtrieger să întrebe o cumpărătoare: „Ce doriţi?“, că instalatorul Fanatiuk lovea tare cu ciocanul într-o ţeavă ruginită şi toată funinginea de la lampa de lipit se aşternea pe finele mărfuri de galanterie.

Pînă la urmă, ciudatul combinat de negustori particulari se destrămă şi Karl Paviainen îşi luă o birjă, încarcă în ea marfa sa anacronică şi se topi în beznă. După el, trecu în nefiinţă şi comerţul cu mărfuri de galanterie şi cel cu articole de papetărie şi rechizite de birou, urmărite de inspectori financiari călări. Fanatiuk căzu în patima beţiei. Glazius-Şenker intră în Cooperativa de ceasornicari „Timpuri noi“. Obloanele de tablă ondulată căzură bubuind. Dispăru şi firma caraghioasă.

Dar nu trecu mult şi obloanele se ridicară din nou, iar deasupra fostei arce a particularilor apăru o mică tăbliţă îngrijită:

 

 

Filiala din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru colectarea coarnelor şi copitelor

 

 

Dacă un cetăţean fără ocupaţie al Cernomorskului ar fi aruncat o privire în magazin, ar fi observat că tejghelele şi rafturile dispăruseră, că podeaua era spălată lună, că lîngă pereţi stăteau mese de birou de culoarea gălbenuşului, iar pe pereţi atîrnau afişele obişnuite la instituţii, indicînd orele de primire şi efectele dăunătoare ale strînsului mîinii. Instituţia proaspăt apărută avea deja o barieră de apărare împotriva vizitatorilor, care nu apăruseră încă. Lîngă o măsuţă pe care un samovar galben scotea aburi şi-şi plîngea cu glas piţigăiat soarta sa de samovar, şedea un curier cu un dinte de aur. În timp ce ştergea cănile de ceai, acesta fredona supărat:

 

Ce vremuri, doamne, sînt acu’

Ce vremuri, aoleu,

Nu se mai crede-n Dumnezeu,

Nu se mai crede, nu!

 

Dincolo de barieră umbla de colo-colo un voinic roşcovan. Din cînd în cînd se apropia de maşina de scris, izbea cu un deget gros şi ţeapăn în claviatură şi izbucnea în hohote de rîs. În fundul biroului, sub o tăbliţă pe care scria „Directorul filialei“, şedea marele maestru, luminat de o lampă de birou.

Părăsiseră de mult hotelul Karslbad. Toţi membrii echipajului „Antilopei“, cu excepţia lui Kozlevici, se instalaseră în „Cuibul caţelor“, la Vasisuali Lohankin, care era scandalizat la culme de lucrul acesta. Încercase chiar să protesteze, arătînd că n-a închiriat camera la trei persoane, ci uneia singure – unui intelectual celibatar, dar Ostap îi răspunsese nepăsător: „Mon dieu, Vasisuali Andreevici, nu te mai frămînta. Dintre toţi trei, doar eu singur sînt intelectual, aşadar condiţia e respectată.“ La plîngerile următoare ale gazdei, Bender a răspuns raţional: „Mein Gott, scumpul meu Vasisuali! Poate tocmai în asta stă marele adevăr al poporului“. Şi Lohankin s-a liniştit pe loc, după ce mai întîi a stors de la Ostap douăzeci de ruble. Panikovski şi Balaganov s-au acomodat de minune în „Cuibul caţelor“, şi glasurile lor răsunau stăpîne în corul întregului apartament. Ba Panikovski fusese chiar acuzat că noaptea fură petrol din primusurile altora. Mitrici nu scăpă prilejul să-i facă lui Ostap o observaţie ironică, la care marele maestru îi răspunse, fără cuvinte, cu una în piept.

Oficiul pentru colectarea coarnelor şi copitelor fusese deschis din mai multe motive.

— Cercetările în cazul Koreiko, spuse Ostap, ar putea să ne mănînce mult timp. Cît timp, numai Dumnezeu ştie. Şi, întrucît Dumnezeu nu există, nimeni nu ştie. Groaznică situaţie. Poate un an, poate o lună. În orice caz, e nevoie să fim în legalitate. Trebuie să ne încadrăm în masele active ale slujbaşilor. Această situaţie juridică ne-o va da oficiul. Pe mine mă atrage de mult activitatea administrativă. În adîncul sufleului sînt un birocrat şi un încurcă-lume. Vom colecta ceva foarte caraghios. De pildă, linguriţe de ceai, jetoane cu numere pentru cîini sau păr pentru perii. Sau coarne şi copite. Admirabil! Coarne şi copite pentru necesităţile industriei de piepteni şi portţigarete. Adică, de ce n-ar exista o instituţie ca asta? În plus, am în valijoara mea nişte hîrtii minunate, cu anteturi pentru toate împrejurările, şi o ştampilă rotundă cu stemă.

Banii, pe care Koreiko îi refuzase şi pe care scrupulosul Ostap socotise că-i poate trece acum la venituri, fură depuşi la bancă în contul curent al noii instituţii. Panikovski se răzvrăti din nou şi ceru ca banii să fie împărţiţi, ceea ce îi atrase ca pedeapsă numirea într-o funcţie prost plătită şi înjositoare pentru natura sa iubitoare de libertate, şi anume în funcţia de curier. Balaganov căpătă postul de răspundere de împuternicit cu copitele, cu o leafă de nouăzeci şi două de ruble. Cumpărară din piaţă o maşină veche de scris Adler, căreia îi lipsea litera „e“, pe care o înlocuiră cu litera „î“. Prin urmare, chiar prima adresă, expediată de Ostap către magazinul de rechizite, suna astfel:

 

„Îlibîraţi prîzîntatorului, curiîrul tov. Panikovski, pîntru filiala din Cîrnomorsk rîcuzita dî birou în valoarî dî 150 rublî (una sută cincizîci) în contul Dirîcţiîi din oraşul Arbatov.

ANÎXA: Fără anîxă.“

 

— Mi-a dat Dumnezeu un dobitoc împuternicit cu copitele! spuse supărat Ostap. Nu poţi să-i dai nici o sarcină. A cumpărat o maşină cu accent turcesc. Prin urmare, eu sînt dirîctor dî filială? Eşti un porc, Şura. Asta eşti!

Dar nici măcar maşina de scris cu pronunţie stranie nu putu să întunece bucuria sinceră a marelui maestru. Noul tărîm de activitate îi plăcea la nebunie. Din ceas în ceas venea la birou cu cumpărături. Aducea maşini şi aparate de birou atît de complicate, încît curierul şi împuternicitul rămîneau cu gura căscată. Cumpărase perforatoare, prese de copiat, un taburet cu şurub şi o călimară scumpă, de bronz, formată din cîteva căsuţe de ţară, pentru cerneluri de diferite culori. Această operă se chema Cu faţa spre sat şi costa o sută cincizeci de ruble, luată, se înţelege, pe credit, în contul imaginarei direcţii. Culmea o constitui un compostor de cale ferată, din fontă, obţinut de Ostap de la gara de pasageri. Spre sfîrşit, Bender aduse nişte coarne de cerb ramificate. Oftînd şi plîngîndu-se de salariul său mic, Panikovski le fixă pe perete, deasupra mesei şefului. Totul mergea bine, chiar admirabil. Munca planificată suferea numai de lipsa inexplicabilă a automobilului şi a minunatului său şofer, Adam Kozlevici.

În a treia zi de existenţă a oficiului apăru primul vizitator. Spre uimirea generală era un poştaş. El aduse opt scrisori şi, după ce stătu puţin la taifas cu curierul Panikovski, plecă. Printre scrisori, se descoperiră trei înştiinţări, prin care un reprezentant al oficiului era convocat de urgenţă la diferite consfătuiri şi şedinţe, cîteşitrele menţionînd că prezenţa e obligatorie. Prin celelalte hîrtii diferite instituţii necunoscute, dar existente – după cît se vede – cereau să li se prezinte tot felul de date, situaţii şi tabele în mai multe exemplare, tot urgent şi tot obligatoriu.

— Ce-i asta? ţipa Ostap. Nu mai departe decît acum trei zile, eram ca un vultur de munte – liber, fîlfîiam din aripi cînd şi încotro voiam, iar acum, poftim: prezenţă obligatorie! Constat că în oraşul ăsta există o mulţime de oameni care au o nevoie imperioasă de Ostap Bender. Şi atunci, cine va duce toată această corespondenţă cu prietenii? Va trebui să facem cheltuieli şi să revizuim statele de personal. E nevoie de o secretară pricepută, care să se ocupe de corespondenţă.

După două ore altă belea i se abătu pe cap. Veni un ţăran cu un sac mare şi greu.

— Cine primeşte coarnele? întrebă el, lăsînd desaga pe podea.

Marele maestru se uită pieziş la vizitator şi la marfa lui. Erau coarne mici, strîmbe şi murdare şi Ostap le privi cu dezgust.

— Da’ e bună marfa? întrebă, prudent, directorul filialei.

— Păi uitaţi-vă şi ’mneavoastră ce coarne grozave! spuse cu foc ţăranul, apropiind un corn galben de nasul marelui maestru. Coarne prima-ntîia. Cum scrie la carte.

Se văzură nevoiţi să cumpere marfa, deoarece corespundea condiţiilor cerute. Apoi, ţăranul bău îndelung ceai cu Panikovski şi povesti despre viaţa de la ţară, făcîndu-l pe Ostap să fiarbă de enervarea firească a omului care a aruncat pe fereastră 15 ruble.

— Dacă Panikovski mai dă drumul unui purtător de coarne de-ăsta, spuse Ostap după plecarea vizitatorului, poate să se lingă pe bot de slujbă de acum înainte. Îl dau afară fără preaviz. Şi, în general, ne ajunge atîta activitate de stat. E timpul să ne-apucăm de treabă.

După ce atîrnă pe uşa de sticlă o tăbliţă pe care scria „Pauză de masă“, directorul filialei scoase din dulap dosarul în care, chipurile, se aflau marea azurie şi vaporul alb şi, după ce bătu cu palma pe el, zise:

— Iată de ce se va ocupa biroul nostru. Acum, acest „dosar“ nu cuprinde nici o filă, dar vom da de capătul firului, chiar dacă pentru asta va fi nevoie ca Panikovski şi Balaganov să fie trimişi în deplasare în nisipurile din deşertul Karakum sau la Kremenciuk, ca să aducă material pentru anchetă.

În momentul acela, clanţa de la uşă începu să se mişte. De cealaltă parte a ferestrei, un bătrîn cu o panama cîrpită cu aţă albă şi purtînd o haină largă de şantung, sub care se zărea o vestă de pichet, îşi întindea gîtul de găină şi îşi lipea urechea mare de geam.

— E închis, e închis! se grăbi să strige Ostap. Colectarea copitelor e sistată temporar.

Totuşi, bătrînul continua să facă semne cu mîna.

Dacă Ostap nu i-ar fi dat drumul bătrînului cu vesta albă, poate că romanul ar fi urmat altă linie şi, fireşte, nu s-ar mai fi produs evenimentele surprinzătoare la care le fu dat să ia parte atît marele maestru împreună cu nevricosul şi veselul său curier şi împuternicitul cu copitele, cît şi multe alte persoane, printre care un oarecare înţelept din Orient, nepoata bătrînului autor de rebusuri, un vestit militant pe tărîm social, directorul „Hercules“-ului, precum şi un mare număr de cetăţeni sovietici şi străini.

Dar Ostap deschise uşa. Zîmbind trist, bătrînul trecu după barieră şi se aşeză pe un scaun. Închise ochii şi rămase tăcut, pe scaun, vreo cinci minute. Nu i se auzeau decît şuierăturile scurte pe care le scotea din cînd în cînd, pe nasul lui palid. Cînd personalul biroului, convins în sfîrşit că degeaba aşteaptă ca acest vizitator să vorbească, începu să se sfătuiască în şoaptă cum să i se scoată mai repede leşul în stradă, bătrînul ridică pleoapele pămîntii şi zise cu o voce joasă:

— Numele meu e Funt. Funt.

— Şi după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna într-o instituţie închisă la prînz? îl întrebă, amuzat, Ostap.

— Dumneata rîzi, răspunse bătrînul, dar numele meu e Funt. Am 90 de ani.

— Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse să-şi piardă răbdarea.

Dar cetăţeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi rămase tăcut destul de mult timp.

— Aveţi aici un birou, zise el în sfîrşit.

— Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe, mai departe!

Dar bătrînul nu făcea decît să se mîngîie cu o mînă pe genunchi.

— Vedeţi pantalonii ăştia de pe mine? rosti el după o lungă tăcere. Sînt pantalonii mei de Paşti. Înainte îi îmbrăcam numai de Paşti, dar acum îi port în fiecare zi.

Şi, cu toate că Panikovski îi dădu una în spate să-i scoată vorbele mai repede, Funt tăcu din nou. Cuvintele le rostea precipitat, dar între fraze făcea pauze care durau uneori şi trei minute. Pentru oamenii care nu erau obişnuiţi cu această particularitate a lui Funt, să vorbeşti cu el era un chin. Ostap se şi pregătea, de altfel, să-l ia de zgarda scrobită şi să-l dea afară, cînd bătrînul deschise din nou gura. Şi ceea ce spuse în continuare suscită atîta interes, încît Ostap se văzu nevoit să se împace cu maniera funtoviană de a purta o discuţie.

— Nu aveţi nevoie de un preşedinte? întrebă bătrînul.

— Ce fel de preşedinte? exclamă Bender.

— Unul oficial. Într-un cuvînt, un director general al instituţiei.

— Păi, director sînt eu.

— Prin urmare, ai de gînd să stai chiar dumneata la răcoare? Păi de ce nu mi-ai spus din capul locului şi mă baţi la cap de două ore?

Bătrînul cu pantaloni de Paşti se înfuriase, dar pauzele dintre fraze nu se scurtaseră.

— Eu sînt Funt, repetă el cu înflăcărare. Am 90 de ani. Toată viaţa am slujit de paravan pentru alţii. Asta-i profesiunea mea, să sufăr pentru alţii.

— Aha, eşti om de paie?

— Da, făcu bătrînul, dînd din cap cu demnitate. Sînt preşedintele-paravan, Funt. Mereu am stat la puşcărie. Şi sub Alexandru al II-lea Eliberatorul, şi sub Alexandru al III-lea Pacificatorul şi sub Nicolae al II-lea cel Sîngeros.

Şi bătrînul, înşirînd ţarii, îndoia încet deget după deget.

— Am stat la răcoare şi sub Kerenski. În timpul comunismului de război, e drept, n-am stat deloc, căci a dispărut comerţul cinstit şi n-am mai avut de lucru. Dar, în schimb, vai, cît am stat la puşcărie în perioada NEP-ului! Au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea. În patru ani, n-am petrecut în libertate mai mult de trei luni. Am măritat-o pe nepoată-mea Golkonda Evseevna şi i-am dat zestre un pian cu coadă, o păsărică de argint şi 80 de ruble în monede de cîte 10 ruble aur. Acum umblu şi nu mai recunosc Cernomorskul nostru. Unde au dispărut toate? Unde-i capitalul privat? Unde-i prima societate de credit reciproc? Unde e, vă întreb, cea de-a doua societate de credit reciproc? Unde e asociaţia pe încredere? Unde sînt societăţile pe acţiuni cu capital mixt? Unde au dispărut toate astea? E revoltător!

Acest scurt discurs ţinu relativ puţină vreme: o jumătate de oră. Ascultîndu-l pe Funt, Panikovski se înduioşa. Îl trase pe Balaganov deoparte şi-i şopti cu respect:

— Se vede imediat omul din alte vremuri. Acuma cauţi cu lumînarea pînă să dai de unul şi în curînd o să dispară cu totul.

Şi servi amabil bătrînului o ceaşcă de ceai dulce.

Ostap îl mută pe preşedintele-paravan la biroul său directorial, porunci să se închidă oficiul şi începu, cu răbdare, să pună întrebări veşnicului deţinut, care şi-a sacrificat viaţa pentru „prietenii săi“. Preşedintele vorbea cu plăcere. Dacă nu s-ar fi odihnit atît de mult între fraze, s-ar fi putut spune chiar că sporovăieşte întruna.

— Nu-l cunoşti pe unul Aleksandr Ivanovici Koreiko? întrebă Ostap, uitîndu-se la dosarul legat cu şireturi de ghete.

— Nu-l cunosc, răspunse bătrînul. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.

— Dar cu „Hercules“ ai avut vreodată de-a face?

Cînd auzi cuvîntul „Hercules“, preşedintele se mişcă uşurel. Ostap nici nu băgă de seamă această uşoară mişcare, dar dacă în locul lui ar fi fost oricare altă vestă de pichet de la cafeneaua Florida, care-l cunoştea de mult pe Funt – Valiadis de pildă –, acesta şi-ar fi zis imediat în sinea lui: „Funt e ca pe tăciuni aprinşi, e pur şi simplu apelpisit“.

Cum să nu cunoască Funt „Hercules“-ul, cînd ultimele patru şederi în puşcărie erau legate chiar de această instituţie? De pe urma „Hercules“-ului se hrăneau cîteva societăţi particulare pe acţiuni. A existat, de pildă, o societate numită Intensivnik. Lui Funt i s-a oferit funcţia de preşedinte. Intensivnik a primit de la „Hercules“ un aconto mare, ca să colecteze nu se ştie ce material lemnos – un preşedinte-paravan nu-i obligat să ştie ce anume. Şi, imediat după asta, societatea a dat faliment. Cineva a pus mîna pe bani, iar Funt a încasat şase luni de închisoare. După Intensivnik, s-a constituit asociaţia pe încredere „Cedrul muncitor“, fireşte, tot sub preşedinţia venerabilului Funt. S-a luat bineînţeles de la „Hercules“ aconto pentru a furniza cedru uscat. A urmat, bineînţeles, falimentul brusc, cineva s-a îmbogăţit, iar Funt, pentru leafa lui de preşedinte, a plătit cu puşcăria. Apoi, „Ajutorul fierăstraielor“ – „Hercules“ – aconto – faliment – cineva a dat lovitura – Funt la gherlă. Şi iar: avans – „Hercules“ – „Tăietorul de lemne din sud“ – Funt – căptuşit cu închisoare – cineva – căptuşit cu un cîştig gras.

— Dar cine punea mîna pe bani? întrebă stăruitor Ostap, plimbîndu-se în jurul bătrînului. Cine conducea efectiv?

Bătrînul sorbea tăcut ceaiul din ceaşcă şi ridica încet pleoapele grele.

— Cine ştie? spuse el amărît. Lui Funt nu i se spunea nimic. Eu trebuia să fiu numai paravan, asta era profesia mea. Şi am fost sub Alexandru al II-lea, şi sub Alexandru al III-lea, şi sub Nikolai Aleksandrovici Romanov, şi sub Aleksandr Feodorovici Kerenski. Şi în perioada NEP-ului, înainte de punctul lui culminant, în timpul punctului lui culminant şi după punctul lui culminant. Iar acum, n-am de lucru şi trebuie să port pantalonii de Paşti.

Ostap continuă încă multă vreme să-i stoarcă cuvinţel cu cuvinţel. Se comporta asemeni unui căutător de aur, care trece neobosit prin sită tone de mîl şi nisip ca să dea de cîteva firişoare de metal preţios pe fund. Îl înghiontea pe Funt cu umărul, cînd acesta începea să moţăie, ba chiar îl gîdila la subţioară. După toate aceste manevre, izbuti să afle că, după părerea lui Funt, în spatele tuturor acestor societăţi şi firme falimentare se ascundea, fără îndoială, aceeaşi persoană. Cît priveşte „Hercules“-ul, el a fost muls de multe sute de mii de ruble.

— În orice caz, adăugă ramolitul preşedinte-paravan, în orice caz, acest necunoscut are cap. Îl cunoaşteţi pe Valiadis? Nici Valiadis n-ar izbuti să-l bage pe omul ăsta în cofă.

— Dar pe Briand? întrebă Ostap zîmbind, amintindu-şi de adunarea vestelor de pichet de lîngă fosta cafenea Florida. Pe Briand ar putea Valiadis să-l bage în cofă? Ce părere ai?

— Nici pomeneală! răspunse Funt. Briand are cap.

Mişcă trei minute din buze fără să scoată nici un sunet, apoi adăugă:

— Hoover are cap. Şi Hindenburg are. Hoover şi Hindenburg – două capete, nu glumă!

Ostap se sperie. Cea mai bătrînă vestă de pichet se cufunda în mocirla politicii înalte. Dintr-o clipă în alta ar fi putut să înceapă să vorbească despre pactul Kellogg sau despre dictatorul spaniol Primo de Rivera, şi atunci nici o forţă din lume nu l-ar mai fi putut abate de la această îndeletnicire înaltă. Şi chiar apăru în ochii lui o licărire stupidă, iar deasupra gulerului său scrobit mărul lui Adam prinse a se mişca, prevestind naşterea unei noi fraze. Bender deşurubă repede un bec electric şi-l trînti de pămînt. Becul se sparse cu pocnetul rece al unui foc de armă. Numai aşa reuşi să-l distragă pe preşedintele-paravan de la problemele internaţionale. Profitînd repede de împrejurare, Ostap îl întrebă:

— Dar cu cineva de la „Hercules“ te întîlneai totuşi, nu? În legătură cu acontul?

— Eu n-aveam de-a face acolo decît cu contabilul Berlaga, care era salariatul lor. Personal, altceva nu ştiu nimic. Mie nu-mi spuneau nimic. Oamenii au nevoie de mine numai ca să fac puşcărie. Am stat la răcoare pe vremea ţarismului, şi pe vremea socialismului, şi pe vremea hatmanului, şi pe vremea ocupaţiei franceze. Briand are cap.

Nu mai puteai smulge nimic de la bătrîn. Dar şi ceea ce spusese îngăduia pornirea cercetărilor.

„Aici se simte laba lui Koreiko, se gîndi Ostap. Şi chiar dacă n-ar fi vorba de el, avem de-a face cu un individ cît se poate de capabil.“

Directorul Filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru colectarea coarnelor şi copitelor se aşeză la birou şi trecu pe hîrtie discursul preşedintelui Funt. Reflecţiile asupra relaţiilor dintre Valiadis şi Briand le omise.

Prima filă a anchetei clandestine, privitoare la milionarul clandestin, fu numerotată, perforată la locul cuvenit şi pusă la dosar.

— Ei, angajaţi un preşedinte? întrebă bătrînul punîndu-şi panamaua cîrpită. Văd că biroul vostru are nevoie de un preşedinte. Nu cer mult: 120 de ruble pe lună, în stare de libertate, şi 240 la închisoare, 100% spor de muncă vătămătoare.

— Poate c-o să te luăm, zise Ostap. Fă o cerere şi înainteaz-o împuternicitului cu copitele.

Capitolul XVI

Jahrbuch für psychoanalytik

La Secţia financiară şi de contabilitate a „Hercules“-ului ziua de muncă începu ca de obicei, la ora nouă fix.

Kukuşkind îşi ridicase poala hainei ca să-şi şteargă cu ea sticlele de la ochelari şi să-şi anunţe totodată colegii că la Biroul bancar „Sikomorski şi Ţesarevici“ se lucra mult mai liniştit decît în haosul de la „Hercules“; Tezoimeniţki se întorsese pe taburetul lui cu şurub spre perete şi întinsese mîna ca să rupă fila din calendar; Lapidus-junior căscase gura ca să înghită o bucată de pîine unsă cu pastă de hering, cînd uşa se deschise şi în prag apăru nimeni altul decît contabilul Berlaga.

Această apariţie neaşteptată stîrni panică în secţie. Tezoimeniţki alunecă de pe farfurioara sa cu şurub şi, poate pentru prima dată în trei ani, fila din calendar rămase neruptă. Lapidus-junior, uitînd să muşte din sandviş, începu să mişte fălcile în gol. Dreifus, Cevajevskaia şi Saharkov rămaseră cu gura căscată. Koreiko ridică capul şi îl lăsă iar în jos. Iar bătrînul Kukuşkind îşi puse repede ochelarii, uitînd să-i mai şteargă, ceea ce nu i se mai întîmplase niciodată în cei treizeci de ani de cînd era funcţionar.

Berlaga se instală la masa lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat şi, fără să răspundă la zîmbetul de o ironie fină a lui Lapidus-junior, îşi deschise registrele.

— Cum mai stai cu sănătatea? întrebă totuşi Lapidus. Ce-i cu nervul din călcîi?

— Mi-a trecut complet, răspunse Berlaga, fără să ridice capul. Nici nu cred că omul are un astfel de nerv.

Pînă la pauza de prînz, toţi cei de la Secţia financiară şi de contabilitate se foiră pe taburetele şi perniţele lor, morţi de curiozitate, iar în clipa în care se auzi semnalul de atac, crema lumii contabile se adună în jurul lui Berlaga. Evadatul, însă, aproape că nici nu răspundea la întrebări. El luă deoparte patru oameni dintre cei mai de încredere şi, după ce se convinse că nu-i nimeni în plus prin apropiere, le povesti extraordinarele sale aventuri de la casa de nebuni. Contabilul fugar îşi presără povestirea cu o mulţime de expresii întortocheate şi interjecţii pe care le-am omis aici, ca expunerea să fie mai curgătoare.

 

POVESTEA CONTABILUL BERLAGA,

spusă de el însuşi, în cel mai strict secret, lui Borisohlebski, Dreifus, Saharkov şi Lapidus-junior, privitoare la ceea ce i s-a întîmplat la casa de nebuni.

 

După cum am mai arătat, contabilul Berlaga fugise la casa de nebuni de teama epurărilor. El spera să stea în acest aşezămînt medical pînă trece primejdia şi să se întoarcă la „Hercules“ după ce furtuna se va fi potolit şi cei opt tovarăşi cu ochi cenuşii se vor fi mutat la instituţia vecină.

Toată treaba o ticluise cumnatu-său. Făcuse rost de o carte despre drepturile şi obiceiurile alienaţilor şi, după lungi discuţii, dintre toate ideile fixe alese grandomania.

— N-o să fie nevoie să faci nimic, îi explica cumnatul. Trebuie doar să le ţipi tuturor în ureche: „Eu sînt Napoleon!“ sau „Eu sînt Émile Zola!“. Sau „Mahomed!“, dacă vrei.

— Dar vicerege al Indiei pot să fiu? îl întrebă, pe un ton încrezător, Berlaga.

— Poţi, cum să nu?! Unui nebun îi este permis orice. Prin urmare, vrei să fii vicerege al Indiei?

Cumnatul vorbea cu atîta autoritate, de parcă ar fi fost cel puţin intern la un ospiciu de nebuni. În realitate însă, era un modest agent care se ocupa cu difuzarea ediţiilor de lux ale Editurii de Stat şi, din grandoarea comercială din trecut nu-i mai rămăsese în cufăr decît o gambetă vieneză cu căptuşeală albă de mătase.

Cumnatul dădu fuga la telefon să cheme salvarea, iar noul vicerege al Indiei îşi scoase tolstovca, îşi sfîşie cămaşa de pînză şi, pentru orice eventualitate, îşi turnă în cap o sticluţă de cerneală de copiat de cea mai bună calitate. Apoi se întinse cu burta pe podea şi, cînd sosiră infirmierii, începu să strige:

— Eu sînt viceregele Indiei! Unde sînt credincioşii mei naibi, maharajahi, unde sînt abrecii¹¹, kunacii¹² şi elefanţii mei?

Martor al acestei crize de grandomanie, cumnatul clătină cu îndoială din cap. După părerea lui, abrecii şi kunacii nu intrau în sfera de acţiune a regelui Indiei. Dar infirmierii şterseră cu o batistă udă faţa contabilului pătată cu cerneală de calitatea întîi şi, apucîndu-l cu toţii, îl vîrîră în ambulanţă. Uşiţele lăcuite se închiseră, se auzi sirena şi maşina îl duse pe viceregele Berlaga în noile lui domenii.

Pe drum, bolnavul dădu din mîini şi bolborosi ceva, gîndindu-se însă neîncetat, cu frică, la prima întîlnire cu nebunii adevăraţi. Se temea că aceştia o să-i facă cine ştie ce, sau poate chiar o să-l omoare.

Dar spitalul arăta cu totul altfel decît şi-l închipuise Berlaga. Într-un salon lung şi luminos, şedeau pe canapele, erau întinşi pe paturi sau se plimbau oameni în halate albăstrii. Contabilul observă că nebunii aproape nu vorbesc unul cu altul. N-au timp să stea de vorbă. Gîndesc. Gîndesc tot timpul. Au o mulţime de gînduri, trebuie să-şi aducă aminte de ceva, de ceva deosebit de important, de care depinde fericirea lor. Dar gîndurile se destramă şi, cel mai rău, dispar dînd din coadă. Şi, din nou, trebuie să chibzuieşti la toate, să înţelegi, în sfîrşit, ce s-a întîmplat, de ce totul merge acum aşa de prost, cînd înainte totul era aşa de bine.

Pe lîngă Berlaga, trecu de cîteva ori un nebun nepieptănat şi cu o mutră nenorocită. Ţinîndu-se cu mîna de bărbie, păşea pe aceeaşi linie – de la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră, iar la uşă şi iar la fereastră. Şi atîtea gînduri vuiau în bietul lui cap, încît ducea mereu ba o mînă, ba alta la frunte şi grăbea pasul.

— Sînt viceregele Indiei! strigă Berlaga, uitîndu-se pe furiş la infirmier.

Nebunul nici măcar nu se uită la contabil. Schimonosindu-se de durere, începu să-şi adune iar gîndurile ce i se risipiseră din pricina strigătului sălbatic al lui Berlaga. În schimb, se apropie de vicerege un idiot scund şi, cuprinzîndu-l de mijloc, îi spuse cîteva cuvinte într-o limbă păsărească.

— Ce? întrebă Berlaga, care se speriase.

— Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba, rosti clar noua lui cunoştinţă.

Strigînd „aoleu!“, Berlaga se îndepărtă de idiot. După asta, se apropie de un om cu o chelie ca lămîia. Acesta se întoarse imediat cu faţa la perete, uitîndu-se cu teamă la contabil.

— Unde sînt maharajahii mei? îl întrebă Berlaga, simţind nevoia de a-şi menţine reputaţia de nebun.

Dar, la întrebarea lui, un bolnav care şedea în pat în fundul salonului se ridică pe picioarele lui subţiri şi galbene ca nişte lumînări de biserică şi strigă cu un glas chinuit:

— Daţi-mi drumul! Vreau să trăiesc în libertate! Vreau să plec în pampas!

După cum află mai tîrziu contabilul, în pampas voia să plece un bătrîn profesor de geografie, din al cărui manual tînărul Berlaga învăţase vulcanii, golfurile şi istmurile. Geograful înnebunise cu totul pe neaşteptate: într-o zi, se uitase pe harta celor două emisfere şi nu găsise strîmtoarea Bering. Bătrînul profesor a examinat harta toată ziua. Toate se aflau la locul lor: şi Newfoundlandul, şi Canalul de Suez, şi Madagascarul, şi Insulele Sandwich cu capitala lor Honolulu, chiar şi vulcanul Popocatépetl, dar strîmtoarea Bering lipsea. Şi chiar pe loc, acolo, lîngă hartă, profesorul a înnebunit¹³. Era un nebun blînd, care nu făcea rău nimănui, dar Berlaga se sperie groaznic. Ţipetele lui îi sfîşiau sufletul.

— Vreau să trăiesc în libertate! continua să strige geograful. Să plec în pampas! În libertate!

El ştia mai bine decît oricine pe lume ce înseamnă libertatea. Era geograf şi cunoştea întinderi pe care oamenii obişnuiţi, cu ocupaţii plicticoase, nici nu le bănuiesc. Voia să trăiască în libertate şi să galopeze pe un mustang transpirat prin desişuri.

