Capitolul XXVI

Pasager în trenul special

La cheul asfaltat al gării Riazanski din Moscova, stătea un tren special. Nu avea decît şase vagoane: un vagon de bagaje, în care, contrar obiceiului, nu se găseau bagaje, ci rezerve de alimente păstrate la gheaţă, un vagon-restaurant, din care scotea capul un bucătar îmbrăcat în alb, un vagon-salon ministerial. Celelalte trei vagoane erau de călători şi, pe canapelele lor, acoperite cu huse din pînză dungată, urma să se instaleze o delegaţie de muncitori udarnici, precum şi de corespondenţi de presă străini şi sovietici.

Trenul se pregătea să plece la ceremonia de joncţiune a liniilor Magistralei de răsărit.

Călătoria avea să fie lungă. Udarnicii se urcau în vagoane cu coşuri de voiaj închise cu lacăte mici, negre, ce se legănau pe vergele de fier. Presa sovietică se agita pe peron, bălăbănind în mîini cufăraşe din placaj lăcuit.

Străinii se ţineau după hamalii care le cărau valizele groase de piele, cuierele şi cutiile de carton acoperite cu etichetele colorate ale birourilor de turism şi ale companiilor de navigaţie.

Călătorii îşi procuraseră broşurica Magistrala de răsărit pe a cărei copertă era reprezentată o cămilă care mirosea şinele. Broşurica se vindea chiar pe peron, dintr-un cărucior pentru bagaje. Autorul ei, ziaristul Palamidov, trecuse deja de cîteva ori pe lîngă cărucior, uitîndu-se cu ochi geloşi la cumpărători. El era considerat un cunoscător al Magistralei de răsărit şi pleca într-acolo pentru a treia oară.

Se apropia momentul plecării, dar scena de rămas-bun nu amintea deloc plecarea unui tren de pasageri obişnuit. Pe peron nu se aflau bătrîne, nimeni nu scotea pe fereastră un ţînc ca să mai arunce o ultimă privire bunicului său. Bineînţeles că nu era nici bunicul, în ai cărui ochi şterşi se citeşte de obicei teama de curentul din tren. Şi, fireşte, nici nu se săruta nimeni. Delegaţia de muncitori udarnici era condusă la gară de un grup de activişti sindicali, care încă nu apucaseră să prelucreze cu sindicaliştii problema sărutărilor de rămas-bun. Corespondenţii din Moscova erau petrecuţi de funcţionari din redacţie, obişnuiţi să se mărginească în asemenea cazuri la strîngeri de mînă. Pe de altă parte, corespondenţii străini, în număr de vreo treizeci, mergeau la inaugurarea Magistralei în formaţie completă, cu neveste şi patefoane, aşa că pe ei nu avea cine să-i petreacă.

Aşa cum cerea momentul, participanţii la expediţie vorbeau mai tare ca de obicei, scoteau mereu fără nici un rost carnetele şi îi admonestau pe cei veniţi să-i petreacă, reproşîndu-le că nu pleacă împreună cu ei într-o călătorie atît de interesantă. Cel mai zgomotos era ziaristul Lavuazian, care avea un suflet tînăr, deşi printre plete chelia lumina ca luna în junglă.

— Mi-e greaţă să mă uit la voi! striga el celor veniţi să-l petreacă. Voi nu sînteţi în stare să înţelegeţi ce înseamnă Magistrala de răsărit!

Dacă înflăcăratul Lavuazian n-ar fi avut mîinile ocupate cu o maşină de scris mare, vîrîtă într-o husă de muşama ca de birjă, poate că ar fi şi bătut pe vreunul din prietenii lui, atît era de pasionat şi de devotat gazetăriei. Ar fi trimis chiar atunci redacţiei sale o telegramă fulger, dar nu avea despre ce să scrie.

Uhudşanski, redactorul unui organ sindical, sosise primul la gară şi se plimba de-a lungul trenului, ţinînd în mînă volumul Ţinutul Turkestanului: Descriere geografică completă a patriei noastre, carte de căpătîi şi de drum pentru oamenii ruşi de Semionov-Tian-Şanski, publicată în 1903. Se oprea lîngă grupurile celor care plecau şi ale celor veniţi să-i petreacă şi pe un ton cam ironic:

— Plecaţi? Bine, bine!

Sau:

— Rămîneţi? Bine, bine!

Şi aşa, ajunse la capătul trenului, privi îndelung locomotiva, cu capul dat pe spate, şi în cele din urmă îi spuse mecanicului:

— Munciţi? Bine, bine!

Apoi ziaristul Uhudşanski se urcă în compartiment, deschise ultimul număr al organului sindical la care scria şi se cufundă în lectura propriului său articol cu titlul „Să fie îmbunătăţită activitatea comisiilor de prăvălie“ şi cu subtitlul „Comisiile se reorganizează insuficient“. Articolul era o dare de seamă asupra unei şedinţe, şi atitudinea autorului faţă de evenimentul de care se ocupa ar fi putut fi definită printr-o singură propoziţie: „Şedinţă? Bine, bine“. Uhudşanski citi pînă la plecarea trenului.

Unul dintre cei veniţi să-i petreacă pe cei care plecau, un tip cu un nas roz ca de pluş şi tîmple ca de catifea, rosti o profeţie care îi sperie teribil pe toţi.

— Cunosc eu călătoriile astea, declară el. Am umblat şi eu prin lume. Ştiu perfect ce-o să se întîmple. Sînteţi aici vreo sută. Cu totul, o să fiţi pe drum o lună încheiată. Doi dintre voi nu vor apuca să se urce în tren şi vor rămîne într-o gară mică, pierdută undeva, fără bani şi fără acte şi vă vor ajunge din urmă abia după o săptămînă, flămînzi şi cu hainele zdrenţuite. Unuia o să i se fure, negreşit, geamantanul. Poate lui Palamidov, poate lui Lavuazian, poate lui Navroţki. Şi păgubaşul se va văita tot drumul şi va cerşi de la vecini pămătuful de ras. Pămătuful îl va restitui nespălat, iar castronaşul îl va pierde. Alt călător va muri, bineînţeles, şi prietenii răposatului în loc să se ducă la ceremonia de joncţiune, vor fi nevoiţi să transporte înapoi la Moscova rămăşiţele pămînteşti ale scumpului dispărut. E foarte plicticos şi nesuferit să transporţi nişte rămăşiţe pămînteşti. În afară de asta, pe drum o să înceapă certuri, încăierări. Vă rog să mă credeţi! Cineva, poate tot Palamidov sau Uhudşanski, va face o faptă antisocială. Vă veţi pierde nu ştiu cîtă vreme judecîndu-l plictisiţi, iar el se va apăra cu „oh“ şi „vai“. Cunosc toate astea. Acum plecaţi cu pălării şi şepci şi vă veţi întoarce cu tichii brodate. Ăl mai prost dintre voi va cumpăra echipamentul întreg al unui evreu din Buhara: căciulă de catifea cu garnitură de blană de şacal şi o plapumă groasă, vătuită, cusută în formă de halat. Bineînţeles că seara veţi cînta în vagon Stenka Razin şi veţi urla ca proştii: „Şi-o aruncă pe domniţă în talazuri, peste bord“. Ba mai mult chiar, pînă şi străinii vor cînta: „În jos pe măicuţa noastră Volga, sur notre mère Volga, pe maica noastră Volga“.

Lavuazian se înfurie şi ridică maşina de scris să dea în prooroc.

— Ne invidiezi! spuse el. N-o să cîntăm.

— O să cîntaţi, scumpii mei. E inevitabil. Cine să ştie mai bine decît mine toate astea.

— N-o să cîntăm.

— Ba o să cîntaţi. Şi dacă sînteţi oameni cinstiţi, o să-mi scrieţi imediat o carte poştală, confirmîndu-mi lucrul ăsta.

În momentul acela se auzi un ţipăt înăbuşit. Fotoreporterul Menşov căzuse de pe acoperişul vagonului de bagaje. Se căţărase acolo ca să fotografieze momentul plecării. Timp de cîteva secunde zăcu pe peron, ţinînd aparatul deasupra capului. Apoi se sculă, controlă preocupat declanşatorul şi se urcă iar pe acoperiş.

— Ai căzut? întrebă Uhudşanski, scoţînd capul pe fereastră şi ţinînd ziarul în mînă.

— Ce, asta-i căzătură? spuse pe un ton dispreţuitor reporterul fotografic. Să fi văzut dumneata cum am căzut de pe toboganul în spirală din Parcul de cultură şi odihnă!

— Bine, bine, făcu reprezentantul organizaţiei sindicale şi dispăru de la fereastră.

Cînd ajunse pe acoperiş, Menşov îngenunche cu un singur picior şi îşi văzu de treabă mai departe, urmărit cu o expresie de vie satisfacţie de către un scriitor norvegian, care îşi pusese lucrurile în compartiment şi ieşise pe peron să se plimbe. Scriitorul avea un păr blond ca de copil şi un nas mare de vareg. Norvegianul era atît de impresionat de eroismul fotografic al lui Menşov, încît simţi nevoia să împărtăşească cuiva sentimentele. Se apropie cu paşi repezi de un bătrîn udarnic de la Trehgorka¹, îi înfipse arătătorul în piept şi exclamă cu o voce piţigăiată:

— Dumneata!!

Apoi arătă cu acelaşi deget spre pieptul său şi ţipă cu aceeaşi voce piţigăiată:

— Eu!!

Epuizîndu-şi în acest fel tot bagajul de cuvinte ruseşti de care dispunea, scriitorul zîmbi prietenos şi o luă la fugă spre vagonul său, deoarece clopoţelul sunase a doua oară. Udarnicul alergă şi el la vagon. Menşov coborî pe peron. Oamenii începură să dea din cap, fură arborate ultimele zîmbete şi un foiletonist, purtînd un palton cu guler negru de catifea, trecu în viteză. Cînd coada trenului se afla la ultimul macaz, ţîşniră deodată afară din restaurantul gării doi fraţi corespondenţi – Lev Rubaşkin şi Ian Skameikin. Skameikin ţinea în dinţi un şniţel vienez. Sărind ca nişte căţeluşi, fraţii se repeziră de-a lungul peronului, săriră de pe terasamentul pătat de păcură şi, abia cînd se văzură între traverse, îşi dădură seama că nu mai au cum să ajungă trenul din urmă.

Ieşind din Moscova plină de şantiere, trenul îşi începu cîntecul său asurzitor. Roţile-i duduiau, vagoanele hurducăiau diabolic, trecînd peste poduri şi abia cînd ajunse în pădurile unde-şi fac moscoviţii vilegiatura se mai potoli şi viteza crescu. Urma să descrie pe glob o curbă considerabilă, să treacă prin cîteva zone climaterice, să ajungă din centrul răcoros în pustiul fierbinte, să lase în urmă o mulţime de oraşe mari şi mici şi să ia avans asupra orei Moscovei cu patru ceasuri.

În prima zi, spre seară, intrară în vagonul corespondenţilor sovietici doi trimişi ai lumii capitaliste: domnul Heinrich, reprezentantul unui ziar austriac liberal şi americanul Hiram Burman. Veniseră să facă cunoştinţă. Domnul Heinrich era mic de statură. Mister Hiram purta o pălărie moale cu borurile în sus. Amîndoi vorbeau destul de corect ruseşte. Cîtva timp, rămaseră cu toţi tăcuţi, pe culoar, privindu-se cu interes unii pe ceilalţi. Ca să spargă gheaţa, începură să vorbească despre Teatrul de artă. Heinrich lăudă teatrul, dar mister Burman spuse evaziv că, în calitatea sa de sionist, ceea ce îl interesează cel mai mult în URSS e problema evreiască.

— La noi această problemă nu mai există, spuse Palamidov.

— Cum poate să nu existe problema evreiască? întrebă mirat Hiram.

— Iac-aşa. Nu există.

Mister Burman se tulbură. Toată viaţa scrisese în ziarul său articole despre problema evreiască şi i-ar fi fost greu să se despartă de această problemă.

— Dar bine, în Rusia nu există evrei? întrebă el circumspect.

— Există, răspunse Palamidov.

— Prin urmare, există şi problema.

— Nu. Evrei există, dar problema nu există.

Tensiunea care se acumulase pe culoarul vagonului se descărcă întrucîtva la apariţia lui Uhudşanski, care se îndrepta spre toaletă, cu un prosop în jurul gîtului.

— Staţi de vorbă? întrebă el, clătinîndu-se din pricina vitezei cu care mergea trenul. Bine, bine!

Cînd se întoarse curat şi înviorat, cu picături de apă pe la tîmple, discuţia cuprinsese tot culoarul. Ziariştii sovietici ieşiseră cu toţii din compartimente; din vagonul vecin îşi făcură apariţia cîţiva udarnici, mai veniră şi alţi doi străini: un corespondent italian cu o insignă fascistă înfăţişînd un mănunchi de nuiele şi o secure, emblema lictorilor romani, precum şi un profesor orientalist german, care mergea la solemnitate invitat de VOKS². Discuţia îmbrăţişă subiecte foarte variate: de la construirea socialismului în URSS pînă la băştile bărbăteşti, care începuseră să fie la modă în Occident. Şi, în toate chestiunile, indiferent de natura lor, se iveau divergenţe.

— Discutaţi, nu glumă! Bine, bine! spuse Uhudşanski, intrînd în compartimentul său.

În larma generală nu se puteau distinge decît strigăte răzleţe.

— Dacă e aşa, spunea domnul Heinrich, apucîndu-l de bluză pe muncitorul Suvorov de la Uzina Putilov, de ce de treisprezece ani nu faceţi decît să flecăriţi? De ce nu organizaţi revoluţia mondială despre care vorbiţi atîta? Înseamnă că nu sînteţi în stare! Atunci nu mai pălăvrăgiţi!

— Dar nici n-o să facem revoluţie la voi! O s-o faceţi singuri!

— Eu? Nu, eu nu fac nici o revoluţie.

— Ei bine, o s-o facă şi fără dumneata, şi nici n-o să te întrebe.

Mister Hiram Burman stătea rezemat de peretele căptuşit cu piele şi se uita nepăsător la cei ce discutau. Problema evreiască fusese dată uitării chiar de la începutul discuţiei, iar alte teme nu stîrneau nici un fel de emoţie în sufletul lui. Din grupul în care profesorul german recunoştea superioritatea căsătoriei sovietice faţă de căsătoria religioasă se desprinse un foiletonist care scria versuri şi semna cu pseudonimul Gargantua. El se apropie de Hiram, care stătea îngîndurat, şi începu să-i explice ceva cu înflăcărare. Hiram încercă să-l asculte, dar constată numaidecît că nu poate să priceapă nimic. Între timp, Gargantua îndrepta în fiecare clipă altceva la toaleta lui Hiram: ba îi lega mai strîns cravata, ba îi încheia un nasture şi apoi i-l descheia la loc. Vorbea destul de tare şi s-ar fi zis că rosteşte cuvintele clar. Dar pronunţia lui avea un defect insesizabil care îi transforma vorbele într-un fel de rumeguş. Nenorocirea mai era agravată şi de faptul că lui Gargantua îi plăcea să vorbească şi să-i ceară interlocutorului său să-l aprobe după fiecare frază.

— N-am dreptate? întreba el învîrtind capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi bage nasul destul de mare în vreun nutreţ. Nu e aşa?

Alte cuvinte nu se puteau înţelege din discursul lui Gargantua. Tot restul se contopea într-un fel de gîngurit de o inepuizabilă elocinţă. Din politeţe, mister Burman aproba tot, dar după cîtva timp o şterse. În general, de altfel, toată lumea era totdeauna de acord cu Gargantua şi el se considera a fi un om capabil să convingă pe oricine, de orice.

— Vezi, îi spuse el lui Palamidov, dumneata nu ştii să vorbeşti cu oamenii. Pe cînd eu l-am convins. Chiar acum i-am demonstrat, şi el s-a raliat la părerea mea, că la noi nu mai există nici o problemă evreiască. N-am dreptate? Nu e aşa?

Palamidov nu pricepu nimic, dar îl aprobă din cap şi începu să asculte discuţia dintre orientalistul german şi însoţitorul vagonului. Însoţitorul ardea de mult de dorinţa de a intra şi el în vorbă cu cineva, dar abia acum găsise unul liber care să-l asculte. După ce se interesă, în prealabil, de ocupaţia, precum şi de numele şi pronumele interlocutorului său, însoţitorul lăsă mătura deoparte şi începu cu un glas tărăgănat:

— Poate n-aţi auzit, tovarăşe profesor, dar să ştiţi că în Asia Centrală există un animal care se cheamă cămilă. El are în spinare două ridicături. Şi am avut un cunoscut, un feroviar, sigur aţi auzit de el, tovarăşul Doljnostiuk, magazioner la bagaje, care s-a urcat o dată pe o cămilă de-asta, între cocoaşele ei şi s-a apucat să-i tragă cu biciuşca. Cămila era rea şi a început să-l strîngă între cocoaşe, mai să-l strivească. Noroc că Doljnostiuk a apucat să sară jos la timp. Era un flăcău curajos, aţi auzit desigur de el. Şi ce să vezi? Cămila l-a scuipat pe toată tunica, şi abia o scosese de la spălătorie…

Discuţia de seară se stingea. Ciocnirea dintre cele două lumi se isprăvise cu bine. Prin nu se ştie ce minune nu se iscase nici o ceartă. Coexistenţa dintre cele două sisteme – capitalist şi socialist – trebuia să dureze în trenul special, vrînd-nevrînd, circa o lună. Domnul Heinrich, duşmanul revoluţiei mondiale, povesti o anecdotă veche, din cele care se spun de obicei în tren, după care se duseră cu toţii să cineze în vagonul-restaurant, trecînd dintr-un vagon în altul pe platformele tremurătoare de fier de deasupra tampoanelor şi închizînd ochii din cauza curentului. În vagonul-restaurant, lumea din tren se împrăştie, aşezîndu-se la diferite mese. Tot aici avu loc prima luare de contact între străini şi autohtoni. Străinătatea, reprezentată prin corespondenţii celor mai mari ziare şi agenţii de presă din lume, atacă demn rachiul, privind cu o politeţe glacială la udarnicii cu cizme în picioare şi la ziariştii sovietici care veniseră ca acasă, în papuci şi numai cu butoni la gît în loc de cravată.