În salon intră o doctoriţă tînără, cu ochi albaştri, blînzi şi se îndreptă direct spre Berlaga.

— Ei, cum te simţi, drăguţule? întrebă ea, luîndu-i pulsul cu mîna-i caldă. Aşa-i că te simţi mai bine?

— Eu sînt viceregele Indiei! îi raportă el roşind. Daţi-mi înapoi elefantul meu iubit!

— Aiurezi, îi spuse blînd doctoriţa. Eşti la spital şi o să te vindecăm.

— O-o-o! Elefantul meu! strigă provocator Berlaga.

— De ce nu vrei să înţelegi, îi spuse doctoriţa şi mai blînd. Nu eşti vicerege, toate astea sînt aiureli, înţelegi, aiureli!

— Nu, nu sînt aiureli, obiectă Berlaga, care ştia că principalul e să te încăpăţînezi.

— Ba da, sînt aiureli!

— Nu, nu sînt aiureli!

— Aiureli!

— Nu sînt aiureli!

Văzînd că fieru-i cald, contabilul începu să-l bată. O împinse pe blînda doctoriţă şi scoase un urlet prelung, care îi sperie pe toţi bolnavii şi mai ales pe micul idiot, care se aşeză pe jos şi, lăsînd să-i curgă balele, spuse:

— En, den, troacatr, madmazel Jurovatr.

Şi Berlaga auzi satisfăcut în spatele său vocea doctoriţei care-i spunea unui infirmier:

— Trebuie să-l mutăm la ăia trei, că altfel o să ne bage în sperieţi tot salonul.

Doi infirmieri răbdători îl duseră pe certăreţul vicerege într-un salon mic, pentru bolnavii turbulenţi şi unde trei oameni stăteau întinşi liniştit. Abia aici înţelese contabilul ce înseamnă nebunia adevărată. Văzîndu-i pe vizitatori, bolnavii deveniră extrem de agitaţi. Un bărbat gras se rostogoli din pat, se aşeză repede în patru labe şi, ridicîndu-şi dosul, bombat ca o mandolină, începu să latre sacadat şi să zgîrie parchetul cu labele de dinapoi, încălţate în papuci de spital. Un altul se înfăşură în pătură şi începu să strige: „Şi tu, Brutus, te-ai vîndut bolşevicilor!“. Se credea fără îndoială Gaius Iulius Cezar. Dar uneori, în mintea lui zbuciumată sărea un arculeţ şi, încurcîndu-se, striga: „Sînt Heinrich Julius Zimmermann!“.

— Plecaţi de aici! Sînt goală! urlă al treilea. Nu vă uitaţi la mine. Mi-e ruşine. Sînt o femeie goală.

În realitate, femeia goală era un bărbat cu mustăţi şi îmbrăcat de sus pînă jos.

Infirmierii plecară. Pe viceregele Indiei îl cuprinse o frică atît de mare, încît nici nu se mai gîndea să ceară să i se restituie urgent elefantul iubit, maharajahii, naibii credincioşi, precum şi misterioşii abreci şi kunaci.

„Ăştia te strîng de gît cît ai zice peşte“, îşi zicea în sinea lui, simţind că îi îngheaţă sîngele în vine de frică.

Şi regreta amarnic că făcuse scandal în salonul liniştit. Ce bine ar fi fost acum să şadă la picioarele bunului profesor de geografie şi să asculte gînguritul gingaş al micului idiot: „Ene, bene, raba, kvinter, finter, jaba“. Dar nu se întîmplă nimic îngrozitor. Omul-cîine mai lătră de cîteva ori şi, bombănind, se urcă în pat. Gaius Iulius aruncă pătura de pe el, căscă de-i trosniră fălcile şi se întinse cît era de lung. Femeia cu mustăţi îşi aprinse o pipă şi mirosul dulceag al tutunului „Capstanul nostru“ linişti sufletul agitat al lui Berlaga.

— Sînt viceregele Indiei! declară el, prinzînd curaj.

— Tacă-ţi fleanca, ticălosule! îl apostrofă, leneş, Gaius Iulius. Şi cu francheţea unui roman adăugă: Te omor! Scot maţele din tine!

Această ameninţare venită din partea celui mai viteaz dintre împăraţi şi căpitani de oşti îl readuse pe contabilul fugar la realitate. Se ascunse sub pătură şi, meditînd melancolic la viaţa sa plină de agitaţie, adormi.

Dimineaţa, Berlaga auzi prin somn nişte vorbe ciudate:

— Ni l-au adus pe nebunul ăsta pe cap. Era aşa plăcut în trei… şi poftim. Ce bucluc o să mai avem acum cu el! Blestematul ăsta de vicerege poate să ne şi muşte pe toţi.

După glas, Berlaga stabili că aceste cuvinte le rostise Gaius Iulius Cezar. După cîtva timp, deschizînd ochii, văzu că omul-cîine se uita la el cu cel mai viu interes.

„S-a sfîrşit, se gîndi viceregele. Acum mă muşcă!“

Dar, pe neaşteptate, omul-cîine bătu din palme şi întrebă cu glas omenesc:

— Spune-mi, te rog, nu eşti fiul lui Foma Berlaga?

— Ba da, răspunse contabilul, dar amintindu-şi repede că-i vicerege se puse iar pe urlat: Daţi înapoi nenorocitului vicerege elefantul său credincios!

— Uită-te la mine, îi spuse omul-javră. Chiar nu mă recunoşti?

— Mihail Aleksandrovici, exclamă contabilul, care pricepuse acum situaţia. Ce întîlnire!

Şi viceregele îl îmbrăţişă cu căldură pe omul-cîine. Din grabă, se izbiră cu frunţile, scoţînd un pocnet ca două bile de biliard care se ciocnesc. Mihail Aleksandrovici avea ochii în lacrimi.

— Carevasăzică nu eşti nebun? întrebă Berlaga. Atunci de ce ai făcut pe nebunul?

— Dar dumneata de ce ai făcut pe nebunul? Şi încă cu pretenţii! Auzi! Să-i dai elefanţii! Afară de asta, trebuie să-ţi spun, prietene Berlaga, că a fi vicerege e foarte, foarte slab pentru un nebun ca lumea.

— Dar cumnatul meu mi-a spus că se poate, răspunse amărît Berlaga.

— Uită-te, de pildă, la mine, zise Mihail Aleksandrovici. Joc fin. Omul-cîine. Schizofrenie cu complicaţie de psihoză maniaco-depresivă şi, în plus, fii atent, Berlaga, stare de neurastenie. Crezi că am ajuns uşor la asta? Am cercetat toate izvoarele. Dumneata ai citit cartea profesorului Bleuler, Gîndirea autistică?

— Nu, răspunse Berlaga cu glasul unui vicerege căruia i s-a smuls Ordinul Jartierei şi care a fost degradat şi transformat în ordonanţă.

— Domnilor! ţipă Mihail Aleksandrovici. N-a citit cartea lui Bleuler. Nu vă fie frică, veniţi încoace. E rege tot aşa cum eşti dumneata Cezar.

Ceilalţi doi locatari ai micului salon, rezervat pacienţilor turbulenţi, se apropiară.

— Nu l-ai citit pe Bleuler? întrebă Gaius Iulius. Atunci după ce tratat te-ai pregătit?

— O fi fost abonat la revista germană Jahrbuch für Psychoanalytik und Psychopathologik, îşi dădu cu părerea mustăciosul.

Berlaga stătea ca viţelul la poarta nouă. Iar iniţiaţii îi tot trăgeau cu expresii savante din domeniul teoriei şi practicii psihanalizei. Cu toţii erau de acord că Berlaga o s-o păţească şi că medicul-şef, Titanuşkin, care era aşteptat să sosească din deplasare în orice moment, îl va da de gol în cinci minute. Nu spuseră însă că apropiata întoarcere a lui Titanuşkin îi neliniştea şi pe ei la fel de mult.

— Dar nu s-ar putea să-mi schimb mania? întrebă Berlaga cu teamă. Ce-o să fie dacă o să spun că sînt Émile Zola sau Mahomed?

— Prea tîrziu, spuse Gaius Iulius. În istoricul bolii s-a consemnat deja că eşti vicerege şi un nebun nu poate să-şi schimbe maniile ca ciorapii. Acum – gata, o să fii, toată viaţa, în situaţia caraghioasă de rege. Noi stăm aici de o săptămînă şi cunoaştem regulile.

Un ceas mai tîrziu, Berlaga aflase în toate amănuntele şi istoricul adevărat al bolilor vecinilor săi de salon.

Apariţia lui Mihail Aleksandrovici la casa de nebuni avea o explicaţie destul de simplă şi de practică. Mare nepman, rămăsese întîmplător în urmă cu plata a 43.000 ruble din impozitul pe venituri. Aceasta îl ameninţa cu o călătorie forţată în nord, iar afacerile lui cereau imperios să fie prezent la Cernomorsk. Duvanov, mustăciosul care se dădea drept femeie, era pare-se un sabotor de umilă speţă care avea toate motivele să se teamă de o arestare. Cu totul alta era situaţia lui Gaius Iulius Cezar, în al cărui buletin scria I. N. Starohamski, fost avocat.

El intrase la casa de nebuni din înalte considerente ideologice.

— În Rusia Sovietică, spunea el, învelindu-se în pătură, casa de nebuni este singurul loc unde poate trăi un om normal. Tot restul e un hiperbalamuc. Nu, eu nu pot să trăiesc cu bolşevicii. Mai bine stau aici, în tovărăşia unor nebuni obişnuiţi. Ăştia, cel puţin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ţi se dă de mîncare, pe cînd acolo, în balamucul lor, trebuie să munceşti. Dar eu n-o să muncesc pentru socialismul lor. Aici am, în sfîrşit, libertate personală. Libertatea conştiinţei, libertatea cuvîntului…

Zărind un infirmier care trecea pe acolo, Gaius Iulius Starohamski ţipă cu o voce piţigăiată:

— Trăiască Adunarea constituantă! Toţi în for! Şi tu, Brutus, te-ai vîndut activiştilor cu funcţii de răspundere?! Şi întorcîndu-se spre Berlaga adăugă: Ai văzut? Ce vreau, aia ţip. Ia încearcă asta pe stradă!

Toată ziua şi cea mai mare parte a nopţii, cei patru turbulenţi au jucat 66, scoţînd pe 20 şi 40, un joc complicat care cere stăpînire de sine, isteţime, puritate spirituală şi claritate în gîndire.

Dimineaţă se întoarse din deplasare profesorul Titanuşkin. Îi examină repede pe toţi patru şi porunci pe loc să fie daţi afară din spital. Nimic nu le ajută: nici cartea lui Bleuler, nici starea de neurastenie complicată cu psihoza maniaco-depresivă, nici Jahrbuch-ul für Psychoanalytik und Psychopathologik. Profesorul Titanuşkin îi dispreţuia pe simulanţi.

Aşa că o luară la fugă pe stradă, făcîndu-şi loc cu coatele printre trecători. În frunte păşea Gaius Iulius. După el, se grăbeau să ţină pasul femeia-bărbat şi omul-cîine, iar în urma tuturor îşi tîra picioarele viceregele ce-şi pierduse coroana, blestemîndu-şi cumnatul şi contemplîndu-şi cu groază viitorul.

 

După ce termină această poveste plină de învăţături, contabilul Berlaga se uită trist mai întîi la Borisohlebski, apoi la Dreifus, după aceea la Saharkov şi, în sfîrşit, la Lapidus-junior, ale căror capete se clătinau compătimitor, după cum i se părea lui în semiîntunericul din coridor.

— Vezi unde te-au adus fanteziile dumitale? spuse necruţătorul Lapidus-junior. Ai vrut să scapi de o epurare şi ai dat de alta. Acum o s-o păţeşti. Din moment ce te-au epurat de la casa de nebuni, cu siguranţă o să te epureze şi de la „Hercules“.

Borisohlebski, Dreifus şi Saharkov nu spuseră nimic. Şi, fără o vorbă, îşi luară încet tălpăşiţa în întuneric.

— Prieteni! strigă contabilul cu o voce suavă. Încotro?

Dar prietenii o luaseră la picior şi pantalonii lor ponosiţi sclipiră pentru ultima oară pe scară şi apoi dispărură.

— Nu-i frumos, Berlaga, zise rece Lapidus. Degeaba cauţi să mă bagi în escrocheriile dumitale antisovietice şi murdare. Adio!

Şi viceregele Indiei rămase singur.

Ce-ai făcut, contabile Berlaga? Unde ţi-au fost ochii, contabile? Şi ce-ar fi spus tatăl tău, Foma, dacă ar fi aflat că la bătrîneţe fiul său s-a făcut vicerege? Iată unde te-au adus, contabile, relaţiile dumitale dubioase cu domnul Funt, preşedintele atîtor societăţi pe acţiuni cu capital mixt şi necurat. Mi-e şi groază să mă gîndesc ce-ar fi spus bătrînul Foma despre isprăvile iubitului său fiu. Dar Foma odihneşte de mult în Cimitirul creştin nr. 2, sub un serafim de piatră cu o aripă ruptă, şi numai copiii care vin pe acolo să fure liliac mai aruncă uneori o privire nepăsătoare pe epitaful care spune: „Drumul tău sfîrşeşte aici. Dormi în pace, biet Berlaga, mult iubit de lumea-ntreagă“. Dar poate că bătrînul n-ar fi spus nimic. Desigur că n-ar fi spus nimic, pentru că nici viaţa lui nu fusese chiar fără de prihană. Pur şi simplu, te-ar fi sfătuit să fii mai prudent şi să nu te bizui în treburi serioase pe cumnat. Da, în mare porcărie te-ai băgat, contabile Berlaga!

Gîndurile apăsătoare, care puseseră stăpînire pe exlocţiitorul lui George al V-lea în India, fură întrerupte de nişte strigăte ce veneau dinspre scară:

— Berlaga! Unde e? Îl caută cineva. Aha, uite-l! Poftim pe aici, cetăţene!

Pe coridor apăru împuternicitul cu copitele. Mişcînd braţele ca un ostaş de gardă, Balaganov se apropie de Berlaga şi îi înmînă o citaţie:

„Tov. Bîrlaga. Odată cu primirîa prîzîntîi vă vîţi prîzînta imîdiat pîntru lămurirîa anumitor chîstiuni“.

Hîrtiuţa purta antetul Filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru colectarea coarnelor şi copitelor şi o ştampilă rotundă al cărei conţinut ar fi fost cam greu de descifrat, chiar dacă lui Berlaga i-ar fi venit această idee. Dar contabilul fugar era atît de deprimat de buclucurile ce-i căzuseră pe cap, încît se mulţumi să întrebe:

— Aş putea să dau un telefon acasă?

— La ce să mai dai? răspunse, încruntat, responsabilul cu copitele.

 

După două ore, mulţimea care stătea în faţa cinematografului Capitoliu, aşteptînd prima reprezentaţie, şi care, neavînd ce face, căsca ochii în toate părţile, observă că din biroul de colectare a coarnelor iese un om care pleacă încet, ţinîndu-şi mîna la inimă. Era contabilul Berlaga. La început, abia îşi tîra picioarele, apoi grăbi pasul. După ce coti după colţ, contabilul îşi făcu pe furiş cruce şi o luă la fugă mîncînd pămîntul. Nu trecu mult şi se văzu iarăşi la biroul său din Secţia financiară şi de contabilitate, uitîndu-se buimac în Cartea mare, plină de cifre, care îi jucau în faţa ochilor.

Marele maestru închise cu zgomot dosarul „cazului Koreiko“ şi, uitîndu-se la Funt, care şedea sub o tăbliţă nouă, cu inscripţia „Preşedintele consiliului de administraţie“, spuse:

— Nici cînd eram foarte tînăr şi foarte sărac şi-mi cîştigam pîinea prezentînd la bîlciul din Herson pe un călugăr gras şi pieptos pe care-l dădeam drept femeie cu barbă – fenomen misterios al naturii – nici atunci nu mă afundam atît de adînc în mocirla morală ca acest infam Berlaga.

— Un mizerabil, un om de nimic, întări Panikovski, împărţind paharele cu ceai. Îi făcea plăcere să ştie că există pe lume oameni şi mai josnici decît el.

— Berlaga n-are cap, spuse preşedintele-paravan cu încetineala-i caracteristică. MacDonald, în schimb, are cap. Ideea lui cu privire la pacea de clasă în industrie…

— Ajunge, ajunge, îl întrerupse Bender. O să fixăm o şedinţă specială ca să aflăm părerile dumitale asupra lui MacDonald şi a altor politicieni burghezi. Acum n-am timp. Într-adevăr, Berlaga n-are cap, dar ne-a comunicat totuşi cîteva lucruri interesante despre viaţa şi activitatea societăţilor pe acţiuni care explodează singure.

Marele maestru se simţi deodată foarte bine dispus. Totul mergea de minune. Nimeni nu mai aducea coarne puturoase. Activitatea filialei din Cernomorsk putea fi considerată satisfăcătoare, deşi la fiecare tură poştaşul aducea noi adrese, circulare şi cereri, iar Panikovski fusese de două ori la oficiul de plasare ca să găsească o secretară.

— Da! strigă brusc Ostap. Unde-i Kozlevici? Unde e „Antilopa“? Ce fel de instituţie e asta, fără automobil? Trebuie să mă duc la o şedinţă. Toţi mă cheamă, fără mine nu pot să trăiască. Unde-i Kozlevici?

Panikovski privi în altă parte şi spuse oftînd:

— Cu Kozlevici e bucluc mare.

— Cum adică, bucluc? Ce, s-a îmbătat?

— Mai rău, răspunse Panikovski. Ne-a fost frică să-ţi spunem. L-au momit nişte popi catolici polonezi.

Spunînd aceste cuvinte, curierul se uită la împuternicitul cu copitele şi amîndoi clătinară trişti din cap.

Capitolul XVII

Fiul risipitor se întoarce acasă

Marele maestru nu iubea popii catolici polonezi. El avea de altfel aceeaşi aversiune şi faţă de rabini, de dalailami, de preoţii ortodocşi, de muezini, de şamani şi faţă de alţi slujitori ai religiei.

— Pentru înşelăciune şi şantaj am eu însumi înclinaţii, spunea el. Acum, de pildă, mă ocup cu stoarcerea unei importante sume de bani de la un cetăţean încăpăţînat. Dar eu nu-mi însoţesc actele dubioase nici cu psalmi, nici cu urletul de orgă, nici cu citate idioate în latineşte sau slavonă. Şi, în general, prefer să lucrez fără tămîie şi fără clopoţei astrali.

Şi în timp ce Balaganov şi Panikovski povesteau, luîndu-şi unul altuia vorba din gură, despre soarta cruntă ce-l lovise pe şoferul „Antilopei“, inima vitează a lui Ostap se umplea de mînie şi de ciudă.

Popii catolici l-au prins de suflet pe Adam Kozlevici la hanul unde, printre nişte trăsurele cu doi cai nemţeşti şi nişte tarabe moldoveneşti pentru fructe, stătea pe un morman de bălegar „Antilopa“. Părintele Kuszakowski venea pe la han pentru conversaţii de ordin moral cu coloniştii catolici. Cînd a dat cu ochii de „Antilopa“, faţa bisericească s-a învîrtit în jurul ei, pipăind cu degetul un cauciuc. A intrat în vorbă cu Kozlevici şi a aflat că Adam Kazimirovici aparţine Bisericii romano-catolice, dar că nu se mai spovedise de vreo douăzeci de ani. După ce a spus: „Asta nu e bine, nu e bine, pan Kozlewicz“, părintele Kuszakowski a plecat, ţinîndu-şi în sus poalele sutanei cu ambele mîini şi sărind peste băltoacele înspumate ca de bere.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, cînd căruţaşii duceau la piaţă, în tîrgul Koşarî, nişte mici speculanţi neliniştiţi, îngrămădindu-i cîte cincisprezece într-o căruţă, preotul polonez îşi făcu din nou apariţia. De data aceasta, era însoţit de încă un preot – Aloisius Moroszek. În timp ce Kuszakowski îi dădea bineţe lui Adam Kazimirovici, părintele Moroszek examină cu atenţie automobilul şi nu numai că apăsă cu degetul în cauciuc, dar apăsă şi pe para claxonului, făcîndu-l să scoată nişte sunete stridente. După aceasta, preoţii schimbară o privire între ei, se apropiară de Kozlevici din două părţi şi începură să-l ameţească. Îl ameţiră o zi întreagă. Îndată ce Kuszakowski tăcea, se pornea Moroszek. Nici n-apuca acesta să se oprească ca să-şi şteargă sudoarea de pe faţă, că iar îl lua Kuszakowski în primire pe Adam. Din cînd în cînd, Kuszakowski îşi ridica spre cer arătătorul galben, iar Moroszek, în acest timp, învîrtea pe degete mătăniile. Apoi învîrtea Kuszakowski mătăniile şi Moroszek îndrepta arătătorul spre cer. Ba de cîteva ori preoţii prinseră a cînta încet pe latineşte şi chiar în seara primei zile Adam Kazimirovici începu să le ţină isonul. În acelaşi timp, ambii preoţi se uitau cu interes la maşină.

După un răstimp, Panikovski a observat o schimbare la stăpînul „Antilopei“. Adam Kazimirovici rostea nişte cuvinte confuze despre împărăţia cerească, lucru pe care îl confirmă şi Balaganov. Apoi a început să dispară perioade lungi şi, în cele din urmă, s-a mutat de tot de la han.

— Şi de ce nu mi-aţi raportat? se indignă marele maestru.

Au vrut ei să raporteze, dar le-a fost teamă de mînia comandorului. Sperau că Kozlevici îşi va veni în fire şi se va întoarce singur. Dar acum pierduseră orice speranţă. Preoţii îl năuciseră complet. Chiar cu o zi în urmă, curierul şi împuternicitul cu copitele îl întîlniseră întîmplător. Şedea în maşină, în faţa bisericii. N-au apucat să se apropie de el, că din biserică a ieşit părintele Aloisius Moroszek, însoţit de un băiat în haine cu dantele.

— Înţelegi, Bender, spuse Şura, toată banda asta s-a urcat în „Antilopa“ noastră. Bietul Kozlevici şi-a scos şapca, băieţaşul a sunat dintr-un clopoţel şi au plecat. Ţi-era mai mare mila, zău, să te uiţi la Adam al nostru. N-o să mai vedem noi „Antilopa“ noastră.

Marele maestru îşi puse chipiul de căpitan cu cozoroc lăcuit şi se îndreptă spre uşă.

— Funt, zise el, dumneata rămîi aici la birou! Nu primeşti, sub nici un motiv, coarne sau copite. Dacă vine poşta, arunc-o în coş. O s-o descurce pe urmă secretara. S-a înţeles?

Cînd preşedintele-paravan deschise gura să răspundă – ceea ce s-a întîmplat exact după cinci minute –, antilopienii, rămaşi fără şofer, erau de mult departe. În fruntea cortegiului călca cu paşi gigantici comandorul, care întorcea din cînd în cînd capul, bombănind: „Nu l-aţi păzit pe dragul de Kozlevici, căscaţilor! O să vă reneg pe toţi! Of, m-am săturat pînă peste cap de clerul ăsta negru şi alb!“. Mecanicul de bord mergea tăcut, cu o mutră de parcă reproşurile nu l-ar fi privit. Panikovski sărea ca o maimuţă, întărîtînd sentimentul de răzbunare faţă de răpitorii lui Kozlevici, deşi parcă simţea în inimă o broască mare şi rece. Îi era frică de preoţii cei negri, pe care-i credea în stare de tot felul de vrăji.

În această ordine, întreaga filială de colectare a coarnelor şi copitelor sosi la biserică. În faţa grilajului de fier, împletit din spirale şi cruci, stătea „Antilopa“, goală. Biserica era imensă. Ascuţită şi aspră, se înfigea în cer ca un os de peşte. Îţi rămînea în gît. Cărămida roşie lustruită, acoperişul de ţiglă, povîrnit, fanioanele de tablă, contraforturile oarbe şi idolii frumoşi de piatră, ascunşi în nişe, ca să nu-i plouă – toată această gotică de inspiraţie cazonă, în poziţie de drepţi, se prăbuşi parcă peste membrii echipajului „Antilopei“. Ei se simţiră mici. Ostap se urcă în automobil, adulmecă aerul şi spuse cu dezgust:

— Ptiu! Ce scîrbos! „Antilopa“ noastră a şi început să miroasă a lumînări, a cutii de donaţii pentru o nouă biserică şi a cizme de popă polonez. Desigur, e mai plăcut să mergi la slujbe în automobil decît în birjă. Şi încă pe gratis! Ei bine, scumpi părinţi, slujbele noastre sînt ceva mai importante!

Spunînd aceste cuvinte, Bender intră în curte şi, după ce trecu printre copiii care jucau şotron pe asfaltul însemnat cu cretă, urcă pe scara de granit, ca de edificiu bancar, şi se opri la uşa bisericii. Pe canaturile ei groase, acoperite cu fier, sfinţii în basorelief, aşezaţi în pătrăţele, îşi făceau bezele, arătau cu mîinile în diverse direcţii sau se distrau citind cărţi groase pe care sculptorul conştiincios gravase chiar şi litere latine. Marele maestru trase de mîner, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru răzbăteau sunetele blînde ale unui armoniu.

— Îl ameţesc! strigă Ostap, coborînd scara. Zăpăcirea e în toi! În murmurul dulce al mandolinei.

— Ce-ar fi să plecăm? întrebă Panikovski, răsucindu-şi pălăria în mînă. E totuşi un lăcaş al Domnului. Nu se cade.

Dar Ostap, fără să-l bage în seamă, se apropie de „Antilopa“ şi începu să apese nerăbdător pe butonul claxonului. Claxonă pînă cînd, dindărătul uşilor groase, se auzi un zdrăngănit de chei. Antilopienii ridicară capetele. Uşa se deschise şi seninii sfinţi din nişele de stejar dispărură încet înăuntru. Din întunericul amvonului apăru în pridvorul înalt şi luminos Adam Kazimirovici. Era palid. Mustăţile lui de controlor se muiaseră şi atîrnau jalnic din nări. În mînă ţinea o carte de rugăciuni. De ambele părţi îl sprijineau preoţii. Din stînga – părintele Kuszakowski, din dreapta – părintele Aloisius Moroszek. Ochii paterilor păreau muiaţi în mir.

— Alo, Kozlevici! strigă Ostap de jos. Nu te-ai plictisit încă?

— Noroc, Adam Kazimirovici, spuse cu dezinvoltură Panikovski, ascunzîndu-se totuşi în spatele comandorului.

Balaganov ridică mîna în semn de salut şi se strîmbă, parcă vrînd să spună: „Adam, lasă-te de şotii!“.

Şoferul „Antilopei“ făcu cu trupul un pas înainte, dar cu sufletul, mînat din dreapta şi din stînga de privirile pătrunzătoare ale lui Kuszakowski şi Moroszek, făcu un pas înapoi. Se uită melancolic la prietenii săi şi plecă.

Astfel începu marea luptă pentru sufletul nemuritor al şoferului.

— Hei, voi, heruvimi şi serafimi! exclamă Ostap, provocîndu-i pe adversari la duel. Dumnezeu nu există!

— Ba da, există, replică preotul Aloisius Moroszek, acoperind cu corpul său pe Kozlevici.

— Ăsta-i curat huliganism, murmură preotul Kuszakowski.

— Nu există, nu există, continuă marele maestru. Şi n-a existat niciodată. E un fapt constatat de medicină.

— Consider această discuţie nelalocul ei, declară furios Kuszakowski.

— Dar să iei maşina e lucru la locul lui? ţipă Balaganov cu lipsa lui de tact. Adam! Ăştia vor, nici mai mult nici mai puţin, să pună mîna pe „Antilopa“.

Cînd auzi asta, şoferul ridică capul şi se uită întrebător la cei doi preoţi. Aceştia începură să se agite şi, foşnind din sutanele lor de mătase, încercară să-l ducă pe Kozlevici înapoi în biserică. Dar el se împotrivi.

— Ei, şi cum rămîne cu Dumnezeu? o ţinea pe-a lui marele maestru.

Preoţii fură nevoiţi să angajeze discuţia. Copiii încetară să mai sară într-un picior şi veniră mai aproape.

— Cum puteţi afirma că Dumnezeu nu există? începu Aloisius Moroszek cu o voce binevoitoare, cînd El a creat tot ce este viu!…

— Ştiu, ştiu, spuse Ostap. Şi eu sînt vechi catolic şi latinist. Puer, socer, vesper, gener, liber, miser, asper, tener!

Aceste excepţii latineşti, pe care Ostap le tocise cînd era în clasa a treia la gimnaziul particular al lui Iliadi şi care îi rămăseseră amestecate în cap fără nici o noimă, avură asupra lui Kozlevici un efect magnetic. Sufletul său se alătură trupului şi, în urma acestei uniri, şoferul făcu un pas timid înainte.

— Fiule, spuse Kuszakowski, uitîndu-se cu ură la Ostap, greşeşti, fiule. Minunile Domnului dovedesc…

— Părinte! Tacă-ţi fleanca, îi spuse aspru marele maestru. Şi eu am făcut minuni. Chiar acum patru ani, într-un orăşel a trebuit să fac, timp de cîteva zile, pe Iisus Hristos. Şi totul a mers perfect. Am hrănit chiar, cu cinci pîini, cîteva mii de credincioşi. De hrănit, i-am hrănit, dar ce înghesuială a fost, mamă!

Discuţia continuă în acelaşi mod ciudat. Argumentele neconvingătoare, dar hazlii ale lui Ostap, avură asupra lui Kozlevici un efect cît se poate de însufleţitor. Obrajii i se îmbujorară şi mustăţile începură puţin cîte puţin să i se zbîrlească iar în sus.

— Arde-i, arde-i! se auzeau îndemnuri de după spiralele şi crucile grilajului, unde se strînsese o mulţime de curioşi. Zi-le şi despre Papa de la Roma şi despre cruciade!

Ostap le vorbi şi despre Papă. Îl înfieră pe Alexandru Borgia pentru purtarea lui urîtă, aminti – ca nuca-n perete – de Serafim de Sarov şi puse, îndeosebi, accentul pe Inchiziţia care l-a prigonit pe Galilei. Se înflăcără atît de mult, încît îi acuză direct pe Kuszakowski şi Moroszek de toate nenorocirile prin care trecuse marele savant. Aceasta a fost ultima picătură. Cînd auzi şi de soarta îngrozitoare a lui Galilei, Adam Kazimirovici puse repede cartea de rugăciuni pe o treaptă şi căzu în braţele lui Balaganov, deschise larg, ca o poartă. Panikovski se învîrtea şi el în jur, mîngîind obrajii ţepoşi ai fiului rătăcitor. Atmosfera era plină de pupături fericite.

— Pan Kozlewicz! gemură preoţii. Încotro te duci, pane? Vino-ţi în fire, pane!

Dar eroii cursei automobilistice se şi instalau în maşină.

— Vedeţi, strigă Ostap, preoţilor plouaţi, ocupîndu-şi locul de comandor. V-am spus doar că Dumnezeu nu există. E un fapt ştiinţific. Adio, părinţeilor! La revedere, paterilor!

Însoţită de strigătele de simpatie ale mulţimii, „Antilopa“ plecă şi, peste puţin, fanioanele de tablă şi acoperişul de ţiglă al bisericii nu se mai văzură. De bucurie, antilopienii se opriră la o berărie.