În vagonul-restaurant luaseră loc oameni de tot felul: şi mister Burman, provincial din New York, şi o fată canadiană care sosise de peste ocean cu doar o oră înainte de plecarea trenului special, din care cauză mai învîrtea încă speriată capul deasupra chiftelei ce-i fusese servită într-o tăviţă lungă de metal, şi un diplomat japonez, şi încă un alt japonez mai tînăr, şi domnul Heinrich, ai cărui ochi galbeni zîmbeau, nu se ştie de ce, şi un tînăr diplomat englez, cu talie subţire de jucător de tenis, şi orientalistul german care ascultase foarte răbdător povestea însoţitorului ce-i adusese la cunoştinţă că ar exista un animal ciudat cu două ridicături pe spinare, şi un economist american, şi un ceh, şi un polonez, şi patru corespondenţi americani, printre care şi un pastor, colaborator la ziarul Uniunii tinerilor creştini, şi o americancă cu nume sută la sută olandez, dintr-o familie veche de pionieri şi care ajunsese vestită datorită faptului că în urmă cu un an pierduse trenul la Mineralnîie Vodî, şi, ca să-şi face reclamă, se ascunsese pentru o vreme în bufetul gării (dispariţia ei stîrnise mare vîlvă în presa americană unde, timp de trei zile, apăruseră articole cu titluri atrăgătoare ca: O fată dintr-o veche familie în ghearele muntenilor sălbatici din Caucaz şi Moarte sau răscumpărare?), şi multe altele. Unii aveau o atitudine ostilă faţă de tot ce era sovietic, alţii sperau ca în cel mai scurt timp să afle ce se ascunde în sufletele misterioase ale asiaticilor, iar alţii căutau cu bună-credinţă să priceapă ce se petrece de fapt în ţara Sovietelor.

Partea sovietică făcea mult zgomot la măsuţele sale. Udarnicii îşi aduseseră mîncare în pachete învelite în hîrtie şi se puseră să bea ceai în pahare cu suporturi de aliaj alb, de la Krupp. Ziariştii mai cu dare de mînă comandară şniţele, iar Lavuazian, cuprins pe neaşteptate de un acces de slavofilie, hotărî să nu se facă de rîs în faţa străinilor şi comandă rinichi sote. Nu mîncă rinichii, fiindcă nu putea să-i sufere de mic copil, dar tot se umflă, mîndru, în pene, aruncînd străinilor priviri sfidătoare. Partea sovietică număra şi ea oameni fel de fel. Erau acolo un muncitor din Sormovo, trimis în călătorie de adunarea generală a uzinei sale, un constructor de la Uzina de tractoare din Stalingrad, care în urmă cu zece ani zăcuse în tranşee luptînd împotriva lui Vranghel chiar pe cîmpul unde se înălţa acum gigantica uzină de tractoare, se mai afla şi un ţesător din Serpuhovo, pe care Magistrala de răsărit îl interesa pentru că trebuia să grăbească transportul bumbacului în regiunile cu industrie textilă.

Mai erau acolo şi metalurgişti din Leningrad şi mineri din Donbass³, un mecanic din Ucraina şi conducătorul delegaţiei, care purta o rubaşcă albă, rusească, cu o stea mare de Buhara, obţinută pentru lupta împotriva emirului. Ce s-ar mai fi mirat diplomatul cu talie de jucător de tenis, dacă ar fi aflat că scundul şi politicosul autor de versuri, Gargantua, fusese de opt ori prizonier pe la diferiţi hatmani ai haidamacilor⁴, şi o dată fusese chiar executat de oamenii lui Mahno, lucru despre care nu-i plăcea să vorbească, căci păstrase amintiri cît se poate de neplăcute despre momentul cînd, cu umărul găurit, ieşise din groapa comună.

Poate că şi reprezentantul tinerilor creştini ar fi simţit o săgeată în inimă, dacă ar fi aflat că veselul Palamidov fusese cîndva preşedintele tribunalului militar, că pentru a-şi procura informaţii pentru ziar, Lavuazian se deghizase în femeie şi pătrunsese la o adunare a baptiştilor, despre care scrisese apoi un lung reportaj antireligios, şi dacă ar fi mai aflat că nici unul dintre cetăţenii sovietici prezenţi nu-şi botezase copiii, şi că, printre ei, se află chiar şi patru scriitori.

În vagonul-restaurant şedeau vasăzică tot felul de oameni.

În a doua zi de călătorie, se împliniră cuvintele proorocului de pluş. Cînd trenul, duduind şi huruind, trecea Volga peste podul de la Sîzran, pasagerii speciali începură să intoneze cu voci neplăcute de orăşeni cîntecul despre viteazul de pe Volga, căutînd totodată să nu se uite unul la altul. În vagonul vecin, străinii, care nu ştiau exact ce şi unde se cuvine să cînte, interpretau cu mare înflăcărare „Ei, plină-i, plină cutiuţa“⁵ cu un refren şi mai ciudat: „Eh, iuhnem“⁶! Dar nimeni nu trimise o carte poştală omului cu nas de pluş. Le era ruşine. Doar Uhudşanski se ţinea tare. Nu cînta împreună cu ceilalţi. Nebunia cîntatului puse stăpînire pe tot trenul, dar el tăcea, strîngînd tare din dinţi şi prefăcîndu-se că citeşte Descrierea geografică completă a patriei noastre. A fost aspru pedepsit pentru asta, căci într-o noapte, undeva departe, dincolo de Samara, l-a cuprins un soi de paroxism muzical. La miezul nopţii, cînd trenul special dormea, se auzi din compartimentul lui o voce şovăitoare cîntînd: „Există pe Volga o stîncă sub muşchi, sub muşchi sălbatec ascunsă“. Călătoria îşi făcuse efectul.

Iar mult după miezul nopţii, după ce adormi şi Uhudşanski, uşa dintre vagoane se deschise, o secundă se auzi limpede ritmul egal al roţilor şi, pe culoarul pustiu şi luminat păşi, uitîndu-se în jur, Ostap Bender. Şovăi o clipă, apoi somnoros, făcu cu mîna un gest de „fie ce-o fi“ şi deschise uşa primului compartiment. În semiîntunericul unei lămpi albastre de veghe dormeau Gargantua, Uhudşanski şi fotograful Menşov. A patra cuşetă, de sus, era goală. Marele maestru nu mai stătu nici o clipă pe gînduri. După atîtea grele peregrinări şi pierderi ireparabile, după cele două ore petrecute pe scara vagonului, simţea că nu se mai poate ţine pe picioare şi se urcă sus. De acolo, dădu cu ochii de o arătare de basm: pe măsuţa de lîngă fereastră zăcea – cu picioarele în sus ca nişte hulube – o găină albă, fiartă.

— Calc pe drumul greşit al lui Panikovski, şopti Ostap.

Cu aceste cuvinte, înşfăcă găina şi o devoră fără pîine şi fără sare. Oasele le ascunse sub somieră şi adormi fericit, în scîrţîitul pereţilor dintre compartimente şi în mirosul de vopsea feroviară.

Capitolul XXVII

„Daţi-i voie să intre unui mercenar al capitalului!“

Noaptea, Ostap visă chipul trist, cam estompat, al Zosiei, iar apoi i se arătă în vis Panikovski. Violatorul convenţiei purta o pălărie de birjar cu pană şi, frîngîndu-şi mîinile, spunea: „Bender! Bender! Dumneata nu ştii ce e o găină! Găina e o pasăre minunată, grasă!“. Ostap nu pricepea şi răspundea supărat: „Care găină? Doar specialitatea dumitale sînt gîştele!“. Panikovski însă o ţinea pe-a lui: „Găina, găina, găina!“.

Bender se trezi. Mai întîi se lovi cu ochii de tavanul jos şi boltit, parcă era capacul de la cufărul bunicii. Apoi dădu cu nasul de plasa pentru bagaje. În compartiment era o lumină puternică. Pe fereastra lăsată pe jumătate în jos, pătrundea aerul fierbinte al stepei Orenburg.

— Găina! auzi el de jos. Unde a dispărut găina mea? În afară de noi, nu mai e nimeni în compartiment! Nu-i aşa? Dar staţi puţin, ale cui sînt picioarele astea?

Ostap îşi acoperi ochii cu mîna, dar îşi aminti numaidecît furios că aşa făcea şi Panikovski cînd îl ameninţa o belea. Îşi luă mîna de la ochi şi văzu nişte capete la nivelul cuşetei lui.

— Dormi? Bine, bine! spuse primul cap.

— Spune-mi, te rog, dragul meu, i se adresă pe un ton amabil al doilea, dumneata mi-ai mîncat găina? Nu-i aşa? N-am dreptate?

Fotoreporterul Menşov continua să şadă cu amîndouă mîinile vîrîte pînă la cot într-un sac negru fotografic. Reîncărca de zor casetele.

— Da, zise flegmatic Ostap. Eu am mîncat-o.

— Îţi foarte mulţumesc! exclamă pe neaşteptate Gargantua. Nu mai ştiam ce să fac cu ea. Pe căldura asta putea să se strice. Nu-i aşa? Şi ar fi fost păcat s-o arunc! N-am dreptate?

— Bineînţeles, zise Ostap rezervat. Mă bucur foarte mult că am putut să-ţi fac acest mic serviciu.

— De la ce ziar eşti dumneata? îl întrebă fotoreporterul cu un zîmbet galeş, continuînd să scotocească în sac. Nu te-ai urcat la Moscova…

— Văd că eşti fotograf, zise Ostap, eschivîndu-se de la un răspuns direct. Am cunoscut şi eu odată un fotograf din provincie, care pînă şi conservele le deschidea la lumină roşie, de teamă ca altfel să nu se strice.

Menşov rîse. Îi plăcu gluma noului pasager. Şi, în dimineaţa aceea, nimeni nu mai puse marelui maestru întrebări delicate. Aceasta sări jos din cuşetă şi, trecîndu-şi palma peste obrajii pe care, în trei zile, îi crescuse o barbă de tîlhar, se uită întrebător la bunul Gargantua. Foiletonistul versificator îşi desfăcu valiza, scoase aparatul de ras şi i-l dădu lui Ostap, explicîndu-i îndelung ceva, ciugulind dintr-un sac cu nutreţ invizibil şi cerînd la fiecare clipă să i se confirme că e aşa precum spune el.

În timp ce Ostap se bărbierea, se spăla şi-şi curăţa hainele, Menşov, încins cu curelele fotografice, răspîndi prin tot vagonul vestea că în compartimentul lor călătoreşte un nou corespondent provincial, care, cu o noapte în urmă, prinsese trenul din urmă cu avionul şi-i mîncase găina lui Gargantua. Povestea cu găina stîrni mare animaţie. Aproape toţi corespondenţii îşi luaseră de acasă mîncare pentru drum: pesmeciori, chiftele, franzele şi ouă răscoapte. Şi nimeni nu mînca din ea. Toţi preferau să mănînce la vagonul-restaurant. Nici n-apucă Bender să-şi termine toaleta, că se trezi în compartiment cu un scriitor gras, îmbrăcat într-o hăinuţă moale, ca pentru copii, care îi puse în faţă, pe măsuţă, douăsprezece ouă, spunîndu-i:

— Mănîncă. Sînt ouă. Din moment ce există ouă, trebuie să le mănînce cineva, nu?

Apoi scriitorul se uită pe fereastră, privi stepa plină de negi şi adăugă cu amărăciune:

— Pustiul este o absurditate. Dar există. Şi trebuie să ţinem seama de lucrul acesta.

Era filosof. După ce primi mulţumirile lui Ostap, scriitorul salută din cap şi plecă în compartimentul său să-şi termine povestirea. Fiind disciplinat din fire, hotărîse să scrie musai, în fiecare zi, cîte o povestire. Şi respecta această hotărîre cu sîrguinţa unui elev premiant. Îl însufleţea, pesemne, gîndul că de vreme ce există hîrtie, trebuie să scrie cineva pe ea.

Şi alţi pasageri urmară exemplul filosofului. Nevroţki aduse un borcan cu ardei umpluţi, Lavuazian nişte chiftele pe care se lipiseră cîteva rînduri de ziar, Sapeghin – o scrumbie şi pesmeciori, iar Dnestrov – un pahar cu marmeladă de mere. Mai veniră şi alţii, dar Ostap puse capăt audienţelor.

— Nu mai pot, nu mai pot, dragii mei prieteni, spunea el. E destul să faci unuia un serviciu, că dau toţi năvală.

Corespondenţii îi plăcuseră foarte mult. Ostap era gata să se lase înduioşat, dar mîncase atît, încît nu mai era în stare de nici un sentiment. Se caţără cu greu pe bancheta lui şi dormi aproape toată ziua.

Începuse a treia zi de călătorie. În aşteptarea evenimentelor, trenul special se plictisea. Pînă la Magistrala de răsărit mai era încă mult, nu se întîmplase nimic demn de semnalat, totuşi corespondenţii din Moscova, care se uscau de pe urma acestei inactivităţi silite, îşi aruncau unul altuia pe furiş priviri bănuitoare.

„N-o fi aflat oare cineva ceva şi o fi trimis despre asta o telegramă fulger la redacţia unde lucrează?“

În cele din urmă, Lavuazian nu se mai putu stăpîni şi trimise următoarea telegramă:

„Trecut Orenburg stop coşurile locomotivei scot trîmbe fum stop dispoziţia bună stop trimiteţi fulger instrucţiuni marea aral lavuazian“.

Secretul ieşi repede la iveală, şi la gara următoare se făcu coadă la ghişeul de expediere a telegramelor. Toţi expediară depeşe despre buna dispoziţie din tren şi despre coşul locomotivei pe care iese fum.

Pentru străini, se deschise un cîmp larg de activitate imediat după Orenburg, cînd văzură prima cămilă, prima iurtă şi primul kazah cu căciulă ţuguiată de blană şi cu un bici în mînă. La o haltă, unde trenul se opri întîmplător, cel puţin douăzeci de aparate fotografice fură aţintite spre botul unei cămile. Începea exotismul: corăbiile deşertului, fiii iubitori de libertate ai stepei şi tot restul decorului romantic.

Americanca, de obîrşie dintr-o familie veche, coborî din vagon cu ochelari rotunzi de soare pe nas. Împotriva soarelui mai avea şi o umbreluţă verde. Un american cărunt o filmă îndelung în ţinuta asta, cu aparatul său manual Eyemo. Mai întîi, ea se aşeză alături de cămilă, apoi în faţa ei, şi în sfîrşit pe ea, făcîndu-şi loc între cocoaşele despre care povestea cu atîta căldură însoţitorul vagonului. Micuţul şi răutăciosul Heinrich se foia prin mulţime şi spunea tuturor:

— Fiţi cu ochii pe ea! Te pomeneşti că rămîne din întîmplare aici, în gară, şi iar o să apară ştiri senzaţionale în presa americană: O corespondentă curajoasă, în ghearele unei cămile înnebunite.

Diplomatul japonez stătea la doi paşi de un kazah. Se uitau unul la altul, fără să-şi spună nimic. Aveau feţe perfect identice, cam turtite, cu mustăţi aspre, o piele galbenă parcă dată cu lac şi ochi înguşti cu pleoapele umflate. I-ai fi luat drept fraţi gemeni, dacă japonezul n-ar fi purtat un costum gri, lucrat la Londra, iar kazahul – o şubă de oaie şi un brîu de stambă, şi dacă acest kazah n-ar fi început să citească abia de un an, iar japonezul n-ar fi absolvit cu douăzeci de ani în urmă două universităţi – cea de la Tokio şi de la Paris. Diplomatul se dădu cu un pas înapoi, privi prin vizor şi apăsă pe declanşator. Kazahul rîse, se urcă pe căluţul său lăţos şi plecă în stepă.

În gara următoare, în romantica odisee a trenului special se iviră elemente noi. În spatele clădirii gării se zăreau nişte butoaie cilindrice, roşii, pentru carburanţi, şi o clădire nouă de lemn vopsită în galben, prin faţa căreia trecea o coloană de tractoare care-şi înfigeau adînc şenilele în pămînt. Pe o stivă de traverse de cale ferată stătea o jună tractoristă în pantaloni negri de lucru şi pîslari. Corespondenţii sovietici îşi luară aici revanşa. Cu aparatele foto la ochi, se apropiau de fată. În fruntea tuturor păşea Menşov, care ţinea în dinţi o casetă de aluminiu şi, prin mişcările sale, aducea cu un ostaş care-şi schimbă locul în lanţul de trăgători. Dar de unde cămila se fotografiase pe deplin conştientă de dreptul ei la celebritate, tractorista se dovedi mai modestă. La vreo cinci fotografii rezistă calmă, dar apoi se îmbujoră şi plecă. Fotografii trecură la tractoare. În treacăt fie zis, la orizont, în spatele maşinilor, se zărea şi un şir de cămile. Toate acestea – tractoarele şi cămilele – se încadrau perfect într-o fotografie ce-ar fi putut purta ca titlu: Vechi şi nou sau Care pe care?

Ostap se trezi pe la apusul soarelui. Trenul continua să alerge în pustiu. Pe culoar umbla Lavuazian, îndemnîndu-şi tovarăşii să scoată un ziar special al trenului, căruia îi găsise chiar şi titlu: Cu toată viteza.

— Ce titlu e ăsta?! zise Ostap. Uite, eu am văzut gazeta de perete a unei brigăzi de pompieri care se chema Nu te juca cu focul. Asta înseamnă să atingi însuşi fondul problemei.

— Eşti un profesionist al condeiului! strigă Lavuazian. Mărturiseşte că ţi-e pur şi simplu lene să scrii pentru un organ al publicului din tren.

Marele maestru nu nega că este un profesionist al condeiului. La nevoie, era gata să explice, fără să stea o clipă pe gînduri, care e organul de presă pe care îl reprezintă în acest tren: Gazeta Cernomorskului. Dar nu avea nevoie s-o facă, deoarece trenul, fiind special, nu era pericol să vină vreunul din acei controlori încruntaţi, înarmaţi cu cleşti de nichel. Între timp, Lavuazian se şi instalase cu maşina de scris în vagonul udarnicilor, unde propunerea sa stîrnise agitaţie. Bătrînul de la Trehgorka scria deja, cu un creion chimic, o notiţă despre necesitatea de a se organiza în tren o seară dedicată schimbului de experienţă şi lecturilor literare. Se căuta un caricaturist, iar Navroţki fusese mobilizat să facă o anchetă printre delegaţi pentru a stabili care dintre întreprinderile reprezentate de aceştia îndeplinise mai bine planul industrial şi financiar.