— Mulţumesc, fraţilor, zise Kozlevici, ţinînd în mînă halba grea. Era cît p-aci să mă pierd. Mă ameţiseră popii. Mai ales Kuszakowski. Of! Tare e şiret, diavolul! Nu ştiu dacă mă credeţi, dar m-a făcut să şi postesc. Zicea că altfel nu voi ajunge în cer.

— În cer! exclamă Ostap. Cerul e acum pe ducă. S-au schimbat vremurile. Alta-i epoca. Îngerii vor acum să vină pe pămînt. Pe pămînt e bine, există servicii municipale, există planetariu, poţi să vezi stelele şi să asculţi conferinţă antireligioasă.

După a opta halbă, Kozlevici o comandă şi pe a noua, o ridică sus deasupra capului şi, după ce-şi muşcă mustaţa de controlor, întrebă cu entuziasm:

— Nu există Dumnezeu?

— Nu există, răspunse Ostap.

— Aşadar, nu există? Atunci, noroc.

Şi continuă să bea aşa, întrebînd înainte de fiecare halbă nouă:

— Există Dumnezeu? Nu există? Nu? Atunci, noroc!

Panikovski bău şi el în rînd cu ceilalţi, dar nu-şi spuse părerea despre Dumnezeu. Nu voia să se bage în această chestiune controversată.

 

Odată cu reîntoarcerea fiului risipitor şi a „Antilopei“, Filiala din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru colectarea coarnelor şi copitelor dobîndi strălucirea care-i lipsea. În faţa uşii fostului combinat al celor cinci negustori particulari stătea acum în permanenţă maşina de serviciu. Desigur, era o mare diferenţă între aceasta şi Buick-urile albastre sau Lincolnurile cu botul lung. Era departe pînă şi de cupeurile lui Ford, dar era o maşină, un automobil, un mijloc de transport care, după cum spunea Ostap, cu toate defectele lui, reuşeşte uneori să meargă pe străzi şi fără ajutorul cailor.

Ostap lucra cu rîvnă. Dacă într-adevăr şi-ar fi folosit energia pentru colectarea coarnelor şi copitelor, e de presupus că industria de portţigarete şi piepteni ar fi fost asigurată cu materii prime, cel puţin pînă la sfîrşitul veacului bugetar în curs. Dar şeful biroului se ocupa de cu totul altceva.

După ce renunţă la Funt şi Berlaga, ale căror informaţii erau foarte interesante, dar nu duceau deocamdată direct la Koreiko, Ostap îşi propuse ca în interesul afacerii să se împrietenească cu Zosia Siniţkaia şi, între două sărutări cuviincioase sub un salcîm, în noapte, să lămurească problema lui Aleksandr Ivanovici, şi nu atît a lui, cît a situaţiei sale băneşti. Dar îndelungatele observaţii întreprinse de împuternicitul cu copitele demonstrară că între Zosia şi Koreiko nu există dragoste şi că, după expresia lui Şura, îşi pierde vremea de pomană cu ea.

— Unde nu există dragoste, remarcă Ostap oftînd, nu se obişnuieşte să se vorbească de bani. Să lăsăm fata deocamdată.

Şi în timp ce Koreiko îşi amintea cu zîmbetul pe buze de escrocul cu chipiu de miliţian şi lamentabila lui încercare de şantaj de calitatea a treia, directorul filialei gonea prin oraş cu maşina galbenă şi găsea tot felul de oameni de care milionarul conţopist uitase de mult; ei, în schimb, şi-l aminteau perfect. De cîteva ori, Ostap chemă Moscova la telefon pentru a sta de vorbă cu o cunoştinţă a lui, un negustor particular, cunoscut specialist în domeniul secretelor comerciale. Acum soseau la birou scrisori şi telegrame pe care Ostap le alegea repede din restul corespondenţei, în care continua să abunde invitaţii la şedinţe, cereri de coarne şi mustrări că nu se depune destulă energie în colectarea copitelor. Unele dintre aceste scrisori şi telegrame ajunseră în dosarul legat cu şireturi de ghete.

La sfîrşitul lui iulie, Ostap se pregăti să plece în deplasare cu destinaţia Caucaz. Afacerea impunea prezenţa personală a marelui maestru într-o mică republică viticolă.

În ziua plecării şefului, avu loc la filială o întîmplare scandaloasă. Panikovski, trimis cu treizeci de ruble în port să cumpere bilet, se întoarse, după o jumătate de oră, beat, fără bilet şi fără bani. Nu era în stare să spună nimic în apărarea lui, doar îşi întorcea pe dos buzunarele goale, care îi atîrnau ca pungile de biliard şi rîdea în hohote neîncetat. Totul îl amuza: şi mînia comandorului, şi privirea plină de reproş a lui Balaganov, şi samovarul care îi fusese încredinţat, şi Funt, care moţăia la biroul său, cu panamaua căzută pe nas. Dar cînd se uită la coarnele de cerb – mîndria şi podoaba biroului – îl apucă un rîs atît de puternic, de se prăvăli pe podea şi, curînd, adormi cu un zîmbet fericit pe buzele-i violete.

— Acum sîntem şi noi o instituţie în toată puterea cuvîntului, spuse Ostap. Avem un delapidator al nostru, care mai e şi portar beţiv. Aceste două caractere demonstrează că iniţiativele noastre se pot înfăptui.

În lipsa lui Ostap, sub ferestrele biroului îşi făcură de cîteva ori apariţia Aloisius Moroszek şi Kuszakowski. Cînd îi vedea, Kozlevici se ascundea în colţul cel mai din fund al instituţiei. Preoţii deschideau uşa, aruncau o privire înăuntru şi strigau încet:

— Pan Kozlewicz! Pan Kozlewicz! Nu auzi glasul Părintelui ceresc? Vino-ţi în fire, pane!

Rostind aceste cuvinte, părintele Kuszakowski ridica un deget spre cer, iar părintele Aloisius Moroszek îşi învîrtea mătăniile. Atunci se apropia de uşă Balaganov, care le arăta, fără să spună un cuvînt, pumnul său masiv. Şi preoţii plecau, uitîndu-se cu melancolie la „Antilopa“.

Ostap se întoarse după două săptămîni. Toată instituţia veni să-l întîmpine. De pe zidul înalt şi negru al vaporului ce acosta la mal, marele maestru îşi privea afabil subalternii. Mirosea a miel tînăr şi a vin de Imeretia¹⁴.

La filiala din Cernomorsk, în afară de secretara care fusese angajată încă înainte de plecarea lui Ostap, mai erau doi tineri, cu cizme, studenţi la şcoala medie de zootehnie, veniţi la practică.

— Asta-i grozav! spuse Ostap acru. Ne vine schimbul. Numai că la mine, dragi tovarăşi, va trebui să munciţi serios. Ştiţi, sînt sigur, că coarnele, adică aceste excrescenţe acoperite cu lînă sau cu un strat tare, osos, sînt nişte anexe ale craniului şi se întîlnesc în special la mamifere?

— Asta ştim, răspunseră studenţii pe un ton hotărît. Noi am vrea să facem practică.

Marele maestru se văzu nevoit să recurgă la o metodă complicată şi destul de costisitoare ca să scape de studenţi. Îi trimise în deplasare în Stepa Calmucă să organizeze acolo centre de colectare. Biroul cheltui pentru asta şase sute de ruble, dar nu exista altă soluţie: studenţii ar fi fost o piedică pentru ducerea la bun sfîrşit a afacerii ce evolua cu succes. Cînd Panikovski află cît s-a cheltuit cu studenţii, îl luă pe Balaganov deoparte şi-i şopti enervat:

— Pe mine nu mă trimite în deplasare. Nici concediu nu-mi dă. Or, eu trebuie să plec la Essentuki, la tratament. N-am nici o zi liberă, nici îmbrăcăminte de protecţie nu primesc. Nu, Şura, în condiţiile astea, nu-mi mai convine. Am aflat că la „Hercules“ salariile sînt mai bune. Mă duc să mă angajez acolo curier. Pe cuvîntul meu de onoare dacă n-o fac!

Seara Ostap îl chemă din nou la el pe Berlaga.

— În genunchi! strigă Ostap cu glas ca al lui Nicolae I îndată ce-l văzu pe contabil.

Totuşi, convorbirea avu un caracter amical şi ţinu două ceasuri.

După asta, Ostap porunci ca a doua zi de dimineaţă „Antilopa“ să aştepte în faţa „Hercules“-ului.

Capitolul XVIII

Pe uscat şi pe mare

Tovarăşul Skumbrievici apăru pe plajă, ţinînd în mînă o servietă inscripţionată cu numele lui. De servietă era prinsă o carte de vizită de argint, îndoită la un colţ şi purtînd o lungă inscripţie în cursive, din care reieşea că Egor Skumbrievici apucase să-şi sărbătorească jubileul de cinci ani de slujbă la „Hercules“.

Avea faţa netedă, cu trăsături regulate şi virile, ca ale englezului care se bărbiereşte din reclame. Skumbrievici se opri puţin lîngă tabla pe care era notată cu cretă temperatura apei şi apoi, păşind cu greu prin nisipul fierbinte, porni în căutarea unui loc mai confortabil.

În ziua aceea veniseră o groază de inşi, amatori să se scalde. Campamentele lor uşoare apăreau dimineaţa şi dispăreau abia la apusul soarelui, lăsînd în urma lor, pe nisip, deşeuri urbane: coji zbîrcite de pepene galben, coji de ouă şi bucăţele de ziar, care duceau apoi toată noaptea o viaţă misterioasă pe ţărmul pustiu, foşnind şi zburînd pe sub stînci.

Skumbrievici se strecura printre corturile improvizate din prosoape pluşate, umbrele şi cearşafuri întinse pe beţe, trăgînd cu coada ochiului la fetele în fustiţe de baie. Bărbaţii purtau şi ei costume, dar nu toţi. Unii se mărgineau la frunze de viţă, dar chiar şi acestea nu acopereau nicidecum locurile biblice, ci nasurile gentlemenilor din Cernomorsk, asta ca să nu li se cojească pielea. Astfel echipaţi, bărbaţii stăteau întinşi în poziţiile cele mai neglijente. Din cînd în cînd, acoperindu-şi cu mîna locul biblic, intrau în apă, se cufundau o dată şi fugeau repede înapoi la culcuşul de nisip, ca să nu piardă nici un centimetru cub din tămăduitoarea baie de soare.

Lipsa de îmbrăcăminte a acestor cetăţeni era compensată din plin de un gentleman cu totul aparte. El se întinsese la soarele dogoritor, la o parte de marea masă a celor care se scăldau. Purta ghete de box cu nasturi, pantaloni cu dungi fine, o haină neagră, încheiată pînă sus, guler tare, cravată, lanţ de ceas şi chiar pălărie de fetru. Mustăţile groase şi vata băgată în urechi completau înfăţişarea gentlemenului. Lîngă el, se afla un baston cu măciulie de sticlă înfipt perpendicular în nisip.

Arşiţa îl înnebunea. Gulerul i se umflase de transpiraţie. La subsuoară era cald ca într-un furnal, atît de cald că s-ar fi putut topi şi minereu. Totuşi, continua să stea întins şi nemişcat.

Pe orice plajă din lume poţi să întîlneşti unul ca ăsta. Nimeni nu ştie cine e, de ce a venit aici şi de ce stă întins complet îmbrăcat. Dar indivizi asemeni lui există – cîte unul pe fiecare plajă. Or fi fiind membrii vreunei ligi secrete a dobitocilor, supravieţuitorii cîndva puternicului Ordin al Rosenkreuzer-ilor¹⁵, comis-voiajori sîngeroşi ori celibatari ţicniţi – cine ştie…

Egor Skumbrievici se aşeză alături de acest membru al ligii dobitocilor şi se dezbrăcă repede. În pielea goală, Skumbrievici nu mai semăna deloc cu Skumbrievici îmbrăcat. Capul său uscăţiv de englez era aşezat pe un trup alb, ca de femeie, cu umerii căzuţi şi bazinul foarte lat. Egor se apropie de apă, încercă marea cu un picior şi scoase un ţipăt ascuţit. Apoi îşi cufundă în apă al doilea picior şi ţipă din nou. Apoi făcu cîţiva paşi înainte, îşi vîrî degetele mari în urechi, îşi acoperi ochii cu arătătoarele, cu cele mijlocii îşi apăsă nările, scoase un ţipăt sfîşietor şi se cufundă în apă de patru ori la rînd. Numai după ce îndeplini acest ritual, începu să înoate voiniceşte, întorcînd capul la fiecare mişcare a braţului. Valurile line îl îmbrăţişară pe Egor Skumbrievici, acest herculian şi eminent activist pe tărîm obştesc. După cinci minute, cînd activistul obosi şi se întoarse pe spate, iar pîntecele-i rotund ca un glob începu să se legene pe suprafaţa apei, de pe faleza care domina plaja se auzi claxonul pe ritm de maxixe al „Antilopei“.

Din maşină coborîră Ostap Bender, Balaganov şi contabilul Berlaga, pe faţa căruia se putea citi o totală resemnare în faţa soartei. Toţi trei coborîră pe plajă şi scrutînd cu privirea, fără nici o jenă, mutrele celor veniţi să se scalde, se-apucară să caute pe cineva…

— Ăştia-s pantalonii lui, zise în sfîrşit Berlaga, oprindu-se în faţa hainelor lui Skumbrievici, care nu bănuia nimic. O fi departe, în larg.

— Ajunge! exclamă marele maestru. Nu am de gînd să mai aştept. Trebuie să acţionăm nu numai pe uscat, dar şi pe mare.

Îşi scoase costumul şi cămaşa, rămase în chiloţi de baie şi, dînd din mîini, se băgă în apă. Pe piept, marele maestru avea un tatuaj albastru înfăţişîndu-l pe Napoleon cu tricorn şi cu o halbă de bere în mîna-i scurtă.

— Balaganov! strigă Ostap din apă. Dezbracă-l şi pregăteşte-l pe Berlaga. S-ar putea să am nevoie de el.

Şi marele maestru porni înot pe o parte, spintecînd apa cu umăru-i arămiu în direcţia nord-nord-est, unde se legăna burta sidefie a lui Egor Skumbrievici.

Înainte de a se cufunda în abisul marin, Ostap avusese foarte mult de muncă pe continent. În dosarul pe care scria „Cazul Koreiko“ fuseseră băgate toate persoanele noi. Pista principală îl condusese pe marele maestru pînă la literele de aur ale firmei „Hercules“ – instituţie în care îşi petrecea cea mai mare parte din vreme. Nu se mai minuna de camerele cu alcovuri şi lavoare, de statuile care leneveau pe paliere şi de portarul cu chipiul garnisit cu un fulger de aur, căruia îi plăcea să discute despre incinerare.

Din explicaţiile confuze ale deznădăjduitului Berlaga, apăruse figura tovarăşului Skumbrievici, funcţionar cu post de semirăspundere. El ocupa o cameră mare, cu două ferestre, unde trăgeau pe vremuri căpitanii străini, îmblînzitorii de lei sau studenţii bogaţi din Kiev. În odaie, telefoanele sunau des şi enervant, uneori pe rînd, alteori amîndouă deodată. Dar nimeni nu ridica receptoarele. Dar şi mai des se deschidea uşa şi se vîra un cap de funcţionar, tuns scurt, privea perplex în jur şi dispărea pentru a face loc imediat altui cap, acesta, nu numai netuns, ci, dimpotrivă, acoperit cu o coamă aspră sau de-a dreptul golaş şi vioriu ca o ceapă. Dar nici craniul în formă de ceapă nu zăbovea mult în crăpătura uşii. Camera era goală.

Cînd uşa se deschise probabil pentru a cincizecea oară în acea zi, în cameră aruncă o privire Bender. Ca toţi ceilalţi, se uită şi el de la stînga la dreapta, apoi de la dreapta la stînga şi, ca toţi ceilalţi, constată că tovarăşul Skumbrievici nu e în birou. Manifestîndu-şi impertinent nemulţumirea, marele maestru porni prin servicii, secţii, sectoare şi cabinete, întrebînd dacă nu l-a văzut careva pe tovarăşul Skumbrievici. Peste tot primea acelaşi răspuns: „Skumbrievici a fost chiar adineauri aici“ sau „Skumbrievici a plecat acum o clipă“.

Egor, cel cu postul de semirăspundere, făcea parte din numeroasa categorie de funcţionari care ori „au fost chiar adineauri aici“, ori „au plecat acum o clipă“. Unii dintre ei, cît ţine ziua de lucru, nici măcar nu izbutesc să ajungă la biroul lor. Funcţionarii din această categorie intră fix la ora nouă în holul instituţiei şi, plini de intenţii bune, pun piciorul pe prima treaptă a scării. Îi aşteaptă probleme mari. Au fixate la ei în birou opt întîlniri importante, două şedinţe lărgite şi una restrînsă. Pe birou zace un vraf de hîrtii care necesită răspuns imediat. În general, au o mulţime de treburi, pentru care nu le-ar ajunge nici douăzeci şi patru de ore. Şi cetăţeanul cu post de semirăspundere sau de răspundere ridică vioi piciorul pentru a păşi pe treapta de marmură. Dar să-l pună jos nu-i atît de simplu. „Tovarăşe Parusinov, un moment, se aude o voce ca un gîngurit. Tocmai voiam să discut cu dumneata o problemă.“ Şi Parusinov e luat cu blîndeţe de braţ şi dus într-un colţ al holului. Din această clipă, funcţionarul cu post de răspundere sau de semirăspundere e pierdut pentru patrie: el trece din mînă în mînă. Nu apucă să termine de discutat o problemă şi să urce în goană trei trepte, că iarăşi e prins pe drum, dus la o fereastră sau într-un coridor întunecos sau într-un colţişor pustiu, unde administratorul neglijent a aruncat nişte lăzi goale, şi acolo, unul îi pledează o chestie, altul îi cere ceva, al treilea stăruie să se execute cutare şi cutare treabă urgentă. Pe la ora trei, în sfîrşit, reuşeşte să ajungă în dreptul scării. Pe la cinci, izbuteşte chiar să ajungă la etajul unu. Dar întrucît el îşi are biroul la etajul doi, iar ziua de lucru s-a terminat, fuge repede jos şi pleacă din instituţie, ca să poată ajunge la vreme la o consfătuire interdepartamentală urgentă. În tot timpul ăsta, în biroul lui zbîrnîie telefoanele, întîlnirile fixate nu mai au loc, corespondenţa zace fără răspuns, iar cei convocaţi la două şedinţe lărgite şi la una restrînsă beau nepăsători ceai şi pălăvrăgesc despre conflictele din tramvai.

La Egor Skumbrievici toate aceste particularităţi erau agravate la extrem de activitatea obştească, căreia i se dedica cu o pasiune excesivă. Folosea cu pricepere şi în folosul său personal tragerea reciprocă pe sfoară pe toate liniile, care se încetăţenise, nu se ştie cum, pe neobservate la „Hercules“ şi purta, nu se ştie de ce, denumirea de sarcină obştească.

Herculienii şedeau cîte trei ore în şir să asculte pălăvrăgeala agramată a lui Skumbrievici.

Cu toţii simţeau o dorinţă nebună să-l înşface de pulpele grăsuţe şi să-l zvîrle pe fereastră de la o înălţime considerabilă. Din cînd în cînd, aveau impresia chiar că nu există, în general, şi nici n-a existat vreodată o activitate obştească, cu toate că ştiau că dincolo de zidurile „Hercules“-ului există o adevărată viaţă obştească. „Dobitocul, se gîndeau ei, învîrtind plictisiţi în mînă creioanele şi linguriţele de ceai. Prefăcut afurisit!“ Dar nu puteau să se lege de Skumbrievici şi să-l demaşte. Egor rostea discursuri pe linie despre activitatea obştească sovietică, despre munca culturală, despre învăţămîntul sindical şi despre cercurile artistice de amatori. Dar aceste cuvinte înflăcărate nu aveau nici o bază. Cele cincisprezece cercuri politice, muzicale şi dramatice îşi elaborau de doi ani planurile de perspectivă; celulele asociaţiilor voluntare, care aveau drept scop sprijinirea dezvoltării aviaţiei, chimiei, automobilismului, hipismului, construcţiei de drumuri, relaţiile cu satul şi prizonierii capitalului, precum şi eradicarea cît mai grabnică a analfabetismului, vagabondajului, religiei, alcoolismului şi şovinismului marilor puteri, existau numai în imaginaţia bolnavă a membrilor comitetului sindical local. Iar şcoala sindicală, a cărei înfiinţare Skumbrievici o considera un merit al său deosebit, se reorganiza tot timpul, ceea ce, după cum se ştie, înseamnă inactivitate totală. Dacă Skumbrievici ar fi fost un om cinstit, ar fi mărturisit poate singur că toată această activitate este un miraj. Dar la comitetul sindical acest miraj lua forma unor dări de seamă, aşa că, în instanţa sindicală următoare, existenţa cercurilor muzicale şi politice nu era defel pusă la îndoială. Cei de acolo îşi închipuiau şcoala sindicală ca fiind o clădire mare de piatră, plină de bănci, cu un profesor priceput, care desenează cu creta pe tablă curba creşterii şomajului în Statele Unite, şi cu elevi mustăcioşi al căror nivel politic creşte văzînd cu ochii. Din întregul inel vulcanic de activitate obştească pe care Skumbrievici îl construise în jurul „Hercules“-ului, erau active numai două cratere: gazeta de perete Glasul preşedintelui, care apărea o dată pe lună şi era făcută în orele de serviciu de Skumbrievici şi Bomze, şi un panou de placaj pe care scria „Cei care s-au lăsat de băutură şi-i îndeamnă şi pe alţii să-i urmeze“, dar sub care nu figura nici un nume.

Lui Bender i se făcuse lehamite să tot alerge după Skumbrievici pe la toate etajele „Hercules“-ului. Marele maestru nu izbutea în ruptul capului să-l prindă pe gloriosul activist pe tărîm obştesc şi îi scăpa printre degete de fiecare dată. Uite, chiar acum, aici la comitetul sindical, numai ce vorbise la telefon, membrana era caldă încă şi pe lacul negru al receptorului se mai vedea aburul lăsat de respiraţia lui, dar el se evaporase. Iată, aici, pe pervazul ferestrei, încă mai stătea cineva cu care Skumbrievici vorbise acum o clipă. Odată, Ostap izbuti chiar să-i vadă silueta reflectată într-o oglindă de pe scară. Se repezi într-acolo, dar pînă ajunse în oglindă nu se mai vedea decît o fereastră cu un nor îndepărtat.

— Maică Precistă, Ocrotitoare, miliţie salvatoare! exclamă Ostap, trăgîndu-şi cu greu răsuflarea. Ce birocraţie ordinară şi dezgustătoare! Şi filiala noastră din Cernomorsk are părţile ei slabe, pînă şi la Oficiul de marcare mai găseşti deficienţe, dar aşa ceva ca la „Hercules“… Am dreptate, Şura?

Împuternicitul cu copitele scoase un oftat adînc, ca de pompă. Se aflau din nou pe coridorul răcoros de la etajul întîi, unde mai fuseseră în ziua aceea de vreo cincisprezece ori. Şi din nou, pentru a cincisprezecea oară, trecură pe lîngă banca de lemn care stătea în dreptul biroului lui Polîhaev.

Pe bancă şedea încă de dimineaţă inginerul Heinrich Maria Sause, un specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare. Purta banalul costum european şi numai cămaşa ucraineană, brodată cu modele din Zaporojie, arăta că inginerul era în Rusia de vreo trei săptămîni şi apucase să se ducă la un magazin cu articole de artizanat. Şedea nemişcat, cu capul rezemat de speteaza de lemn a băncii şi cu ochii închişi, ca un om care aşteaptă la frizer să fie bărbierit. S-ar fi zis că moţăie. Dar fraţii de lapte, care trecuseră nu o dată pe lîngă el în căutarea lui Skumbrievici, băgaseră de seamă că pe faţa nemişcată a oaspetelui din străinătăţi culorile se schimbau neîncetat. La începutul zilei de lucru, cînd inginerul ocupase poziţia lîngă uşa lui Polîhaev, obrazul său avea o rumeneală normală. Cu fiecare oră însă, el devenea din ce în ce mai roşu şi spre pauza pentru dejun, căpătase culoarea unui sigiliu poştal. După toate probabilităţile, tovarăşul Polîhaev ajunsese în acel moment la al doilea rînd de trepte. După pauză, culorile începură să se schimbe în ordine inversă. Culoarea de sigiliu se transformă în nişte pete ca de scarlatină. Heinrich Maria începu să pălească şi, pe la mijlocul zilei, cînd directorul „Hercules“-ului probabil că răzbătuse pînă la mezanin, faţa specialistului străin se făcuse albă ca scrobeala.

— Ce s-o fi petrecînd cu omul ăsta? îi şopti Ostap lui Balaganov. Ce gamă de stări sufleteşti!

Dar numai ce rosti aceste cuvinte, că Heinrich Maria Sause sări în sus şi se uită furios la uşa biroului lui Polîhaev, de unde se auzeau telefoanele sunînd în gol. „Wolokita!“¹⁶, ţipă el cu voce stridentă şi, repezindu-se la marele maestru, începu să-l scuture de umeri cu toată forţa:

— Genosse Polîhaev! zbiera el, sărind în faţa lui Bender. Genosse Polîhaev!

Scotea mereu ceasul, i-l băga sub nas lui Balaganov, ridica din umeri şi iar se repezea la Bender.

— Was machen Sie? întrebă buimăcit Ostap, arătînd că ştie oarecum nemţeşte. Was wollen Sie de la un biet vizitator?

Dar Heinrich Maria Sause nu se lăsa. Continuînd să ţină mîna stîngă pe umărul lui Bender, îl trase cu dreapta mai aproape pe Balaganov şi le ţinu un discurs amplu şi înflăcărat, în timpul căruia Ostap se uita nerăbdător în jur, cu speranţa că-l prinde pe Skumbrievici, iar împuternicitul cu copitele sughiţa încetişor, acoperindu-şi gura cu mîna şi uitîndu-se stupid la ghetele străinului.

Inginerul Heinrich Maria Sause semnase un contract pe un an, ca să lucreze în URSS sau, cum spunea Heinrich însuşi, căruia îi plăcea precizia, la concernul „Hercules“. „Bagă de seamă, domnule Sause, îl prevenise o cunoştinţă a lui, Bernhard Herngross, doctor în matematici, bolşevicii au să te pună să munceşti pe brînci în schimbul banilor lor.“ Sause îi explicase însă că nu-i e frică de muncă şi că de mult doreşte să găsească un cîmp larg de activitate pentru aplicarea cunoştinţelor sale în domeniul mecanizării silviculturii.

Cînd Skumbrievici îl anunţă lui Polîhaev sosirea specialistului străin, directorul „Hercules“-ului începu să se agite pe sub palmierii săi.

— Avem urgentă nevoie de el! Unde l-ai dus?

— Deocamdată la hotel. Să se odihnească. Abia a venit.

— Ce odihnă? Ce odihnă? ţipă Polîhaev. Ştii dumneata cîţi bani s-au plătit pentru el? Şi încă în valută! Mîine, la ora zece fix, să fie aici.

La zece fără cinci minute, Heinrich Maria Sause intră în cabinetul lui Polîhaev, etalîndu-şi pantalonii de culoarea cafelei şi zîmbind la gîndul că a găsit un cîmp vast de activitate. Dar directorul nu venise încă. Nu veni nici peste o oră, şi nici peste două. Heinrich începu să se plictisească. Îl distra numai Skumbrievici, care apărea din cînd în cînd şi-l întreba cu un zîmbet nevinovat:

— Cum, Genosse Polîhaev n-a venit încă? Ciudat!

După alte două ore, Skumbrievici îl opri pe coridor pe Bomze, care îşi lua micul dejun, şi-i şopti:

— Nu ştiu ce să fac. Polîhaev l-a chemat pe neamţ la ora zece dimineaţa şi el a plecat la Moscova să intervină în chestia localului. Se întoarce cel mai devreme peste o săptămînă. Scoate-mă din încurcătură, Adolf Nikolaevici! Am sarcini cu duiumul pe linie obştească, nu izbutim deloc să reorganizăm învăţămîntul de calificare profesională. Stai dumneata puţin cu neamţul, distrează-l cu ceva. Doar s-au cheltuit atîţia bani pentru el, şi încă în valută.

Bomze mirosi pentru ultima oară chifteaua lui cea de toate zilele, o înghiţi şi, scuturîndu-şi firimiturile de pe haină, se duse să facă cunoştinţă cu oaspetele.

Timp de o săptămînă, inginerul Sause, îndrumat de amabilul Adolf Nikolaevici, izbuti să viziteze trei muzee, să vadă baletul Frumoasa din pădurea adormită şi să stea vreo zece ore la o adunare solemnă, organizată în cinstea lui. După şedinţă, urmă partea neoficială a programului, în timpul căreia reprezentanţii aleşi ai „Hercules“-ului se distrară grozav, agitîndu-şi păhărelele şi strigîndu-i lui Sause: „Pîn’la fund, pîn’la fund!“.

„Draga mea Tillie, îi scria inginerul logodnicei sale, la Aachen. De zece zile sînt la Cernomorsk, dar n-am început încă să lucrez la concernul «Hercules». Mi-e teamă să nu mi se scadă aceste zile din sumele ce mi se cuvin în baza contractului.“

Totuşi, la data de cincisprezece, casierul îi înmînă lui Sause leafa pe o chenzină.

— Nu vi se pare că banii ăştia mi s-au plătit de pomană? întrebă Heinrich pe noul său prieten Bomze. Doar nu fac nimic.

— Lăsaţi, colega, gîndurile astea sumbre! strigă Adolf Nikolaevici. Dar dacă doriţi, vă putem pune o masă specială în biroul meu.

Şezînd la masa lui specială, Sause îi scrise într-o zi logodnicei sale:

„Micuţa mea scumpă, duc o viaţă ciudată şi neobişnuită. Nu fac absolut nimic, dar primesc banii regulat, la datele stabilite prin contract. Stau şi mă minunez. Povesteşte asta şi prietenului nostru, doctorul Bernhard Herngross. O să i se pară interesant.“

Cînd Polîhaev, întors de la Moscova, află că Sause are deja biroul său, se bucură.

— Perfect! spuse el. Să-l pună Skumbrievici pe neamţ la curent cu problemele.

Dar Skumbrievici, care se dedicase cu tot sufletul organizării unui cerc impunător de armonişti-acordeonişti, îl pasă pe neamţ lui Adolf Nikolaevici. Lui Bomze lucrul acesta nu-i plăcu. Neamţul îi perturba mesele şi, în general, se băga în treburi care nu-l priveau, aşa că Bomze îl pasă Serviciului de exploatare. Dar întrucît Serviciul de exploatare îşi reorganiza în acel moment activitatea, lucru care consta în mutarea la nesfîrşit a birourilor dintr-o cameră într-alta, Heinrich Maria fu pasat Serviciului financiar. Aici Arnikov, Dreifus, Saharkov, Koreiko şi Borisohlebski, care nu cunoşteau limba germană, crezură că Sause e un turist venit din Argentina şi se apucară să-i explice, zile în şir, sistemul de contabilitate folosit la „Hercules“, folosindu-se de alfabetul surdomuţilor.

După o lună, Sause, întors pe dos, îl prinse pe Skumbrieviei la bufet şi începu să ţipe:

— Nu vreau să primesc bani de pomană! Daţi-mi de lucru! Dacă se mai continuă astfel, mă voi plînge patronului dumneavoastră!

Sfîrşitul discursului ţinut de specialistul străin nu-i plăcu lui Skumbrievici, aşa că îl chemă pe Bomze la el.

— Ce-i cu neamţul? întrebă el. De ce face pe nebunul?