Seara, în compartimentul lui Gargantua, Menşov, Uhudşanski şi Bender se adunase o mulţime de pasageri din lumea gazetărească. Şedeau înghesuiţi cîte şase pe o banchetă. De sus, atîrnau capete şi picioare. Noaptea rece îi răcorise pe ziariştii care suferiseră toată ziua de căldură, iar ţăcănitul monoton al roţilor, care nu se mai potolea de trei zile, predispunea la prietenie. Se discuta despre Magistrala de răsărit, se depănau amintiri despre redactorii şi secretarii de redacţie, se povesteau greşelile comice apărute în ziare şi toţi în cor îl frecau pe Uhudşanski, reproşîndu-i că nu are stofă de ziarist. Uhudşanski ridica sus capul şi răspundea cu un aer superior:

— Trăncăniţi! Bine, bine!

În toiul veseliei apăru domnul Heinrich.

— Daţi-i voie să intre unui mercenar al capitalului, spuse el cu dezinvoltură.

Heinrich se instală pe genunchii scriitorului gras, care suspină şi îşi zise cu stoicism: „Din moment ce am genunchi, trebuie fireşte să şadă cineva pe ei… Iată că şade şi ăsta.“

— Ei, cum mai merge construcţia socialismului? întrebă sfidător reprezentantul ziarului liber-cugetător.

Nu se ştie cum, prin ce întîmplare, străinii din tren erau abordaţi politicos cu Mister, Herr sau Signor, dar corespondentului gazetei liberale i se spunea pur şi simplu Heinrich, îl socoteau palavragiu şi nu-l luau în serios. De aceea, la această întrebare directă, Palamidov îi răspunse:

— Degeaba te agiţi, Heinrich! Ştiu că acum o să începi iar să înjuri puterea sovietică, ceea ce e plicticos şi absolut neinteresant. Şi apoi, noi putem auzi astea şi de la o băbuţă răutăcioasă care stă la coadă.

— Nu, e cu totul altceva, spuse Heinrich. Vreau să vă spun povestea biblică a lui Adam şi a Evei. Îmi daţi voie?

— Ascultă, Heinrich, de unde vorbeşti aşa de bine ruseşte? întrebă Sapeghin.

— Am învăţat la Odessa, în 1918, cînd împreună cu armata generalului von Beltz am ocupat acest minunat oraş. Eram locotenent pe atunci. Probabil că aţi auzit de von Beltz…

— Nu numai ca am auzit, spuse Palamidov, dar l-am şi văzut. Von Beltz al dumitale zăcea în cabinetul său aurit din palatul Comandamentului Regiunii Militare Odessa, cu capul străpuns de un glonte. S-a împuşcat cînd a aflat că în patria dumneavoastră a izbucnit revoluţia.

Cînd auzi cuvîntul „revoluţia“, domnul Heinrich zîmbi oficial şi spuse:

— Generalul a fost credincios jurămîntului depus.

— Dar dumneata de ce nu te-ai împuşcat, Heinrich? întrebă cineva de pe cuşeta de sus. Ce s-a ales de jurămîntul dumitale?

— Ei, vreţi să ascultaţi povestea biblică? întrebă, enervat, reprezentantul ziarului liberal.

Dar confraţii îl mai torturară cîtva timp cu întrebări în legătură cu jurămîntul şi numai cînd se supără de-a binelea şi era gata-gata să plece, acceptară să asculte povestea.

 

POVESTEA DOMNULUI HEINRICH DESPRE ADAM ŞI EVA

 

— A fost odată, domnilor, la Moscova un tînăr comsomolist. Îl chema Adam. Şi, în acelaşi oraş, trăia o fată tînără, comsomolista Eva. Şi aceşti tineri s-au dus într-o zi să se plimbe în raiul Moscovei, în Parcul de cultură şi odihnă. Nu ştiu despre ce-au vorbit acolo. La noi, tinerii vorbesc de obicei despre dragoste. Dar Adam şi Eva ai voştri erau marxişti, aşa că vorbeau, poate, despre revoluţia mondială. În tot cazul, fapt este că plimbîndu-se prin fosta grădină Neskucinîi, s-au aşezat pe iarbă, sub un copac. Nu ştiu ce fel de copac era. Poate că era pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dar, după cum ştiţi şi dumneavoastră, marxiştii nu admit misticismul. Aşa că, după toate probabilităţile, lor li s-o fi părut că e un simplu sorb. Continuînd să stea de vorbă sub copac, Eva a rupt o creangă şi i-a dăruit-o lui Adam. Dar, tocmai în clipa aceea, a apărut un om pe care tinerii marxişti lipsiţi de imaginaţie l-au luat drept paznic al grădinii. Or el, după toate probabilităţile, era un înger cu spada de foc. Înjurînd şi bombănind, îngerul i-a dus pe Adam şi Eva la biroul administraţiei, ca să li se întocmească un proces-verbal pentru stricăciunile aduse grădinii. Acest neînsemnat fapt cotidian i-a distras pe tineri de la politica înaltă şi Adam a văzut că are în faţa lui o gingaşă Evă, iar Eva a băgat de seamă că are în faţa ei un viril Adam. Şi tinerii s-au îndrăgostit unul de altul. După trei ani aveau deja doi fii.

Ajungînd aici, domnul Heinrich tăcu brusc, vîrîndu-şi în mîneci manşetele moi cu dungi.

— Ei, şi care-i chestia? întrebă Lavuazian.

— Chestia e, spuse mîndru Heinrich, că pe unul din fii îl cheamă Cain, iar pe celălalt Abel şi că după un anumit interval de timp Cain îl va ucide pe Abel. Abraham va da naştere lui Isaac, Isaac va da naştere lui Iacob, şi în general toată povestea biblică se va repeta de la început şi nici un fel de marxism nu va putea să împiedice acest lucru. Totul se repetă. Vom avea iar potopul, şi pe Noe cu cei trei fii ai săi, iar Ham îl va supăra pe Noe şi vom avea şi Turnul Babel, care nu va putea fi niciodată terminat, domnilor. Şi aşa mai departe. Nimic nou nu se va întîmpla sub soare. Aşa că vă agitaţi zadarnic pentru o viaţă nouă.

Şi Heinrich se lăsă satisfăcut pe spate, strivindu-l cu spinarea lui îngustă, ca de scrumbie, pe scriitorul cel gras şi blajin.

— Toate acestea ar fi minunate, zise Palamidov, dacă ar fi întărite cu dovezi. Dar dumneata nu poţi să dovedeşti nimic. Vrei, pur şi simplu, să fie aşa. Nu putem să-ţi interzicem să crezi în minuni. N-ai decît să crezi, să te rogi.

— Dar voi aveţi dovezi că o să fie altfel? întrebă reprezentantul ziarului liberal.

— Avem, răspunse Palamidov. Una dintre ele o vei vedea poimîine, la joncţiunea Magistralei de răsărit.

— Of, iar începe, bombăni Heinrich. Construcţie! Uzine! Plan cincinal! Ce-mi tot băgaţi în ochi fierul vostru? Important e spiritul! Totul se va repeta! Vom avea iar un război de treizeci de ani şi un război de o sută de ani, iar vor fi arşi de vii oamenii care vor îndrăzni să spună că pămîntul este rotund. Şi iar, bietul Iacob va fi înşelat şi pus să muncească şapte ani fără plată, ca apoi să i se bage pe gît de nevastă pe Lia cea urîtă şi mioapă, în locul Raşelei cea cu piept frumos. Totul, totul se va repeta. Şi Jidovul rătăcitor va continua ca şi înainte să rătăcească pe pămînt.

— Jidovul rătăcitor nu va mai rătăci niciodată pe pămînt! spuse deodată marele maestru, uitîndu-se cu o privire veselă la cei prezenţi.

— Şi asta poţi să mi-o dovedeşti în decurs de două zile? urlă Heinrich.

— Chiar şi acum, răspunse amabil Ostap. Dacă societatea îmi permite, vă voi povesti ce s-a întîmplat cu aşa-numitul Jidov rătăcitor.

Societatea îngădui cu plăcere. Cu toţii se pregătiră să asculte povestea noului pasager, iar Uhudşanski zise chiar: „Povesteşti? Bine, bine.“

După care, marele maestru începu.

 

POVESTEA LUI OSTAP BENDER, DESPRE JIDOVUL RĂTĂCITOR

 

— Nu vă voi mai reaminti povestea lungă şi plicticoasă a Jidovului rătăcitor. Vă voi spune doar că, timp de aproape două mii de ani, acest bătrîn vulgar a colindat lumea întreagă, fără să se înscrie în registrele hotelurilor şi plictisind cetăţenii cu plîngerile sale împotriva tarifelor mari de cale ferată, care-l sileau să meargă pe jos. A fost văzut în nenumărate rînduri. A asistat la şedinţa istorică în care Columb n-a izbutit pînă la urmă să justifice sumele luate ca avans pentru descoperirea Americii. Pe cînd era încă foarte tînăr, a văzut Roma arzînd. Vreo sută cincizeci de ani a trăit în India, uluindu-i pe yoghini prin vitalitatea şi prin firea sa cîrcotaşă, într-un cuvînt, bătrînul ar fi putut să povestească multe lucruri interesante, dacă la sfîrşitul fiecărui secol şi-ar fi scris memoriile. Dar Jidovul rătăcitor nu ştia carte şi, în afară de asta, avea şi o memorie cam şubredă.

Nu demult, bătrînul stătea în minunatul oraş Rio de Janeiro, sorbind băuturi răcoritoare, uitîndu-se la transoceanice şi plimbîndu-se pe sub palmieri, în pantaloni albi. Pantalonii şi-i cumpărase de ocazie, cu vreo opt sute de ani în urmă, în Palestina, de la un cavaler care eliberase mormîntul Domnului, şi erau ca şi noi. Deodată bătrînul a simţit un neastîmpăr. I s-a făcut poftă să plece în Rusia, pe Nipru. Fusese pretutindeni: pe Rin, pe Gange, pe Mississippi, pe Yangtze, pe Niger şi pe Volga. Numai pe Nipru nu fusese. Şi, vedeţi dumneavoastră, i s-a făcut omului poftă să arunce o privire şi la acest fluviu larg.

Exact în 1919, Jidovul rătăcitor a trecut clandestin graniţa românească în pantalonii lui de cavaler. Nu mai e nevoie să vă spun că peste burtă avea ascunse opt perechi de ciorapi de mătase şi un flacon de parfum parizian pe care o doamnă din Chişinău îl rugase să le dea unor rude ale ei din Kiev. În vremurile acelea tumultoase transportul de contrabandă pe burtă se numea „a purta prişniţ“. Bătrînul învăţă repede la Chişinău cum se face treaba asta. Jidovul rătăcitor şi-a îndeplinit misiunea şi, într-o bună zi, stînd pe malul Niprului, cu barba-i verzuie şi neîngrijită atîrnînd pînă la pămînt, de el s-a apropiat un om cu vipuşti galbene şi albastre şi cu epoleţi ai armatei lui Petliura şi l-a întrebat aspru:

— Eşti jidov?

— Jidov, a răspuns bătrînul.

— Atunci hai cu mine, l-a poftit omul cu vipuşti.

Şi l-a dus la ataman.

— Am prins un jidov, i-a raportat el, împingîndu-l pe bătrîn înainte, cu genunchii.

— Eşti jidov? l-a întrebat atamanul amuzat de descoperire.

— Jidov, i-a răspuns rătăcitorul.

— Atunci, ia puneţi-l la zid, a spus dulce atamanul.

— Dar bine, eu sînt rătăcitor! a strigat bătrînul.

De două mii de ani aştepta nerăbdător să moară şi acum îl apucase deodată pofta să trăiască.

— Gura, jidov parşiv! a strigat încîntat atamanul buzat. Spintecaţi-l cu săbiile, băieţi!

Şi Jidovul rătăcitor a încetat să mai existe.

 

— Asta-i tot, încheie Ostap.

— Cred, domnule Heinrich, că în calitate de fost locotenent al armatei austriece, cunoşti obiceiurile prietenilor dumitale din armata lui Petliura? întrebă Palamidov.

Heinrich nu răspunse nimic şi plecă imediat. La început, toată lumea crezu că s-a supărat, dar a doua zi se dovedi că din vagonul sovietic corespondentul ziarului liberal se dusese direct la mister Hiram Burman, căruia îi vînduse povestea Jidovului rătăcitor cu patruzeci de dolari. Şi chiar în prima gară, Hiram transmisese telegrafic ziarului său povestea lui Ostap Bender.

Capitolul XXVIII

Valul de sudoare al inspiraţiei

În a patra dimineaţă de drum, trenul o luă spre răsărit. Deşertul se terminase. Trecînd pe lîngă şirurile de munţi înzăpeziţi ale lanţului Himalaya, făcînd să duduie construcţiile artificiale (podeţe, ţevi pentru scurgerea apelor de primăvară etc.) pe care le traversa şi aruncînd o umbră tremurătoare asupra pîraielor de munte, trenul special trecu pe lîngă un orăşel străjuit de plopi şi se învîrti multă vreme pe lîngă un munte mare, acoperit cu zăpadă. Nefiind în stare să străbată dintr-odată trecătoarea, trenul special se apropia de munte cînd dinspre dreapta, cînd dinspre stînga, o cotea din nou înapoi, gîfîia, se întorcea, iar se freca de munte cu şoldurile lui de un verzui prăfuit, făcea tot felul de şiretlicuri pînă cînd, în cele din urmă, se avîntă spre libertate. Mai mişcă din roţi cu osîrdie şi în sfîrşit opri voiniceşte în ultima gară dinainte de punctul de plecare al Magistralei de răsărit.

O locomotivă de culoarea ierbii fragede stătea scăldată în razele unui soare uimitor, pe fondul munţilor de aluminiu. Era darul muncitorilor din gări pentru noua cale ferată.

Vreme destul de îndelungată, lucrurile n-au prea mers cum trebuie la noi în ceea ce priveşte darurile pentru diferite solemnităţi şi aniversări. De obicei, se dăruia ori o locomotivă foarte mică, cam cît o pisică, ori, dimpotrivă, se oferea o daltă care depăşea în dimensiuni un stîlp de telegraf. Această transformare chinuitoare a obiectelor mici în mari şi viceversa răpea şi multă vreme şi bani. Locomotivele inutile se acopereau de praf în dulapurile din birouri, în vreme ce dalta titanică, transportată cu două furgoane, ruginea de florile mărului în curtea instituţiei sărbătorite.

Dar locomotiva din clasa OV, a cărei reparaţie capitală fusese încheiată înainte de termen, avea o mărime absolut normală şi se pare că şi dalta folosită fără îndoială la repararea ei fusese tot de dimensiuni obişnuite. Darul acesta frumos fu imediat înhămat la un tren şi „oiţa“ (cum obişnuiau să denumească feroviarii locomotivele din seria OV), purtînd în faţă o pancartă pe care scria „Spre marea joncţiune“, se îndrepta spre gara Gornaia, capătul sudic al noii magistrale.

Exact cu doi ani în urmă fusese întinsă aici, pe pămînt, prima şină de un negru albăstrui, fabricată de o uzină din Ural. De atunci, din laminoarele uzinei ieşeau fără încetare benzile de foc ale şinelor. Calea ferată le cerea în număr tot mai mare. Orăşelele de montaj, care se deplasau unul în întîmpinarea celuilalt, organizaseră o întrecere şi adoptaseră un asemenea ritm, încît toţi furnizorii de materiale fuseseră puşi în încurcătură.

Seara petrecută în gara Gornaia, luminată de rachete roz şi verzi, a fost atît de frumoasă, că bătrînii, dacă ar fi existat prin partea locului, ar fi zis, desigur, că n-au mai pomenit o seară ca asta. Din fericire, la Gornaia nu erau băştinaşi. Încă din 1928 aici nu numai că nu erau băştinaşi, dar nu găseai nici case, nici gară, nici şine, nici acel arc de triumf făcut din lemn şi acoperit cu lozinci şi steaguri, în apropierea căruia se oprise trenul special.

În timp ce mitingul se desfăşura la lumina unor felinare incandescente cu gaz şi toată populaţia se înghesuise lîngă tribună, fotoreporterul Menşov, echipat cu două aparate, un trepied şi un bliţ cu magneziu se învîrtea în jurul arcului de triumf. Arcul i se părea admirabil şi, în plus, foarte fotogenic, dar trenul, care staţiona la vreo douăzeci de paşi de arc, ar fi ieşit prea mic dacă ar fi făcut poza dintr-o parte a trenului. În situaţii din acestea Mahomed se ducea de obicei la munte, dîndu-şi prea bine seama că muntele n-o să vină la el. Dar Menşov făcu un lucru care i se păru cel mai simplu. Ceru ca trenul să fie tras sub arcul de triumf pe acelaşi ton nonşalant pe care rogi pe cineva în tramvai să se dea mai la o parte. În afară de aceasta, stărui ca din coşul locomotivei să iasă un abur gros şi alb. Apoi mai pretinse ca mecanicul să privească neînfricat de la ferestruica lui, în zare, cu palma pusă streaşină la ochi. Feroviarii se zăpăciră şi, crezînd că asta face parte din îndatoririle lor, îi satisfăcură rugămintea. Trenul se apropie zdrăngănind de arc, din coş ţîşni aburul cerut, iar mecanicul, scoţînd capul pe ferestruică, luă o mutră fioroasă. Menşov aprinse atunci atît de mult magneziu, că pămîntul se cutremură şi cîinii începură să latre pe o rază de o sută de kilometri. După ce făcu fotografia, mulţumi pe un ton rece personalului feroviar şi se retrase repede în compartimentul său.

Noaptea tîrziu, trenul special mergea deja pe Magistrala de răsărit. Cînd lumea din tren se pregătea de culcare, pe culoar ieşi fotograful Menşov, care fără a se adresa cuiva anume spuse îndurerat:

— Ciudat! S-ar părea că am fotografiat blestematul ăla de arc pe o casetă goală! Aşa că n-a ieşit nimic.

— Nu-i nici o nenorocire, îi răspunse cu simpatie Lavuazian. E foarte simplu! Roagă-l pe mecanic şi o să dea înapoi imediat. În cel mult trei ore, o să fii iar la Gornaia şi o să faci altă poză. Joncţiunea se poate amîna cu o zi.

— Mai fotografiez pe dracu’ acum! spuse trist reporterul fotografic. Mi s-a terminat tot magneziul, altfel fireşte că-l rugam să ne întoarcem.