— Ştii, îi spuse Bomze, după părerea mea e pur şi simplu cîrcotaş. Zău, şade omul la birou, nu face nimic, încasează o groază de bani şi se mai şi plînge.

— Într-adevăr, e cîrcotaş, făcu Skumbrieviei. Degeaba-i neamţ. Trebuie să trecem la represalii împotriva lui. Îi suflu eu într-o zi o vorbă lui Polîhaev şi, una-două, îl bagă el la sticlă¹⁷!

Dar Heinrich Maria hotărî să-şi croiască el însuşi drum la Polîhaev. Dar întrucît directorul „Hercules“-ului era un reprezentant de seamă al acelui tip de salariaţi care „au plecat acum o clipă“ sau „au fost chiar adineauri aici“, această încercare n-avu ca efect decît aşteptatul pe banca de lemn şi explozia ale cărei victime căzuseră copiii nevinovaţi ai locotenentului Schmidt.

— Biurokratizmus! ţipa neamţul, trecînd de enervare la limba rusă, pe care o vorbea greu.

Ostap îl luă în tăcere de mînă pe oaspetele european, îl conduse pînă la cutia de reclamaţii care atîrna pe perete şi spuse, ca şi cînd ar fi vorbit cu un surd:

— Aici! Pricepi? În cutie. Schreiben, schrieb, geschrieben. A scrie. Înţelegi? Eu scriu, tu scrii, el scrie, ea scrie. Ai priceput? Noi, voi, ei, ele depun acolo plîngeri… Şi nimeni nu le scoate. A scoate! Eu nu scot, tu nu scoţi…

În clipa aceea însă, marele maestru văzu în capătul coridorului şoldurile late ale lui Skumbrievici şi, lăsînd lecţia de gramatică neterminată, o luă la fugă după activistul pe tărîm obştesc imposibil de prins.

— Ţine-te bine, Germanie! îi strigă încurajator Balaganov neamţului, grăbindu-se după comandor.

Dar spre marele necaz al lui Ostap, Skumbrievici dispăru din nou, de parcă ar fi încetat brusc să mai fie materie.

— Asta începe să miroasă a misticism, spuse Bender, clătinînd capul într-o parte şi-n alta. Adineauri omul era aici şi acum a dispărut!

Disperaţi, fraţii de lapte începură să deschidă toate uşile, una după alta. Dar, dintr-a treia odaie, Balaganov ţîşni afară, ca dintr-o copcă făcută în gheaţă. Avea faţa strîmbă, ca de o nevralgie chinuitoare.

— Au, au! făcu împuternicitul cu copitele, sprijinindu-se de perete. Au, au, au!

— Ce-i cu dumneata, copilul meu? îl întrebă Bender. Te-a supărat cineva?

— Acolo… murmură Balaganov, întinzînd o mînă tremurătoare.

Ostap deschise uşa şi dădu cu ochii de un sicriu negru.

Sicriul zăcea în mijlocul odăii, pe o masă de birou cu sertare. Ostap îşi scoase chipiul de căpitan şi se apropie în vîrfurile picioarelor de sicriu. Balaganov îi urmărea cu teamă mişcările. După un minut, Ostap îi făcu semn să se apropie şi-i arătă o inscripţie mare, albă, pe părţile laterale ale coşciugului.

— Vezi, Şura, ce scrie aici? îi spuse el. „Moarte birocraţiei!“ Acum te-ai liniştit?

Era o minune de sicriu de propagandă pe care, la sărbătorile mari, herculienii îl scoteau pe stradă şi-l purtau cîntînd prin tot oraşul. De obicei sicriul era dus pe umeri de Skumbrievici, Bomze, Berlaga şi de Polîhaev însuşi, care, fiind un om de croială democratică, nu se ruşina să se arate alături de subalterni la diferite procesiuni şi carnavaluri politice. Skumbrievici nutrea mare respect pentru acest sicriu şi îi atribuia o deosebită importanţă. Uneori Egor îşi punea un şorţ şi, personal, cu mîna lui, vopsea din nou sicriul şi împrospăta lozincile antibirocratice, în timp ce în biroul lui telefoanele răguşeau de atîta sunat şi diversele capete vîrîte pe uşă îşi roteau, dezamăgite, ochii prin încăpere.

Pînă la urmă nu dădură de Egor. Portarul cu fulger la chipiu îi aduse la cunoştinţă lui Bender că tovarăşul Skumbrievici că tocmai fusese pe acolo cu un minut în urmă şi plecase la plaja Komendantskaia să facă o baie, ceea ce, după cum spunea chiar el, îi încărca zdravăn bateriile.

Luîndu-l cu ei, pentru orice eventualitate, şi pe Berlaga, şi scuturîndu-l pe Kozlevici care moţăia la volan, antilopienii plecară afară din oraş.

Mai e de mirare că, înfierbîntat la culme de tot ce se petrecuse, Ostap n-a mai stat nici o clipă pe gînduri şi s-a aruncat în apă după Skumbrievici, fără să se sinchisească cîtuşi de puţin de faptul că importanta convorbire cu privire la afacerile necurate cu acţiunile va trebui dusă în Marea Neagră?

Balaganov execută întocmai ordinul comandorului. Îl dezbrăcă pe docilul Berlaga, îl duse la marginea apei şi, ţinîndu-l cu amîndouă mîinile de talie, începu să aştepte răbdător. Pe cît se pare, în larg avea loc o explicaţie complicată. Ostap ţipa de parcă ar fi fost regele mării. Cuvintele nu i se puteau desluşi, dar se vedea că Skumbrievici încerca să se îndrepte spre mal, iar Ostap îi tăia calea şi-l gonea în larg. Apoi vocile deveniră mai clare şi se auziră crîmpeie de frază: „Intensivnik!“, „Dar cine a luat? Papa de la Roma?…“, „Ce amestec am eu în chestia asta?…“.

Berlaga bătea de mult cu tălpile goale în nisipul ud, lăsînd pe el urme ca de indian. În cele din urmă, dinspre mare se auzi un strigăt:

— Fă-i vînt!

Balaganov îl îmbrînci pe contabil în apă şi acesta începu să înoate cu viteză neobişnuită, cîineşte, dînd din mîini şi din picioare. Văzîndu-l pe Berlaga, Egor Skumbrievici, se lăsă, de frică, cu capul la fund.

Între timp, împuternicitul cu copitele se întinse pe nisip şi îşi aprinse o ţigară. Avu de aşteptat vreo douăzeci de minute. Primul se întoarse Berlaga. El se lăsă pe vine, scoase o batistă din buzunarul pantalonilor şi ştergîndu-şi faţa spuse:

— A mărturisit Skumbrievici al nostru. N-a rezistat la confruntare.

— A trădat năpîrca? întrebă cu glas dulce Şura. Şi scoţîndu-şi mucul de ţigară din gură cu degetul gros şi cu arătătorul, plescăi din limbă, apoi lansă un scuipat lung şi rapid ca o torpilă.

Sărind într-un picior şi dibuind cu celălalt pantalonul, Berlaga explică confuz:

— Am făcut-o nu în interesul adevărului, ci în interesul dreptăţii.

Al doilea, sosi marele maestru. Se trînti pe burtă din mers şi, lipindu-şi obrazul de nisipul încins, se uită îndelung şi cu înţeles la Skumbrievici, care ieşea, vînăt, din apă. Apoi luă dosarul din mîinile lui Balaganov şi, umezind vîrful creionului cu limba, se apucă să noteze informaţiile noi, obţinute cu trudă.

Egor Skumbrievici suferise o transformare uimitoare. Cu o jumătate de oră înainte, valurile primiseră în îmbrăţişarea lor pe cel mai activ militant pe tărîm obştesc, un om de care pînă şi preşedintele Comitetului sindical, tovarăşul Niderlandiuk, spunea: „Oricine poate să fie băgat la apă, numai Skumbrievici nu“. Or, Skumbrievici fusese băgat la apă. Şi încă cum! Valurile mărunte de vară aduseseră pe ţărm nu frumosul corp feminin cu cap de englez care se bărbiereşte, ci un fel de burduf diform, umplut cu muştar şi hrean.

 

În timp ce marele maestru se îndeletnicea pe mare cu pirateria, Heinrich Maria Sause, care reuşise pînă la urmă să-l prindă pe Polîhaev şi avusese cu el o discuţie foarte serioasă, ieşi de la „Hercules“ complet nedumerit. Zîmbind într-un fel ciudat, se duse la poştă şi acolo, stînd la o măsuţă înaltă acoperită cu o placă de sticlă, scrise logodnicei sale din oraşul Aachen:

„Scumpă fetiţă. Mă grăbesc să-ţi comunic o ştire îmbucurătoare. În sfîrşit, patronul meu Polîhaev mă trimite să lucrez în producţie. Dar ceea ce mă uimeşte, dragă Tillie, este că la concernul „Hercules“ asta se cheamă a băga la sticlă (sagnat w butilku). Noul meu prieten, Bomze, mi-a spus că sînt trimis în producţie ca pedeapsă. Poţi să-ţi închipui aşa ceva? Va putea oare vreodată bunul nostru prieten, Bernhard Herngross, să înţeleagă acest lucru?“

Capitolul XIX

Ştampila universală

În ziua următoare, pe la ora douăsprezece, începu să circule prin „Hercules“ zvonul că directorul se închisese cu un vizitator în sala sa cu palmieri şi de trei ore nu mai răspundea nici la bătăile în uşă ale Sernei Mihailovna, nici la telefonul interior. Herculienii făceau tot felul de presupuneri. Ei se obişnuiseră ca Polîhaev să fie dus toată ziua la braţ pe coridoare, să fie aşezat pe pervazuri sau tras sub scară, unde se rezolvau toate problemele. Se emise chiar ipoteza că şeful s-a rupt de masa salariaţilor care „tocmai au plecat“ şi a aderat la grupul influent al „pustnicilor“, care de obicei se strecoară în birourile lor dimineaţa devreme, se încuie acolo, scot receptorul din furcă şi, izolîndu-se astfel de întreaga lume, întocmesc tot felul de rapoarte.

Între timp, munca mergea înainte, hîrtiile necesitau semnături, răspunsuri şi rezoluţii. Serna Mihailovna se apropia nemulţumită de uşa lui Polîhaev şi trăgea cu urechea. De lobul urechilor mari atîrnau legănîndu-se două perle ca nişte globuleţe. Din biroul cu palmieri răzbătea o rumoare.

— Un fapt fără precedent, spuse grav secretara.

— Dar cine e la el? întrebă Bomze, care răspîndea un miros de apă de colonie amestecat cu chiftele. E vreo inspecţie?

— Nu, ţi-am mai spus. Un vizitator oarecare.

— Şi Polîhaev stă cu el de trei ore?

— Un fapt fără precedent, repetă Serna Mihailovna.

— Dar ce ne facem? începu să se frămînte Bomze. Am nevoie urgent de rezoluţia lui Polîhaev. Am întocmit un raport amănunţit, care arată că fostul sediu al societăţii „Tabla şi jambonul“ nu poate fi adaptat condiţiilor de lucru ale „Hercules“-ului. Nu pot face nimic fără rezoluţie.

Serna Mihailovna era asediată din toate părţile de funcţionari. Cu toţii ţineau în mînă hîrtii, care mai mari, care mai mici. După ce mai aşteptă o oră, răstimp în care rumoarea de dincolo de uşă nu se potoli, Serna Mihailovna se aşeză la biroul ei şi spuse cu blîndeţe:

— Bine, tovarăşi. Veniţi încoace cu hîrtiile.

Luă din dulap un suport lung de lemn, pe care se bălăngăneau 36 de ştampile cu capete groase lăcuite şi, scoţînd cu îndemînare ştampilele necesare din cuiburile lor, începu să le aplice pe hîrtiile care nu sufereau amînare.

Directorul „Hercules“-ului nu mai semna de mult hîrtiile cu propria lui mînă. În caz de nevoie, scotea dintr-un buzunar al vestei o ştampilă mică şi după ce o aburea cu dragoste, aplica în dreptul titulaturii sale un facsimil violaceu. Acest proces de muncă îi plăcea foarte mult, inspirîndu-i chiar ideea că n-ar fi rău să fixeze în cauciuc cîteva din cele mai folosite rezoluţii.

Astfel, luă fiinţă următoarea primă serie de sentinţe cauciucate:

 

„Fără obiecţii. Polîhaev.“

„De acord. Polîhaev.“

„Excelentă idee. Polîhaev.“

„A se traduce în viaţă. Polîhaev.“

 

După ce verifică în practică noul instrument, directorul „Hercules“-ului ajunse la concluzia că îi simplifică simţitor munca şi că acest sistem trebuie încurajat şi îmbunătăţit. Curînd, fu pusă în funcţiune o nouă serie de cauciucuri. De data aceasta, rezoluţiile cuprindeau mai multe cuvinte:

 

„Să i se aplice o mustrare printr-un ordin pe instituţie. Polîhaev.“

„Să i se dea un avertisment. Polîhaev.“

„Să fie mutat la periferie. Polîhaev.“

„Să fie concediat fără preaviz. Polîhaev.“

 

Lupta pe care directorul „Hercules“-ului o ducea cu Secţia gospodăriilor comunale pe chestia localului îi inspiră o nouă serie de ştampile standardizate:

 

„Nu sînt subordonat Serviciului comunal. Polîhaev.“

„Ce, au înnebunit? Polîhaev.“

„Nu-mi puneţi piedici în muncă. Polîhaev.“

„Nu sînt caraula voastră. Polîhaev.“

„Hotelul ne aparţine nouă şi basta. Polîhaev.“

„Ştiu eu manevrele voastre. Polîhaev.“

„Nu vă dau nici paturile, nici lavoarele. Polîhaev.“

 

Această serie a fost comandată în trei seturi. Se prevedea că lupta va fi îndelungată şi şeful perspicace se temea pe bună dreptate că numai un singur set de ştampile nu va face faţă.

Pe urmă, a fost comandat un set de rezoluţii pentru uzul intern al „Hercules“-ului.

 

„Întrebaţi-o pe Serna Mihailovna. Polîhaev.“

„Nu mă bateţi la cap. Polîhaev.“

„Graba strică treaba. Polîhaev.“

„Să vă ia dracu’ pe toţi! Polîhaev.“

 

Gîndirea creatoare a lui Polîhaev nu se mărginea, desigur, la latura pur administrativă. Ca om de concepţii largi, nu putea să ocolească problemele de politică curentă. Prin urmare, comandă o splendidă ştampilă universală, la al cărei text munci cîteva zile. Era o admirabilă operă în cauciuc, pe care Polîhaev putea s-o adapteze la orice împrejurare. În afara de faptul că îi permitea să ia imediat atitudine faţă de evenimente, îl mai şi scutea de oboseala de a-şi stoarce creierii de fiecare dată. Ştampila era atît de adaptabilă, încît era suficient să completezi spaţiile goale ca să obţii, oricînd, o rezoluţie la ordinea zilei:

 

„Ca răspuns la…………………………………………………..

………………………………………………………………………

noi, herculienii, într-un singur glas, vom răspunde prin:

a) îmbunătăţirea calităţii corespondenţei de serviciu,

b) creşterea productivităţii muncii,

c) intensificarea luptei cu birocraţia, funcţionarismul, nepotismul şi linguşirea,

d) lichidarea absenţelor nemotivate şi a onomasticilor,

e) reducerea cheltuielilor suplimentare pentru calendare şi portrete,

f) creşterea generală a activităţii sindicale,

g) renunţarea la a mai sărbători Crăciunul, Paştele, Rusaliile, Buna Vestire, Kurban Bairamul, Iom Kipurul, Ramazanul, Purimul şi alte sărbători religioase,

h) o luptă necruţătoare împotriva rătăcirilor, huliganismului, beţiei, lipsei de răspundere personală, ploconirii şi îngîmfării,

i) înscrierea tuturor în rîndurile asociaţiei „Jos rutina de pe scena operei“,

j) trecerea totală la consumul de soia,

k) trecerea tuturor lucrărilor de birou la alfabetul latin,

 

precum şi prin tot ce va mai fi necesar de acum înainte.

 

Spaţiul punctat îl completa Polîhaev personal, după necesităţi şi potrivit cerinţelor momentului.

Încetul cu încetul, Polîhaev se ataşă cu trup şi suflet de această rezoluţie universală şi începu s-o folosească din ce în ce mai des. Ajunse pînă acolo, încît răspundea cu ea şi la atacurile, uneltirile şi excesele propriilor săi colaboratori.

De pildă: „Ca răspuns la cererea neobrăzată a contabilului Kukuşkind de a i se plăti orele suplimentare, vom răspunde…“ Sau: „Ca răspuns la uneltirile josnice şi la atacurile mîrşave ale funcţionarului Borisohlebski, care a cerut un concediu suplimentar, vom răspunde…“ etc.

Şi la toate acestea trebuia să se răspundă imediat prin îmbunătăţirea, sporirea, intensificarea, lichidarea, reducerea, creşterea generală, renunţarea, lupta necruţătoare, înscrierea tuturor, trecerea totală, trecerea generală, precum şi prin tot ce va fi nevoie pe viitor.

Şi numai după ce îi punea astfel la punct pe Kukuşkind şi Borisohlebski, şeful folosea ştampila scurtă: „Să i se dea un avertisment. Polîhaev“. Sau: „Să fie mutat la periferie. Polîhaev“.

Cînd văzură pentru prima dată rezoluţia de cauciuc, unii herculieni se întristară. Îi speria numărul considerabil de puncte. Îi tulbura, mai ales, punctul cu privire la alfabetul latin şi la înscrierea tuturor în asociaţia „Jos rutina de pe scena operei!“. Dar totul se încheie paşnic. E adevărat că Skumbrievici nu stătuse cu mîinile în sîn şi înfiinţase în afară de asociaţia susmenţionată şi un cerc „Jos Hovanşcina!“, şi lucrurile se opriră aici.

Aşa că acum, în timp ce de cealaltă parte a uşii biroului lui Polîhaev se auzea murmurul ca de ventilator al glasurilor de dinăuntru, Serna Mihailovna lucra cu spor la expedierea afacerilor urgente. Suportul cu ştampile, aşezate după mărime, de la cea mai mică, „Fără obiecţii. Polîhaev“, pînă la cea mai mare, cea universală, semăna cu acel complicat instrument muzical de la circ, pe care un clovn în alb, cu un soare pe şezut, cîntă cu nişte beţişoare serenada lui Braga. Secretara alegea ştampilele cu textul care era, cu aproximaţie, cel mai potrivit, şi le aplica pe hîrtie. Cel mai mult folosea ştampila prudentă „Graba strică treaba“, amintindu-şi că aceasta era rezoluţia preferată a şefului.

Activitatea se desfăşura fără piedici. Cauciucul înlocuia admirabil omul. Polîhaev de cauciuc nu era cu nimic mai prejos decît Polîhaev în carne şi oase.

„Hercules“-ul se golise şi îngrijitoarele umblau în picioarele goale pe coridoare, cu găleţile cu apă murdară, plecase şi ultima dactilografă care rămăsese un ceas peste program ca să-şi bată pentru ea personal versurile lui Esenin „Aşternînd ale stihurilor rogojini aurii, aş vrea să-ţi cînt ceva duios“, Serna Mihailovna, care se plictisise de atîta aşteptare, se ridicase şi, înainte să plece acasă, se-apucase să-şi maseze pleoapele cu degetele-i reci, cînd deodată uşa de la biroul lui Polîhaev se zgudui, se deschise şi dinăuntru ieşi, cu pas leneş, Ostap Bender. Se uită somnoros la Serna Mihailovna şi îşi văzu de drum, agitînd un dosar galben, legat cu şireturi de ghete. După el apăru, de sub umbra înviorătoare a palmierilor şi a sicomorilor, Polîhaev. Serna se uită la supusul ei prieten înalt şi fără să scoată un sunet se lăsă pe perniţa pătrată care îmblînzea duritatea scaunului ei. Ce bine că funcţionarii plecaseră şi nu puteau să-şi vadă şeful în această clipă! Pe mustaţa lui spînzura, ca o păsărică pe o creangă, o lacrimă de diamant. Polîhaev clipea uimitor de repede şi-şi freca mîinile cu atîta forţă, încît ai fi zis că vrea, prin frecare, să scoată foc, după metoda folosită de sălbaticii din Oceania. El alergă după Ostap, zîmbind slugarnic şi încovoindu-se.

— Şi ce-o să se întîmple acum? îngăima el, gudurîndu-se pe lîngă Ostap, cînd pe stînga, cînd pe dreapta. Cred că n-o să mi se întîmple nimic. Hai spune-mi, scumpule, iubitule, aşa-i că n-o să mi se întîmple nimic? Pot să stau liniştit?

Voia să adauge că are nevastă, copii, că o are pe Serna, copii de la Serna şi de la încă o femeie, care locuieşte la Rostov-pe-Don, dar simţi că i se opreşte ceva în gît şi tăcu.

Văicărindu-se jalnic, îl însoţi pe Ostap pînă în hol. În clădirea rămasă pustie nu mai întîlniră decît doi oameni. La capătul unui coridor stătea Egor Skumbrievici care, cînd îl văzu pe marele maestru, îşi duse mîna la falcă şi se retrase într-o nişă. Jos, pe scară, de după fecioara de marmură cu făclia electrică în mînă se ivi contabilul Berlaga. Se înclină pînă la pămînt în faţa lui Ostap şi spuse chiar: „Bună ziua!“, dar Ostap nu răspunse la salutul viceregelui.

La ieşire, Polîhaev îl apucă pe Ostap de mînecă şi murmură:

— N-am ascuns nimic. Pe cuvînt de onoare! Pot să fiu liniştit, nu-i aşa?

— Numai o poliţă de asigurare poate da omului liniştea deplină, răspunse Ostap, fără să încetinească pasul. Asta poate să ţi-o spună orice agent care încheie asigurări pe viaţă. Personal, eu nu mai am nevoie de dumneata. Cred însă că statul se va interesa, în curînd, de persoana dumitale.

Capitolul XX

Comandorul dansează tango

Într-un mic bufet cu ape gazoase, pe a cărui firmă erau pictate nişte sifoane albastre, şedeau la o măsuţă albă Balaganov şi Panikovski. Împuternicitul cu copitele mesteca un rulou, atent să nu iasă crema pe partea cealaltă. Stingea această hrană a zeilor cu siropul verde „Fîn proaspăt“, completat cu sifon. Curierul bea chefir aducător de sănătate. În faţa lui se aliniau deja şase sticluţe goale. Preocupat, Panikovski scutura acum într-un pahar conţinutul gros al celei de a şaptea. Noua secretară le plătise în ziua aceea leafa potrivit statului semnat de Bender, şi prietenii se delectau cu răcoarea ce venea de la plăcile de piatră ale bufetului, de la răcitorul cît o casă de bani, unde se păstra nişte brînză umedă, de la buteliile cilindrice închise la culoare, cu apă gazoasă şi de la tejgheaua de marmură. O bucată de gheaţă alunecase din răcitor şi zăcea pe jos într-o băltoacă de apă. Era o plăcere să te uiţi la această bucăţică de gheaţă în comparaţie cu aspectul obositor al străzii cu foarte puţină umbră, cu trecători toropiţi de căldură şi cu cîini înnebuniţi de sete.

— Simpatic oraş Cernomorskul! spuse Panikovski, lingîndu-se pe buze. Chefirul face bine la inimă.

Declaraţia aceasta îl făcu, nu se ştie de ce, pe Balaganov să rîdă. De rîs, apăsă din greşeală pe rulou şi din el ţîşni un cîrnăcior de cremă, pe care împuternicitul abia reuşi să-l prindă din zbor.

— Ştii, Şura, că am cam început să-mi pierd încrederea în Bender, continuă Panikovski. Parcă nu procedează cum trebuie.

— Ia vezi! îl repezi ameninţător Balaganov. Nu ţi-a cerut nimeni părerea.

— Nu, vorbesc serios. Îl respect foarte mult pe Ostap Ibraghimovici: e un om şi jumătate!… Chiar şi Funt, şi doar ştii cît îl respect pe Funt, a spus despre Bender că are cap. Dar dumitale, Şura, pot să-ţi spun că Funt e un măgar! Zău, e un dobitoc. E pur şi simplu un om de nimic, un netrebnic. De Bender nu pot să spun nimic rău. Dar e ceva care nu-mi place. Şura, îţi vorbesc ca unui adevărat frate.

De la ultima convorbire cu un subinspector de la miliţia judiciară, nimeni nu-i mai vorbise lui Balaganov ca unui adevărat frate. De aceea el ascultă cu satisfacţie cuvintele curierului şi, imprudent, îl lăsă să continue.

— Ştii, Şura, şopti Panikovski, că îl respect foarte mult pe Bender, dar trebuie să-ţi spun: Bender e un măgar! Zău, e un om de nimic, un netrebnic!

— Ho, ho! făcu Balaganov prevenitor.

— Nu te grăbi cu ho-ho. Gîndeşte-te numai pe ce cheltuieşte el banii noştri. Spune! Pentru ce ne trebuie biroul ăsta idiot? De ce atîtea cheltuieli? Numai pe Funt îl plătim cu o sută douăzeci de ruble. Şi mai e şi secretara. Acum ne-a mai trimis doi indivizi, i-am văzut astăzi trecuţi pe stat şi şi-au încasat leafa. Pentru ce toate astea? Ca să fim în legalitate, zice el. Puţin îmi pasă de legalitate, dacă ne costă atîţia bani. Şi coarnele de cerb de şaizeci şi cinci de ruble! Şi călimara! Şi toate aparatele alea de făcut găuri!…

Panikovski îşi descheie haina, iar plastronul de cincizeci de copeici, care era prins cu un buton de gîtul violatorului convenţiei, sări în sus ca un sul de pergament. Dar Panikovski era atît de aprins, că nici nu băgă de seamă.

— Da, Şura. Nouă, dumitale şi mie, ne dă o leafă de mizerie, iar el se lăfăie în lux. Şi pentru ce, mă rog, a plecat în Caucaz? Cică e în deplasare. Nu cred! Panikovski nu înghite orice! Eu am alergat în port de i-am luat bilet. Bilet la clasa I, ţine cont. Filfizonul ăsta de pe Nevski nu poate să călătorească la clasa a II-a. Iată unde se duc cele zece mii de ruble ale noastre! Vorbeşte la telefon cu provincia, trimite în toată lumea telegrame fulger. Ştii dumneata cît costă fulgerele astea? Patruzeci de copeici cuvîntul. Fiecare cuvinţel costă patruzeci de copeici. Iar eu trebuie să-mi refuz o sticluţă de chefir, de care am atîta nevoie pentru sănătate. Sînt un om bătrîn şi bolnav. Îţi spun sincer: Bender nu are cap.

— Totuşi, nu te lansa aşa, spuse Balaganov şovăitor. Doar Bender te-a făcut om. Adu-ţi aminte cum alergai la Arbatov, cu gîsca. Pe cînd acum, ai slujbă, leafă, eşti un membru al societăţii.

— Nu vreau să fiu membru al societăţii! izbucni deodată Panikovski şi, coborînd glasul, adăugă: Bender al dumitale e un idiot. A început aceste cercetări tîmpite, cînd banii pot fi luaţi chiar astăzi fără nici o bătaie de cap.

Auzind aceste cuvinte, împuternicitul cu copitele uită de şeful lui iubit şi îşi trase scaunul mai aproape de Panikovski. Acesta, tot îndreptîndu-şi plastronul rebel, îi împărtăşi lui Balaganov o investigaţie cît se poate de serioasă, pe care o întreprinsese pe propriul său risc.

Panikovski, pare-se, fusese cu ochii-n patru. În ziua cînd marele maestru şi Balaganov îl urmăriseră pe Skumbrievici, Panikovski lăsase biroul cu de la sine învoire în seama bătrînului Funt, pătrunsese pe ascuns în odaia lui Koreiko şi, profitînd de absenţa stăpînului, făcuse cercetări amănunţite. Desigur că nu găsise acolo nici un ban, dar descoperise ceva şi mai bun: nişte greutăţi negre, foarte mari, de vreun pud şi jumătate fiecare.

— Uite, Şura, dumitale o să-ţi spun ca unui frate. Am descoperit secretul acestor greutăţi.

Panikovski prinse în sfîrşit capătul rebel al plastronului, îl prinse de nasturele de la pantaloni şi se uită triumfător la Balaganov.

— Ce secret poate să fie? spuse împuternicitul cu copitele dezamăgit. Nişte greutăţi obişnuite pentru gimnastică.

— Ştii, Şura, cît mult te respect, se înfierbîntă Panikovski, dar eşti un dobitoc. Greutăţile astea sînt de aur! Înţelegi? Greutăţi din aur curat! Fiecare are cîte un pud şi jumătate. Trei puduri de aur curat. Mi-am dat seama de asta de cum m-am uitat la ele, de parcă m-ar fi izbit ceva în cap. Stăteam în faţa acestor greutăţi şi rîdeam ca un nebun. Ce ticălos e Koreiko ăsta! Şi-a turnat nişte greutăţi din aur, le-a vopsit în negru şi crede că nimeni n-o să afle. Îţi spun, Şura, ca unui frate: crezi că ţi-aş fi destăinuit secretul ăsta dacă m-aş fi putut căra singur cu greutăţile alea? Dar eu sînt bătrîn şi bolnav şi ele sînt grele. Aşa că te iau părtaş ca pe un frate. Eu nu sînt Bender. Eu sînt om cinstit!

— Şi dacă nu-s de aur? întrebă fiul preferat al locotenentului, care de-abia aştepta ca Panikovski să-i spulbere cît mai repede îndoielile.

— Şi din ce sînt atunci, după părerea dumitale? întrebă ironic violatorul convenţiei.

— Da, spuse Balaganov, clipind din genele-i roşcovane, acum mi-e clar. Ia te uită, bătrîn, bătrîn, dar l-a dibuit. Ai dreptate, Bender nu face ceea ce-ar trebui să facă: scrie tot felul de hîrtiuţe, călătoreşte… O să-i dăm totuşi şi lui partea cuvenită, ce zici?

— De ce, mă rog? obiectă Panikovski. Nouă ni se cuvine tot! De-acum încolo o să trăim şi noi boiereşte, Şura. O să-mi pun dinţi de aur şi o să mă însor. Zău că mă însor, pe cuvînt de onoare!

Hotărîră să pună imediat mîna pe greutăţile preţioase.

— Plăteşte pentru chefir, Şura, spuse Panikovski. Ne socotim pe urmă.

Complotiştii ieşiră din bufet şi, orbiţi de soare, începură să hoinărească prin oraş. De nerăbdare, n-aveau astîmpăr. Se opriră îndelung pe podurile din oraş şi, cu burţile călare pe parapet, se uitară fără interes în jos, apoi la acoperişurile caselor, la străzile ce coborau spre port şi pe care autocamioanele mergeau cu prudenţă de cai. Vrăbiile grase din port ciocăneau cu ciocurile în caldarîm, urmărite de pe toate gardurile de pisici murdare. Dincolo de acoperişurile ruginite, de felinarele din podurile caselor şi de antene, se zăreau apa albastră, o şalupă gonind cu toată viteza şi un coş galben de vapor, cu o literă mare, roşie, pe el.

Din cînd în cînd, Panikovski înălţa capul şi se apuca să calculeze. Transforma pudurile în kilograme, kilogramele în zolotnici¹⁸ vechi şi de fiecare dată obţinea o cifră atît de ademenitoare, încît violatorul convenţiei nu-şi putea stăpîni un ţipăt uşor.