 

Călătoria pe Magistrala de răsărit îi producea marelui maestru o deosebită plăcere. Cu fiecare ceas se apropia tot mai mult de Orăşelul de montaj din nord, unde se afla Koreiko. Ostap îi găsea plăcuţi şi pe pasagerii trenului special. Erau oameni tineri, veseli, fără scrîntelile birocratice care-i caracterizau pe cunoscuţii lui de la „Hercules“. Ca fericirea să-i fie deplină, îi mai lipseau doar banii. Proviziile primite în dar le mîncase, iar pentru vagonul-restaurant avea nevoie de numerar. La început, cînd noii lui prieteni îl trăgeau la masă, Ostap refuza, pretextînd că n-are poftă de mîncare, dar nu trecu mult şi îşi dădu seama că aşa nu se poate trăi. Cîtva timp îl urmări pe Uhudşanski, care îşi petrecea toată ziua la fereastră, pe culoar, uitîndu-se la stîlpii de telegraf şi la păsările de pe sîrme. Pe buzele lui Uhudşanski flutura un zîmbet uşor ironic. El lăsa capul pe spate şi şoptea păsărilor: „Zburaţi? Bine, bine!“. Ostap merse cu curiozitatea pînă acolo, încît citi chiar şi articolul lui Uhudşanski „Să îmbunătăţim activitatea comisiilor de prăvălie“. După asta Bender mai măsură o dată cu privirea pe ciudatul ziarist din cap pînă în picioare, zîmbi cu răutate şi simţind cunoscuta emoţie a vînătorului, se încuie în compartiment.

Ieşi de acolo abia după trei ceasuri, ţinînd în mînă o coală mare de hîrtie, liniată ca un registru.

— Scrii? îl întrebă indiferent Uhudşanski.

— Special pentru dumneata, răspunse marele maestru. Am observat că eşti tot timpul frămîntat de chinurile creaţiei. Să scrii e foarte greu, desigur. Ca vechi ziarist şi confrate al dumitale întru condei, îţi pot confirma acest lucru. Însă eu am inventat ceva care te scuteşte să mai aştepţi pînă te cuprinde valul de sudoare al inspiraţiei. Poftim, citeşte.

Şi Ostap îi întinse foaia de hîrtie pe care scria:

 

GLOSAR FESTIV

Manual indispensabil pentru compunerea articolelor jubiliare, a foiletoanelor tematice, precum şi a poeziilor ocazionale, a odelor şi imnurilor

 

PARTEA I. DICŢIONAR

 

Substantive

1. Urale

2. Oamenii muncii

3. Zori

4. Viaţă

5. Far

6. Greşeli

7. Drapel (stindard)

8. Baal

9. Moloh

10. Slugă

11. Ceas

12. Duşman

13. Pas

14. Val

15. Nisipuri

16. Galop

17. Cal

18. Inimă

19. Trecut

 

Adjective

1. Imperialist

2. Capitalist

3. Istoric

4. Ultimul

5. Industrial

6. De oţel

7. De fier

 

Verbe

1. A arde

2. A stîrni

3. A dezvălui

4. A se împurpura

5. A se înălţa

6. A împlini

7. A cînta

8. A defăima

9. A scrîşni

10. A ameninţa

 

Epitete artistice

1. Înverşunat

2. Colţos

 

Alte părţi de vorbire

1. Al nouălea

2. Al doisprezecelea

3. N-au decît!

4. Nu-i nimic!

5. Înainte!

 

(Interjecţii, prepoziţii, conjuncţii, virgule, puncte de suspensie, semne de exclamaţie, ghilimele etc.)

N.B. Virgule se pun înainte de „ce“, „care“ şi „dacă“. Punctele de suspensie, semnele de excl. şi ghilimelele – oriunde e posibil.

 

PARTEA A II-a. PARTEA DE CREAŢIE

(se întocmeşte exclusiv din cuvinte din partea I )

 

1. ARTICOL DE FOND

 

AL NOUĂLEA VAL

 

Magistrala de răsărit este un cal de fier care, stîrnind în galopul său de oţel nisipurile trecutului, împlineşte pasul istoriei, dezvăluind scrîşnetul colţos al duşmanului defăimător, asupra căruia a şi început să se abată al nouălea val, care ameninţă cu ceasul al doisprezecelea, ultimul ceas pentru slugile Molohului imperialist, acest Baal capitalist; dar, în ciuda greşelilor, să se împurpure şi să se înalţe steagurile lîngă farul industrializării ce arde în uralele oamenilor muncii, şi în cîntecul inimii lor, să se dezvăluie zorii unei vieţi noi: înainte!

 

2. REPORTAJ-FOILETON ARTISTIC

N-AU DECÎT!…

 

— Înainte!

El arde în uralele oamenilor muncii…

El dezvăluie zorii unei vieţi noi…

— Farul!

Industrializării!

— N-au decît să fie unele greşeli. N-au decît. În schimb, cum se împurpură stindardele… Cum flutură… Cum se înalţă… aceste stindarde! Aceste drapele!…

Baalul capitalismului!… Molohul imperialismului!.. N-au decît!

Asupra slugilor a şi început să se abată:

— Ultimul val!

— Al nouălea ceas!

— Al doisprezecelea Baal!

N-au decît să defăimeze. N-au decît să scrîşnească.

N-are decît să se arate duşmanul înverşunat şi colţos!

Se împlineşte pasul istoriei. Nisipurile trecutului sînt stîrnite de galopul de oţel.

Ăsta-i „calul de fier“!

Asta e:

— Magistrala!

— De răsărit!

„Cîntă inimile“…

 

3. POEZIE ARTISTICĂ

 

A) Al treisprezecelea Baal

Cîntă inimile-n zvon luminos

Tremură farul în rozaliul zării

Tremure duşmanul cel veninos

În faţa făcliei industrializării.

 

Calul de fier înainte goneşte,

Galopul istoriei stîrnindu-l în zbor

Şi pe oamenii muncii îi îmboldeşte

Greşelile să le demaşte necruţător.

 

Se apropie cel de pe urmă ceas

Se înalţă şi vine al nouălea val.

Îţi sună al douăsprezecelea ceas

Ţie, teribile Moloh-Baal!

 

B) Varianta orientală

Înfloreşte uriukul în zvon de vapor

Tremură-un kişlak în kîrmîzul din zori

Iar printre arîkuri şi printre cărări

Se plimbă-un işak, un işak fără zări.

 

ÎNFLORITURI ASIATICE

 

1. Uriuk (caişi)

2. Arîk (canal)

3. Işak (măgar)

4. Plov (mîncare)

5. Bai (om rău)

6. Basmak (om rău)

7. Şacal (animal)

8. Kişlak (sat)

9. Piala (cană)

10. Medrese (seminar)

11. Icighi (încălţăminte)

12. Şaitan (dracu’)

13. Arba (căruţă)

14. Şaitan-Arba (calea ferată din Asia Centrală)

15. Tu la mine nu înţelege! expresii

16. Iavaş-Iavaş

 

ANEXĂ

 

Cu ajutorul materialelor din partea I şi aplicîndu-se metodele din partea II-a, se pot de asemenea compune: romane, nuvele, poeme în proză, povestiri, schiţe din viaţa de toate zilele, reportaje artistice, cronici, epopei, piese, comentarii politice, jocuri politice, oratorii radiofonice etc.

 

După ce Uhudşanski se puse la curent cu conţinutul documentului, ochii lui, înainte tulburi, se înviorară. El, care nu scrisese în toată cariera lui decît dări de seamă de la şedinţe, întrezări perspectiva unor sclipitoare înălţimi stilistice.

— Şi toată afacerea nu costă decît 25 de tugrici, 25 de ruble mongole, spuse nerăbdător marele maestru, chinuit de foame.

— N-am ruble mongole, răspunse redactorul organului sindical, fără să lase din mînă Glosarul festiv.

Ostap se învoi să primească ruble obişnuite şi-l invită în vagonul-restaurant pe Gargantua, căruia îi spunea deja „cumătru şi binefăcător“. Acolo, îi aduseră o carafă de vodcă care sclipea a gheaţă şi a mercur, o salată şi o pîrjoală, mare şi grea ca o potcoavă. După vodcă, care îi dădu o uşoară ameţeală, marele maestru comunică misterios cumătrului şi binefăcătorului său că speră să găsească în Orăşelul de montaj din nord un om care-i datorează o mică sumă de bani. Atunci îi va invita pe toţi corespondenţii la un chef. La aceasta, Gargantua răspunse printr-un discurs lung şi elocvent, din care, ca de obicei, nu se putu înţelege nici un cuvînt. Ostap îl chemă pe bufetier, îl întrebă dacă are şampanie, cîte sticle anume, ce delicatese mai are şi în ce cantităţi şi că are nevoie de toate aceste informaţii, fiindcă, peste vreo două zile, are de gînd să ofere un banchet confraţilor săi întru condei. Bufetierul îl asigură că va face tot ce se poate.

— Aşa cum cer legile ospitalităţii, adăugă el nu se ştie de ce.

Pe măsură ce trenul se apropia de locul joncţiunii, numărul nomazilor devenea tot mai mare. Purtînd nişte căciuli ce semănau cu pagodele chinezeşti, ei coborau de pe dealuri, tăind calea trenului. Huruind, trenul special trecu prin defileurile stîncoase de porfir, traversă un pod nou, la care ultima fermă fusese fixată abia în ajun şi începu să ia în piept vestita trecătoare Hrustalnîi. Faima şi-o cîştigase mulţumită constructorilor Magistralei de răsărit, care efectuaseră toate lucrările de dinamitare şi de montaj în trei luni, în loc de opt, cît prevedea planul.

În tren, oamenii începură treptat să se simtă ca acasă. Străinii, care plecaseră din Moscova cu gulere tari, făcute parcă din porţelanul din care se fac borcanele de farmacie, cu cravate grele de mătase şi cu costume de postav, începură să mai lepede din haine. Îi toropea căldura. Primul îşi schimbă îmbrăcămintea un american. Rîzînd ruşinat, el ieşi din vagonul său într-un echipament ciudat. Purta nişte pantofi groşi, galbeni, ciorapi trei sferturi şi pantaloni golf, ochelari cu ramă de baga şi o cămaşă căzăcească, asemeni celor pe care le poartă colectorii de grîne. Şi cu cît se făcea mai cald, cu atît mai puţini străini rămîneau credincioşi costumului european. Cămăşile căzăceşti, cămăşile cadrilate de apaş, cămăşile japoneze, ecosezele, tolstovcile, pseudotolstovcile şi semitolstovcile, sandalele de Odessa şi cipicii transfigurară complet pe lucrătorii presei din lumea capitalistă ce începură să semene izbitor cu nişte vetuşti funcţionari sovietici, de simţeai o dorinţă nebună să-i epurezi, să-i întrebi ce au făcut înainte de 1917, dacă nu sînt birocraţi, dacă nu sînt încurcă-lume şi dacă rudele lor sînt curate.

Noaptea tîrziu, harnica „oiţă“, împodobită cu steaguri şi ghirlande, aduse trenul special în gara Gremeaşci Kliuci, la locul joncţiunii. Operatorii de cinema ardeau lumînări romane, în a căror lumină orbitoare stătea directorul şantierului, privind emoţionat trenul. În vagoane era întuneric. Toată lumea dormea. Numai ferestrele mari şi pătrate ale vagonului ministerial erau luminate. Uşa acestuia se deschise repede şi din el sări jos un membru al guvernului.

Şeful Magistralei făcu un pas înainte, duse mîna la chipiu şi dădu raportul pe care îl aştepta întreaga ţară. Magistrala de răsărit, care unea în linie dreaptă Siberia cu Asia Centrală, fusese terminată cu un an înainte de termen.

Odată această formalitate îndeplinită şi raportul dat şi primit, cei doi bărbaţi, care nu mai erau nici tineri, nici sentimentali, se sărutară.

Toţi corespondenţii, atît sovietici, cît şi străini, inclusiv Lavuazian, care nu mai avusese răbdare şi trimisese o telegramă despre fumul ce ieşea pe coşul locomotivei, şi fata canadiană, care alergase ca o nebună, în zbor, de peste ocean – toţi dormeau. Numai Palamidov alerga de colo-colo pe terasamentul proaspăt, căutînd un telegraf. Calculase că dacă trimite imediat o telegramă fulger, va prinde numărul de dimineaţă. În sfîrşit, găsi în pustiul cufundat în întuneric căsuţa improvizată în grabă a oficiului telegrafic.

„În strălucirea stelelor, scria el furios pe creion, dat raportul terminarea Magistralei stop asistat sărutarea istorică şeful construcţiei membru guvernului palamidov.“

Redacţia publică prima parte a telegramei, dar scoase pupatul, redactorul-şef fiind de părere că e necuviincios ca un membru al guvernului să se sărute.

Capitolul XXIX

Gremeaşci Kliuci

Soarele se ridică deasupra pustiului deluros la orele 5,02 minute, 46 secunde. Ostap se sculă cu un minut mai tîrziu. Fotoreporterul Menşov începuse să-şi agaţe pe el genţile şi curelele. Şapca şi-o puse cu cozorocul la spate, ca să nu-l împiedice să se uite în vizor. Îi aştepta o zi mare. Ostap spera şi el într-o zi mare, şi fără să se spele măcar, sări din vagon, luînd cu el dosarul galben.

Trenurile cu oaspeţi din Moscova, Siberia şi Asia Centrală formau adevărate străzi şi ulicioare. Garniturile se apropiau din toate părţile de tribună, locomotivele şuierau şi aburii albi se opreau pe pînza lungă cu lozinca: „Magistrala de răsărit – primul copil al Planului cincinal“.

Toată lumea mai dormea încă şi vîntul răcoros bătea în steagurile de la tribuna goală, cînd Ostap văzu zarea senină a acestei regiuni accidentate întunecîndu-se deodată din pricina unor nori de praf. De după dealuri răsăriră din toate părţile căciuli ţuguiate. Mii de călăreţi, stînd în şei de lemn şi mînîndu-şi căluţii miţoşi, se grăbeau să ajungă la săgeata de lemn, înfiptă chiar în punctul care fusese ales, cu doi ani în urmă, ca loc al viitoare joncţiuni.

Aule întregi de nomazi veneau spre locul joncţiunii. Capii de familie mergeau călare; tot călare, bărbăteşte, soseau nevestele, iar copiii, cîte trei, mergeau şi ei la trap pe căluţii lor. Pînă şi soacrele îşi mînau caii credincioşi, izbindu-i în burtă cu tocurile. Grupurile de călăreţi alergau pe cîmp cu flamuri roşii, se ridicau în scări şi, întorşi pe jumătate în şa, priveau curioşi minunile. Minunile erau multe: trenuri, şine, operatori de cinema trupeşi, cantina din grilaj, răsărită subit pe un loc viran, megafoane din care o voce proaspătă repetînd: „unu, doi, trei, patru, cinci, şase“, verifica dacă instalaţia radio e pregătită. Cele două orăşele de montaj, cele două întreprinderi de construcţie pe roţi, cu depozite de materiale, cu cantine, birouri, băi şi locuinţe pentru muncitori, stăteau unul în faţa celuilalt, în dreptul tribunei, despărţite de numai douăzeci de metri de traverse, pe care şinele încă nu fuseseră fixate. Pe acest interval urma să se aşeze ultima şină, să se bată ultimul crampon. În capul Orăşelului din sud atîrna o pancartă: „Spre Nord!“, iar în capul Orăşelului din nord: „Spre Sud!“.

Muncitorii din ambele orăşele se amestecaseră, formînd un singur grup. Se vedeau pentru întîia oară, deşi aflaseră unii despre alţii chiar de la începutul construcţiei, cînd îi despărţeau 1.500 de kilometri de deşert, stînci, lacuri şi rîuri. Întrecerea în muncă grăbise întîlnirea cu un an. În ultima lună, şinele se montaseră în pas alergător. Şi Nordul, şi Sudul se străduiau să se întreacă unul pe celălalt şi să ajungă primul la Gremeaşci Kliuci. Învinsese Nordul. Acum, şefii ambelor echipe, unul – într-o tunică de culoarea grafitului, iar altul – într-o cazacă albă, discutau prieteneşte, lîngă săgeată. Pe faţa şefului Nordului apărea din cînd în cînd, fără voia lui, un zîmbet răutăcios. Nordistul se grăbea să-l alunge şi lăuda Sudul, dar zîmbetul făcea din nou să-i joace mustăţile decolorate de soare.

Ostap alergă spre vagoanele Orăşelului din nord, dar nu găsi pe nimeni. Toţi se strînseseră la tribună, în faţa căreia muzicanţii erau deja instalaţi. Frigîndu-şi buzele de muştiucurile de metal încins, cîntau o uvertură. Ziariştii sovietici ocupară aripa stîngă a tribunei. Aplecat peste balustradă, Lavuazian îl implora pe Menşov să-l fotografieze în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. Dar lui Menşov nu-i ardea de el. Îi fotografia pe udarnicii Magistralei, în grupuri şi cîte unul, punîndu-i pe cei ce bătuseră crampoanele să ridice ciocanele, iar pe săpători să se sprijine în lopeţi. În aripa dreaptă luară loc străinii. Pe lîngă corespondenţii din trenul special, la ceremonie mai luau parte consulii Chinei, Afghanistanului şi Iranului. La intrarea în tribună, ostaşi ai Armatei Roşii controlau invitaţiile. Ostap nu avea invitaţie. Şeful trenului le eliberase pe baza unei liste pe care O. Bender, reprezentantul Gazetei Cernomorskului, nu figura. Zadarnic îi făcea Gargantua semne să vină sus, strigînd: „Nu-i aşa? N-am dreptate?“, că Ostap clătina negativ din cap, căutînd cu privirea în tribuna unde şedeau înghesuiţi eroii şi oaspeţii.

În chiar rîndul întîi şedea liniştit Aleksandr Koreiko, pontatorul Orăşelului de montaj din nord. Acesta îşi ferea capul de soare cu un coif făcut dintr-un ziar. Cînd se aplecă puţin ca să-l poată auzi mai bine pe primul orator, care-şi croia drum spre microfon, Ostap cu inimile pîlnie la gură strigă:

— Aleksandr Ivanovici!

Koreiko se uită în jos şi se ridică în picioare. Muzicanţii intonară Internaţionala, dar bogatul pontator asculta imnul cu capul în altă parte. Silueta nesuferită a marelui maestru, care alerga pe terenul curăţat pentru aşezarea ultimelor şine, îi răpise dintr-odată toată liniştea sufletească. Privi peste capetele mulţimii, cumpănind unde să fugă. Dar în jur era deşertul.

Cincisprezece mii de călăreţi mergeau în galop neîncetat, înainte şi înapoi, trecînd de zeci de ori vadul pîrîului rece şi abia cînd începu mitingul se aliniară în spatele tribunei. Iar unii, sfioşi şi mîndri, colindară toată ziua pe vîrfurile dealurilor, neputîndu-se hotărî să se apropie de mitingul ce fremăta zgomotos.

Constructorii Magistralei de răsărit îşi sărbătoreau victoria zgomotos, veseli, cu vuiete şi muzică, aruncîndu-şi în aer favoriţii şi eroii. Pe traverse, aterizară zăngănind şinele. Într-un minut fură potrivite pe locul destinat, şi muncitorii montori, care bătuseră pînă atunci milioane de crampoane, cedară ultimele lovituri şefilor lor.

— Potrivit legilor ospitalităţii, zise bufetierul, care şedea cu bucătarii pe acoperişul vagonului-restaurant.

Un inginer decorat cu Ordinul Drapelul Roşu îşi dădu pălăria mare de fetru pe ceafă, apucă ciocanul de mînerul lung şi făcînd o mutră nenorocită izbi cu el, nimerind în pămînt. Montorii, printre care erau viteji care fixau cramponul în şină dintr-o singură lovitură întîmpinară această lovitură cu un rîset prietenos. Totuşi, loviturile seci, în pămînt, începură să alterneze cu altele răsunătoare, dovedind că ciocanul mai vine uneori în contact şi cu cramponul. Băteau cu ciocanele şi secretarul Comitetului regional, şi membrii guvernului, şi şefii Nordului şi Sudului, şi diverşi oaspeţi. Cel din urmă crampon îl bătu în traversă, în vreo jumătate de oră, şeful de şantier.

Apoi începură discursurile care erau rostite de cîte două ori: o dată în kazahă şi o dată în rusă.

— Tovarăşi, spuse încet un montor udarnik, căutînd să nu se uite la Ordinul Drapelul Roşu, care-i fusese prins cu cîteva clipe înainte de cămaşă. Ce s-a făcut s-a făcut şi nu e cazul să vorbim prea mult despre asta. În numele întregului nostru colectiv de montaj, rugăm guvernul să ne trimită imediat pe un şantier nou. Ne-am sudat bine împreună şi, în ultimele luni, am izbutit să aşezăm cîte 5 km de şină pe zi. Ne luăm angajamentul să menţinem şi să depăşim această normă. Trăiască Revoluţia noastră mondială! Voiam să mai spun, tovarăşi, că traversele ne-au venit cu un mare procent de rebuturi şi că a trebuit să aruncăm multe. Acest sector trebuie îmbunătăţit!

Corespondenţii nu se mai puteau plînge acum că n-aveau ce să relateze. Luau note după discursuri. Pe ingineri îi cuprindeau de talie şi le cereau date precise. Se făcuse cald, se stîrnise praful şi toată lumea avea un aer preocupat. Mitingul acesta desfăşurat în pustiu fumega precum un foc uriaş. Lavuazian, după ce mîzgălea zece rînduri, dădea fuga la telegraf, expedia o telegramă fulger şi se-apuca din nou să noteze. Uhudşanski nu nota nimic şi nu trimitea nici un fel de telegrame. Avea în buzunar Glosarul festiv, care-i dădea posibilitatea să întocmească în cinci minute o corespondenţă admirabilă cu bibiluri asiatice. Uhudşanski avea viitorul asigurat. Tocmai de aceea se adresa confraţilor săi pe un ton mai sarcastic decît de obicei.

— Munciţi din greu? Bine, bine!

Pe neaşteptate, în loja ziariştilor sovietici apărură Lev Rubaşkin şi Ian Skameikin, cei care rămăseseră de căruţă la Moscova. Ei sosiseră cu un avion, care aterizase în zori, la zece kilometri de Gremeaşci Kliuci, în spatele unui deal îndepărtat, pe un aerodrom natural, şi fraţii corespondenţi sosiră abia acum, venind de-acolo pe jos. După ce-i salutară în grabă pe ceilalţi, Lev Rubaşkin şi Ian Skameikin îşi scoaseră din buzunare agendele şi se apucară să recupereze timpul pierdut.

Aparatele foto ale străinilor ţăcăneau fără întrerupere. Gîtlejurile se uscaseră din pricina discursurilor şi a căldurii. Participanţii la miting se tot uitau în jos, la pîrîul rece şi la cantina unde umbrele vărgate ale şopronului cădeau pe mesele lungi de banchet, pline de sticle verzi cu apă minerală. Alături se aflau chioşcuri unde participanţii la miting dădeau fuga din cînd în cînd, să bea cîte ceva. Koreiko murea de sete, dar răbda sub coiful său de hîrtie. Marele maestru îl întărîta de la distanţă, tot ridicînd deasupra capului o sticlă de limonadă şi dosarul galben, legat cu şireturi de ghete.

Pe masă, între carafa cu apă şi microfon, fu urcată o mică pionieră.

— Hai, fetiţo, zise vesel directorul Magistralei, spune-ne ce părere ai despre Magistrala de răsărit?

N-ar fi fost de mirare ca fetiţa să fi bătut pe neaşteptate din picior şi să fi început: „Tovarăşi! Daţi-mi voie să fac bilanţul realizărilor care…“ şi aşa mai departe, pentru că la noi se întîlnesc copii model care, cu o tristă sîrguinţă, rostesc discursuri de cîte două ceasuri. Dar pioniera din Gremeaşci Kliuci prinse cu mînuţele-i slabe taurul de coarne fără alte introduceri şi cu o voce subţire şi caraghioasă strigă:

— Trăiască Planul cincinal!

Palamidov se apropie de profesorul economist străin, vrînd să obţină de la el un interviu.

— Sînt entuziasmat, spuse profesorul. Toată opera de construcţie pe care am văzut-o în URSS este uriaşă. Nu mă îndoiesc că Planul cincinal va fi îndeplinit. Voi scrie despre lucrul acesta.

Şi, într-adevăr, după şase luni scoase o carte în care demonstra pe două sute de pagini că Planul cincinal va fi îndeplinit în termenul stabilit şi că URSS va deveni una dintre cele mai puternice ţări industriale.

Iar la pagina două sute unu, profesorul declara că, tocmai din această cauză, ţara Sovietelor trebuie distrusă cît mai repede, căci altfel va aduce, în mod firesc, dispariţia societăţii capitaliste. Profesorul se dovedi a fi un om mai practic decît palavragiul Heinrich.

De după un deal se ridică un avion alb. Kazahii o luară la fugă care încotro. Umbra mare a avionului trecu peste tribună, apoi, tremurătoare, se îndreptă spre pustiu. Strigînd şi agitînd bicele în aer, kazahii o porniră în goană după umbră. Operatorii de cinema îşi învîrteau neliniştiţi aparatele. Se făcu şi mai mult praf, şi mai multă hărmălaie. Mitingul se terminase.

— Uite ce e, tovarăşi, spuse Palamidov, îndreptîndu-se grăbit spre cantină, împreună cu confraţii săi întru condei. Hai să ne înţelegem să nu scriem banalităţi.

— Banalităţile sînt detestabile! îl susţinu Lavuazian. Groaznice.

Şi pe drum spre cantină corespondenţii hotărîră, în unanimitate, să nu scrie despre Uzun Kulak, care înseamnă Ureche lungă şi care la rîndul ei înseamnă telegraf de stepă. Despre asta au scris toţi cei care au fost în Orient şi ţi se făcea silă să mai citeşti despre acest lucru. Se înţeleseră să nu mai scrie reportaje intitulate Legenda lacului Issîk-Kul. Ajunge cu banalităţile în stil oriental!

În tribuna rămasă goală, printre mucuri de ţigară, bilete rupte şi nisip adus de vînt din pustiu, nu mai şedea decît Koreiko, care nu se putea hotărî nicicum să coboare.

— Vino jos, Aleksandr Ivanovici! îi striga Ostap. Fie-ţi milă de dumneata! O înghiţitură de apă minerală rece! Ei, ce zici? Nu vrei? Atunci fie-ţi milă de mine! Mi-e foame! Ştii că oricum nu plec! Poate vrei să-ţi cînt serenada de Schubert, Cu pas uşor la mine vino, dragul meu prieten! Pot, dacă vrei!

Dar Koreiko nu mai aşteptă. Îşi dădea seama şi fără serenadă că va trebui să dea banii. Gheboşat, începu să coboare, oprindu-se la fiecare treaptă.

— Porţi coif? se amuză Ostap. Dar unde-i surtucul cenuşiu?⁷ Nici n-ai să mă crezi ce dor mi-a fost de dumneata. Ei, bine te-am găsit, bine te-am găsit! Poate vrei să ne îmbrăţişăm? Sau mergem direct la tezaur, în peştera lui Leichtweis, unde-ţi păstrezi tugricii!

— Întîi să mîncăm, răspunse Koreiko, a cărui limbă se uscase de sete şi zgîria acum ca un raşpel.

— Putem să mergem şi la masă. Doar că de data asta să nu mai umbli cu fofîrlica. De altfel, n-ai nici o şansă. Băieţii mei stau la pîndă pe dealuri, minţi Ostap pentru orice eventualitate.

Şi, amintindu-şi de băieţi, se întristă puţin.

Masa pentru constructori şi oaspeţi era servită în stil eurasiatic. Kazahii se instalară turceşte pe covoare, aşa cum fac toţi oamenii în Orient, iar în Occident numai croitorii. Kazahii mîncau pilaf din castronaşe albe şi îl stingeau cu limonadă. Europenii se aşezară la mese.

Constructorii Magistralei înduraseră, în cei doi ani de muncă, nenumărate greutăţi, griji şi emoţii. Dar nu mai puţină bătaie de cap le dăduse organizarea banchetului în mijlocul pustiului. Meniul – asiatic şi european – fusese îndelung discutat. Problema băuturilor spirtoase stîrnise şi ea dezbateri prelungi. Timp de cîteva zile, direcţia şantierului începuse să semene cu Statele Unite înaintea alegerilor prezidenţiale. Adepţii regimului uscat luptau crîncen cu adepţii regimului umed. În cele din urmă, celula de partid se pronunţă împotriva băuturilor spirtoase. Atunci se ridică o altă problemă: străinii, diplomaţii, moscoviţii! Cum să-i hrăneşti cu bucate mai rafinate? Orice s-ar spune, ei, la Londra şi la New York, sînt învăţaţi cu tot felul de excese culinare. Şi aşa, se hotărî să fie adus din Taşkent bătrînul specialist Ivan Osipovici care, pe vremuri, fusese maître d’hotel la Moscova, la celebrul restaurant Martianîci, iar acum îşi ducea zilele ca responsabil al unei cantine publice de lîngă Piaţa de păsări.

— Ai grijă, Ivan Osipovici, îi spuseră cei din direcţie, să nu ne faci de rîs. O să fie şi străini. Trebuie să aranjezi ceva aşa, mai cu şic.

— Aveţi încredere în mine, îngăimă bătrînul cu lacrimi în ochi, ce oameni am servit eu, ehei! L-am servit şi pe prinţul de Württemberg! Nici nu trebuie să mă plătiţi. Cum să nu-i ospătez, acum, la sfîrşitul vieţii? Îi voi ospăta şi-apoi, gata, pot să mor!

Ivan Osipovici era teribil de emoţionat. Cînd află că s-a renunţat definitiv la băuturile spirtoase, era cît pe ce să se îmbolnăvească, dar nu-l lăsă inima să lase Europa fără masă. Devizul ce-l prezentă fu substanţial redus şi bătrînul, mîrîind sub mustaţă „Vreau să-i satur şi să mor“, adăugă şaizeci de ruble din propriile sale economii. În ziua banchetului, Ivan Osipovici sosi într-un frac scos de la naftalină. În tot timpul mitingului era foarte nervos, se uita mereu la soare şi ţipa la nomazii care, din simplă curiozitate, încercau să intre călare în cantină. Bătrînul îi ameninţa cu un şervet şi striga:

— Pleacă de-aici, Mamai⁸, nu vezi ce se petrece aici? Vai, Doamne! Mi se taie sosul picant. Şi consomeul cu ochiuri fierte încă nu e gata!

Aperitivele erau deja pe masă. Totul era aranjat foarte frumos şi cu multă pricepere. Şervetele scrobite stăteau ţepene, untul, tăiat artistic în cubuleţe, era pus la gheaţă, pe farfurioare de sticlă, scrumbiile ţineau în gură cîte un rondel de ceapă verde sau de măslină, masa era plină de flori şi chiar şi pîinea neagră obişnuită arăta cît se poate de prezentabil.

În sfîrşit, oaspeţii veniră la masă. Toţi erau prăfuiţi, congestionaţi de căldură şi lihniţi de foame. Nici unul nu semăna cu prinţul de Württemberg. Ivan Osipovici simţi brusc că se apropie o nenorocire.

— Cer iertare oaspeţilor, spuse el curtenitor, dar mai durează încă cinci minute şi apoi putem începe! Am o rugăminte personală: să nu vă atingeţi de nimic de pe masă înainte ca totul să fie aşa cum trebuie.

Fugi pentru un minut la bucătărie, cu pas uşor şi săltat, ca în localurile de lux, dar cînd se întoarse cu tava cu peşte, fastuos prezentat, se lovi cu ochii de tabloul îngrozitor al devastării mesei. Atît de mult se deosebea de ceremonialul pe care îl stabilise el pentru masă, încît Ivan Osipovici încremeni pe loc. Englezul cu talie de jucător de tenis mînca senin pîine cu unt, Heinrich, întins peste masă, căuta să scoată cu degetele o măslină din gura unei scrumbii. Pe masă totul era talmeş-balmeş. Potolindu-şi puţintel foamea, oaspeţii începură, veseli, să schimbe impresii.

— Ce e asta? întrebă bătrînul cu un nod în gît.

— Da’ unde-i supa, taică? strigă Heinrich cu gura plină.

Ivan Osipovici nu răspunse nimic. Făcu numai un gest de silă cu şervetul şi plecă. Lăsă restul treburilor în seama subalternilor săi.

Cînd cei doi meşteri răzbătură pînă la masă, un grăsan, căruia îi atîrna nasul ca o banană, rostea primul toast. Spre marea sa mirare, Ostap îl recunoscu pe inginerul Talmudovski.

— Da! Sîntem nişte eroi! exclama Talmudovski, ţinînd întinsă mîna în care avea paharul cu apă minerală. Salut nouă, constructorilor Magistralei de răsărit. V-aţi gîndit în ce condiţii muncim noi aici, cetăţeni? Să luăm, de pildă, salariul. Nu contest că aici salariul e mai bun decît în alte locuri, da’ astea-s condiţii civilizate?! Teatru nu există! Pustiu! Nici un fel de canalizare!… Nu, eu nu pot să muncesc aşa!

— Cine e ăsta? se întrebau constructorii între ei. Îl cunoşti?

Între timp, Talmudovski îşi trăsese valizele de sub masă.

— Puţin îmi pasă de contract! ţipa el, îndreptîndu-se spre ieşire. Cum? Să dau înapoi banii de deplasare? Numai la tribunal! Numai la tribunal!

Şi chiar cînd îi înghiontea pe meseni cu valizele, în loc de „pardon“ continua să strige furios: „Numai la tribunal!“.

Şi în aceeaşi noapte, Talmudovski deja gonea într-o drezină cu motor, în compania unor meşteri rutieri care mergeau cu treburi la capătul sudic al căii ferate. Şedea călare pe valize şi explica meşterilor de ce nu poate lucra un specialist cinstit în fundul ăsta de provincie. Împreună cu ei mergea acasă şi bătrînul maître d’hotel Ivan Osipovici. De durere nici n-apucase să-şi scoată fracul. Şi era beat mort.

— Barbarii! striga el, scoţîndu-şi capul în vîntul tăios şi ameninţînd cu pumnul în direcţia staţiei Gremeaşci Kliuci. Tot serviciul s-a dus dracului!… L-am servit pe Anton Pavlovici, pe prinţul de Württemberg!… Să mă văd acasă şi mor! Atunci o să-şi aducă aminte de Ivan Osipovici. Pregăteşte, o să-mi zică, un banchet pentru optzeci şi patru de persoane. O să pregătesc pe dracu’! Că n-o să mai aibă cine! Fiindcă Ivan Osipovici Trikartov nu mai e! Şi-a dat obştescul sfîrşit. A plecat într-o lume mai bună, unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Ve-e-şnică po-me-ni-re!

Şi în timp ce bătrînul îşi cînta singur prohodul, coada fracului îi flutura în vînt ca o flamură.

 

Fără să-l lase pe Koreiko nici măcar să-şi termine compotul, Ostap îl ridică de la masă şi-l trase după el, să se socotească. Pe o scăriţă demontabilă, maeştrii se urcară în vagonul de marfă, unde se afla biroul Orăşelului de montaj din nord şi unde se găsea şi patul pliant, din pînză, al pontatorului. Se încuiară în vagon.

După masă, cînd pasagerii trenului special se odihneau ca să prindă forţe pentru a lua parte la chermeza din acea seară, foiletonistul Gargantua îi surprinse pe cei doi fraţi corespondenţi îndeletnicindu-se cu un lucru nepermis. Lev Rubaşkin şi Ian Skameikin duceau la telegraf două hîrtiuţe. Pe una era o ştire scurtă:

„Urgent moscova telegraful stepă stop uzun kulak stop ureche lungă stop transmis toate aulele vestea joncţiunii magistralei de răsărit rubaşkin.“

A doua hîrtiuţă era mîzgălită de sus pînă jos. Iată ce cuprindea:

 

LEGENDA LACULUI ISSÎK-KUL

 

Un bătrîn karakalpak⁹, pe numele său Uhum Buheev, mi-a povestit această legendă învăluită de colbul veacurilor. În urmă cu 200.485 de luni, nevasta hanului, frumoasa Sumburun, tînără şi iute de picior ca un djeiran (berbec de munte), s-a îndrăgostit lulea de tînărul viteaz Ai Bulak. Mare a fost durerea bătrînului han cînd a aflat că mult iubita lui soţie îl înşală. Bătrînul a înălţat rugăciuni timp de douăsprezece luni, apoi cu lacrimi în ochi a închis-o pe frumoasa Sumburun într-un butoi de care a legat un bolovan de aur curat cu o greutate de şapte djasasîni (optsprezece kilograme) şi a aruncat preţioasa încărcătură într-un lac de munte. De atunci lacul şi-a căpătat lacul numele de Issîk-Kul, ceea ce înseamnă „La donna è mobile“.