 

Seara, după ora zece, fraţii de lapte, încovoiaţi sub povara celor două greutăţi mari, mergeau spre Oficiul pentru colectarea coarnelor şi copitelor. Panikovski îşi ducea partea lui cu amîndouă mîinile, cu burta scoasă în afară şi gîfîind radios. Se oprea des, punea greutatea pe trotuar şi murmura: „Mă însor! Pe cuvînt de onoare că mă însor!“. Voinicul Balaganov ducea greutatea pe umăr. Din cînd în cînd Panikovski nu izbutea să cotească la colţuri, fiindcă în virtutea inerţiei greutatea îl trăgea înainte, şi atunci Balaganov îl apuca cu mîna pe care o avea liberă de gulerul hainei şi-l îndrepta pe scumpul său frate în direcţia potrivită.

În pragul biroului se opriră.

— Acum să tăiem cîte o bucăţică, zise Panikovski cu un aer preocupat, şi mîine dimineaţă o vindem. Am eu o cunoştinţă, ceasornicar, pe domnul Biberham. El o să ne dea preţul real. Nu ca ăia de la comerţul de stat cu metale, care n-o să-ţi dea niciodată cît face.

Dar, în clipa aceea, complotiştii zăriră o rază de lumină printre perdelele verzi ale biroului.

— Cine poate să fie înăuntru la ora asta? se miră Balaganov, aplecîndu-se spre broască.

La birou, în lumina puternică a lămpii de masă, şedea Ostap Bender şi scria ceva repede.

— Scriitorul! spuse Balaganov, punîndu-se pe rîs şi lăsîndu-l pe Panikovski să se uite şi el pe gaura cheii.

— Sigur, iar scrie, făcu Panikovski după ce se sătură de privit. Zău că acest om de nimic mă face să rîd. Dar unde o să tăiem greutăţile acum?

Şi, continuînd să discute cu înflăcărare că e e musai să meargă chiar a doua zi dis-de-dimineaţă să vîndă ceasornicarului Biberham două bucăţele de aur, fraţii de lapte îşi luară greutăţile şi se făcură nevăzuţi în întuneric.

Între timp, marele maestru termina biografia lui Aleksandr Ivanovici Koreiko. Căpăcelele de bronz de pe toate cele cinci căsuţe de ţară care alcătuiau călimara „Cu faţa spre sat“ fuseseră scoase. Ostap înmuia peniţa unde nimerea, se foia pe scaun şi dădea întruna din picioare pe sub masă.

Avea faţa istovită a unui jucător de cărţi care, după ce a pierdut toată noaptea, abia în zori a putut să prindă, în sfîrşit, un „sabou“ bun. O noapte întreagă a avut ghinion şi, în permanenţă, n-a putut să bată un punct. Degeaba a schimbat mesele de joc, căutînd să păcălească soarta şi să dea peste un loc norocos. Nu-i venea cartea şi pace. Degeaba fila întîi cartea de deasupra şi o trăgea apoi pe cea de dedesubt, încetişor, ca să n-o ghicească dintr-odată. Sau schimba sistemul: punea amîndouă cărţile pe marginea mesei şi le „gusta“ pe rînd, privindu-le de jos în sus. Într-un cuvînt, degeaba făcea tot ce fac jucătorii „de cabulă“ cînd le merge prost la chemin de fer. Nimic nu-i ajuta. De cele mai multe ori îi veneau figuri: valeţi, cu mustăcioarele ca nişte şnururi, dame care miroseau a flori de hîrtie şi rigi cu bărbi ca de portari. Foarte des îi intrau decari negri sau roşii. În general, i se nimereau numai porcării din astea care, oficial, se numesc „bacara“, iar neoficial, „bac“ sau „zero“. Şi abia la ora cînd candelabrele pălesc şi se sting şi cînd, sub placardele pe care scrie „Dormitul interzis“, sforăie pe scaune ghinioniştii cu gulere murdare, atunci se produce minunea. „Mîna“ începe dintr-odată să ţină, figurile şi decarii dezgustători dispar şi încep să-ţi curgă optarii şi nouarii. Jucătorul nu mai schimbă locul, nu mai filează cărţile, nu se mai uită la ele de jos în sus. Simte sub mînă o „donă“ norocoasă. Şi chibiţii se înghesuie în spatele băftosului, îl trag de mînecă şi-i şoptesc: „Nene Iura, «pasează-mi» trei ruble“. Iar el, palid şi mîndru, dă pe faţă curajos cărţile şi în strigătele: „Un «loc cu mînă», liber la masa nr. 9“ şi „Casa, trimiteţi monede de cîte 50 de copeici!“, îşi curăţă partenerii. Şi masa verde, marcată cu linii şi arcuri albe, îi apare acum veselă ca un teren de fotbal.

Ostap nu mai avea nici o îndoială. În jocul lui se produsese o cotitură.

Tot ce fusese neclar devenise limpede. Nenumăraţii oameni cu mustăcioarele ca nişte şnuruleţe şi cu bărbi de regi, cu care Ostap fusese nevoit să se întîlnească şi care lăsaseră urme în dosarul galben, legat cu şireturi de ghete, dispăruseră subit şi, pe primul plan, sfărîmînd pe toţi şi tot, apăruse mutra ca şunca de Praga, cu ochi şterşi, cu sprîncene de culoarea spicului de grîu şi cu zbîrcituri adînci, de plutonier, pe obraji.

Ostap puse punct, apăsă peste biografie tamponul cu ursuleţ de argint în loc de mîner şi începu să coasă documentele la dosar. Îi plăcea să ţină dosarele în ordine. Admiră pentru ultima oară declaraţiile, telegramele şi diferitele note informative frumos netezite. În dosar erau chiar şi fotografii şi extrase de cont. Toată viaţa lui Aleksandr Ivanovici Koreiko era acolo şi, alături de ea, palmierii, fetele, marea azurie, vaporul alb, expresurile albastre, automobilul cu geamuri sclipitoare şi Rio de Janeiro, oraşul fermecat din fundul acelui golf, unde vieţuiesc mulatri blînzi şi unde majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor umblă în pantaloni albi. În sfîrşit, marele maestru îl găsise pe individul la care visase toată viaţa.

— Şi nici măcar n-are cine să-mi aprecieze munca titanică, spuse mîhnit Ostap, ridicîndu-se de pe scaun şi legînd şireturile dosarului gros. Balaganov e foarte simpatic, dar e prost. Panikovski e doar un bătrîn caraghios. Iar Kozlevici e un înger fără aripi. Pînă în ziua de azi e perfect convins că noi colectăm coarne pentru nevoile industriei de portţigarete. Unde sînt prietenii mei, nevestele mele, copiii mei? Sper doar că stimabilul Aleksandr Ivanovici îmi va aprecia munca extraordinară şi, ţinînd seama de sărăcia mea, îmi va da cinci sute de miişoare. Deşi nu! Acum nu iau mai puţin de un milion, căci altfel blînzii mulatri n-o să mai aibă nici un respect faţă de mine.

Ostap se ridică de la birou, îşi luă minunatul dosar şi începu să se plimbe îngîndurat prin încăperea goală, ocolind maşina de scris cu accent turcesc, compostorul de bilete de tren şi aproape atingîndu-se cu capul coarnele de cerb. Cicatricea albă de pe gîtlejul lui se făcuse trandafirie. Mişcările marelui maestru încetineau treptat, picioarele, încălţate cu pantofi roşii, cumpăraţi de ocazie de la un marinar grec, începură să alunece fără zgomot pe podea. Pe neobservate, începu să se mişte cu trupul înclinat într-o parte. Cu mîna dreaptă ţinea strîns cu gingăşie la piept dosarul, parcă ar fi strîns o fată, iar mîna stîngă o ţinea întinsă în faţă. Roata norocului zbîrnîia desluşit deasupra oraşului. Scotea un sunet fin, muzical, care se transformă brusc într-o melodie uşoară, cîntată de mai multe viori la unison. Şi melodia de mult uitată, care-ţi strîngea inima, făcu să răsune toate obiectele ce se găseau în Filiala din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru colectarea coarnelor şi copitelor.

Primul dădu tonul samovarul din care căzu pe neaşteptate pe tavă un mic tăciune aprins. Şi samovarul începu să cînte:

 

Sub cerul caldei Argentine,

Unde zările-s senine…

 

Marele maestru dansa tango. Figura lui de efigie se vedea din profil. Se lăsa pe un genunchi, se îndrepta repede, se întorcea şi, călcînd uşor, luneca iarăşi înainte. Cozi invizibile de frac fluturau la piruetele neaşteptate.

Melodia o continuă maşina de scris cu î-ul turcesc:

 

…Undî zărilî-s sîninî

Iar fîmîilî divinî…

 

Şi compostorul greoi de tuci, care văzuse multe, ofta surd despre vremurile apuse:

 

Iar fîmîilî divinî

Dansează-n ritm tango!

 

Ostap dansa un tangou clasic provincial, care era în programul teatrelor de varietăţi cu douăzeci de ani în urmă, atunci cînd contabilul Berlaga purta prima sa gambetă, Skumbrievici slujea la secretariatul primăriei, Polîhaev dădea examen pentru cel mai mic grad de funcţionar public, iar preşedintele-paravan, Funt, era încă un septuagenar vioi care, împreună cu alte veste de pichet, şedea la cafeneaua Florida şi comenta cutremurătorul eveniment al închiderii Dardanelelor, pricinuită de războiul italo-turc. Şi vestele de pichet, care pe atunci aveau încă obrajii rumeni şi netezi, îşi dădeau cu părerea despre oamenii politici ai vremii. „Enver Paşa are cap! La fel şi Yuan Shikai! Purişkevici are şi el totuşi cap!“, spuneau ei. Şi încă de pe atunci afirmau că Briand are cap, fiindcă şi pe atunci era ministru.

Ostap dansa. Deasupra capului său fremătau palmieri şi zburau păsărele multicolore. Transoceanice se frecau cu bordul de cheul de la Rio de Janeiro. Pişicheri negustori brazilieni se ocupau sub ochii tuturor cu dumpingul de cafea, iar în restaurantele în aer liber tinerii localnici se distrau consumînd băuturi spirtoase.

— Parada o voi comanda eu! exclamă marele maestru.

Stinse lumina, ieşi din birou şi o luă pe drumul cel mai scurt spre strada Malaia Kasatelnaia. Picioarele firave ca de compas ale reflectoarelor se răşchirau pe cer, coborau, tăiau pe neaşteptate o bucată de casă, scoţînd în lumină un balcon sau un geamlîc, unde şedea cîte o pereche încremenită de surprindere. De după un colţ, îi ieşiră înainte, legănîndu-se şi duduind cu şenilele, două tancuri mici, cu pălăriuţe rotunde, ca nişte ciuperci. Un călăreţ, aplecîndu-se din şa, întrebă pe un trecător cum se poate ajunge mai repede în Piaţa Veche. Pe altă stradă îi tăie calea o unitate de artilerie. Ostap se strecură printre două baterii. Văzu apoi nişte miliţieni care băteau grăbiţi de poarta unei case o tăbliţă pe care scria cu litere negre: „Adăpost contra gazelor“.

Ostap se grăbea. Îl mîna din urmă tangoul argentinian. Fără să se uite în jur, intră în casa lui Koreiko şi bătu la uşa cunoscută.

— Cine-i acolo? se auzi glasul milionarului clandestin.

— O telegramă! răspunse marele maestru, făcînd cu ochiul în întuneric.

Uşa se deschise şi el intră, proptindu-se în dosar de tocul uşii.

În zori, împuternicitul şi curierul şedeau într-o rîpă departe, în afara oraşului, şi tăiau greutăţile. Nasurile le erau murdare de praf de fontă. Lîngă Panikovski zăcea pe iarbă plastronul pe care şi-l scosese, fiindcă-l stingherea la lucru. Prevăzător, violatorul convenţiei aşternuse sub greutăţi o foaie de ziar, ca să nu se piardă nici un firicel din metalul preţios.

Fraţii de lapte schimbau din cînd în cînd între ei priviri pline de importanţă şi continuau să taie cu şi mai multă vigoare. În liniştea dimineţii nu se auzeau decît şuierăturile popîndăilor şi scrîşnetul bomfaierelor încinse.

— Ce-o fi asta? exclamă deodată Balaganov oprindu-se. De trei ore tai şi tot nu dau de aur.

Panikovski nu răspunse. El se prinsese deja şi de o jumătate de oră mişca bomfaierul doar de formă.

— Ei, să mai tăiem niţel! spuse voios roşcovanul Şura.

— Sigur că da, răspunse Panikovski, căutînd să mai amîne ceasul cumplit al răzbunării.

Îşi acoperi faţa cu palma şi urmărea printre degetele resfirate cum spinarea lată a lui Balaganov se mişcă ritmic.

— Nu pricep nimic! spuse Şura, după ce termină de tăiat şi desfăcu greutatea în două jumătăţi, ca pe un măr. Ăsta nu-i aur!

— Taie, taie, îngînă Panikovski.

Dar Balaganov, ţinînd în fiecare mînă cîte o emisferă de fontă, se apropia încet de violatorul convenţiei.

— Nu te apropia de mine cu fierul ăsta! ţipă Panikovski, fugind într-o parte. Te dispreţuiesc!

Dar în clipa aceea Şura îşi făcu vînt şi, gîfîind de atîta sforţare, aruncă în intrigant una din emisfere. Auzind deasupra capului său şuieratul proiectilului, intrigantul se trînti la pămînt.

Lupta dintre împuternicit şi curier nu dură mult. Balaganov, scos din fire, călcă mai întîi în picioare, cu sete, plastronul, apoi trecu la proprietarul lui. Cu fiecare lovitură, Şura îi explica şi considerentele:

— Cine a născocit greutăţile astea? Cine a delapidat banii statului? Cine l-a înjurat pe Bender?

În afară de asta, primul născut al locotenentului îşi mai aminti cu acest prilej şi de violarea convenţiei de la Suharev, pentru care Panikovski căpătă cîţiva pumni în plus.

— O să-mi dai socoteală pentru plastron! ţipa, furios, Panikovski, apărîndu-se cu coatele. Să ştii că n-o să te iert niciodată pentru plastron! Unde mai găseşti acum de cumpărat astfel de plastroane?

În încheiere, Balaganov îi luă inamicului drept captură portofelul său vechi cu treizeci şi opt de ruble înăuntru.

— Asta-i pentru chefirul tău, năpîrcă! îi spuse el.

Se întoarseră în oraş plouaţi.

Înainte mergea Şura, furios, iar în urma lui, şchiopătînd de un picior şi văitîndu-se amarnic, se tîra Panikovski.

— Sînt un bătrîn sărac şi nefericit! se tînguia el. O să-mi dai socoteală pentru plastron. Dă-mi banii înapoi.

— Las’ că ţi-arăt eu! îi răspundea Şura fără să întoarcă capul. O să-i povestesc tot lui Bender. Aventurierule!

Capitolul XXI

Sfîrşitul „cuibului caţelor“

Varvara Ptiburdukova era fericită. Şedea la masa ei rotundă şi îşi cuprindea cu privirea gospodăria. În odaia Ptiburdikovilor era atît de multă mobilă, că aproape nu mai exista nici un locşor liber. Dar şi atît cît rămînea era suficient pentru fericire. Lampa revărsa lumină prin fereastră, pînă afară, unde o rămurică verde tremura ca o broşă de damă. Pe masă erau fursecuri, bomboane şi şalău marinat într-o cutie rotundă de tablă. Ceainicul electric acumula pe suprafaţa lui arcuită toată căldura cuibului Ptiburdukovilor. În el se reflecta şi patul, şi perdeluţele albe, şi noptiera. Se reflecta chiar şi Ptiburdukov însuşi, care şedea în faţa nevestei sale, în pijama albastră cu şnururi. Şi el era fericit. Scotea pe nas un fum gros de ţigară şi făcea din placaj, cu un fierăstrău de traforaj, un closet mic, de ţară. Munca era migăloasă. Trebuia să taie pereţii, să fixeze deasupra un acoperiş înclinat, să aranjeze instalaţia din interior, să pună geam la fereastră şi să înşurubeze, în uşă, un cîrlig microscopic. Ptiburdukov lucra cu pasiune. Socotea traforajul în lemn cea mai bună odihnă.

După ce-şi termină treaba, inginerul începu să rîdă încîntat, îşi bătu nevasta pe spinarea grasă şi caldă şi trase spre el cutioara cu şalău. Dar în clipa aceea se auzi o bătaie puternică în uşă, lampa clipi şi ceainicul alunecă de pe suportul său de sîrmă.

— Cine o fi atît de tîrziu? zise Ptiburdukov, deschizînd uşa.

Pe scară stătea Vasisuali Lohankin. Era învelit pînă la bărbie într-o pătură albă de Marsilia, de sub care i se vedeau picioarele păroase. Strîngea la piept cartea Bărbatul şi femeia, groasă şi poleită ca o icoană şi avea privirea rătăcită.

— Intră, te rog, spuse buimăcit inginerul, dîndu-se cu un pas înapoi. Varvara, ce înseamnă asta?

— Am venit la voi pe veci să m-oploşesc, răspunse Lohankin în iambi funebri. Şi sper că-n casa voastră, de toate se găsesc.

— Cum adică să te oploşeşti? întrebă Ptiburdukov, înroşindu-se la faţă. Ce doreşti, Vasisuali Andreevici?

Varvara ieşi repede pe scară.

— Saşuk! Uită-te, e în pielea goală! strigă ea. Ce s-a întîmplat, Vasisuali? Poftim intră, intraţi!

Lohankin, care era în picioarele goale, păşi pragul şi mormăind: „Nenorocire, nenorocire“, începu să umble încoace şi încolo prin odaie. Cu un capăt al cuverturii răsturnă imediat lucrarea de tîmplărie de mare fineţe a lui Ptiburdukov, care se retrase într-un colţ, simţind că această vizită nu prevesteşte nimic bun.

— Care nenorocire? îl iscodi Varvara. De ce eşti numai cu cuvertura pe tine?

— Am venit la voi pe veci, să m-oploşesc, repetă Lohankin cu o voce bovină.

Şi cu talpa-i galbenă bătea nervos toba pe podeaua curată, dată cu ceară.

— Ce-nseamnă aiurelile astea? îl repezi Varvara pe fostul ei soţ. Du-te acasă şi culcă-te. Pleacă de aici. Du-te, du-te acasă!

— S-a isprăvit cu casa, s-a dus, zise Vasisuali, continuînd să tremure. A ars pînă la temelie. Focul m-a adus aici. N-am apucat să salvez decît cuvertura şi cartea asta, care-i preferata mea. Dar dacă vă purtaţi atît de hain cu mine, plec şi las blestemul să vină în locul meu.

Clătinîndu-se îndurerat, Vasisuali se îndreptă spre uşă. Dar Varvara şi soţul ei îl reţinură. Îşi cerură iertare, îi spuseră că nu şi-au dat seama din primul moment ce s-a întîmplat şi începură să se agite. Scoaseră din dulap costumul nou al lui Ptiburdukov, rufărie şi pantofi.

În timp ce Lohankin se îmbrăca, soţii se sfătuiau pe coridor.

— Ce facem cu el? spunea în şoaptă Varvara. În orice caz nu poate să rămînă la noi peste noapte, că avem o singură odaie.

— Mă mir de tine, zise bunul inginer. Omul are un necaz şi tu te gîndeşti numai la confortul tău.

Cînd soţii se întoarseră în odaie, îl găsiră pe sinistrat stînd la masă şi mîncînd peşte marinat direct din cutia de tablă. În afară de asta, de pe poliţa bibliotecii fuseseră aruncate pe jos două volume din Rezistenţa materialelor, al căror loc îl luase Bărbatul şi femeia cu scoarţele poleite.

— Şi chiar a ars toată casa? întrebă compătimitor Ptiburdukov. Ce grozăvie!

— Dar eu mă gîndesc că poate aşa trebuia, zise Vasisuali, terminînd cina gazdei. Poate că din flăcări voi ieşi şi eu transformat?

Dar nu se transformase.

După ce terminară de vorbit despre toate, Ptiburdukovii începură să se pregătească de culcare. Lui Vasisuali i se puse o saltea pe restul acela de loc care, cu o oră înainte, li se părea suficient ca să încapă în el fericirea. Închiseră fereastra, stinseră lumina şi noaptea se furişă în odaie. Vreo douăzeci de minute stătură cu toţii în tăcere, răsucindu-se din cînd în cînd şi oftînd din greu. Apoi se auzi de pe podea şoapta plîngăreaţă a lui Lohankin:

— Varvara! Varvara! Hei, Varvara!

— Ce vrei? întrebă indignată fosta nevastă.

— De ce m-ai lăsat, Varvara?

Neprimind răspuns la această întrebare principială, Vasisuali începu să se văicărească:

— Eşti o paţachină, Varvara! Eşti o căţea! O căţea şi te dispreţuiesc…

Inginerul stătea nemişcat în pat, strîngînd pumnii şi sufocîndu-se de furie.

„Cuibul caţelor“ luase foc la douăsprezece noaptea, tocmai cînd Ostap Bender dansa tango în biroul gol, iar fraţii de lapte Balaganov şi Panikovski ieşeau din oraş, încovoiaţi sub povara greutăţilor de aur.

În şirul lung de întîmplări care precedaseră incendiul din apartamentul nr. 3, prima verigă a fost bunica nimănui. După cum ştim, ea folosea în odaia ei o lampă cu gaz, căci nu avea încredere în electricitate. După ce Vasisuali Andreevici fusese bătut, multă vreme nu se mai petrecuse în apartament nici un fel de eveniment interesant, şi mintea în veşnic neastîmpăr a şambelanului Mitrici suferea din pricina acestei inactivităţi forţate. După ce medită adînc la obiceiurile bunicii, se alarmă.

— O să dea foc la toată casa baba! bombănea el. Ce-i pasă? Ea are numai bulendre, pe cînd la mine numai pianul costă poate vreo două mii de ruble.

Ajungînd la această concluzie, Mitrici îşi asigură toate bunurile împotriva incendiului. Acum putea să fie liniştit şi se uita nepăsător cum cară bunica, sus la ea, damigeana mare cu gaz tulbure, ţinînd-o în braţe ca pe un copil. Primul care află de mişcarea prudentă al lui Mitrici a fost cetăţeanul Ghighienişvili, care o interpretă numaidecît în felul său. El se apropie de Mitrici pe coridor şi, punîndu-i mîna în piept, îi spuse ameninţător:

— Vrei să dai foc la tot apartamentul? Vrei să pui mîna pe asigurare? Crezi că Ghighienişvili e un prost? Ghighienişvili le pricepe pe toate.

Şi aprigul chiriaş se asigură şi el în aceeaşi zi pentru o sumă importantă. La aflarea acestei veşti, groaza cuprinse „Cuibul caţelor“. Liuţia Franţevna Pferd dădu năvală în bucătărie cu ochii ieşiţi din orbite.

— Ticăloşii ăştia au să ne dea foc. Faceţi ce vreţi, cetăţeni, dar eu mă duc chiar acum să mă asigur. De ars, în orice caz, o să ardem, aşa că măcar să m-aleg cu asigurarea. Nu vreau să ajung să trăiesc din pomană din cauza lor.

În ziua următoare, se asigură tot apartamentul, cu excepţia lui Lohankin şi a bunicii nimănui. Lohankin citea Rodina şi nu observa nimic, iar bunica nu credea în asigurări, după cum nu credea nici în electricitate. Nikita Preahin aduse acasă poliţa de asigurare cu chenar liliachiu şi-i cercetă îndelung, la lumină, filigranul.

— Carevasăzică, statul ne vine în ajutor? zise el pe un ton sumbru. Îi ajută pe chiriaşi? Foarte bine! Acum putem face ce vrem.

Şi, băgînd poliţa în buzunarul de la piept, Preahin se retrase în odaia lui. Cuvintele lui îi băgă în sperieţi pe locatari într-atît, încît în noaptea aceea nimeni nu mai închise ochii în „Cuibul caţelor“. Dunia îşi strîngea lucrurile în bocceluţe, iar ceilalţi chiriaşi la cîte un pat plecară să-şi petreacă noaptea pe la cunoştinţe. În timpul zilei, se supravegheau reciproc şi cărau bunurile din casă, bucată cu bucată.

Lucrurile erau clare. Casa era condamnată. Nu putea să nu ardă. Şi, într-adevăr, la douăsprezece noaptea, se aprinse dintr-odată din şase părţi.

Din casa care se umpluse deja de fum ca de la un samovar, cu licăriri de flăcări, ultimul sări afară Lohankin, învelit în cuvertura albă. Ţipa cît îl ţinea gura: „Foc! Foc!“, deşi această noutate nu mai avea cum să mire pe nimeni. Toţi locatarii „Cuibului caţelor“ erau de faţă. Preahin, beat, şedea pe cufărul său cu colţuri ghintuite şi se uita cu o privire tîmpă la ferestrele din care zburau scîntei, spunînd: „Ce vrem, aia facem“. Ghighienişvili îşi mirosea, scîrbit, mîinile care puţeau a gaz şi, de fiecare dată, după ce le mirosea, le ştergea de pantaloni. O coloană de foc izbucni pe un oberliht şi, azvîrlind scîntei, se întinse sub cornişa de lemn. Plesni primul geam şi se sparse cu zgomot. Bunica nimănui începu să urle îngrozitor.

— Patruzeci de ani a stat casa asta în picioare, explica sfătos Mitrici, plimbîndu-se prin mulţime. A rezistat sub toate regimurile, era o casă bună. Şi iată, sub cel sovietic a ars. Asta e trista realitate, cetăţeni!

Contingentul de femei din „Cuibul caţelor“ se strînsese grămadă şi nu-şi lua ochii de la flăcări. Acum ţîşneau pe toate ferestrele limbi de foc ca din nişte guri de tun. Uneori focul dispărea şi atunci casa întunecată părea că se dă înapoi, ca tunul după tragere. Şi din nou, norul galben-roşu ieşea iar pe ferestre, luminînd ca de sărbătoare fundătura Limonnîi. Se făcu cald. Lîngă casă nu se mai putea sta şi toată societatea se mută pe trotuarul de peste drum.

Numai Nikita Preahin moţăia pe cufăr în mijlocul străzii. Deodată sări în sus, desculţ şi îngrozit.

— Fraţi creştini! exclamă el, sfîşiindu-şi cămaşa. Cetăţeni!

Se îndepărtă de foc, se băgă în mulţime şi, strigînd cuvinte cu neputinţă de înţeles, începu să arate cu mîna spre casa care ardea. În mulţime intră panica.

— Au uitat un copil înăuntru, spuse cu convingere o femeie cu pălărie de pai.

Lumea se adună în jurul lui Nikita, care îi împingea pe toţi şi căuta să-şi croiască drum spre casă.

— E pe pat! ţipa Preahin înnebunit. Dă-mi drumul, n-auzi?

Pe faţă îi curgeau lacrimi de foc. Îi dădu una în cap lui Ghighienişvili, care încerca să-l oprească din drum, se repezi în curte, de unde apăru peste un minut ducînd o scară.

— Opriţi-l! strigă femeia cu pălărie de pai. O să ardă de viu.

— La o parte! urla Nikita Preahin, sprijinind scara de zid şi îmbrîncind tinerii din mulţime care căutau să-l apuce de picioare. N-o să-l las să piară. Îmi arde sufletul.

Dădea din picioare şi se căţăra pe scară, îndreptîndu-se spre fereastra de la etaj, de unde ieşeau trîmbe de fum.

— Înapoi! ţipau oamenii din mulţime. De ce te caţeri? O să arzi!

— E pe pat! continua să strige Nikita. O „gîscă“¹⁹ întreagă, un sfert de rachiu. Ce, o să o las să se piardă, cetăţeni pravoslavnici?

Cu o extraordinară îndemînare, Preahin se agăţă de marginea ferestrei şi într-o clipă dispăru, înghiţit de vîrtejul de aer. Ultimele sale cuvinte fură: „Ce vrem, aia facem!“. În fundătură se făcu linişte, o linişte întreruptă doar de clopotul şi sunetele de trompetă ale pompierilor care pătrunseră în goană în curte, îmbrăcaţi în costume de pînză de azbest, cu centuri late, albastre.

O clipă după ce Nikita Preahin săvîrşi singura faptă eroică din viaţa sa, o bîrnă cuprinsă de flăcări se desprinse de casă şi se prăbuşi la pămînt. Acoperişul se fărîmă trosnind şi căzu înăuntrul clădirii. Spre cer se ridică o coloană de flăcări, parcă din casă s-ar fi tras o ghiulea spre lună.

Astfel dispăru apartamentul nr. 3, cunoscut mai mult drept „Cuibul caţelor“.

Deodată, în fundătură se auzi tropot de copite. În lumina vîlvătăilor trecu într-o birjă inginerul Talmudovski. Pe genunchi ţinea o valiză împestriţată de etichete. Săltînd uşor la hopuri, inginerul se apleca mereu spre birjar şi ţipa:

— N-o să mai pun piciorul aici cît oi trăi. Ce, ăsta-i salariu? Mînă mai repede, birjar!

Şi, cît ai clipi, spinarea lui masivă luminată de flăcări şi de făcliile pompierilor dispăru după colţ.

Capitolul XXII

Parada o voi comanda eu

— Mor de plictiseală, spuse Ostap. Stăm de vorbă de numai două ore şi m-am săturat de persoana dumitale în aşa hal, de parcă te-aş cunoaşte de o viaţă întreagă. Cu o fire atît de îndărătnică e bine să fii milionar în America. La noi, milionarul trebuie să fie mai înţelegător.

— Eşti nebun! răspunse Aleksandr Ivanovici.

— Nu mă insulta, spuse Bender cu blîndeţe. Sînt fiu de supus turc şi, prin urmare, urmaşul ienicerilor. Dacă mă insulţi, nu te cruţ. Ienicerii nu cunosc îndurarea nici faţă de femei, nici faţă de copii, nici faţă de milionarii sovietici clandestini.

— Pleacă de-aici, cetăţene! spuse Koreiko pe un tonul birocratului de la „Hercules“. E aproape trei noaptea şi vreau să dorm. Mîine trebuie să mă duc la serviciu devreme.

— Aşa e, aşa e, am uitat! exclamă Ostap. Nu poţi întîrzia la slujbă. S-ar putea să te concedieze fără preaviz. Şi leafa pe două săptămîni nu-i de colo: douăzeci şi trei de ruble! Cu spiritul dumitale de economie, ai putea să trăieşti şase luni cu banii ăştia.

— Asta nu-i treaba dumitale. Lasă-mă în pace. Mă auzi? Cară-te!

— Dar spiritul ăsta de economie te va duce la pieire. Bineînţeles că ar fi periculos să scoţi la lumină milioanele. Dar dumneata exagerezi. Te-ai gîndit ce se va întîmpla cînd, în sfîrşit, îţi vei putea cheltui banii? Abstinenţa e un lucru periculos! O cunoştinţă de-a mea, Ernestina Iosifovna Poincaré, profesoară de franceză, n-a pus în gură, în viaţa ei, nici pic de alcool. Şi ce crezi? La o serată, i s-a oferit un păhărel de coniac. I-a plăcut atît de mult, încît a băut toată sticla şi a înnebunit chiar acolo, la masă. Şi astfel a rămas pe lume o profesoară de franceză mai puţin. Acelaşi lucru ţi s-ar putea întîmpla şi dumitale.

— În definitiv, ce dracu’ vrei de la mine?

— Ce a vrut şi un prieten de-al meu din copilărie, Kolea Osten-Baken, de la o prietenă de-a mea, tot din copilărie, frumoasa poloneză Inga Zajonc. A vrut dragostea ei. Şi eu tot dragostea dumitale o vreau. Vreau ca dumneata, cetăţene Koreiko, să prinzi dragoste pentru mine şi, ca dovadă a simpatiei dumitale, să-mi înmînezi un milion de ruble.

— Ieşi afară! spuse Koreiko nu prea tare.

— Ei vezi? Iar ai uitat că sînt urmaş al ienicerilor.

Spunînd aceste cuvinte, Ostap se ridică de pe scaun. Acum stăteau faţă în faţă. Koreiko era încruntat şi în ochi îi scăpărau fulgere. Marele maestru zîmbea prietenos, arătîndu-şi dinţii albi, cît boabele de porumb. Adversarii se apropiară de lampa de pe masă şi umbrele lor uriaşe se întinseră pe perete.

— Ţi-am spus de o mie de ori, zise Koreiko stăpînindu-se, că n-am nici un fel de milioane şi nici n-am avut. M-ai înţeles? E! Şi-acu, şterge-o! O să fac plîngere împotriva dumitale.

— N-o să faci nici o plîngere, îi replică Ostap cu subînţeles. De plecat, pot să plec, dar nici n-o să apuc să ies bine pe strada asta a dumitale, Malaia Kasatelnaia, că o să alergi plîngînd după mine şi-o să-mi lingi tălpile de ienicer, implorîndu-mă să mă întorc.

— Şi de ce anume o să te implor?

— Fiindcă o să mă implori. Sau, cum îi plăcea să spună prietenului meu Vasisuali Lohankin, fiindcă aşa trebuie. Aici, în acest dosar, stă dreptatea poporului. Iat-o!

Marele maestru puse pe masă dosarul şi desfăcînd încet şireturile de ghete, continuă:

— Numai că aş vrea să ne punem de acord de la început. Fără excese! Nu trebuie să mă strîngi de gît, nu trebuie să te arunci pe fereastră şi, mai ales, nu trebuie să mori de vreun atac de cord. Dacă-ţi trece prin cap să mori aici, subit, mă vei pune într-o situaţie idioată. Se vor pierde roadele unei munci îndelungate şi conştiincioase. Şi acum, hai să stăm de vorbă. Nu mai e un secret că dumneata nu mă iubeşti. Şi nu voi obţine niciodată de la dumneata ceea ce a obţinut Kolea Osten-Baken de la Inga Zajonc, prietena mea din copilărie. De aceea, nu-mi voi pierde vremea cu oftaturi zadarnice şi nu te voi cuprinde de talie. Consideră serenada încheiată. Balalaicile, guslele şi harfele aurite au amuţit. Am venit la dumneata ca o persoană juridică la o altă persoană juridică. Uite aici un pachet de trei-patru chile. E de vînzare şi costă un milion de ruble, tocmai milionul pe care din zgîrcenie nu vrei să mi-l dăruieşti. Cumpără-l!

Koreiko se aplecă peste masă şi citi pe dosar: „Cazul Aleksandr Ivanovici Koreiko. Deschis la 25 iunie 1930. Închis la 10 august 1930“.

— Ce aiureală mai e şi-asta? exclamă împricinatul, desfăcînd braţele dezarmat. Ce blestem pe capul meu! Mai întîi vii la mine cu nişte bani, acum cu un dosar. E de-a dreptul ridicol.

— Ei, ce zici, cumperi? o ţinea pe-a lui marele maestru. Preţul e rezonabil. Pentru un chil de informaţii excelente din domeniul comerţului ilicit cer numai 300.000 de ruble.

— Ce informaţii mai sînt acolo? întrebă brutal Koreiko întinzînd mîna spre spre dosar.

— Cît se poate de interesante, răspunse Ostap, dîndu-i politicos mîna la o parte. Informaţii despre a doua şi principala dumitale viaţă şi care se deosebeşte izbitor de prima, de aceea de 46 de ruble lunar de la „Hercules“. Prima dumitale viaţă o cunoaşte toată lumea. De la zece pînă la patru, în slujba puterii sovietice. Dar despre cea de-a doua viaţă a dumitale, cea de la patru pînă la zece, nu ştiu decît eu. Ai priceput situaţia?

Koreiko nu răspunse. Cutele de plutonier-maior de pe obrazul lui erau în umbră.

— Nu, spuse apăsat marele maestru, dumneata nu te tragi din maimuţă, ca toţi cetăţenii, ci din vacă. Eşti greu de cap, exact ca un mamifer paricopitat. Asta ţi-o spun eu, ca specialist în coarne şi copite. Aşadar, încă o dată: dumneata ai, după informaţiile mele, vreo şapte-opt milioane. Dosarul se vinde cu un milion. Dacă nu-l cumperi, îl duc imediat în altă parte. Acolo n-o să mi se dea nici o copeică pe el, dar dumneata vei fi un om terminat. Ţi-o spun ca de la persoană juridică la persoană juridică. Eu voi rămîne tot un poet sărac şi un bigam ca şi înainte, dar mă va consola pînă la moarte gîndul că am salvat societatea de un mare bandit.

— Arată-mi dosarul, spuse Koreiko îngîndurat.

— Nu te agita, zise Ostap, deschizîndu-l. Parada o voi comanda eu. Ai fost înştiinţat de lucrul acesta, la timp, printr-o telegramă. Acum, parada a început şi, după cum poţi să constaţi, o comand eu.

Aleksandr Ivanovici aruncă o privire pe prima filă din dosar şi, văzîndu-şi fotografia lipită acolo, zîmbi schimonosit şi spuse:

— Tot nu pricep ce vrei de la mine. Mă uit numai aşa, din curiozitate.

— Şi eu tot din curiozitate o fac, declară marele maestru. Ei, hai să începem, mînaţi de acest sentiment, care în fond e un sentiment nevinovat. Domnilor juraţi, Aleksandr Ivanovici Koreiko s-a născut… Dar putem să trecem peste copilăria fericită. În acele vremuri inocente, micuţul Saşa încă nu se ocupa cu jaful comercial. Apoi vine adolescenţa trandafirie. Să mai sărim o filă. Iată şi tinereţea, începutul vieţii. Aici ne putem opri. De curiozitate. Prima arestare. Fila a şasea din dosar…

Ostap întoarse fila a şasea şi citi cuprinsul filelor şapte, opt şi aşa mai departe, pînă la fila douăsprezece inclusiv.

— Şi iată, domnilor juraţi, prin faţa ochilor dumneavoastră tocmai s-au perindat primele afaceri mari ale clientului meu, printre care: comerţ cu medicamente ale statului în timpul foametei şi al epidemiei de tifos, precum şi o activitate în domeniul aprovizionării, de pe urma căreia a dispărut fără urmă un tren întreg cu alimente, ce se îndrepta spre regiunea Volgăi, lovită de foamete. Toate aceste fapte, domnilor juraţi, ne interesează strict din pură curiozitate.

Ostap vorbea în stilul dezgustător al unui avocat prerevoluţionar, care, după ce se cramponase de un cuvinţel, nu-l mai lăsa şi-l plimba cu el în toate cele zece zile cît ţinea un proces mare.

— De asemenea nu este lipsită de interes apariţia clientului meu la Moscova, în 1922…

Figura lui Aleksandr Ivanovici continua să rămînă impasibilă, dar cu mîinile căuta fără rost, pe masă, de parcă ar fi fost orb.

— Daţi-mi voie, domnilor juraţi, să vă pun o întrebare. Din curiozitate, desigur. Ce venit pot să aducă unui om două butoaie obişnuite, pline cu apă de la robinet? Douăzeci de ruble? Trei ruble? Opt copeici? Nu, domnilor juraţi! Lui Aleksandr Ivanovici ele i-au adus patru sute de mii de ruble aur, virgulă, zero zero copeici. E drept că butoaiele acestea purtau un nume expresiv: Artelul meşteşugăresc de produse chimice „Revanşa“. Dar să mergem mai departe. Filele 42-53. Locul acţiunii: o mică republică inocentă. Cer albastru, cămile, oaze şi filfizoni cu tichii aurii. Clientul meu ajută la construirea unei centrale electrice. Subliniez: ajută. Uitaţi-vă la faţa lui, domnilor juraţi!…

Ostap, care se lăsase antrenat de pledoarie, se întoarse spre Aleksandr Ivanovici şi-l arătă cu degetul. Dar nu izbuti să descrie cu mîna arcul acela lin pe care îl desenau înainte avocaţii, căci clientul îi prinse pe neaşteptate braţul în zbor şi, fără să scoată o vorbă, începu să i-l răsucească. Totodată, domnul client avea de gînd să-l strîngă de gît pe domnul avocat cu cealaltă mînă. Timp de o jumătate de minut adversarii se luptară, tremurînd de încordare. Cămaşa lui Ostap se descheie şi i se văzu tatuajul de pe piept. Napoleon continua să ţină în mînă halba de bere, dar era atît de roşu, de parcă, între timp, se cherchelise de-a binelea.

— Nu face presiuni asupra psihicului meu! spuse Ostap, desprinzîndu-se de Koreiko şi trăgîndu-şi răsuflarea. Aşa nu merge.

— Ticălosule! Ticălosule! şoptea Aleksandr Ivanovici. Ce ticălos!

Se aşezase pe jos, încovoindu-se de durere de pe urma bătăliei cu descendentul ienicerilor.

— Şedinţa continuă! rosti Ostap, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi, după cum vedeţi, domnilor juraţi, gheaţa s-a spart. Clientul a încercat să mă omoare. Desigur, tot din curiozitate copilărească. Voia numai să afle ce se găseşte în interiorul corpului meu. Mă grăbesc să-i satisfac această curiozitate. Aici, înăuntru, se află o inimă nobilă şi foarte sănătoasă, plămîni excelenţi şi un ficat fără urme de pietre. Vă rog să treceţi acest amănunt în procesul-verbal. Iar acum, să ne continuăm jocul, cum spunea redactorul unei reviste umoristice, deschizînd şedinţa obişnuită şi uitîndu-se sever la colaboratorii săi.

Jocul nu-i plăcu deloc lui Aleksandr Ivanovici. Deplasarea din care Ostap se întorsese mirosind a vin nou şi a miel lăsase urme serioase în dosar, printre care copia unei sentinţe pronunţate în lipsă, planurile faimosului combinat filantropic copiate pe calc, extrase din „contul de profit şi pierdere“, precum şi fotografii ale defileului electric şi ale unor regi ai cinematografului.

— Şi, în sfîrşit, domnilor juraţi, cea de-a treia etapă a activităţii bătăiosului meu client: o muncă modestă de conţopist la „Hercules“ – pentru societate, şi o intensă activitate comercială clandestină – pentru propriul său suflet. Tot numai din simplă curiozitate vom menţiona diverse activităţi ca: speculă cu valută, cu pietricele şi cu alte obiecte consistente de primă necesitate. Şi, în sfîrşit, să ne oprim asupra unei serii de societăţi pe acţiuni care explodează de la sine şi poartă diverse denumiri bombastice impertinent-cooperatiste: „Intensivnik“, „Cedrul muncitor“, „Ajutorul fierăstraielor“ şi „Tăietorul de lemne din sud“. Şi toate acestea le învîrtea nu domnul Funt, prizonierul capitalului privat, ci clientul meu.

Rostind aceste cuvinte, marele maestru îl arătă din nou cu mîna pe Koreiko şi descrise în aer acel arc de mare efect, de mult plănuit.

Apoi, Ostap ceru, în expresii pompoase, imaginarului tribunal permisiunea de a-i pune inculpatului cîteva întrebări şi, după ce aşteptă, din politeţe, să treacă un minut, începu:

— N-a avut cumva inculpatul anumite afaceri în afara serviciului cu un anume Berlaga de la „Hercules“? N-a avut. Aşa e! Dar cu un anume Skumbrievici de la „Hercules“? Nici cu el. Admirabil! Dar cu Polîhaev de la „Hercules“?

Milionarul conţopist tăcea.

— Nu mai am întrebări. Uf! Am obosit şi mi-e foame. Spune-mi, te rog, Aleksandr Ivanovici! N-ai cumva vreo chiftea rece în sîn? Nu? Uimitoare sărăcie, mai ales dacă ţinem seama de considerabila sumă pe care ai stors-o, cu ajutorul lui Polîhaev, de la preabunul „Hercules“. Iată declaraţiile scrise chiar de mîna lui Polîhaev, singurul om de la „Hercules“ care ştia cine se ascunde sub masca conţopistului cu leafă de patruzeci şi şase de ruble. Dar nici el n-a înţeles cu adevărat cine eşti dumneata. Dar eu ştiu. Da, domnilor juraţi, clientul meu a păcătuit. Acest lucru este dovedit. Îmi voi permite totuşi să vă cer să fiţi îngăduitori în cazul lui, cu condiţia însă ca el să-mi cumpere dosarul. Am terminat.

Spre sfîrşitul pledoariei marelui maestru, Aleksandr Ivanovici se linişti. Cu mîinile în buzunarele pantalonilor săi subţiri, se apropie de fereastră. Abia se crăpa de ziuă şi clopoţeii tramvaielor răsunau în oraş.

De cealaltă parte a gardului, treceau cei de la OSOAVIAHIM, ţinînd pe umeri puştile strîmb, de parcă ar fi dus nişte sape. Pe cornişa acoperită cu tablă de zinc, se plimbau nişte porumbei, lipăind cu picioruşele lor roşii şi alunecînd mereu. Aleksandr Ivanovici, care se învăţase cu economia, stinse lampa de masă şi spuse:

— Aşadar, dumneata îmi trimiteai telegramele alea idioate?

— Eu, răspunse Ostap. „Încărcaţi portocale butoaie, fraţii Karamazov“. Ce, e rău?

— Cam stupide.

— Dar cerşetorul pe jumătate cretin? întrebă Ostap, simţind că parada a izbutit. Nu era grozav?

— Golănii! Şi cartea despre milionari la fel. Iar cînd ai venit la mine, costumat în miliţian din Kiev, mi-am dat seama imediat că eşti un găinar. Din păcate, am greşit. Altfel m-aţi fi găsit pe dracu’.

— Da, ai greşit. Calul are patru picioare şi tot se poticneşte, după cum a spus Inga Zajonc la o lună după ce s-a căsătorit cu prietenul meu din copilărie, Kolea Osten-Baken.

— Mă rog, jaful îl mai înţeleg. Dar greutăţile? De ce mi-ai furat greutăţile?

— Care greutăţi? N-am furat nici un fel de greutăţi.

— Ţi-e ruşine să recunoşti. Oricum ai făcut o groază de prostii.

— Se poate, răspunse Ostap. Nu sînt înger. Am şi lipsuri. Da am flecărit prea mult cu dumneata. Mă aşteaptă mulatrii. Cînd pot să primesc banii?

— Da, banii, făcu Koreiko. Cu banii e o mică încurcătură. Dosarul e bun, nimic de zis, şi merită să fie cumpărat, dar calculînd veniturile mele ai scăpat complet din vedere cheltuielile şi pierderile directe. Un milion e o sumă absurdă.

— La revedere, răspunse Ostap pe un ton rece. Şi te rog să mai stai pe acasă numai o jumătate de oră. Va veni să te ia un admirabil cupeu cu gratii.

— Nu aşa se fac afacerile, zise Koreiko cu un zîmbet de negustor.

— Poate, oftă Ostap, dar ştii, eu nu sînt om de finanţe, sînt un artist liber-profesionist şi un filosof rece.

— Dar pentru ce vrei să-mi iei banii? Eu i-am cîştigat, pe cînd dumneata…

— Eu nu doar am muncit. Am şi suferit. După discuţiile cu Berlaga, Skumbrievici şi Polîhaev, mi-am pierdut încrederea în omenire. Oare încrederea în omenire nu merită un milion de ruble?

— Merită, merită, îl linişti Aleksandr Ivanovici.

— Prin urmare, mergem la tezaur? întrebă Ostap. Că tot veni vorba! Unde îţi ţii numerarul? Presupun că nu la casa de economii!

— Să mergem! răspunse Koreiko. O să vezi acolo.

— E departe? începu să se agite Ostap. Să chem o maşină?

Dar milionarul refuză să meargă cu maşina, declarînd că nu e departe şi că e mai bine să nu se facă prea multă paradă. El îl lăsă politicos pe Bender să treacă înainte şi ieşi luînd de pe masă un pacheţel înfăşurat în hîrtie de ziar. Coborînd scara, Ostap fredona: „Sub cerul cald al Argentinei…“.

Capitolul XXIII

Inimă de şofer

Pe stradă Ostap îl luă pe Alexander Ivanovici la braţ şi ambii maeştri porniră repede spre gară.

— Ştii că eşti mai cumsecade decît am crezut, zise prietenos Bender. Şi bine faci. De bani trebuie să te desparţi uşor, fără văicăreli.

— Pentru un om bun nu-ţi pare rău nici de un milion, răspunse conţopistul, ciulind urechile să audă ceva.

Cînd cotiră pe strada Mehring, răsună un urlet de sirenă în tot oraşul. Era un sunet prelung, ondulat şi trist. Cînd, într-o noapte ceţoasă, marinarii aud astfel de sunete, nu se mai simt în apele lor şi, nu se ştie de ce, le vine să ceară spor de salariu pentru serviciu primejdios. Sirena continua să urle. I se alăturară claxoane de pe uscat şi alte sirene mai îndepărtate şi mai triste. Deodată, trecătorii grăbiră pasul, de parcă i-ar fi gonit din urmă o ploaie torenţială. În acelaşi timp, toţi surîdeau satisfăcuţi şi se uitau la cer. Vînzătoarele de seminţe, nişte bondoace bătrîne, fugeau cu burţile pe-afară, în zgomotul paharelor ce zăngăneau în coşurile lor de paie. Adolf Nikolaevici Bomze trecu strada în goană, pieziş, reuşind să ajungă cu bine de partea cealaltă şi să dispară pe uşa rotativă a „Hercules“-ului. Un pluton de miliţieni, călări pe cai de toate culorile, trecu în galop. O clipă se zări o maşină a Crucii Roşii. Strada rămase deodată pustie. Ostap observă că departe, în faţă, dincolo de fosta cafenea Florida, se agită o herghelie de veste de pichet. Fluturîndu-şi ziarele, canotierele şi panamalele, bătrînii o luară la fugă prin mijlocul străzii. Dar n-apucară să ajungă la colţ, cînd se auzi o salvă asurzitoare de artilerie; vestele de pichet îşi aplecară capetele, se opriră şi imediat începură să alerge în direcţia opusă. Poalele hainelor lor de şantung se umflau în vînt.

Comportamentul vestelor de pichet îl amuză pe Ostap. În timp ce le admira gesturile şi săriturile surprinzătoare, Aleksandr Ivanovici desfăcu pachetul luat de acasă.

— Ce bătrîni scîrboşi! Comici de operetă! spuse Ostap, întorcîndu-se spre Koreiko.

Dar Koreiko dispăruse. În locul lui, pe marele maestru îl privea o mutră hidoasă cu ochelari de scafandru şi trompă de cauciuc, la capătul căreia se bălăbănea un cilindru de tablă de culoare kaki. Ostap se miră atît de tare, încît sări în sus.

— Ce figuri sînt astea? spuse el ameninţător, întinzînd mîna spre masca de gaze. Cetăţene client, te chem la ordine.

Dar în clipa aceea îl înconjură un grup de cetăţeni, cu măşti identice. Cine să-l mai poată descoperi pe Koreiko printre cîteva boturi identice de cauciuc? Ţinîndu-şi strîns dosarul, Ostap începu să examineze picioarele monştrilor, dar cînd i se păru că distinge pantalonii prăpădiţi ai lui Aleksandr Ivanovici, cineva îl luă de subsuori şi un glas îndrăzneţ îi spuse:

— Tovarăşe! Eşti otrăvit!

— Cine e otrăvit? strigă Ostap, căutînd să se smulgă din mîinile respectivului. Daţi-mi drumul!

— Tovarăşe, eşti otrăvit cu gaze! repetă vesel sanitarul. Ai nimerit într-o zonă contaminată. Vezi, acolo e o bombă cu gaze.

Într-adevăr, pe caldarîm se afla o lădiţă din care se ridica un fum gros. Pantalonii suspecţi ajunseră între timp departe. Ostap îi zări pentru ultima oară între două trîmbe de fum şi apoi nu-i mai văzu. Marele maestru tăcea şi se lupta cu furie să scape. Dar acum îl ţineau şase măşti.

— În afară de asta, mai eşti şi rănit de o schijă la braţ. Nu te înfuria, tovarăşe! Fii conştient! Ştii doar că acum se execută manevre. Acum te pansăm şi te ducem în adăpostul contra gazelor.

Marele maestru nu pricepea nici în ruptul capului că orice rezistenţă e inutilă. Jucătorul care în zori dăduse peste un „sabou“ norocos şi îi impresionase pe toţi cei de la masă pierduse tot, pe neaşteptate, în zece minute, în favoarea unui tînăr care trecuse pe-acolo din curiozitate. Şi acum nu mai e palid şi victorios, şi nu mai e înconjurat de chibiţi care îi cerşesc cîţiva bănuţi ca să-şi încerce norocul. Se va duce pe jos acasă.

De Ostap se apropie în fugă o comsomolistă cu o cruce roşie pe şorţ. Scoase dintr-o geantă de pînză pansamente şi vată şi, încruntîndu-se ca să nu izbucnească în rîs, îi bandajă braţul pe deasupra, peste mînecă. După ce îndeplini actul de caritate, fata rîse şi fugi la rănitul următor, care îi întinse docil piciorul. Ostap fu cărat spre o targă. Acolo se iscă o nouă încăierare, în timpul căreia trompetele se bălăbăneau, iar primul sanitar, însărcinat cu ordinea, continua să trezească în Ostap conştiinţa şi alte virtuţi civice cu glasul său puternic de lector.

— Fraţilor! mormăia marele maestru, în timp ce era legat cu curelele de targă. Anunţaţi-l, fraţilor, pe răposatul meu tată, supus turc, că fiul lui iubit, fost specialist în coarne şi copite, a căzut ca un viteaz pe cîmpul de luptă.

Ultimele cuvinte ale celui căzut pe cîmpul de luptă fură numai cîntec:

— Dormiţi în pace, vulturi temerari! Ciocîrlie, ciocîrlie, păsărică mititică…

După asta pe Ostap îl duseră cu targa. Acesta amuţi, cu ochii aţintiţi la cer, unde începuse harababura. Ghemotoace luminoase de fum se rostogoleau fibroase ca nişte inimi. Avioane străvezii, de celuloid, treceau la mare înălţime, scoţînd un duduit sonor, parcă ar fi fost legate între ele cu fire de fier. În intervalele scurte dintre o salvă de tun şi alta sirenele continuau să urle.

Ostap avea să mai îndure încă o umilinţă, în timp ce îl cărau pe lîngă „Hercules“. La ferestrele celor trei etaje ale instituţiei forestiere funcţionarii stăteau şi priveau afară. Toată secţia financiară şedea pe pervazuri. Lapidus-junior îl speria pe Kukuşkind, prefăcîndu-se că vrea să-i facă vînt în jos. Berlaga făcu ochii mari şi salută targa. La o fereastră de la primul etaj, avînd ca fundal palmierii, stăteau îmbrăţişaţi Polîhaev şi Skumbrievici. Cînd îl văzură pe Ostap legat, începură să-şi spună ceva în şoaptă şi închiseră repede fereastra.

În faţa firmei „Adăpostul contra gazelor nr. 84“, sanitarii se opriră, îl ajutară pe Ostap să se dea jos de pe targă şi, întrucît acesta încercă din nou să se smulgă, sanitarul însărcinat cu ordinea se văzu nevoit să facă din nou apel la conştiinţa lui.

Adăpostul era amenajat în demisolul unei case, transformat în club. Era un demisol lung şi luminos, cu un tavan de grinzi, pe care erau legate cu sîrmă modele de avioane militare şi poştale. În capătul încăperii, se afla o scenă mică, pe al cărei fundal erau desenate două ferestre albastre cu lună şi stele şi o uşă cafenie. Lîngă peretele pe care scria: „Nu vrem război, dar sîntem gata de ripostă“, se înghesuia toată herghelia vestelor de pichet. Pe scenă se plimba un conferenţiar în tunică verde care, uitîndu-se nemulţumit la uşa pe unde intrau mereu noi grupuri de otrăviţi, rostea apăsat, milităreşte:

— Prin caracterul efectului lor, substanţele toxice de luptă se împart în asfixiante, lacrimogene, general-toxice, vezicante, iritante etc. Printre substanţele toxice lacrimogene putem menţiona cloropicrina, bromura de benzil, bromacetona, cloracetofenona…

Ostap îşi plimbă privirea posomorîtă de la conferenţiar spre auditoriu. Tinerii se uitau în gura oratorului sau luau note pe nişte carneţele, sau se înghesuiau lîngă panoul cu piese de armă. În rîndul al doilea, stătea singură o fată cu înfăţişare de sportivă, care privea îngîndurată la luna de pe scenă.

„Drăguţă fată, se gîndi Ostap. Păcat că n-am timp. La ce s-o fi gîndind? Fără îndoială că nu la bromura de benzil. Of, of, of! Cînd te gîndeşti că azi-dimineaţă aş fi putut să fug cu o fată ca asta undeva, în Oceania, pe insula Fiji, sau pe nişte insule ale Asociaţiei locatarilor, sau la Rio de Janeiro.“

Cînd îşi aduse aminte de Rio, pe care-l pierduse, Ostap începu să se agite ca un leu în cuşcă prin adăpost.

Vestele de pichet, patruzeci la număr, îşi reveniseră din şoc, îşi îndreptaseră gulerele scrobite şi acum discutau aprins despre pan-Europa, despre Conferinţa navală a celor trei puteri şi despre gandhism.

— Aţi auzit? îi spunea o vestă alteia. Gandhi a sosit la Dandi.

— Gandhi are cap! oftă celălalt. Şi Dandi are cap.

Se iscă altă dispută. Unele veste susţineau că Dandi e un oraş şi deci nu poate avea cap. Alţii căutau, cu o încăpăţînare nebună, să dovedească contrariul. În cele din urmă, cu toţii căzură de acord că în zilele următoare Cernomorskul va fi proclamat oraş liber.

Conferenţiarul se strîmbă din nou, fiindcă uşa se deschise şi în încăpere intrară cu zgomot alţi doi otrăviţi: Balaganov şi Panikovski. Atacul cu gaze îi surprinsese pe cînd se întorceau din expediţia nocturnă. De la munca depusă cu greutăţile erau murdari ca nişte cotoi poznaşi. Cînd îl văzură pe comandor, fraţii lăsară ochii în jos.

— Ce-i cu voi, aţi fost la o onomastică la vreun arhiereu? îi întrebă acru Ostap.

Se temea să nu fie luat la întrebări despre cazul Koreiko, de aceea încruntă furios sprîncenele şi trecu el la atac.

— Ei, fraţilor meseriaşi, ce-aţi mai făcut?

— Pe cuvînt de onoare, spuse Balaganov ducînd mîna la inimă, Panikovski a pus totul la cale.

— Panikovski! exclamă sever Ostap.

— Pe cuvînt de onoare! exclamă violatorul convenţiei. Doar dumneata ştii, Bender, ce mult te respect! Astea-s figurile lui Balaganov.

— Şura! făcu Ostap şi mai sever.

— Cuum poţi să-l crezi? întrebă cu reproş împuternicitul cu copitele. Chiar îţi închipui că eu aş fi luat greutăţile astea fără aprobarea dumitale?

— Aşadar, voi aţi luat greutăţile? strigă Ostap. Pentru ce?

— Panikovski a spus că sînt de aur.

Ostap se uită la Panikovski. Abia atunci băgă de seamă că acesta nu mai are sub haină plastronul de cincizeci de copeici şi că pieptul i-a rămas descoperit, expus în toată goliciunea lui la lumina zilei. Fără să mai spună nici un cuvînt, marele maestru se trînti pe un scaun şi începu să se scuture, vîslind prin aer cu inimile. Din gîtlej îi erupseră nişte bubuituri vulcanice, din ochi începură să-i curgă lacrimi, şi un rîs, în care se făcea simţită toată oboseala din timpul nopţii, toată dezamăgirea încercată în lupta cu Koreiko, atît de lamentabil parodiată de fraţii de lapte, un rîs înfiorător răsună în adăpost. Vestele de pichet tresăriră, iar conferenţiarul începu să vorbească şi mai tare şi mai clar despre substanţele toxice de luptă.

Rîsul îl mai înţepa încă pe Ostap cu mii de ace ca de apă minerală, dar el se simţea acum împrospătat şi întinerit, ca un om trecut prin toate instanţele frizeriei: şi amiciţia cu briciul, şi întîlnirea cu foarfeca, şi ploicica de apă de colonie, ba chiar şi periuţa specială pentru netezirea sprîncenelor. Un val de apă lăcuită de ocean plescăi din nou în inima sa şi la întrebarea lui Balaganov, cum merg treburile, răspunse că totul merge strună, dacă nu punem la socoteală fuga neaşteptată a milionarului într-o direcţie necunoscută.

Fraţii de lapte nu dădură atenţia cuvenită vorbelor lui Ostap. Erau bucuroşi că scăpaseră atît de uşor din povestea cu greutăţile.

— Uită-te acolo, Bender, o vezi pe domnişoara aia? spuse împuternicitul cu copitele. Cu ea se plimba Koreiko întotdeauna.

— Prin urmare, asta este Zosia Siniţkaia? exclamă Ostap accentuînd fiecare cuvînt. Într-adevăr, se poate spune că e chiar ca-n romanţă: La bal, în forfotă, deodată…²⁰

Ostap îşi făcu drum spre scenă, îl opri politicos pe orator şi, aflînd de la el că vor mai fi ţinuţi în captivitate încă un ceas jumătate-două, îi mulţumi şi se aşeză chiar lîngă scenă, alături de Zosia. După cîtva timp, fata nu se mai uita la fereastra pictată. Rîzînd necuviincios de tare, căuta să-şi smulgă pieptenele din mîinile lui Ostap. În ce-l priveşte pe marele maestru, vorbea fără încetare, judecînd după mişcările buzelor.

În adăpostul contra gazelor mai fu adus şi inginerul Talmudovski. El se apăra cu două valize. Fruntea-i roşie era udă de sudoare şi lucea ca o clătită.

— Nu pot să fac nimic, tovarăşe! îi spunea sanitarul însărcinat cu ordinea. Manevre! Ai nimerit într-o zonă contaminată.

— Dar eu mergeam cu trăsura! ţipa furios inginerul. Cu tră-su-ra! Mă grăbesc să ajung la gară în interes de serviciu!

— Tovarăşe, fii conştient!

— De ce trebuie să fiu conştient, dacă eu mergeam cu trăsura! striga indignat Talmudovski.

Într-atît stăruia asupra acestui fapt, de parcă mersul cu trăsura l-ar face pe pasager imun şi ar lipsi cloropicrina, bromacetona şi bromura de benzil de proprietăţile lor toxice nocive. Nu se ştie cîtă vreme s-ar mai fi ciondănit Talmudovski cu cei de la OSOAVIAHIM, dacă în adăpost n-ar fi intrat un nou cetăţean otrăvit, care, judecînd după pansamentul de la cap, era şi rănit. Cînd Talmudovski îl zări pe noul oaspete, tăcu şi, cît ai clipi, se topi în mulţimea vestelor de pichet. Dar omul cu bandaj la cap observă imediat silueta corpolentă a inginerului şi se duse glonţ la el.

— În sfîrşit, te-am prins, inginer Talmudovski! spuse el pe un ton sinistru. Pe ce bază ai părăsit uzina?

Talmudovski se uită în toate părţile cu ochii lui mici, de porc mistreţ. Văzînd că nu are unde să fugă, se aşeză pe valize şi-şi aprinse o ţigară.