Ian Skameikin-Sarmatski (Piston)

 

— Nu-i aşa? întreba Gargantua, arătînd hîrtiuţele capturate de la cei doi fraţi. N-am dreptate?

— Desigur că e revoltător! răspunse Palamidov. Cum aţi îndrăznit să scrieţi legenda, după cele ce am hotărît? După părerea voastră, Issîk-Kul se traduce prin „La donna è mobile“. Aşa o fi? Nu v-a minţit cumva aşa-zisul karakalpak Uhum Buheev? Oare numele ăsta nu se traduce prin: „Nu aruncaţi în lac femeile tinere şi frumoase, ci aruncaţi-i pe corespondenţii creduli, care nu rezistă influenţei nefaste a exotismului?“.

Scriitorul cu hăinuţă de copil roşi. În carnetul lui figurau deja şi Uzun Kulak, şi două legende parfumate, presărate cu înflorituri orientale.

— După părerea mea, spuse el, nu-i nimic rău în asta. Din moment ce Uzun Kulak există, nu trebuie să scrie cineva şi despre el?

— Dar despre asta s-a scris de o mie de ori! răspunse Lavuazian.

— Dar Uzun Kulak există, oftă scriitorul. Şi trebuie să se ţină cont de asta.

Capitolul XXX

Aleksandr Ibn Ivanovici

În vagonul de marfă, încins de căldură şi întunecos, aerul era îmbîcsit şi nemişcat ca într-o gheată veche. Mirosea a piele şi a picioare. Koreiko aprinse un felinar de conductor şi se băgă sub pat. Ostap stătea aşezat pe o ladă goală de macaroane şi se uita gînditor la el. Ambii maeştri ai combinaţiilor erau obosiţi de luptă şi se comportau cu un calm oficial faţă de evenimentul de care Koreiko se temuse atît de tare şi pe care Bender îl aşteptase toată viaţa. Ai fi putut avea chiar impresia că lucrurile se petrec într-un magazin cooperatist: cumpărătorul cere o pălărie, iar vînzătorul îi aruncă alene pe tejghea o şapcă pluşată, de culoarea pavajului. Cumpără clientul şapca au ba – lui îi e totuna. De altfel, nici pe cumpărător nu-l prea interesează şi întreabă numai de formă: „Poate mai aveţi şi altele?“, la care urmează de obicei răspunsul: „Luaţi-o, luaţi-o, că altfel nici pe asta n-o mai găsiţi“. Şi amîndoi se uită unul la altul, complet nepăsători. Koreiko scormoni multă vreme sub pat, descuind probabil capacul valizei şi bîjbîind prin ea.

— Hei, cei de acolo de pe goeletă! strigă obosit Ostap. Ce noroc că nu fumezi! Să ceri o ţigară de la un zgîrie-brînză ca dumneata ar fi pur şi simplu un calvar. N-ai întinde niciodată portţigaretul, de teamă ca în loc de o ţigară să nu ţi se ia mai multe şi ai sta să scormoneşti şapte ceasuri prin buzunar, pînă să deschizi cutia şi să scoţi o biată ţigară îndoită. Nu eşti un om de treabă. Ce te costă să scoţi toată valiza?

— Asta mai lipsea! bombăni Koreiko, sufocîndu-se sub pat.

Comparaţia cu fumătorul zgîrie-brînză nu-i făcea plăcere. Tocmai în clipa aceea, scotea din valiză nişte pachete groase. Limba nichelată a broaştei îi zgîria braţele dezgolite pînă la cot. Ca să-i fie mai comod, se întinse pe spate şi continuă să lucreze ca un miner în abataj. Din saltea, curgeau în ochii milionarului paie tocate tot felul de gunoaie, praf şi ţepi de spice.

„Of, e de rău, se gîndea Aleksandr Ivanovici, e de rău, chiar îngrozitor! Dacă mă strînge acuş de gît şi-mi ia toţi banii? Ce, parcă ar fi mare lucru? Mă taie în bucăţi şi le expediază cu coletăria în diferite oraşe. Iar capul mi-l pune la murat într-un butoi cu varză.“

Koreiko simţi că-l trece un fior rece, ca de criptă. De teamă, scoase capul de sub pat. Bender moţăia pe lada lui, cu capul aplecat spre felinar.

„Sau poate, pe el… cu coletăria, se gîndi Aleksandr Ivanovici, continuînd să scoată pachetele şi să se îngrozească, în diferite oraşe? Strict confidenţial. Ce-ar fi?“

Mai scoase o dată capul de sub pat. Marele maestru se întinse şi căscă disperat, ca un dog. Apoi luă felinarul şi începu să-l clatine strigînd:

— Gara Haţepetovka. Coboară, cetăţene! Am sosit! Că tot veni vorba, am uitat complet să-ţi spun: poate ai de gînd să mă înjunghii? Să ştii că mă împotrivesc. Şi apoi, am mai fost omorît o dată. A încercat un bătrîn zevzec, de familie bună, fost mareşal al nobilimii şi totodată conţopist la Oficiul stării civile – unul, Kisa Vorobianinov. Am căutat, tovarăş cu el, fericirea, în sumă de 150.000 de ruble. Şi chiar înainte să împărţim prada, prostul s-a repezit şi mi-a tăiat beregata cu briciul. O, cît de ordinar s-a purtat, Koreiko! Ordinar şi dureros. Chirurgii au reuşit, cu chiu cu vai, să salveze tînăra mea viaţă, şi pentru asta le sînt profund recunoscător.

În sfîrşit, Koreiko ieşi de sub pat şi împinse spre picioarele lui Ostap pachetele cu bani. Fiecare pachet avea o banderolă lipită cu grijă şi era legat cu o sfoară.

— 99 de pachete, spuse Koreiko trist, a cîte 10.000 fiecare. În bancnote de 25 cervoneţi. Poţi să nici nu mai numeri, că la mine e ca la bancă.

— Dar unde e al o sutălea pachet? întrebă Ostap cu entuziasm.

— Am scăzut zece mii. Ca să acopăr jaful de pe malul mării.

— Asta-i o porcărie. Banii au fost cheltuiţi tot pentru dumneata. Nu mai fi cîrcotaş…

Oftînd, Koreiko îi dădu şi banii care mai lipseau şi primi, în schimb, manuscrisul biografiei sale din dosarul galben, legat cu şireturi de ghete. Aruncă imediat biografia pe foc, în soba de tuci, al cărei burlan trecea prin acoperişul vagonului. Între timp, Ostap luă unul din pachete, rupse banderola şi, încredinţîndu-se că Koreiko nu l-a înşelat, îl băgă în buzunar.

— Dar valuta unde-i? întrebă cusurgiu marele maestru. Unde sînt dolarii mexicani, lirele turceşti, unde sînt lirele sterline, rupiile, pesetele, centavos, leii româneşti, unde sînt laţii şi zloţii de pe la vecini¹⁰? Dă-mi măcar o parte în valută.

— Ia ce este, răspunse Koreiko, stînd pe vine în faţa sobei şi uitîndu-se la documentele ce se mistuiau în foc. Ia, că în curînd, n-o să mai fie nici de-ăştia. Valută nu ţin.

— Iată-mă şi milionar! exclamă Ostap cu plăcută uimire. Idiotul şi-a văzut visul cu ochii!

Şi deodată Ostap se întristă. Era uluit de banalitatea situaţiei, i se părea ciudat că lumea nu se schimbase instantaneu şi că, în jur, nu se întîmplase nimic, absolut nimic. Şi chiar dacă ştia că în vremurile noastre aspre nu te mai poţi aştepta la nici un fel de peşteri misterioase, butoiaşe cu aur şi lămpi ale lui Aladin, îi părea totuşi rău de ceva. Se simţi cuprins de o vagă tristeţe, ca Roald Amundsen, care, trecînd cu dirijabilul Norge deasupra Polului Nord, unde se zbătuse toată viaţa să ajungă, spusese fără nici un entuziasm tovarăşilor lui de expediţie: „Ei, iată-ne ajunşi“. Jos se vedeau gheaţa sfărîmată, crevase, era frig şi pustiu. Misterul fusese descoperit, ţelul atins, nu mai era nimic de făcut şi trebuia să-ţi schimbi meseria. Dar tristeţea-i trecătoare, pentru că te aşteaptă gloria, onorurile, respectul tuturor – îţi cîntă coruri, eleve de liceu, în pelerinele lor albe, stau aliniate şi te primesc cu urale, bătrînele mame ale exploratorilor polari mîncaţi de tovarăşii din expediţie plîng, se intonează imnuri naţionale, se aprind focuri de artificii şi bătrînul rege îl strînge pe explorator la pieptul său plin de ordine şi stele ţepoase.

Slăbiciunea care îl cuprinse o clipă trecu. Ostap aruncă pachetele într-un săculeţ pe care Aleksandr Ivanovici i-l oferise amabil, îl luă la subţioară şi deschise uşa grea a vagonului de marfă.

Serbarea era pe terminate. Rachetele erau zvîrlite în adîncul siniliu al cerului ca nişte undiţe aurii şi pescuiau de acolo peştişori roşii şi verzi, lumina rece te izbea în ochi, se învîrteau tot felul de sori pirotehnici. Dincolo de coliba telegrafului, pe o scenă de lemn, avea loc un spectacol pentru nomazi. Unii dintre ei şedeau pe bănci, alţii priveau spectacolul de la înălţimea şeii lor. Caii nechezau des. Trenul special era luminat de la cap pînă la coadă.

— Da! exclamă Ostap. Banchetul din vagonul-restaurant! Am şi uitat! Ce bucurie! Să mergem, Koreiko. Îţi fac cinste. Fac cinste la toată lumea! Potrivit legilor ospitalităţii! Coniac cu lămîie, găluşte din vînat, fricando cu ciuperci, vin unguresc vechi, vin unguresc nou, şampanie!…

— Fricando, fricando, zise Koreiko furios, iar apoi te bagă la zdup. Nu vreau să mă afişez.

— Îţi făgăduiesc o cină ca-n rai, pe o faţă de masă albă, stăruia Ostap. Haide! Vino! Şi lasă-te de sihăstrie. Grăbeşte-te să-ţi bei partea dumitale de băuturi spirtoase, să mănînci cele 20.000 de chiftele care ţi se cuvin. Că de nu, vor veni alţii şi îţi vor înghiţi porţia. Te aranjez în trenul special, căci acolo mă cunosc toţi şi, chiar mîine, ne vom afla într-un centru relativ civilizat. Iar acolo, cu milioanele noastre… Aleksandr Ivanovici!…

Marele maestru ar fi vrut acum să fericească pe toată lumea, ar fi vrut să-i bucure pe toţi. Dar mutra acră a lui Koreiko îl indispunea. Şi se apucă să-l convingă. Era de acord că nu trebuie să se afişeze, dar de ce să se înfometeze? Ostap nu-şi dădea nici el bine seama de ce are nevoie de un pontator vesel, dar din moment ce se pornise, nu se mai putea opri. În cele din urmă începu chiar să-l sperie:

— O să şezi pe valiza dumitale şi, într-o zi cu soare, o să vină hîrca şi o să-ţi dea cu coasa peste ceafă. Îţi dai seama ce număr de atracţie? Grăbeşte-te, Aleksandr Ivanovici, chiftelele sînt încă pe masă. Nu fi încăpăţînat.

După pierderea milionului, Koreiko devenise mai moale şi mai receptiv.

— Poate într-adevăr ar fi cazul să mă mai aerisesc? spuse el şovăielnic. Să facem o plimbare la centru? Dar, bineînţeles, fără nici un fel de lux, fără bravade de-alea de husar.

— Care bravade de husar? Pur şi simplu, doi medici militanţi pe tărîm social se duc la Moscova ca să meargă la Teatrul de artă şi să vadă cu ochii lor o mumie de la Muzeul de arte plastice. Ia-ţi valiza.

Milionarii porniră spre tren. Ostap cădelniţa nepăsător săculeţul. Aleksandr Ivanovici zîmbea prosteşte. Pasagerii trenului special se plimbau pe lîngă vagoane, încercînd să nu se îndepărteze, fiindcă deja se ataşa locomotiva. Pantalonii albi ai corespondenţilor licăreau în întuneric.

În compartiment, pe bancheta de sus a lui Ostap, stătea întins sub un cearşaf un om necunoscut care citea un ziar.

— Ei, dă-te jos, zise Ostap prietenos. A venit stăpînul casei.

— Ăsta e locul meu, tovarăşe, răspunse necunoscutul. Sînt Lev Rubaşkin.

— Uite ce e, Lev Rubaşkin, nu trezi fiara din mine şi cară-te de aici.

Pe marele maestru îl îmboldea la harţă privirea nedumerită a lui Aleksandr Ivanovici..

— Ia te uită, exclamă corespondentul cu înfumurare. Dar cine eşti dumneata?

— Nu-i treaba ta, măgarule! Ţi s-a spus dă-te jos, dă-te jos.

— Orice beţiv, începu cu un glas piţigăiat Rubaşkin, îşi poate permite aici acte de huliganism.

Ostap nu-i răspunse, dar îl apucă de piciorul gol. La ţipetele lui Rubaşkin se adună tot vagonul. Koreiko o şterse pe platformă, pentru orice eventualitate.

— Vă bateţi? întrebă Uhudşanski. Bine, bine.

Ostap apucase să-l pocnească pe Rubaşkin cu sacul în cap şi-acum, Gargantua şi scriitorul cel gras cu hăinuţă de copil îl ţineau de braţe.

— Să arate biletul! urla marele maestru. Să arate tichetul!

Rubaşkin sărea, în pielea goală, de pe o banchetă pe alta şi cerea să vină şeful de tren. Ostap, care-şi pierduse simţul realităţii, stăruia şi el să fie chemat şeful de tren. Scandalul se încheie cu un lucru tare neplăcut. Rubaşkin prezentă şi biletul, şi tichetul, după care cu o voce tragică îi ceru lui Bender să facă acelaşi lucru.

— Eu nu arăt din principiu! declară marele maestru, părăsind, în grabă, locul incidentului. Am şi eu principiile mele!

— E blatist! urlă Lev Rubaşkin, sărind în pielea goală pe culoar. Îţi atrag atenţia, tovarăşe şef, că în acest tren a călătorit un blatist!

— Unde e blatistul? întrebă şeful de tren, în ochii căruia se aprinse o licărire de copoi.

Ascuns sperios după un colţ al tribunei, Aleksandr Ivanovici cerceta iscoditor întunericul, dar nu desluşea nimic. Lîngă tren, mişunau nişte siluete, săltau focurile aprinse ale ţigărilor aprinse şi se auzeau glasuri: „Fiţi bun şi prezentaţi biletul!“, „Iar eu îţi spun că nu fac lucrul acesta din principiu!“, „Huliganism!“, „Nu-i aşa? N-am dreptate?“, „Doar trebuie să meargă cineva şi fără bilet!“. Tampoanele se ciocniră. La o palmă de pămînt trecu şuierînd un şuvoi de aer de la frîne şi ferestrele luminate ale vagoanelor se clintiră din loc. Ostap încă mai făcea pe grozavul, dar, prin faţa lui, deja se perindau banchetele vărgate, plasele de bagaje, însoţitorii cu felinare, buchetele de flori de pe mese şi elicele din tavanul vagonului-restaurant. Pleca banchetul cu şampanie, cu vin unguresc vechi şi nou. Găluştele din vînat îi scăpau din mîini, dispărînd în noapte. Fricandoul, fragedul fricando, despre care Ostap vorbise cu atîta căldură, părăsi Gremeaşci Kliuci. Aleksandr Ivanovici se apropie.

— Nu voi lăsa lucrurile aşa, bombănea Ostap. Auzi! Un corespondent al presei sovietice să fie părăsit în pustiu! Voi ridica în picioare întreaga opinie publică, Koreiko! Plecăm cu primul rapid! Vom cumpăra toate locurile din vagonul internaţional!…

— Care rapid?! spuse Koreiko. De aici nu pleacă nici un tren. Potrivit planului, exploatarea începe abia peste două luni.

Ostap ridică capul. Privi stelele sălbatice de pe cerul negru, abisinian şi pricepu trista realitate. Totuşi, cînd Koreiko îi aminti timid de banchet, simţi că-i vin forţe noi.

— Peste deal se află un avion, cel venit la solemnitate, spuse Bender. Va pleca abia în zori. Avem timp să ajungem acolo.

Ca să nu întîrzie, milionarii o porniră cu paşi mari, de dromader. Picioarele li se afundau în nisip, focurile nomazilor ardeau, iar căratul geamantanului şi sacului nu le făcea nici o plăcere, deşi nu erau grele. În timp ce se căţărau pe deal, dinspre cealaltă parte se iviră, în vuiet de elice, zorile. Bender şi Koreiko o luară la picior, coborînd dealul în fugă, de teamă ca avionul să nu plece fără ei.

Sub aripile avionului, înalte ca un acoperiş, se foiau nişte mecanici mititei, în haine de piele. Cele trei elice se învîrteau slab, ventilînd pustiul. Perdeluţe cu ciucuri de pluş se clătinau la ferestrele pătrate ale cabinei pentru pasageri. Pilotul stătea rezemat cu spatele de o treaptă de aluminiu şi mînca un pateu, sorbind apă minerală dintr-o sticlă.

— Sîntem pasageri, strigă Ostap gîfîind. Două bilete la clasa I.

Nu-i răspunse nimeni. Pilotul aruncă sticla şi începu să-şi pună mănuşile.

— Aveţi locuri libere? repetă Ostap, apucîndu-l pe pilot de mînă.

— Nu luăm pasageri, zise pilotul, punînd mîna pe balustrada scării. E o cursă specială.

— Cumpăr avionul! zise grăbit marele maestru. Împachetaţi-l.

— Fereşte din drum! strigă mecanicul, urcîndu-se după pilot.

Elicele dispărură într-un vîrtej. Tremurînd şi răsucindu-se, avionul începu să înainteze împotriva vîntului. Vîrtejurile de aer îi aruncară pe milionari înapoi spre deal. Lui Ostap, îi zbură de pe cap chipiul de căpitan, care se rostogoli în direcţia Indiei, cu o viteză care îi asigura sosirea la Calcutta în cel mult trei ore. Şi poate ar fi nimerit chiar pe strada principală a Calcuttei, stîrnind prin apariţia lui misterioasă atenţia cercurilor apropiate Intelligence Service-ului, dacă avionul n-ar fi plecat şi furtuna nu s-ar fi potolit. Avionul mai sclipi o dată în văzduh, apoi se pierdu în lumina soarelui. Ostap alergă după chipiul care, din fericire, se agăţase de o tufă de saxaul şi zise:

— Transportul îşi face de cap. Cu calea ferată ne-am certat. Căile aeriene de comunicaţie ne sînt închise. S-o luăm pe jos? Patru sute de kilometri! Nu e prea încurajator. Nu ne mai rămîne decît să trecem la mahomedanism şi să călătorim cu cămilele.

Koreiko nu zise nimic cu privire la mahomedanism, dar ideea cu cămilele îi surîse. Aspectul ispititor al vagonului-restaurant şi al avionului îi aprinsese dorinţa de a întreprinde o călătorie de plăcere ca medic militant pe tărîmul social, desigur, fără bravadă de husar, totuşi cu oarecare aplomb.

Aulele sosite la ceremonia de joncţiune nu se risipiseră încă, astfel că ei izbutiră să cumpere două cămile în apropiere de Gremeaşci Kliuci. Corăbiile deşertului îi costară cîte o sută optzeci de ruble bucata.

— Ce ieftin! şopti Ostap. Hai să cumpărăm cincizeci de cămile. Sau o sută!

— Asta-i nesocotinţă de husar, zise încruntat Aleksandr Ivanovici. Ce să facem cu ele? Ne-ajung şi două.

Cu strigăte, kazahii îi instalară între cocoaşe pe cei doi călători şi-i ajutară să-şi lege valiza, sacul şi proviziile pentru drum: burduful cu cumîs şi doi berbeci. Cămilele se ridicară mai întîi pe picioarele dinapoi, silindu-i pe milionari să se încline înainte pînă la pămînt, apoi pe picioarele din faţă şi o porniră de-a lungul Magistralei de răsărit. Berbecii, legaţi cu frînghii, mergeau temători în spate, lăsînd din cînd în cînd în urma lor căcăreze şi behăind sfîşietor.

— Ei, şeic Koreiko! strigă Ostap. Aleksandr Ibn Ivanovici! Nu-i aşa că viaţa e minunată?

Şeicul nu răspunse nimic. Nimerise o cămilă leneşă din cale-afară şi o bătea furios peste bucile năpîrlite cu un băţ de saxaul.

Capitolul XXXI

Bagdad

Cămilele îi cărară pe noii şeici prin pustiu, vreme de şapte zile. La începutul călătoriei, Ostap era vesel nevoie mare. Îl amuza totul: şi Aleksandr Ibn Ivanovici, care se sucea între cocoaşele cămilei, şi corabia leneşă a deşertului, care căuta să scape de îndatoririle ei, şi sacul cu milionul, cu care marele maestru dădea ghes din cînd în cînd berbecilor nesupuşi. Ostap îşi luă numele de colonelul Lawrence.

— Sînt emirul-dinamită! ţipa el, clătinîndu-se pe spinarea înaltă a cămilei. Dacă, în două zile, nu primim mîncare decentă, fac trib cu trib să se răscoale. Pe cuvînt de onoare! Mă numesc în postul de împuternicit al profetului şi declar războiul sfînt, jihadul. De pildă, Danemarcei. Pentru ce l-au chinuit în aşa hal danezii pe prinţul lor Hamlet? În condiţiile politice actuale, pînă şi Liga Naţiunilor va fi satisfăcută de acest motiv de război. Zău, cumpăr de la englezi, de un milion, puşti. Lor le place să vîndă arme de foc triburilor – şi marş spre Danemarca. Germania ne va lăsa să trecem în contul reparaţiilor de război. Îţi închipui triburile invadînd Copenhaga? Şi, în fruntea tuturor, eu, pe o cămilă albă. Ah! Păcat că nu mai trăieşte Panikovski. Ce i-ar mai fi plăcut o gîscă daneză!

După cîteva zile însă, cînd din berbeci nu mai rămaseră decît frînghiuţele, şi tot cumîsul fusese băut, pînă şi emirul-dinamită se întristă şi nu mai făcu decît să bombăne melancolic:

— „Stepele arabe sub cerul aprins, /trei mîndri palmieri străjuiau în întins¹¹.“

Amîndoi şeicii slăbiseră mult, ajunseseră numai zdrenţe, le crescuseră bărbuţe şi începuseră să semene cu nişte dervişi dintr-o parohie săracă.

— Încă puţină răbdare, Ibn Koreiko, şi vom sosi într-un orăşel cu nimic mai prejos decît Bagdadul. Acoperişuri plate, orchestre autohtone, restaurante mici în stil oriental, vinuri dulci, fete ca din basme şi patruzeci de mii de frigărui cu chebapuri à la Kars, turceşti, tătăreşti, de Mesopotamia şi Odessa. Şi, în sfîrşit, cale ferată.

A opta zi, drumeţii dădură peste un cimitir străvechi. Pînă în zare se întindeau, în valuri de piatră, şiruri de morminte în formă de semicerc. Aici, morţii nu erau îngropaţi. Erau întinşi pe pămînt şi acoperiţi deasupra cu un fel de capace de piatră. Peste oraşul acesta cenuşiu al morţilor, strălucea un soare înspăimîntător. Orientul antic odihnea în coşciugele sale încinse.

Cei doi maeştri ai combinaţiilor dădură bice cămilelor şi, curînd, intrară în oază. Oraşul era străjuit, pînă departe în jur, de făcliile verzi ale plopilor ce se oglindeau în pătratele inundate cu apă ale plantaţiilor de orez. Ulmii se înălţau singuratici, semănînd perfect cu un glob uriaş pe un picior de lemn. Începură să întîlnească măgăruşi care purtau în spinare drumeţi graşi în halate şi mănunchiuri de lucernă.

Koreiko şi Bender treceau pe lîngă prăvălioare unde se vindea tabac verde praf şi săpunuri conice rău mirositoare, care semănau cu nişte şrapnele. Meşteşugari cu bărbi albe ca de muselină trebăluiau, aplecaţi peste un maldăr de foi de aramă, din care făceau lighene şi ulcioare cu gîtul strîmt. Cizmarii uscau la soare piei mici, vopsite cu cerneală. Vitraliile indigo, galbene şi sinilii ale moscheilor sclipeau ca sticla lichidă.

Restul zilei şi toată noaptea milionarii şi le petrecură la hotel, dormind somn greu. Dimineaţa făcură baie în nişte căzi albe, se bărbieriră şi ieşiră în oraş. Buna dispoziţie a şeicilor era stricată din pricină că trebuiau să care cu ei valiza şi sacul.

— Socot că prima mea datorie, spuse Bender lăudăros, e să-ţi arăt o cîrciumioară fermecătoare. Se cheamă „Sub clar de lună“. Am fost pe aici acum vreo cinci ani şi am ţinut nişte conferinţe despre combaterea avorturilor. Ce pivnicioară! Semiîntuneric, răcoare, patronul e din Tiflis¹², orchestră de prin partea locului, vodcă rece, dansatoare cu dairele şi chimvale. Ne instalăm acolo pentru toată ziua. Medicii care activează pe tărîm social n-au voie să aibă şi ei micile lor slăbiciuni? Eu fac cinste. Viţelul de aur are grijă de toate.

Şi marele maestru îşi scutură sacul.

Dar cîrciumioară „Sub clar de lună“ nu mai exista. Spre mirarea lui Ostap, nu mai exista nici măcar strada unde răsunaseră dairalele şi chimvalele lui. Pe locul acela, trecea o stradă dreaptă în stil european şi de ambele părţi ale ei se construia de zor. Se vedeau garduri de rogojini, în aer plutea pulbere de alabastru, iar autocamioanele făceau să se încingă şi mai tare aerul şi aşa fierbinte. După ce privi un minut faţadele de cărămidă cenuşie cu ferestrele lor lungi, Ostap îi dădu un ghiont lui Koreiko şi, spunîndu-i: „Mai există un local pe care-l ţine unul din Baku“, îl cără în celălalt capăt al oraşului. Dar localul nu mai avea firma în versuri, pe care şi le compusese, personal, cîrciumarul din Baku:

 

 

RESPECTĂ-TE PE TINE,

RESPECTĂ-NE PE NOI,

RESPECTĂ CAUCAZUL,

VINO ÎN VIZITĂ LA NOI.

 

 

În locul ei, şeicii văzură o pancartă de carton, pe care scria cu litere arabe şi ruseşti:

 

 

MUZEUL ORĂŞENESC DE ARTE PLASTICE

 

 

— Să intrăm, zise trist Ostap. Aici măcar e răcoare. Şi apoi, vizitarea unui muzeu face parte din programul unor medici călători care activează pe tărîm social.

Pătrunseră într-o odaie mare, văruită, lăsară jos milioanele şi-şi şterseră, îndelung, frunţile fierbinţi cu mînecile. În muzeul nu erau decît opt piese: un colţ de mamut, dăruit tînărului muzeu de oraşul Taşkent, tabloul în ulei Încăierare cu basmacii¹³, două halate de emir, un peştişor de aur într-un acvariu, o vitrină cu lăcuste uscate, o statuetă de porţelan de la Fabrica Kuzneţov şi, în sfîrşit, macheta obeliscului pe care oraşul intenţiona să-l instaleze în piaţa principală. Chiar pe piedestalul proiectului, se afla o coroană mare de tablă cu panglici. Fusese adusă, recent, de o delegaţie specială dintr-o republică vecină, dar întrucît obeliscul încă nu exista (fondurile alocate pentru el fiind cheltuite pentru construirea unei băi, care se dovedise mult mai necesară), delegaţia, după ce rosti discursurile de rigoare, depuse coroana pe machetă.

De vizitatori se apropie numaidecît un tînăr care avea pe capul ras o tichie groasă de Buhara şi, emoţionat ca un autor, îi întrebă:

— Care sînt impresiile dumneavoastră, tovarăşi?

— Merge, zise Ostap.

Tînărul era directorul muzeului. El începu imediat să vorbească despre greutăţile prin care trece copilul său. Fondurile sînt insuficiente. Taşkentul s-a descotorosit de colţul de mamut şi nu există nimeni care să adune valorile artistice şi istorice locale. Şi nici un specialist n-a fost încă trimis.

— Eh, să am trei sute de ruble! strigă responsabilul. Aş face un Luvru aici!

— Spune-mi, cunoşti bine oraşul? întrebă Ostap, făcîndu-i cu ochiul lui Aleksandr Ivanovici. N-ai putea să ne arăţi cîteva locuri demne de văzut? Eu cunoşteam oraşul bine, dar parcă s-a schimbat.

Directorul se bucură grozav. Spunîndu-le încîntat că le va arăta totul personal, puse lacătul la uşa muzeului şi-i conduse pe milionari pe aceeaşi stradă pe care cu o jumătate de oră mai înainte căutaseră cîrciumioara „Sub clar de lună“.

— Bulevardul Socialismului! zise el, trăgînd cu plăcere în piept praful de alabastru. Ah! Ce aer minunat! Şi ce va fi aici peste un an! Asfalt! Autobuz! Un institut pentru irigaţie! Un institut tropical! Dacă nici de data asta n-o să ne dea Taşkentul personal ştiinţific… Ştiţi, ei au puzderie de oase de mamut, şi mie mi-au trimis doar un colţ, cînd în republica noastră există atîta interes pentru ştiinţele naturii.

— Auzi dumneata?! se indignă Koreiko, uitîndu-se la Ostap cu reproş.

— Şi ştiţi, continuă entuziastul în şoaptă, bănuiesc că nici nu e un colţ de mamut. Cred că mi-au băgat unul de elefant.

— Dar ce se aude pe la voi cu… cum să le zic… cu cîrciumioarele alea în stil asiatic, ştii, cu timpane şi cu flaute? Întrebă marele maestru nerăbdător.

— Le-am desfiinţat, răspunse nepăsător tînărul. De mult trebuiau stîrpite aceste focare de epidemii, această murdărie. Chiar astă-primăvară a fost lichidată ultima speluncă. Se chema „Sub clar de lună“.

— Lichidată? întrebă Koreiko înmărmurit.

— Pe cuvînt de onoare! În schimb, s-a deschis o fabrică-bucătărie. Masă europeană. Farfuriile sînt spălate şi uscate electric. Curba bolilor gastrice a scăzut vertiginos.

— Extraordinar! exclamă marele maestru, acoperindu-şi faţa cu mîinile.

— N-aţi văzut încă nimic! zise responsabilul muzeului, răzînd stînjenit. Să mergem să luăm masa la fabrica-bucătărie.

Se urcară într-o căruţă cu coviltir de pînză, cu festoane şi chenar albastru şi porniră. Pe drum, amabilul ghid îi silea din minut în minut pe milionari să scoată capul pe sub baldachin şi le arăta clădirile deja ridicate, pe cele aflate în construcţie şi locurile unde urmau să se construiască. Koreiko îi aruncă lui Ostap priviri furioase. Acesta întoarse capul şi zise:

— Ce minunată piaţă indigenă! Bagdad!

— Pe data de 17 începe demolarea, spuse tînărul. Aici vor fi un spital şi un centru cooperatist.

— Şi nu vă pare rău de locul ăsta exotic? Că doar e Bagdad!

— E foarte frumos! oftă Koreiko.

Tînărul se supără:

— O fi frumos pentru dumneavoastră, că sînteţi străini, dar noi trebuie să trăim aici.

În sala mare a fabricii-bucătărie, între pereţii acoperiţi cu plăci de faianţă, sub fîşiile de hîrtie de muşte, atîrnate de tavan, călătorii mîncară o supă cu arpacaş şi nişte chifteluţe mici, cafenii. Ostap se interesă de vin, dar tînărul îi răspunse entuziast că recent s-a descoperit în apropiere de oraş un izvor de apă minerală, care întrece ca gust faimosul Narzan¹⁴. Şi drept dovadă, comandară o sticlă de apă minerală şi o băură într-o tăcere mormîntală.

— Dar ce se aude cu curba prostituţiei? întrebă cu speranţă în suflet Aleksandr Ibn Ivanovici.

— Scade vertiginos, răspunse tînărul implacabil.

— Vai, ca să vezi! făcu Ostap rîzînd prefăcut.

Dar el nu ştia cu adevărat ce se petrece. Cînd se ridicară de la masă, aflară că tînărul plătise pentru toţi. Nu voia să accepte nici în ruptul capului să ia bani de la milionari, asigurîndu-i că oricum peste două zile primeşte leafa, iar pînă atunci o să se descurce cumva.

— Şi cu distracţia cum e? Cum se distrează lumea aici? întrebă Ostap fără extazul entuziasm. Timpane, chimvale?

— Cum, nu ştiţi?! exclamă uimit directorul muzeului. Săptămîna trecută s-a înfiinţat la noi o filarmonică a oraşului. Avem şi un mare cvartet simfonic Bebel şi Paganini. Să mergem chiar acum. Vai! Cum de am putut să uit tocmai aşa ceva?

După ce le plătise masa, cei doi nu mai puteau refuza acum, din motive etice, invitaţia la filarmonică. Ieşind de acolo, Aleksandr Ibn Ivanovici spuse grosolan:

— Flaşneta orăşenească!

Marele maestru roşi.

În drum spre hotel, tînărul opri pe neaşteptate birja, îi rugă pe milionari să coboare, îi luă de mînă şi, călcînd pe vîrfuri, din pricina emoţiei care îl stăpînea, îi duse pînă la o piatră mică, înconjurată de un gărduleţ.

— Aici se va înălţa obeliscul! zise ceremonios. Coloana marxismului!

Apoi îşi luă rămas bun de la ei şi îi rugă să vină să viziteze mai des oraşul. Ostap îi făgădui amabil că va veni neapărat, pentru că n-a mai petrecut niciodată o zi atît de plăcută.

— Eu mă duc la gară, zise Koreiko, după ce rămase singur cu Bender.

— Ce-ar fi să mergem în alt oraş să petrecem? întrebă Ostap. În Taşkent poţi să te distrezi vreo trei zile.

— Mie mi-ajunge, răspunse Aleksandr Ivanovici. Mă duc la gară să dau valiza la bagaje şi m-angajez aici, undeva, conţopist. Aştept capitalismul. Atunci o să mă distrez şi eu.

— N-ai decît să aştepţi, spuse Ostap pe un ton destul de brutal. Eu, însă, plec. Ziua de astăzi a fost o încurcătură regretabilă, consecinţă a exagerărilor care se observă în provincie. Viţelul cel de aur mai are un cuvînt de spus în ţara noastră!

În piaţa gării îi văzură, îmbulzindu-se, pe corespondenţii din trenul special, care, după joncţiune, făceau o excursie prin Asia Centrală. Ei se înghesuiau în jurul lui Uhudşanski. Posesorul Glosarului festiv se învîrtea plin de sine în toate părţile, etalîndu-şi cumpărăturile. Purta o căciulă de catifea cu garnitură de coadă de şacal şi un halat croit dintr-o plapumă vătuită.

Prezicerile proorocului de pluş continuau să se împlinească.

Capitolul XXXII

Porţile marilor posibilităţi

Într-o zi tristă şi luminoasă de toamnă, cînd în scuarurile din Moscova grădinarii taie flori şi le împart copiilor, Şura Balaganov, principalul fiu al locotenentului Schmidt, dormea pe o bancă în sala de aşteptare a gării Kazanski. Stătea cu capul rezemat de marginea de lemn a băncii. Şapca mototolită era trasă pe nas. Se vedea clar că mecanicul de bord al „Antilopei“ şi împuternicitul cu copitele e nefericit şi sărac. De obrazu-i nebărbierit se lipise o coajă de ou sfărîmată. Pantofii de pînză îşi pierduseră forma şi culoarea şi semănau mai degrabă cu nişte opinci moldoveneşti. Sub tavanul înalt al sălii cu două rînduri de ferestre, zburau rîndunelele.

Prin ferestrele mari şi nespălate, se vedeau blocajul de semnalizare, semafoarele şi alte obiecte necesare în gospodăria căilor ferate. Deodată, hamalii o luară la fugă şi, peste puţin timp, în sala de aşteptare îşi făcură apariţia pasagerii din trenul care sosise. La urmă de tot, intră un pasager bine îmbrăcat. Sub pardesiul subţire, descheiat, se vedea un costum pătrăţele caleidoscopice minuscule. Pantalonii îi cădeau ca o cascadă peste pantofii de lac. Pasagerul avea un aer străin, accentuat şi de pălăria moale, trasă uşor pe frunte. El nu apelase la serviciile unui hamal şi-şi ducea singur valiza. Păşea alene prin sala ce se golise şi, fără îndoială că ar fi ajuns în holul gării, dacă n-ar fi observat deodată figura jalnică a lui Balaganov. Închise ochii pe jumătate, se apropie şi cercetă cîtva timp cu privirea pe cel care dormea. Apoi, cu băgare de seamă, ridică cu două degete înmănuşate şapca de pe faţa mecanicului de bord şi zîmbi.