— Mă duc la el, la hotel, tună omul cu capul bandajat şi mi se spune că a plecat. Cum adică, a plecat, întreb eu, dacă a sosit abia ieri şi, potrivit contractului, e obligat să lucreze un an de zile? Nu, zice, şi-a luat valizele şi a plecat la Kazan. Mă gîndeam că gata, s-a isprăvit, că iarăşi va trebui să umblăm după un specialist, dar iată că l-am prins: priviţi-l cum stă şi fumează. Îţi schimbi locul de muncă cum ţi-ai schimba mănuşile, inginer Talmudovski! Distrugi producţia!

Inginerul sări de pe valize şi strigînd: „Dumneata distrugi producţia!“, îl prinse pe demascator de talie, îl duse într-un colţ şi începu să bîzîie la el ca un muscoi. În curînd, se auziră de acolo crîmpeie de fraze: „Cu o leafă ca asta…“, „N-ai decît să te duci să cauţi“, „Şi banii de deplasare?“. Omul cu bandaj la cap se uita melancolic la inginer.

Conferenţiarul terminase cu îndrumările şi, în încheiere, arăta cum trebuie folosită masca de gaze; uşile adăpostului se deschiseseră şi vestele de pichet, ţinîndu-se una de alta, o luaseră la fugă spre cafeneaua Florida. Talmudovski îl îmbrîncise pe urmăritorul său şi, văzîndu-se în libertate, striga după un birjar; numai marele maestru continua să pălăvrăgească cu Zosia.

— Ce femina! spuse cu invidie Panikovski, ieşind cu Balaganov în stradă. Ah, dacă greutăţile ar fi fost de aur! Pe cuvînt de onoare că m-aş fi însurat cu ea!

Auzind că se pomeneşte de greutăţile cu bucluc, Balaganov îi dădu lui Panikovski un ghiont puternic cu cotul. Taman la momentul potrivit. În uşa adăpostului apăru Ostap cu femina la braţ. Îşi luă îndelung rămas bun de la Zosia, privind-o, languros, în ochi. Zosia zîmbi pentru ultima dată şi plecă.

— Ce-ai vorbit cu ea? întrebă Panikovski bănuitor.

— Nimic, fleacuri, răspunse Ostap. E! Şi acum, voinicii mei, la treabă! Trebuie să găsim clientul.

Panikovski fu trimis la „Hercules“, Balaganov – acasă la Aleksandr Ivanovici. Ostap începu să colinde gările. Dar milionarul conţopist parcă intrase în pămînt. La „Hercules“, fişa lui nu fusese scoasă de pe tabloul de pontaj; acasă nu se întorsese, iar în timpul atacului cu gaze plecaseră din gări opt trenuri de distanţă lungă. De altfel, nici Ostap nu se aşteptase la alt rezultat.

— În definitiv, spuse el cam trist, nu-i un cap de ţară. În China, de pildă, e cam greu să găseşti pe cineva, fiindcă are o populaţie de patru sute de milioane. La noi însă e foarte uşor: nu sînt decît o sută şaizeci de milioane. Deci e de trei ori mai uşor decît în China. Numai bani să ai. Or, noi avem.

Cu toate acestea, Ostap ieşi de la bancă ţinînd în mînă doar treizeci şi patru de ruble.

— Asta-i tot ce-a mai rămas din cele zece mii, spuse el cu nespusă tristeţe. Şi eu care credeam că mai avem în cont curent vreo şase-şapte mii… Cum de s-a întîmplat aşa? Era atît de plăcut, colectam coarne şi copite, viaţa era încîntătoare, globul pămîntesc se învîrtea special pentru noi şi deodată… A, pricep! Cheltuielile suplimentare! Cheltuielile de reprezentare au mîncat toţi banii.

Şi se uită la fraţii lui cu o privire plină de mustrare. Panikovski ridică din umeri, parcă ar fi vrut să spună: „Ştii doar, Bender, ce mult te respect! Dar am spus întotdeauna că eşti un măgar!“. Balaganov îşi trecu năucit degetele prin plete şi întrebă:

— Şi ce ne facem?

— Cum ce?! strigă Ostap. Dar Oficiul pentru colectarea coarnelor şi copitelor? Dar inventarul? Numai pentru călimara „Cu faţa spre sat“ orice instituţie va da bucuroasă o sută de ruble! Şi maşina de scris?! Şi perforatorul, coarnele de cerb, birourile, bariera, samovarul?! Toate astea se pot vinde. În plus, avem în stoc şi dintele de aur al lui Panikovski. E desigur mai mic decît greutăţile, dar reprezintă totuşi o moleculă de aur, de adevărat metal nobil.

În faţa biroului, prietenii se opriră. Prin uşa deschisă răzbăteau glasurile tinere, leonine, ale studenţilor de la Şcoala medie tehnică de zootehnie, întorşi din deplasare, bombănitul somnoros al lui Funt şi încă nişte glasuri necunoscute de başi şi baritoni, cu un timbru evident agronomic.

— Avem de-a face cu o infracţiune! ţipau practicanţii. Noi ne-am mirat de la început. În toată campania s-au colectat numai douăsprezece kilograme de coarne de calitate inferioară.

— O să vă dăm pe mîna justiţiei! duduiau başii şi baritonii. Unde e directorul filialei? Unde e împuternicitul cu copitele?

Balaganov începu să tremure.

— Biroul şi-a dat obştescul sfîrşit, şopti Ostap. Nici aici nu mai e nevoie de noi. Noi vom merge pe un drum scăldat în soare, în timp ce Funt va fi dus într-o casă de cărămidă roşie, la ferestrele căreia, dintr-un ciudat capriciu al arhitectului, sînt prinse nişte gratii groase.

Ex-directorul filialei nu greşea. Nici n-apucaseră bine îngerii căzuţi să se îndepărteze de birou, că auziră în urmă huruitul unei birje. În birjă mergea Funt. Semăna perfect cu un bunic cumsecade, care după ce s-a pregătit îndelung, pleacă la un nepot căsătorit. Numai că pe scară stătea un miliţian, care îl ţinea pe bătrîn de spatele cocîrjat.

— Funt a stat mereu la răcoare, auziră antilopienii vocea joasă şi surdă a bătrînului, cînd trăsura trecu pe lîngă ei.

— Funt a stat la răcoare şi sub Alexandru al II-lea Eliberatorul, şi sub Alexandru al III-lea Pacificatorul, şi sub Nicolae al II-lea cel Sîngeros, şi sub Aleksandr Feodorovici Kerenski…

Şi, ca să nu piardă şirul ţarilor şi avocaţilor, Funt îndoia un deget după altul.

— Ei, ce ne facem acum? întrebă Balaganov.

— Vă rog să nu uitaţi că trăiţi în aceeaşi epocă cu Ostap Bender, zise melancolic marele maestru. Să nu uitaţi că el are o valijoară fermecată în care se găseşte tot ce trebuie pentru procurarea banilor de buzunar. Hai acasă la Lohankin.

În fundătura Limonîi îi aştepta o nouă lovitură.

— Dar unde-i casa? exclamă Ostap. Că doar aseară aici era o casă!

Dar casa nu mai era. „Cuibul caţelor“ nu mai exista. Pe grinzile pîrjolite de foc se plimba un inspector de la asigurări. Găsind în curtea din spate un bidon de gaz gol, îl mirosi şi clătină din cap bănuitor.

— Ei, şi acum ce ne facem? întrebă Balaganov, zîmbind speriat.

Marele maestru nu răspunse. Era abătut de pierderea valijoarei. Arsese săculeţul fermecat în care se aflau turbanul indian, afişul A sosit marele preot, halatul de medic, stetoscopul… Şi ce nu mai era acolo?!

— Iată, rosti în sfîrşit Ostap, soarta se joacă cu omul, iar omul cîntă la trompetă.

Porniră pe străzi palizi, dezamăgiţi, prostiţi de durere. Trecătorii îi îmbrînceau şi ei nici măcar nu înjurau. Panikovski, care înălţase din umeri încă din clipa cînd aflase de dezastrul de la bancă, rămăsese aşa. Balaganov îşi răsucea pletele roşcovane şi ofta amărît. Bender mergea în urma tuturor, cu ochii în pămînt şi fredonînd maşinal: „S-au dus zilele dulcilor petreceri, s-au dus. Ţinteşte, micul meu zuav, hai sus!“. În starea aceasta sufletească ajunseră la han. În fund, sub un şopron, se zărea, galbenă, „Antilopa“. Pe prispa hanului şedea Kozlevici care, încîntat, sorbea ceai fierbinte din farfurioară. Avea faţa roşie, ca o oală de argilă. Era în culmea fericirii.

— Adam! spuse marele maestru, oprindu-se în faţa şoferului. Nu ne-a mai rămas nimic. Sîntem nişte cerşetori, Adam! Fii bun, primeşte-ne! Ne prăpădim.

Kozlevici se ridică în picioare. Comandorul stătea în faţa lui, umil şi sărac, cu capul descoperit. Ochii lui Adam Kazimirovici, ochii aceia luminoşi de polonez, se umplură de lacrimi. Coborî treptele şi-i îmbrăţişă, pe rînd, pe toţi membrii echipajului.

— Taxiul e liber! spuse el, înghiţindu-şi lacrimile de milă. Vă rog să urcaţi.

— Dar poate va trebui să plecăm departe, foarte departe, grăi Ostap. Poate la capătul pămîntului, sau poate şi mai departe. Gîndeşte-te!

— Mergem unde vreţi! răspunse credinciosul Kozlevici. Taxiul e liber.

Panikovski plîngea cu faţa în pumni şi murmura:

— Ce inimă! Pe cuvînt de onoare! Ce inimă!

Capitolul XXIV

Vremea era prielnică pentru dragoste

Panikovski nu găsea decît cuvinte de dezaprobare pentru tot ce făcu marele maestru în zilele care urmară mutării lor la han.

— Bender e nebun! spunea el lui Balaganov. O să ne distrugă cu totul.

Şi într-adevăr în loc să caute să întindă cît mai mult de ultimele treizeci şi patru de ruble, rezervîndu-le exclusiv pentru ale gurii, Ostap se duse la o florărie şi cumpără cu treizeci şi cinci de ruble un emoţionant buchet de trandafiri, mare cît un rond de flori. Rubla ce-i lipsea o luă de la Balaganov. Între flori puse un bileţel: „Auzi cum bate inima mea largă?“. Balaganov primi ordin să ducă florile Zosiei Siniţkaia.

— Ce faci? întrebă Balaganov agitînd buchetul. Ce e cu luxul ăsta?

— Aşa trebuie, Şura, aşa trebuie, răspunse Ostap. N-am ce face! Am o inimă largă, ca de viţel. Şi apoi, oricum ăştia nu sînt bani. Ne trebuie o idee.

După aceasta, Ostap se urcă în „Antilopa“ şi-l rugă pe Kozlevici să-l ducă afară din oraş.

— Am nevoie să filosofez în singurătate asupra tuturor celor petrecute, spuse el, şi să fac pronosticurile necesare pentru viitor.

Toată ziua credinciosul Adam îl plimbă pe drumurile albe de pe ţărmul mării, pe lîngă casele de odihnă şi sanatoriile unde cei veniţi în concediu îşi lipăiau papucii, izbeau cu ciocanele în bilele de crochet sau săreau în faţa plaselor de volei. Firele de telegraf scoteau nişte sunete ca de violoncel. Vilegiaturistele cărau în sacoşe de pînză vinete şi pepeni galbeni. Tineri cu batiste pe părul ud de la baia în mare se uitau obraznic în ochii femeilor şi le făceau complimente, din garnitura completă pe care o are fiecare locuitor al Cernomorskului sub douăzeci şi cinci de ani. Dacă treceau două vilegiaturiste, tinerii ziceau, urmărindu-le cu privirea: „Ah, ce drăguţă e cea de la margine!“. Şi rîdeau cu poftă, amuzaţi de faptul că vilegiaturistele nu puteau să stabilească în nici un fel căreia dintre ele i se adresa complimentul. Dacă întîlneau însă o singură vilegiaturistă, glumeţii se opreau ca loviţi de trăsnet şi plescăiau multă vreme din buze, prefăcîndu-se mistuiţi de amor. Tînăra vilegiaturistă roşea, trecea în fugă strada, scăpînd vinetele, ceea ce-i făcea pe crai să rîdă în hohote.

Ostap stătea întins pe jumătate pe pernele tari ale „Antilopei“ şi se gîndea. De la Polîhaev sau Skumbrievici nu putea să ciupească nimic, deoarece plecaseră în concediu. Contabilul nebun Berlaga nu conta, căci de la el nu se aştepta să stoarcă mare lucru. Or, planurile lui Ostap şi inima lui largă îi cereau să mai stea la Cernomorsk. Deocamdată îi era şi lui greu să stabilească cît va dura această şedere.

Auzind un glas cunoscut, venit ca de dincolo de mormînt, Ostap aruncă o privire spre trotuar. În umbra şirului de plopi, păşea la braţ o pereche care nu mai era tînără. Soţii se îndreptau pesemne spre plajă. În urma lor, se tîra Lohankin care ducea o umbrelă de damă şi un coş de unde scotea capul un termos şi atîrna un cearşaf de baie.

— Varvara, spunea el tărăgănat, ascultă-mă!

— Ce mai vrei, nenorocirea mea? întrebă Ptiburdukova, fără să se întoarcă.

— Să te am vreau, Varvara!…

— Ce ticălos! făcu Ptiburdukov, de asemenea fără să se întoarcă.

Ciudata familie dispăru în praful stîrnit de „Antilopa“.

Cînd praful se depuse pe pămînt, Bender zări pe fundalul mării şi al unui parter de flori un studio mare de sticlă. La poalele scării de onoare, şedeau nişte lei de ipsos cu boturile murdare. Din studio venea un miros tulburător de esenţă de pere. Ostap adulmecă aerul şi-l rugă pe Kozlevici să oprească. Coborî din maşină şi începu să aspire pe nări mirosul înviorător al esenţei.

— Cum de nu mi-a venit de la început ideea asta?! mormăi el, învîrtindu-se pe lîngă intrare.

Se uită la firma Studioul cinematografic nr. 1 din Cernomorsk, mîngîie leul care păzea scara pe coama lui caldă, şi după ce spuse „Golconda“, se întoarse repede înapoi, la han.

Toată noaptea şezu la pervaz şi scrise la lumina unei lămpi cu gaz. Vîntul care intra pe fereastră răvăşea filele scrise, iar peisajul care i se deschidea în faţa ochilor nu era prea atrăgător. Luna delicată lumina un palat oarecare. Hanul respira, fremăta şi sforăia în somn. Cai invizibili tropăiau prin colţuri întunecoase. Speculanţii mărunţi dormeau în căruţe, culcaţi pe marfa lor de două parale. Un cal lăsat liber rătăcea prin curte, călcînd cu grijă peste hulube, tîrînd după el căpăstrul şi băgîndu-şi botul prin căruţe, în căutare de orz. Se apropie şi de fereastra scriitorului, îşi puse capul pe pervaz şi se uită trist la Ostap.

— Hai, du-te murgule, îi spuse marele maestru. Asta nu-i o treabă pentru mintea ta.

Cînd se crăpă de ziuă şi hanul începu să se trezească, iar printre căruţe umbla un băieţaş cu o găleată cu apă, strigînd piţigăiat: „Cine vrea să-şi adape caii?“, Ostap îşi termină lucrarea, scoase din „Dosarul Koreiko“ o foaie curată de hîrtie şi aşternu pe ea titlul:

 

 

GÎTUL

Film de lungmetraj

Scenariu de O. Bender

 

 

La Studioul cinematografic nr.1 din Cernomorsk domnea o harababură cum se întîlneşte numai la bîlciurile de cai, şi anume în momentul cînd toată lumea încearcă să pună mîna pe un hoţ de buzunare.

La intrare şedea un portar. Tuturor celor care intrau le cerea cu severitate permisul, şi chiar dacă nu i se arăta, tot îi lăsa să intre. Nişte oameni cu băşti bleumarin se ciocneau cu alţii în salopete de muncitori, alergau în sus pe numeroasele scări şi imediat se năpusteau în jos, pe aceleaşi scări. În hol descriau un cerc, se opreau o secundă, se uitau zăpăciţi înaintea lor şi iarăşi o porneau în sus atît de repede, de parcă ar fi fost bătuţi la spate cu nuiele ude. La goana aceasta nebună participau toţi: asistenţii, consultanţii, experţii, administratorii, regizorii cu aghiotanţii lor, tehnicienii de lumini, regizorii de montaj, scenaristele în vîrstă, responsabilii cu virgulele şi păstrătorii marelui sigiliu de fontă.

Ostap, care începuse să se plimbe prin studioul cinematografic cu pasul său obişnuit, îşi dădu repede seama că nu se poate încadra defel în această lume care se învîrtea ca o morişcă. Nimeni nu-i răspundea la întrebări, nimeni nu se oprea.

— Trebuie să ne adaptăm metodelor inamicului, îşi spuse Ostap.

Schiţă un uşor pas alergător şi simţi imediat o uşurare. Izbuti chiar să schimbe vreo două cuvinţele cu o aghiotantă. Văzînd aşa, marele maestru începu să alerge cît de repede putea şi observă că a prins ritmul. Alerga acum cot la cot cu secretarul literar.

— Am un scenariu! strigă Ostap.

— Ce fel? întrebă secretarul literar, alergînd mai departe în trap săltat.

— Bun! răspunse Ostap, luîndu-i-o înainte secretarului cu jumătate de corp.

— Te întreb, ce fel? Mut sau sonor?

— Mut.

Zvîrlind uşor înainte picioarele încălţate în ciorapi groşi, secretarul literar i-o luă înainte lui Ostap la turnantă şi strigă:

— Nu ne interesează!

— Cum adică, nu vă interesează? întrebă marele maestru, trecînd de la trap la galop.

— Uite-aşa! Cinematograful mut nu mai există. Adresează-te sunetiştilor.

Amîndoi se opriră o clipă, se uitară buimaci unul la celălalt şi o luară la fugă în direcţii opuse. După cinci minute, Bender, fluturînd manuscrisul, alerga iarăşi, de data aceasta în compania a doi consultanţi trăpaşi.

— Am un scenariu! le spuse Ostap, răsuflînd greu.

În acelaşi pas de trap, consultanţii se întoarseră spre Ostap.

— Ce fel de scenariu?

— Sonor.

— Nu ne interesează, răspunseră consultanţii, mărind viteza.

Marele maestru greşi din nou pasul şi începu să galopeze ca să nu rămînă de ruşine.

— Cum adică, nu vă interesează?

— Păi uite-aşa, nu ne interesează. Cinematograful sonor încă nu există.

După o jumătate de oră de trap zelos, Bender pricepu situaţia delicată de la Studioul cinematografic nr. 1 din Cernomorsk, şi anume că nu se mai făceau filme mute, fiindcă venise era cinematografului sonor, dar încă nu se făceau nici filme sonore, din pricina unor lipsuri organizatorice, legate de lichidarea erei cinematografului mut.

În toiul zilei de lucru, cînd alergătura asistenţilor, consultanţilor, experţilor, administratorilor, regizorilor, aghiotantelor, tehnicienilor de lumini, scenariştilor şi păstrătorilor marelui sigiliu de fontă ajunsese la viteza trăpaşului de curse Krepîş²¹, celebru la vremea lui, se răspîndi un zvon că undeva, într-un birou, e cineva care proiectează de urgenţă cinematograful sonor. Ostap dădu năvală cu toată viteza într-un birou mare şi se opri uimit de liniştea ce domnea acolo. La masă şedea într-o parte un omuleţ, cu o bărbuţă de beduin şi ochelari de aur cu şnur. Aplecat, se căznea să-şi scoată pantoful din picior.

— Bună ziua, tovarăşe! rosti cu glas tare marele maestru.

Dar omul nostru nu-i răspunse. Îşi scoase pantoful şi începu să scuture nisipul din el.

— Bună ziua! repetă Ostap. Am adus un scenariu.

Omul cu bărbuţa de beduin îşi puse tacticos pantoful în picior şi începu să-şi lege şireturile fără să scoată un cuvînt. După ce termină şi treaba asta, se întoarse la hîrtiile lui şi, închizînd un ochi, începu să mîzgălească nişte litere mici.

— De ce taci? urlă Bender cu atîta putere, încît telefonul de pe masa cineastului zdrăngăni.

Abia atunci cineastul ridică capul, se uită la Ostap şi spuse:

— Te rog, vorbeşte mai tare. Nu aud.

— Scrie-i bileţele, îl sfătui un consultant într-o vestă pestriţă, care trecea în goană pe acolo. E surd.

Ostap se aşeză la masă şi scrise pe un petec de hîrtie: „Eşti specialist în cinematograful sonor?“.

— Da, răspunse surdul.

„Am adus un scenariu sonor. Se numeşte Gîtul, tragedie populară în şase părţi“, scrise repede Ostap.

Surdul se uită la bileţel prin ochelarii lui de aur şi zise:

— Admirabil! O să te antrenăm imediat în muncă. Avem nevoie de forţe proaspete.

„Sînt bucuros să-mi dau concursul. Care sînt condiţiile în ce priveşte avansul?“, scrise Bender.

— Gîtul este tocmai ceea ce ne trebuie! îi răspunse surdul. Aşteaptă puţin aici. Mă întorc imediat. Să nu pleci nicăieri, într-un minut sînt înapoi.

Surdul luă cu el scenariul filmului de lung metraj şi ieşi din cameră.

— O să te băgăm în echipa de sunet! strigă el, dispărînd pe uşă. Mă întorc într-un minut.

Ostap aşteptă un ceas şi jumătate, dar surdul nu se mai întorcea. Abia după ce ieşi pe scară şi se încadră în ritmul general, Ostap află că surdul plecase de mult cu maşina şi nu se mai întoarce în ziua aceea. Şi că de fapt nici nu se mai întoarce deloc, deoarece a fost mutat pe neaşteptate la Uman, ca să ducă muncă culturală printre cărăuşi. Lucrul cel mai grav era însă că surdul plecase şi cu scenariul filmului de lung metraj Gîtul. Marele maestru se desprinse din cercul alergătorilor, care-şi măreau viteza, şi se aşeză pe o bancă, sprijinindu-se de umărul portarului care şedea tot acolo.

— De pildă, eu! zise deodată portarul, continuînd, pesemne, un gînd care-l frămînta de mult. Ajutorul de regizor, Terentiev, mi-a spus să-mi las barbă. O să joci, mi-a zis, rolul lui Nabucodonosor sau al lui Baltazar într-un film care nu mai ştiu cum se cheamă. Şi mi-am lăsat, după cum vezi, un bărboi de patriarh! Vorba e, ce mai fac acum cu barba asta? Ajutorul de regizor zice că n-o să mai existe filme mute, iar în cele sonore eu nu pot să joc că n-am o voce plăcută. Şi stau aşa, cu barba asta, ca un ţap, ptiu, fir-ar al dracului să fie! S-o rad, mi-e milă, s-o port, mi-e ruşine. Şi, uite aşa, păcatele mele, mă chinuiesc.

— Dar la voi nu se turnează filme? întrebă Bender revenindu-şi treptat în fire.

— Ce să se turneze? răspunse demn portarul barbăcot. Anul trecut s-a turnat un film mut, din viaţa romanilor, şi nici pînă astăzi nu s-au terminat procesele cu matrapazlîcurile.

— Şi-atunci de ce aleargă cu toţii? se informă marele maestru, arătînd spre scară.

— Ei, nu aleargă chiar toţi, îi spuse portarul. Tovarăşul Suprugov nu aleargă. E om serios. Mă tot bate gîndul să mă duc la el, să văd cum o să mi se plătească pentru barbă: pe stat sau cu dispoziţie de plată separată…

Auzind cuvintele „dispoziţie de plată“, Ostap se duse la Suprugov. Portarul nu minţise. Într-adevăr, Suprugov nu alerga de la un etaj la altul, nu purta beretă de vînător alpin şi nici măcar pantaloni golf de import. Îţi făcea plăcere să-ţi odihneşti privirea asupra persoanei sale.

Îl primi extrem de rece pe marele maestru.

— Sînt ocupat, spuse el cu un glas ca de păun. Pot să-ţi acord numai două minute.

— E mai mult decît suficient, începu Ostap. Scenariul meu, Gîtul…

— Treci la subiect, zise Suprugov.

— Scenariul Gîtul…

— Spune clar, ce vrei?

— Gîtul…

— Mai scurt. Cît ţi se cuvine?

— Un surd mi-a…

— Tovarăşe! Dacă nu-mi spui imediat cît ţi se cuvine, te poftesc afară. N-am timp.

— Nouă sute de ruble, murmură marele maestru.

— Trei sute! i-o reteză categoric Suprugov. Încasează-i şi pleacă. Şi să ţii seama că mi-ai răpit în plus un minut şi jumătate.

Cu un scris lăbărţat, Suprugov scrise un bileţel către contabilitate, i-l dădu lui Ostap şi se repezi la telefon.

Ieşind de la contabilitate şi băgînd banii în buzunar, Ostap spuse:

— Nabucodonosor are dreptate. Există un singur om serios în această instituţie şi acela e Suprugov.

Între timp alergătura pe scări, învîrtitul în cerc, ţipetele ascuţite şi gîfîitul de la Studioul cinematografic nr.1 din Cernomorsk atinseseră cota maximă. Aghiotantele îşi arătau colţii. Nişte ajutori de regizori duceau un ţap negru, entuziasmaţi de cît e de fotogenic. Consultanţii, experţii şi păstrătorii sigiliului se izbeau unul de altul şi rîdeau răguşit. Trecu în goană o curieră cu un pămătuf. Marele maestru avu chiar la un moment dat impresia că unul dintre asistenţii aspiranţi, cu pantaloni albaştri, se ridicase în zbor deasupra mulţimii şi, ocolind candelabrul, se aşezase pe o cornişă.

În acel moment, se auzi bătaia ceasului din hol.

„Bang!“, bătu orologiul.

Studioul de sticlă fu instantaneu zguduit de un vuiet general. Asistenţii, consilierii, experţii, regizorii de montaj se rostogoleau pe scări. La ieşire se iscă o încăierare.

„Bang! Bang!“, bătea ceasul.

De prin colţuri începu să se lase liniştea. Dispărură păstrătorii marelui sigiliu, responsabilii cu virgulele, administratorii şi aghiotantele. Curiera fu zărită pentru ultima dată.

„Bang!“, bătu ceasul pentru a patra oară.

În studio nu mai era nimeni. Numai la uşă, agăţat cu buzunarul de la haină de clanţa de alamă, se zbătea, se văicărea jalnic şi scormonea cu copitele pardoseala de marmură un asistent aspirant în pantaloni albaştri.

Ziua de lucru se terminase.

Dinspre aşezarea de pescari de pe ţărm se auzi un cocoş cîntînd.

 

Cînd casa „Antilopei“ se completă cu banii luaţi de la studioul cinematografic, prestigiul comandorului, care pălise puţin după fuga lui Koreiko, crescu din nou. Panikovski căpătă o mică sumă pentru chefir şi făgăduiala de a primi nişte dinţi de aur. Lui Balaganov Ostap îi cumpără o haină şi, ca adaos la aceasta, un portofel de piele care scîrţîia ca o şa. Deşi portofelul era gol, Şura îl tot scotea şi se uita înăuntru. Kozlevici primi cincizeci de ruble ca să cumpere benzină.

Antilopienii duceau o viaţă pură, morală, aproape rustică. Îl ajutau pe responsabilul hanului să facă ordine şi se puseră la curent cu preţurile la orz şi la smîntînă. Panikovski ieşea uneori în curte, deschidea preocupat gura primului cal care îi ieşea în cale, îl căuta la dinţi şi murmura: „Bun armăsar“, deşi avea în faţă o iapă.

Numai comandorul dispărea zile întregi, iar cînd îşi făcea apariţia la han, era vesel şi distrat. Şe aşeza lîngă prietenii săi, care beau ceai în geamlîcul murdar ca un grajd, punea picior peste picior şi spunea cu glas dulce:

— E oare, într-adevăr, minunată viaţa, Panikovski, sau doar mi se pare?

— Pe unde arzi gazul de pomană? îl întreba, gelos, violatorul convenţiei.

— Bătrîne! Fata asta nu-i de dumneata, îi răspunse Ostap.

Balaganov rîdea complice şi-şi contempla portofelul cel nou, iar Kozlevici zîmbea cu înţeles pe sub mustăţi de controlor. Nu o dată îi plimbase pe comandor şi pe Zosia pe şoseaua de pe litoral.

Vremea era prielnică pentru dragoste. Vestele de pichet susţineau că un august ca ăsta n-a mai fost de pe timpul cînd oraşul era porto-franco. Noaptea scotea la iveală un cer senin telescopic, iar ziua împingea spre oraş valurile răcoritoare ale mării. Portarii vindeau la poartă pepeni verzi, dungaţi, de mănăstire, iar cetăţenii, ducîndu-i la ureche şi apăsîndu-i la capete cu podul palmei, se străduiau din răsputeri să audă pîrîitul mult aşteptat. Seara, de pe terenurile de sport, fotbaliştii se întorceau transpiraţi şi fericiţi. În urma lor, alergau, stîrnind praful, copii care arătau cu degetul pe cîte un portar celebru sau îl ridicau chiar pe umeri şi-l purtau, pe sus, cu respect.

Într-o seară, comandorul preveni echipajul „Antilopei“ că a doua zi urmează să se facă o mare călătorie de plăcere în afara oraşului, la care se vor împărţi şi daruri.

— Întrucît matineul nostru pentru copii va fi onorat şi de prezenţa unei fete, spuse cu tîlc Ostap, i-aş ruga pe domnii voluntari să se spele pe faţă, să se dichisească niţeluş şi, mai ales, să nu folosească expresii grosolane în timpul excursiei.

Panikovski se emoţionă din cale-afară, ceru comandorului trei ruble, dădu fuga la baia de aburi şi toată noaptea se curăţă şi se lustrui, ca un soldat înainte de paradă. Se sculă înaintea tuturor şi începu să-l zorească pe Kozlevici. Membrii echipajului se uitau la Panikovski uimiţi. Era perfect ras şi pudrat şi semăna cu un comper ieşit la pensie. Îşi îndrepta întruna haina şi abia reuşea să-şi întoarcă gîtul strîns într-un guler à la Oscar Wilde.

În timpul plimbării, Panikovski se comportă foarte cuviincios. Cînd fu prezentat Zosiei, îşi încovoie elegant spinarea, dar se ruşină în aşa hal, că pînă şi pudra de pe obraji se înroşi. Stînd în automobil, îşi tot trăgea piciorul stîng, ca să nu i se vadă gheata ruptă din care îi ieşea degetul mare. Zosia purta o rochie albă, tivită cu roşu. Antilopienii îi plăcură foarte mult. O amuza butucănosul Şura Balaganov, care tot drumul se pieptăna şi, din cînd în cînd, îşi curăţa nasul cu degetul, după care scotea negreşit batista şi, melancolic, îşi făcea vînt cu ea. Adam Kazimirovici o învăţă pe Zosia să conducă „Antilopa“, atrăgînd şi el simpatia fetei. O cam stingherea puţin Panikovski. Credea că nu stă de vorbă cu ea din mîndrie. Dar cel mai des privirea i se oprea pe chipul de efigie al comandorului.

La asfinţit, Ostap împărţi darurile făgăduite. Kozlevici căpătă un breloc reprezentînd o busolă care se potrivea foarte bine cu ceasornicul lui gros de argint. Balaganov primi volumaşul Ceteţ-Deklamator²² cu scoarţe de dermatină, iar Panikovski – o cravată roz cu floricele albastre.

— Iar acum, dragi prieteni, spuse Bender, cînd „Antilopa“ se întoarse în oraş, Zosia Viktorovna şi cu mine ne mai plimbăm puţin. Voi duceţi-vă la han, căci e timpul să faceţi nani.

Tot hanul adormise, Balaganov şi Kozlevici scoteau arpegii pe nas. Numai Panikovski, cu cravata nouă la gît, umbla printre căruţe, frîngîndu-şi mîinile cu o durere mută.

— Ce femina! şoptea el. O iubesc ca pe fiica mea!

Ostap şedea cu Zosia pe treptele Muzeului de antichităţi. În piaţa pavată cu lavă se plimbau tineri făcîndu-şi curte şi rîzînd. După un şir de platani, se zăreau luminate ferestrele clubului internaţional al marinarilor. Marinari străini, cu berete moi pe cap, se plimbau în grupuri de cîte doi sau trei, schimbînd impresii scurte, nedesluşite.

— De ce-ţi sînt dragă? întrebă Zosia, atingînd mîna lui Ostap.

— Fiindcă eşti gingaşă şi fermecătoare, răspunse comandorul. Şi mai bună decît toate fetele din lume.

Rămaseră multă vreme tăcuţi, la umbra neagră a coloanelor muzeului, gîndindu-se la mica lor fericire. Era cald şi întuneric, ca între două palme lipite.

— Ţii minte că ţi-am vorbit de Koreiko? spuse deodată Zosia. Acela care m-a cerut în căsătorie.

— Da, răspunse Ostap distrat.

— Mare caraghios! urmă Zosia. Ţii minte că ţi-am povestit cum a plecat pe neaşteptate?

— Da, zise Ostap mai atent. E un mare caraghios!

— Închipuie-ţi, am primit astăzi de la el o scrisoare foarte amuzantă…

— Cum? exclamă îndrăgostitul, ridicîndu-se în picioare.

— Eşti gelos? întrebă şireată Zosia.

— M-m! Puţin. Şi ce-ţi scrie tipul ăsta vulgar?

— Nu-i deloc vulgar. E doar un om nefericit şi sărac. Stai jos, Ostap. De ce te-ai ridicat? Zău, nu-l iubesc deloc. Mă roagă să vin la el.

— Unde, unde să vii? ţipă Ostap. Unde e acum?

— Nu, nu-ţi spun. Eşti gelos. Ai fi în stare să-l şi omori.

— Se poate, Zosia, să spui una ca asta? făcu prudent comandorul. Sînt numai curios să aflu cum îşi aranjează treburile unii oameni.

— O, e foarte departe! Scrie că a găsit o slujbă foarte convenabilă, fiindcă aici avea leafă mică. Lucrează acum la construcţia Magistralei de răsărit²³.

— În ce loc?

— Pe cuvîntul meu că n-am mai văzut un om atît de curios ca tine. Nu se poate să fii chiar atît de Othello!

— Zău, Zosia, mă faci să rîd. Semăn eu oare cu maurul acela bătrîn şi prost? Pur şi simplu aş vrea şi eu să ştiu în ce punct al Magistralei de răsărit îşi găsesc de lucru unii oameni.

— Dacă vrei, îţi spun. Lucrează ca pontator în orăşelul de montare a şinelor din nord, răspunse blajin fata. De fapt, e un tren. Aleksandr Ivanovici mi-a descris foarte interesant toate astea. Trenul acesta montează şinele. Mă înţelegi? Şi apoi înaintează pe ele. Iar dinspre sud vine, înaintînd spre nord, un alt „orăşel“ ca acesta. În curînd, se vor întîlni. Şi atunci va avea loc ceremonia de joncţiune. Toate astea, scrie el, se petrec în pustiu, printre cămile. Aşa-i că e interesant?

— Teribil de interesant, exclamă marele maestru, nemaigăsindu-şi loc printre coloane. Ştii, Zosia, că trebuie să mergem. E tîrziu. Şi e frig. Cred că e cazul să mergem!

O ajută pe Zosia să se scoale de pe trepte, coborîră în piaţă şi aici se opri nehotărît.

— Nu mă conduci acasă? întrebă alarmată fata.

— Ce zici? replică Ostap. A, acasă? Vezi, eu…

— Bine, i-o tăie Zosia sec. La revedere. Şi să nu mai vii pe la mine. Ai auzit?

Dar marele maestru nu mai auzea nimic. Se opri abia cînd ajunse într-un suflet la colţul următor.

— Gingaşă şi fermecătoare! murmură el.

Apoi se întoarse şi alergă înapoi după iubita sa. Alergă vreo două minute pe sub copacii învăluiţi în întunericul nopţii, se opri iar, îşi scoase chipiul de căpitan şi se învîrti pe loc.

— Nu, ăsta nu-i Rio de Janeiro! zise el în cele din urmă.

Făcu alţi doi paşi şovăitori, se opri iar, îşi puse chipiul pe cap şi, fără să se mai gîndească la nimic, se îndreptă grăbit spre han.

În aceeaşi noapte, „Antilopa“ ieşi pe poarta hanului, cu farurile ei palide aprinse. Buimac de somn, Kozlevici abia putea învîrti volanul. Balaganov dormea în maşină, unde aţipise încă pe cînd se făceau în pripă pregătirile de drum. Panikovski, pe faţa căruia se mai vedeau urmele pudrei de la petrecere, se uita trist în jur, tremurînd de frigul nopţii.

— Carnavalul s-a sfîrşit! strigă comandorul, cînd „Antilopa“ trecea duduind pe sub un pod de cale ferată. Încep zilele grele de muncă!

În camera bătrînului rebusist, fata gingaşă şi fermecătoare plîngea lîngă un buchet de trandafiri ofiliţi.

Capitolul XXV

Trei drumuri

„Antilopa“ nu se simţea bine. Se oprea chiar şi la urcuşurile uşoare, apoi luneca apatică înapoi. În motor se auzeau zgomote ciudate şi un horcăit de parcă sub capota galbenă a automobilului ar fi fost cineva strîns de gît. Maşina era supraîncărcată. În afară de echipaj, ducea rezerve mari de carburanţi. În bidoanele şi sticlele care umpleau şi cel mai mic locşor liber, gîlgîia benzina. Kozlevici clătina din cap, apăsa pe accelerator şi se uita melancolic la Ostap.

— Adam, spunea comandorul, dumneata eşti tatăl nostru, noi sîntem copiii dumitale. Direcţia spre răsărit! Avem un minunat instrument de navigaţie: busola-breloc. Nu rătăci drumul.

Antilopienii era pe drum de trei zile, dar în afară de Ostap nimeni nu ştia prea bine ţinta finală a noii călătorii. Panikovski se uita melancolic la lanurile de porumb zbîrlite şi bombănea timid:

— De ce sîntem iar pe drum? Ce rost au toate astea? Era aşa de bine la Cernomorsk!

Şi, amintindu-şi de minunata femina la care îi rămăsese inima, ofta din greu. În afară de asta, îi era foame şi n-aveau nimic de mîncare: banii se terminaseră.

— Înainte! răspunse Ostap. Nu te mai văita, bătrîne. Te aşteaptă nişte maxilare de aur, o văduvioară dolofană şi un bazin întreg de chefir. Lui Balaganov îi voi cumpăra un costumaş marinar şi îl voi înscrie la şcoala primară, să înveţe să citească şi să scrie, ceea ce-i absolut necesar la vîrsta lui. Iar Kozlevici, credinciosul nostru Adam, va primi o maşină nouă. Ce maşină vrei, Adam Kazimirovioi? Un Studebaker? Un Lincoln? Un Rolls? O Hispano Suiza?

— O Isotta Fraschini, răspunse Kozlevici, roşind.

— Bine. O vei avea. Ea se va numi „Antilopa a II-a“ sau „Fiica Antilopei“, după cum vei dori. Acum însă nu trebuie să ne descurajăm. De alimente o să am eu grijă. E adevărat, valijoara mea a ars, dar îmi rămîn ideile, care nu ard. Dacă ne va merge rău de tot, ne vom opri în vreun orăşel fericit şi vom organiza acolo o luptă de tauri, ca la Sevilla. Panikovski va fi picador. Un asemenea spectacol va stîrni un interes nesănătos în rîndurile publicului şi, prin urmare, ne va aduce încasări uriaşe.

Maşina înainta pe o şosea lată, cu urme de pinteni de tractor. Deodată şoferul frînă.

— Încotro o luăm? întrebă el. Aici se despart trei drumuri.

Pasagerii coborîră din maşină şi făcură cîţiva paşi ca să-şi dezmorţească picioarele amorţite. La răspîntie se afla un stîlp de piatră aplecat într-o parte, pe care şedea o cioară grasă. Soarele turtit apunea în spatele porumbului pletos. Umbra îngustă a lui Balaganov se pierdea în zare. Pămîntul începuse să se acopere de culori întunecate şi o stea timpurie vestea, la timp, venirea nopţii.

Trei drumuri se deschideau în faţa antilopienilor: unul asfaltat, unul pietruit şi unul de ţară. Asfaltul mai era încă galben de razele soarelui, deasupra şoselei pietruite plutea un abur albăstrui, iar drumul de ţară se întunecase de tot şi se pierdea în cîmp, imediat după stîlp. Ostap strigă la cioară, care se sperie grozav, dar nu-şi luă zborul, apoi, îngîndurat, făcu cîţiva paşi la răspîntie şi zise:

— Declar deschisă conferinţa bogatîrilor²⁴ ruşi! Sînt prezenţi: Ilia Muromeţ – Ostap Bender, Dobrînea Nikitici – Balaganov şi Alioşa Popovici – Mihail Panikovski, pe care-l respectăm cu toţii.

Profitînd de haltă, Kozlevici se băgase sub „Antilopa“ cu o cheie franceză în mînă, şi de aceea nu fu inclus printre bogatîri.

— Dragă Dobrînea, ordonă Ostap, aşază-te, te rog, în dreapta! Monsieur Popovici, ocupă-ţi locul în stînga! Puneţi-vă palmele streaşină la ochi şi uitaţi-vă înainte.

— Ce-s glumele astea? se revoltă Alioşa Popovici. Mi-e foame. Hai să mergem mai repede undeva!

— Ruşine, Alioşenka, zise Ostap. Aşază-te aici, cum se cuvine unui viteaz din timpurile străvechi şi chibzuieşte. Uită-te cum se poartă Dobrînea. Dacă l-ai lua de model, ai putea să scrii o bîlină. Aşadar, viteji din poveste, pe ce drum o apucăm? Pe care din ele zac aruncaţi banii de care avem nevoie pentru cheltuielile curente? Ştiu, Kozlevici ar porni-o pe drumul asfaltat: şoferilor le plac drumurile bune. Dar Adam e un om cinstit şi se descurcă prost în viaţă. Vitejii nu au nevoie de asfalt. El duce, probabil, spre un gigant producător de grîne. Acolo ne vom pierde în zgomotul maşinilor. Ne va strivi vreun caterpilar sau vreo combină. Să mori călcat de o combină e un lucru plicticos. Nu, vitejilor, n-o vom lua pe şoseaua asfaltată. Să trecem acum la cea pietruită. Kozlevici, bineînţeles, n-ar refuza-o nici pe aceasta. Dar credeţi-l pe Ilia Muromeţ: nici şoseaua pietruită nu-i bună. N-au decît să ne acuze alţii că sîntem înapoiaţi, dar noi nu vom merge pe acest drum. Presimt ca ne vom întîlni pe el cu colhoznici lipsiţi de tact şi cu alţi cetăţeni model. În afară de aceasta, lor nu le arde de noi. Pe terenurile lor colectivizate, circulă acum numeroase brigăzi literare şi muzicale, care strîng material pentru poeme agronomice şi cantate despre zarzavat. Ne rămîne deci drumul de ţară, cetăţeni bogatîri! Iată-l – străvechiul drum din basme, pe care va porni „Antilopa“. Aici se simte spiritul rusesc! Aici miroase a Rusia! Aici mai zboară încă pasărea măiastră şi celor de profesia noastră poate să le mai pice cîte o pană de aur. Aici mai şade încă, pe cuferele sale, chiaburul Kaşcei, care se socotea nemuritor şi care, acum, s-a convins cu groază că i se apropie sfîrşitul. Or nouă, vitejii mei, de la unul ca el mai poate să ne pice ceva, mai ales dacă vom apărea în faţa lui în chip de călugări rătăcitori. Din punct de vedere al tehnicii rutiere, acest drum de basme este oribil, dar pentru noi nu există altul. Adam! Să pornim!

Kozlevici cîrmi, trist, maşina pe drumul de ţară, unde începu imediat să descrie opturi, să se aplece pe o parte şi să-i arunce pe pasageri în sus. Antilopienii se agăţau unul de altul, înjurau printre dinţi şi se ciocneau cu genunchii de bidoanele tari.

— Mi-e foame! gemea Panikovski. Vreau o gîscă! De ce am plecat din Cernomorsk?

Maşina gîfîia, căutînd să se smulgă dintr-un hîrtop adînc şi alunecă iarăşi în el.

— Ţin-te bine, Adam! strigă Bender. Rezistă cu orice preţ! Măcar să ne ducă „Antilopa“ pînă la Magistrala de răsărit şi o vom răsplăti cu cauciucuri de aur cu spade şi panglici!

Kozlevici nu-l asculta. Din pricina hopurilor îngrozitoare, volanul îi scăpa din mîini. Panikovski continua să sufere.

— Bender, horcăi el deodată, ştii cît de mult te respect, dar dumneata nu pricepi nimic. Dumneata nu ştii ce înseamnă o gîscă. Ah, cît îmi place pasărea asta! E o pasăre delicioasă, grasă, pe cuvînt de onoare. O gîscă! Bender! Of, o aripioară! Gîtul ei! Pulpa! Ştii, Bender, cum prind eu gîsca? O omor ca un toreador, dintr-o singură lovitură. E o adevărată artă cum vînez eu gîsca! „Carmen“!…

— Ştim! răspunse comandorul. Am văzut la Arbatov. A doua oară însă nu te sfătuiesc să mai repeţi.

Panikovski tăcu, dar după un minut, cînd la o nouă hurducătură fu aruncat peste Bender, se auzi din nou şuşoteala lui de om cuprins de friguri.

— Bender! S-o vezi! Se plimbă pe drum. Gîsca, zic! Această pasăre divină se plimbă pe drum, iar eu stau şi mă prefac că nu mă interesează. Ea se apropie. Acuş începe să sîsîie la mine. Aceste păsări cred că sînt mai tari decît toată lumea şi asta-i partea lor slabă. Bender! Asta-i partea lor slabă!

Acum violatorul convenţiei aproape că nu mai vorbea, ci cînta:

— Ea vine spre mine şi sîsîie ca un patefon. Dar eu nu sînt un fricos. Altul în locul meu ar fugi, dar eu stau pe loc şi o aştept. Iat-o că se apropie şi întinde gîtul, gîtul ei alb de gîscă cu cioc galben. Vrea să mă muşte. Bagă de seamă, Bender, superioritatea morală e de partea mea. Nu eu o atac pe ea, ci ea pe mine. Şi fiind în legitimă apărare, o înşf…

Dar Panikovski nu apucă să-şi termine discursul. Se auzi un trosnet îngrozitor şi, într-o secundă, antilopienii se pomeniră în drum, în cele mai variate poziţii. Picioarele lui Balaganov ieşeau dintr-un şanţ. Pe burta marelui maestru trona un bidon cu benzină. Panikovski gemea, cu piciorul prins uşor sub un arc. Kozlevici se ridică în picioare şi făcu cîţiva paşi clătinîndu-se.

„Antilopa“ nu mai exista. Pe drum zăcea un morman hidos de resturi: pistoane, perne, arcuri. Măruntaiele de alamă luceau în lumina lunii. Caroseria, care se făcuse bucăţi, alunecase în şanţ şi zăcea alături de Balaganov, care tocmai îşi venise în fire. Un lanţ alunecase într-o groapă, ca un şarpe. În liniştea ce se aşternuse se auzi un zăngănit uşor şi de pe un dîmb veni rostogolindu-se o roată, aruncată departe de explozie. Roata descrise un cerc şi ateriză încet la picioarele lui Kozlevici.

Abia atunci şoferul îşi dădu seama că totul s-a sfîrşit. „Antilopa“ se prăpădise. Adam Kazimirovici se aşeză pe pămînt şi-şi cuprinse capul în mîini. După cîteva minute, comandorul îi puse mîna pe umăr şi-i spuse cu glasul schimbat:

— Adam, trebuie să plecăm.

Kozlevici se sculă în picioare, dar imediat se aşeză iar.

— Trebuie să plecăm, repetă Ostap. „Antilopa“ a fost o maşină credincioasă, dar mai există în lume multe maşini. În curînd vei putea să-ţi alegi pe care o vei vrea. Trebuie să mergem, să ne grăbim. Trebuie să dormim undeva peste noapte, să ne procurăm bani pentru bilete. Avem drum lung de făcut. Să mergem, să mergem, Kozlevici! Viaţa e minunată, în ciuda tuturor lipsurilor. Unde e Panikovski? Unde e acest hoţ de gîşte? Şura! Ajută-l pe Adam!

Kozlevici fu ridicat de subsuori. Se simţea ca un cavalerist din neglijenţa căruia se prăpădise un cal. I se părea acum că pietonii vor rîde de el.

După dispariţia „Antilopei“, viaţa deveni dintr-odată mai grea. Fură nevoiţi să-şi petreacă noaptea în cîmp.

Furios, Ostap adormi imediat. Balaganov şi Kozlevici adormiră şi ei, numai Panikovski rămase toată noaptea treaz şi tremurînd lîngă foc.

Antilopienii se sculară în zori, dar nu izbutiră să ajungă în satul cel mai apropiat decît abia pe la ora patru după-amiază. Panikovski se tîrî în urma coloanei tot drumul. Şchiopăta uşor. De foame, ochii îi sticleau ca la pisică şi se tînguia fără încetare împotriva soartei şi a comandorului.

Ajunşi în sat, Ostap porunci echipajului să-l aştepte pe Uliţa nr. 3 şi să nu se mişte de acolo, iar el se duse pe Uliţa nr. 1, la Sovietul sătesc. Se întoarse de acolo destul de repede.

— Totul s-a aranjat, spuse el pe un ton mai vesel. Acuş vom fi încartiruiţi şi ni se va da de mîncare. După masă ne vom culca în fîn. Ţineţi minte: lapte şi fîn! Iar seara o să dăm un spectacol. L-am şi vîndut pe cincisprezece ruble. Banii i-am încasat. Şura! Dumneata va trebui să declami ceva din Ceteţ-Deklamator, eu o să fac scamatorii antireligioase cu cărţi de joc, iar Panikovski… Unde-i Panikovski? Unde s-a ascuns?

— Adineauri era aici, zise Kozlevici.

Dar în clipa aceea de după gardul lîngă care stăteau antilopienii se auzi un gîgîit de gîscă şi ţipetele ascuţite ale unei femei. Nişte pene albe zburară prin văzduh şi Panikovski ieşi fugind în uliţă. Se vede că mîna îl trădase pe toreador şi, în legitima apărare, îi dăduse păsării o lovitură greşită. În urma lui fugea o femeie, ameninţîndu-l cu un retevei.

— O nemernică, o netrebnică! ţipa Panikovski fugind spre marginea satului.

— Ce porcărie! exclamă Ostap, fără să-şi ascundă mînia. Ticălosul ăsta ne-a stricat tot spectacolul. S-o ştergem pînă nu ne iau înapoi cele cincisprezece ruble.

Între timp, stăpîna furioasă a gîştii îl ajunse pe Panikovski, şi cu toată furia îl croi cu reteveiul pe spinare. Violatorul convenţiei se prăbuşi la pămînt, dar se ridică repede şi o luă la sănătoasa cu o iuţeală neobişnuită. Săvîrşind actul de răzbunare, femeia se întoarse bucuroasă înapoi. Trecînd pe lîngă membrii echipajului, îi ameninţă şi pe ei cu reteveiul.

— Acum cariera noastră artistică s-a terminat, spuse Ostap, ieşind în pas alergător din sat. Masa, odihna, toate s-au dus dracului.

Dădură peste Panikovski abia după vreo trei kilometri. Zăcea în şanţul de lîngă drum şi se plîngea în gura mare. De oboseală, frică şi durere, pălise şi îi dispăruseră de pe faţă numeroasele pete de roşeaţă de om bătrîn. Arăta atît de jalnic, încît comandorul amînă pedeapsa pe care avea de gînd să i-o aplice.

— L-au croit pe Alioşa Popovici pe spinarea-i voinicească! spuse Ostap, trecînd pe lîngă el.

Cu toţii se uitară la Panikovski cu dezgust. Şi el începu iar să se tîrască în coada coloanei, gemînd şi bombănind:

— Aşteptaţi-mă, nu vă grăbiţi. Sînt bătrîn, sînt bolnav, mi-e rău!… Gîsca! Ce pulpă! Ce gît! Femina! Netrebnici ce sînteţi! Oameni de nimic…

Dar antilopienii se obişnuiseră într-atît cu tînguirile bătrînului, încît nici nu le mai băgau în seamă. Foamea îi grăbea. Niciodată nu se mai aflaseră într-o stare atît de mizerabilă. Drumul nu mai avea sfîrşit, iar Panikovski rămînea tot mai mult în urmă. Camarazii săi coborîseră într-o vale îngustă, galbenă, în vreme ce violatorul convenţiei era încă pe creasta dealului, profilîndu-se pe cerul verzui al amurgului.

— Bătrînul a devenit insuportabil, spuse Bender, care nu mai putea de foame. Va trebui să-l concediem. Şura, du-te şi adu-l aici pe prefăcutul ăla!

Balaganov plecă nemulţumit să execute ordinul. În timp ce urca grăbit dealul, silueta lui Panikovski dispăru.

— S-a întîmplat ceva, zise Kozlevici după oarecare vreme, uitîndu-se la coama dealului de pe care Balaganov făcea semne cu braţele, ca un semafor.

Şoferul şi comandorul urcară şi ei dealul.

Violatorul convenţiei zăcea în mijlocul drumului, nemişcat ca o păpuşă. Panglica roz a cravatei îi stătea pieziş pe piept. Un braţ îi era răsucit la spate. Ochii îi priveau îndrăzneţ spre cer. Panikovski murise.

— Atac de cord, zise Ostap, ca să spună ceva. Se poate constata şi fără stetoscop. Bietul bătrîn!

Întoarse capul. Balaganov nu-şi putea lua ochii de la mort. Deodată se schimonosi la faţă şi rosti cu greutate:

— Şi eu care l-am bătut din cauza greutăţilor. Şi m-am mai luat la harţă cu el şi înainte.

Kozlevici îşi aminti de răposata „Antilopa“, se uită cu groază la Panikovski şi începu să îngîne o rugăciune latinească.

— Lasă-te de astea, Adam! spuse marele maestru. Ştiu tot ce ai de gînd să spui. După psalmi vei zice: „Domnul a dat, Domnul a luat“, apoi: „Cu toţii sîntem fiii Domnului“, pe urmă, altceva tot atît de lipsit de sens, ca de pildă: „Acum lui îi e mai bine decît nouă“. Dar toate astea nu servesc la nimic, Adam Kazimirovici. Avem o sarcină simplă: trebuie îngropat.

Se făcuse întuneric de-a binelea, cînd violatorului convenţiei îi găsiră cel de pe urmă adăpost. Era un mormînt natural, săpat de ploi la temelia unei lespezi de piatră, aşezată perpendicular pe pămînt. Această lespede se afla pesemne de mult la marginea drumului. Poate că, odată şi odată, purtase inscripţia: „Domeniul moşierului Gheorghi Afanasievici Volk-Lisiţki, maior în retragere“, sau poate fusese doar piatră de hotar de pe vremea lui Potiomkin. De altfel, asta nu avea nici o importanţă. Panikovski fu băgat în groapă, apoi, cu nişte beţe, adînciră groapa şi-l acoperiră cu pămînt. Apoi se proptiră cu umerii în lespedea care se clătina de-acum şi o împinseră deasupra. Acum mormîntul era gata. La lumina unor chibrituri, marele maestru scrise pe lespede cu o bucată de cărămidă, epitaful:

 

 

Aici odihneşte

MIHAIL SAMUELEVICI PANIKOVSKI,

om fără buletin de identitate

 

 

Ostap îşi scoase chipiul de căpitan şi spuse:

— Am fost adesea nedrept cu răposatul. Dar oare răposatul a fost un om moral? Nu, n-a fost un om moral. Era un fost orb, un impostor şi un hoţ de gîşte. Şi-a închinat toate forţele ca să trăiască pe spinarea societăţii. Dar societatea nu voia ca el să trăiască pe spinarea ei. Mihail Samuelevici n-a putut îndura această contradicţie în concepţii, fiindcă era iute din fire. Şi de aceea a murit. Asta-i tot!

Kozlevici şi Balaganov rămaseră nemulţumiţi de discursul funebru al lui Ostap. Socoteau că ar fi fost mai nimerit ca marele maestru să fi vorbit despre binefacerile făcute de răposat societăţii, despre ajutorul pe care l-a dat săracilor, despre sufletul lui simţitor, despre dragostea lui pentru copii, precum şi despre tot ce se atribuie oricărui defunct. Balaganov se apropie chiar de mormînt, ca să spună el însuşi toate astea, dar comandorul îşi pusese chipiul şi se îndepărta cu paşi repezi.

După ce resturile armatei de antilopieni străbătură valea şi trecură de un alt deal, în faţa lor apăru o mică gară de cale ferată.

— Iată şi civilizaţia, zise Ostap. Poate că aici s-o găsi un bufet, ceva de mîncare. Vom dormi pe bănci şi dimineaţa vom porni spre răsărit. Ce părere aveţi?

Şoferul şi mecanicul de bord tăceau.

— De ce tăceţi ca nişte miri?

— Ştii, Bender, spuse în sfîrşit Balaganov. Eu nu merg mai departe. Nu te supăra, dar mi-am pierdut încrederea. Nici nu ştiu încotro mergem. O să pierim cu toţii acolo. Eu rămîn.

— Şi eu voiam să-ţi spun acelaşi lucru, îl sprijini Kozlevici.

— Cum vreţi, replică Ostap pe un ton devenit dintr-odată rece.

În gară nu exista nici un bufet. Ardea o lampă cu gaz. În sala de aşteptare moţăiau pe nişte saci două femei de la ţară. Tot personalul gării umbla pe peronul de scînduri, scrutînd cu nelinişte întunericul premergător zorilor de dincolo de semafor.

— Ce tren trebuie să vină? întrebă Ostap.

— Un tren special, răspunse nervos şeful gării, îndreptîndu-şi chipiul roşu cu galoane de argint. Cu destinaţie specială. A fost oprit două minute. Halta nu-i dă linie liberă.

Se auzi un vuiet, sîrmele începură să tremure, apărură nişte ochişori de lup şi un tren scurt şi scînteind de lumini intră în plină viteză în gară. Ferestrele late ale vagoanelor de clasa I se opriră chiar sub ochii antilopienilor după ce îi fură trecute pe sub nas buchetele de flori şi sticlele de vin din vagonul-restaurant; însoţitorii cu felinare în mînă săriră jos din mers şi peronul se umplu deodată de vorbărie veselă, în ruseşte şi în limbi străine. De-a lungul vagoanelor, atîrnau ghirlande de brad şi lozinci: „Salut eroilor constructori ai Magistralei de răsărit!“.

Trenul special cu oaspeţi mergea la inaugurarea căii ferate.

Marele maestru dispăru. După o jumătate de minut apăru din nou şi spuse în şoaptă:

— Plec! Cum plec, nu ştiu. Nu ştiu, dar plec! Vreţi să veniţi cu mine? Vă întreb pentru ultima oară.

— Nu, spuse Balaganov.

— Nu merg, zise Kozlevici. Nu mai pot.

— Şi ce-o să faceţi?

— Păi, ce să fac? răspunse Şura. Mă fac iar copil al locotenentului Schmidt şi basta.

— Mă gîndesc să montez la loc „Antilopa“, rosti pe un ton care îţi rupea inima Adam Kazimirovici. Mă duc să văd dacă nu pot s-o repar.

Ostap voia să spună ceva, dar un şuierat prelung îi închise gura. Îl trase la pieptul său pe Balaganov, îl mîngîie pe spate, se sărută cu Kozlevici, le făcu un semn cu mîna şi alergă spre trenul ale cărui vagoane se şi repeziseră unul într-altul de îndată ce locomotiva se urni. Dar, înainte să ajungă trenul din urmă, se întoarse înapoi, îi puse lui Kozlevici în mînă cele 15 ruble obţinute pentru spectacolul vîndut şi sări pe scara ultimului vagon.

Cînd se uită în urmă, văzu în pîcla viorie două siluete mici care urcau terasamentul. Balaganov se întorcea în tabăra neliniştită a copiilor locotenentului Schmidt. Kozlevici se îndrepta, cu paşi înceţi, spre rămăşiţele „Antilopei“.

 

1. Magnitogorsk – oraş din Regiunea Celiabinsk, unde se află unul dintre cele mai mari combinate siderurgice din Rusia.

2. Sofia Bliuvstein, cunoscută mai bine ca Sonka Mînuţă de Aur, a fost o infractoare notorie, care a trăit în Rusia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

3. Nikolai Gherasimovici Savin (1855-1937) – infractor aventurier rus din familia nobiliară a Savinilor.

4. Unitate rusească de măsură pentru greutate egală cu 16,38 kg.

5. Societate de sprijin pentru apărare şi construcţii pentru aviaţie şi chimie (1927-1948).

6. Şcoala militară privilegiată în Rusia ţaristă pentru fii de generali şi de înalţi demnitari (n.tr.).

7. Şantierul uzinei de tractoare.

8. Şantierul hidrocentralei de pe Nipru.

9. Uzina de combine din Siberia.

10. Industrie de produse de galanterie.

11. În timpul Războiului din Caucaz (1817-1864), abrecii, munteni din Caucaz, duceau un război de partizani împotriva administraţiei ţariste şi soldaţilor ruşi.

12. Kunak – prieten (în tătară, în orig.).

13. După informaţiile pe care le deţin autorii, strîmtoarea Bering lipsea într-adevăr de pe harta din pricina căreia înnebunise bietul geograf. Lipsa strîmtorii era cauzată de zăpăceala care domnea la editura „Cartea şi polul“. Vinovaţii şi-au primit pedeapsa meritată. Directorul editurii a fost eliberat din funcţiune şi trimis la munca de jos, iar ceilalţi s-au ales cu mustrare cu avertisment (n.a.).

14. Regiune din Georgia.

15. Membrii unui ordin mistic-religios masonic, care a existat în sec. XVII-XVIII în Germania, Rusia şi alte ţări. Purta numele fondatorului său, Christian Rosenkreuzer (sec. XV) (n.tr.).

16. Birocraţie!

17. Expresie provenită din jargonul hoţilor, cu sensul de „a pune la punct“.

18. Veche unitate de măsură rusească, egală cu 4,26 g, folosită pînă la introducerea sistemului metric, în 1918.

19. Denumire în jargon pentru o sticlă de un sfert de vadră.

20. Romanţă de P. I. Ceaikovski, pe versuri de A. K. Tolstoi (n.tr.).

21. Cal din rasa Orlov, cunoscut drept „Calul secolului“, datorită numeroaselor recorduri dobîndite în competiţiile hipice din Rusia şi Europa în perioada 1907-1913. Krepîş – voinic, robust (în rusă, în orig.).

22. Antologie de texte literare destinată lecturilor publice, editată pînă la Revoluţie.

23. Este vorba de magistrala de cale ferată Turksib, construită între anii 1926 şi 1931, care lega Asia Centrală de Siberia. Reprezenta una dintre marile realizări ale Planului cincinal.

24. Erou epic din bîlinele ruseşti.