— Scoală-te, conte! Te aşteaptă fapte măreţe! spuse el zgîlţîindu-l pe Balaganov.

Şura se ridică în capul oaselor, se frecă cu mîna la ochi şi abia atunci îl recunoscu pe pasager.

— Comandorule! exclamă el.

— Nu, nu, făcu Bender, apărîndu-se cu mîna. Nu mă îmbrăţişa! Acum am devenit fudul.

Balaganov începu să se învîrtă în jurul comandorului. Nu-l recunoştea. Nu numai hainele îi erau schimbate. Ostap slăbise, avea o privire distrată, iar faţa îi era acoperită de un bronz colonial.

— Te-ai ajuns! Carevasăzică te-ai ajuns! exclamă bucuros Balaganov. Chiar te-ai ajuns!

— Da, m-am ajuns, confirmă Bender foarte demn. Uită-te la pantalonii mei. Europa – „A“. Dar pe ăsta l-ai văzut? Inelarul de la mîna stîngă e împodobit cu un inel cu briliante. Patru carate! Dar dumneata ce-ai realizat între timp? Tot mai faci pe fiul?

— Nu prea, făcu Şura stînjenit. Mă ocup mai mult cu mărunţişuri.

La bufet, Ostap îşi comandă vin alb şi biscuiţi, iar pentru mecanicul de bord ceru bere şi sandvişuri.

— Spune cinstit, Şura, cîţi bani îţi trebuie ca să fii fericit? întrebă Ostap. Numai calculează bine totul.

— O sută de ruble, răspunse Balaganov, lăsînd cu părere de rău, la o parte, pîinea cu salam.

— Nu, nu m-ai înţeles. Nu vorbesc pentru astăzi, ci în general. Ca să fii fericit. Înţelegi? Ca să o duci bine pe lumea asta.

Balaganov se gîndi îndelung, zîmbind sfios şi, în cele din urmă, declară că pentru fericirea sa deplină are nevoie de şase mii patru sute de ruble, cu care sumă o va duce foarte bine.

— Bine, zise Ostap, uite cincizeci de mii.

Deschise valijoara pătrată pe genunchi şi îi dădu lui Balaganov cinci pacheţele albe, legate cu sfoară. Mecanicului de bord îi pieri brusc pofta de mîncare. Se opri din mîncat, băgă banii în buzunare şi nu-şi mai scoase mîinile de-acolo.

— Şi chiar pe farfurioară? întrebă el cu admiraţie.

— Da, da, pe farfurioară, răspunse Ostap flegmatic. Cu chenar albastru! Inculpatul a adus-o în dinţi. A dat mult şi bine din coadă pînă am acceptat s-o primesc. Acum parada o conduc eu! Mă simt excelent.

Ultimele cuvinte le rostise pe un ton şovăitor.

Adevărul e că parada nu prea mergea şi marele maestru minţea cînd afirma că se simte excelent. Ar fi mai cinstit să spunem că se simţea o oarecare stinghereală, dar nu voia să-şi mărturisească acest lucru nici sie însuşi.

Trecuse o lună de cînd se despărţise de Aleksandr Ivanovici la magazia de bagaje de mînă, unde milionarul clandestin îşi predase valiza.

Chiar în primul oraş în care Ostap poposi cu sentimentul unui cuceritor, nu putu să găsească nici măcar o cameră la hotel.

— Plătesc oricît! spuse semeţ marele maestru.

— N-ai noroc, cetăţene, răspunse portarul. Toţi participanţii la congresul pedologilor au venit să viziteze staţiunea experimentală. Camerele sînt reţinute pentru reprezentanţii ştiinţei.

Şi pe chipul politicos al portarului se putea citi un mare respect pentru congres. Lui Ostap îi veni să strige că el e cineva, că trebuie să i se dea tot respectul şi consideraţia, că are în sac un milion, dar socoti că e mai bine să se abţină şi părăsi hotelul enervat la culme.

Toată ziua se plimbă cu birja prin oraş. În cel mai bun restaurant, aşteptă un ceas şi jumătate pînă cînd pedologii, care luau masa în efectiv complet, să termine de mîncat. La teatru se dădea un spectacol pentru pedologi, aşa că nu se vindeau bilete pentru public. Şi apoi, pe Ostap nu l-ar fi primit în sala de spectacol, cu un sac în mînă, şi de lăsat, n-avea unde să-l lase. Ca să nu-şi petreacă noaptea pe stradă de hatîrul ştiinţei, milionarul pleacă în aceeaşi seară şi-şi făcu somnul într-un vagon internaţional.

Dimineaţa, Bender coborî într-un oraş mare de pe Volga. Frunze galbene, străvezii cădeau din copaci, învîrtejindu-se în văzduh. Dinspre Volga bătea un vînt puternic. În nici un hotel nu se găseau camere.

— Poate peste o lună, spuneau, necrezînd nici ei ce spun, responsabilii de hotel, cu bărbi şi fără bărbi, cu mustăţi sau raşi complet. Pînă nu se montează al treilea agregat la centrala electrică, să vă luaţi gîndul de la aşa ceva. Toate sînt ocupate de specialişti. Şi, afară de asta, acum mai are loc şi Congresul regional al Comsomolului. Nu putem face nimic.

Şi, în timp ce marele maestru stătea să se roage în faţa tejghelelor înalte ale portarilor, pe scările aceloraşi hoteluri mişunau grăbiţi ingineri, tehnicieni, specialişti străini şi comsomolişti delegaţi la congres. Din nou, Ostap îşi petrecu ziua într-o birjă, aşteptînd cu nerăbdare rapidul, unde putea să se spele, să se odihnească şi să citească un ziar.

Marele maestru petrecu cincisprezece nopţi în diferite trenuri, mutîndu-se dintr-un oraş în altul, fiindcă nicăieri nu se găseau camere. Într-un loc se construia un furnal, în altul – un frigorifer, în al treilea, o fabrică de zinc. Peste tot era plin de oameni ocupaţi. În al patrulea oraş, se lovi de o adunare a pionierilor, şi în camera unde milionarul ar fi putut să petreacă, vesel, o seară cu o prietenă, făceau tărăboi copiii. Pe drum se mai pricopsi: îşi cumpără o valiză pentru milion, cele necesare pentru voiaj şi se echipă. Ostap plănuia de-acum o călătorie lungă şi liniştită pînă la Vladivostok, sperînd că drumul dus-întors va dura trei săptămîni, cînd, deodată, simţi că dacă nu se va stabili imediat undeva, va muri de vreo misterioasă boală feroviară. Şi atunci făcu ceea ce făcuse întotdeauna, pe vremea cînd fusese posesorul fericit al unor buzunare în care sufla vîntul. Începu să se dea drept altul, telegrafiind dinainte că vine ori un inginer, ori un medic activist pe tărîm social, ori tenor, ori un scriitor. Spre mirarea lui, pentru cei care veneau cu treburi, se găseau camere şi Ostap îşi mai reveni puţin după hurducăturile din tren. Odată, ca să capete o cameră, a fost chiar nevoit să se dea drept fiul locotenentului Schmidt. După acest episod, marele maestru căzu pradă gîndurilor triste.

„Şi asta-i viaţa de milionar? se întreba el amărît. Unde-i respectul? Unde-i stima? Unde-i faima? Unde-i puterea?“

Chiar şi acea Europa „A“, cu care Ostap se lăudase faţă de Balaganov, costumul, pantofii şi pălăria, fuseseră cumpărate într-un magazin de consignaţie şi, în pofida calităţii lor excelente, aveau un defect: nu erau ale lui, nu erau noi, ci la mîna a doua. Le mai purtase cineva, poate o oră, poate un minut, totuşi cineva le purtase. Îi era ciudă şi că guvernul neglija situaţia deplorabilă a milionarilor şi repartiza planificat bunurile curente. În general vorbind, totul mergea rău. Şefii de gară nu mai salutau cu mîna la chipiu, cum făceau altădată în faţa oricărui negustoraş cu un capital de cincizeci de mii de ruble, edilii urbelor nu veneau la hotel să se prezinte, presa nu se grăbea să-i ceară interviuri şi, în locul fotografiilor de milionari, se publicau portretele unor udarnici cu o leafă de o sută douăzeci de ruble pe lună.

Ostap îşi număra milionul în fiecare zi şi din el nu lipsea aproape nimic. Depunea toate eforturile, prînzea de cîteva ori pe zi, bea vinuri de colecţie, împărţea bacşişuri excesive, îşi cumpără un inel, o vază japoneză şi o şubă căptuşită cu dihor. Şuba şi vaza le dărui în cele din urmă unui valet de la hotel, pentru că lui nu-i plăcea să se care la drum cu lucruri grele. Şi apoi, la nevoie, putea să-şi cumpere şi mai multe şube şi vaze. Cu acestea, într-o lună nu cheltui decît şase mii de ruble.

Nu! Categoric, parada nu reuşise, deşi existau toate elementele. Ştafetele fuseseră trimise la timp, unităţile sosiseră la data stabilită, fanfara cînta. Dar regimentele nu se uitau la el, nu lui îi strigau „Ura!“, iar capelmaistrul nu dădea din mîini pentru el. Dar Ostap nu se dădea bătut. Îşi punea mari speranţe în Moscova.

— Dar ce se-aude cu Rio de Janeiro? întrebă Balaganov emoţionat. Plecăm acolo?

— Să-l ia dracu’! răspunse Ostap cu o furie neaşteptată. Toate astea sînt născociri. Nu există nici un Rio de Janeiro, nu există nici America, nici Europa, nimic nu există. Şi, în general, ultimul oraş este Şepetovka, de care se sparg valurile Oceanului Atlantic.

— Hai lasă-mă! oftă Balaganov.

— Mi-a explicat un doctor tot, continuă Ostap. Străinătatea este un mit despre viaţa de apoi. Cine ajunge acolo nu se mai întoarce.

— Circ, nu alta! exclamă Şura, care nu înţelesese nimic. Eh, ce-o să mă mai pun pe trai! Săracul Panikovski! E adevărat, a încălcat convenţia, dar Dumnezeu să-l ierte, ce s-ar mai fi bucurat bătrînul!

— Propun un moment de reculegere în memoria răposatului, zise Bender.

Fraţii de lapte se sculară şi păstrară un minut de tăcere, uitîndu-se în jos, la biscuiţii sfărîmaţi şi la sandvişul neterminat.

Balaganov rupse tăcerea apăsătoare.

— Ştii ce s-a întîmplat cu Kozlevici? întrebă el. Circ, nu alta! Pînă la urmă, a montat la loc „Antilopa“ şi lucrează la Cernomorsk. Mi-a trimis o scrisoare. Iat-o…

Mecanicul de bord scoase din şapcă o scrisoare.

„Dragă Şura, scria şoferul „Antilopei“. Ce mai faci? Tot mai eşti fiul lt. S.? Eu o duc bine, numai că n-am bani, iar maşina, de cînd am reparat-o, are toane şi nu merge decît o oră pe zi. Toată ziua stau şi-o repar, nici nu mai am putere. Clienţii se supără. Te rog, dragă Şura, dacă poţi, trimite-mi o pompă de ulei, fie chiar şi una veche. Aici, la piaţă nu găsesc nicicum. Caută tu în piaţa Smolensk, acolo unde se vînd lacăte şi chei vechi. Iar dacă o duci rău, vino aici şi ne-om descurca noi cumva. Mă găseşti în staţia din colţul străzii Mehring. Unde-i acum O.B.? Cu stimă, al dumitale, Adam Kozlevici. Am uitat să-ţi spun că au venit la mine în staţie, popii – Kuszakowski şi Moroszek. A ieşit scandal. A.K.“

— Acu’ fug să caut pompa, spuse preocupat Balaganov.

— Nu-i nevoie, răspunse Ostap, lasă că-i cumpăr o maşină nouă. Hai să mergem la Grand Hotel, unde am reţinut telegrafic o cameră pentru un dirijor de orchestră simfonică. Iar dumneata trebuie să-ţi procuri haine, să te speli. Ai nevoie de reparaţie capitală. Şura, ţi se deschid porţile unor mari perspective.

Ieşiră în piaţa Kalancevskaia. Nu era nici un taxi. Ostap refuză să meargă cu trăsura.

— Ăsta-i un vehicul al trecutului, zise Bender dezgustat. Cu el n-ajungi departe. În plus, e un cuib de şoricei.

N-avură încotro şi se urcară în tramvai. Vagonul era arhiplin. Era unul din acele vagoane contaminate de ceartă, care circulă frecvent în capitală. Zîzania o porneşte o oarecare bătrînică ranchiunoasă, dimineaţa, cînd lumea se îmbulzeşte să ajungă la lucru. Treptat, în ceartă sînt antrenaţi toţi pasagerii din vagon, chiar şi cei care s-au urcat mult după ce s-a iscat incidentul. Bătrînica arţăgoasă a coborît de mult, nici nu se mai ştie pricina gîlcevei, dar ţipetele şi ocările reciproce continuă şi mereu alte cadre de pasageri întreţin ciondăneala. În vagoane ca acesta, înjurăturile nu încetează pînă noaptea tîrziu.

Pasagerii agitaţi îl împinseră repede pe Balaganov departe de Ostap şi, în curînd, fraţii de lapte se clătinau în cele două capete ale vagonului, striviţi între coşuri şi piepturile călătorilor. Ostap atîrna de-o curea, trăgîndu-şi cu greu geamantanul pe care-l lua mereu curentul.

Deodată, din direcţia unde se clătina Balaganov, se auzi urletul unei femei, care acoperi obişnuitele înjurături din tramvai:

— Hoţii! Puneţi mîna pe el! Uite-l chiar aici!

Toţi întoarseră capetele. Spre locul incidentului, începură să-şi croiască drum, gîfîind de curiozitate, amatorii de asemenea scene. Ostap vedea faţa uluită a lui Balaganov. Mecanicul de bord nu înţelegea nici el ce se întîmplase, dar cineva îl şi ţinea de mîna în care ţinea strîns o poşetă de damă ieftină, cu un lănţuc de bronz.

— Pungaşul! ţipa femeia. Numai cît am întors capul şi mi-a şi…

Posesorul a cincizeci de mii de ruble furase o poşetă în care se aflau o pudrieră de baga, un carnet sindical şi o rublă şi şaptezeci de copeici. Vagonul se opri. Amatorii îl traseră pe Balaganov spre uşa de coborîre. Trecînd pe lîngă Ostap, Şura şopti amărît:

— Nu ştiu ce m-a apucat. Am făcut-o din reflex.

— Îţi arăt eu reflex! spuse un amator de scandal cu pince-nez şi servietă, croindu-i satisfăcut mecanicului de bord una după ceafă.

Ostap văzu pe fereastră cum un miliţian se apropie de grup în pas alergător şi pleacă apoi cu infractorul, prin mijlocul străzii.

Marele maestru întoarse capul.

Capitolul XXXIII

Oaspetele indian

În curtea interioară, pătrată, a Grand Hotel-ului, se auzeau zgomote de la bucătărie, fîsîit de aburi şi strigăte: „Două ceaiuri la 16!“, iar pe coridoarele albe era lumină şi linişte, ca în camera de distribuţie a unei centrale electrice. În o sută cincizeci de camere, dormeau delegaţii la congresul pedologilor, reîntorşi din călătorie; treizeci de camere erau rezervate unor comercianţi din străinătate care căutau să lămurească problema arzătoare – dacă, la urma urmei, se poate face comerţ avantajos cu Uniunea Sovietică; cel mai bun apartament, din patru camere, era ocupat un celebru poet şi filosof indian, iar într-o cameră mică, rezervată pentru dirijorul unei orchestre simfonice, dormea Ostap Bender.

Stătea întins îmbrăcat, pe o pătură de pluş, strîngînd la piept valiza cu milionul. În timpul nopţii, marele maestru inspirase tot oxigenul din cameră, iar elementele chimice rămase puteau fi denumite azot numai din politeţe. Mirosea a vin acru, a chiftele infernale şi încă a ceva îngrozitor de scîrbos. Ostap gemu şi se întoarse pe cealaltă parte. Valiza căzu pe podea. Bender deschise repede ochii.

— Ce-a fost asta? bîigui el strîmbîndu-se. Bravadă de husar în sala restaurantului! Ba chiar pe ofiţerul din cavaleria de gardă. Ptiu! M-am purtat ca un negustoraş de mîna a doua! Doamne, nu cumva oi fi jignit pe careva? Un dobitoc ţipa: „Pedologi, sculaţi-vă în picioare!“, apoi a plîns şi s-a jurat că, în străfundul sufletului, e şi el pedolog. Eu eram dobitocul acela, fireşte. Da, dar ce m-o fi apucat?

Şi îşi aminti că, în ajun, hotărîndu-se să înceapă o viaţă de om cumsecade, se gîndise să-şi construiască o vilă în stil maur. Îşi petrecuse dimineaţa în visuri grandioase. Îşi închipuia o casă cu minarete, un portar cu chip ca de monument, un salonaş mic, o sală de biliard şi nu ştiu ce sală de conferinţe. La Secţia funciară a Sovietului, marelui maestru i se răspunse că poate primi un teren. Dar la Biroul de construcţii, totul se nărui. De portarul cu chip de piatră se alese praful, sala aurită de conferinţe începu să se clatine, iar minaretele se prăbuşiră.

— Sînteţi persoană particulară? îl întrebară pe milionar la acest birou.

— Da, răspunse Ostap, o individualitate extrem de pregnantă.

— Din păcate, construim numai pentru colective şi organizaţii.

— Cooperatiste, sociale şi gospodăreşti? întrebă Bender cu amărăciune.

— Exact.

— Şi eu ce să fac?

— Dumneata construieşte-ţi singur.

— Da’ de unde să iau piatră, cremoane? Şi într-un final, plinte?

— O să faci dumneata rost cumva. Deşi o să fie greu. Materialele au fost deja repartizate pe baza cererilor din industrie şi cooperaţie.

Pe cît se pare, aceasta fusese cauza dezgustătoarei sale bravade nocturne.

Continuînd să stea culcat, Ostap îşi scoase carneţelul şi începu să adune cheltuielile făcute din momentul în care pusese mîna pe milion. Pe prima pagină era o însemnare memorabilă:

 

Cămilă – 180 r.

Berbec – 30 r.

Kumîs – 1 r., 75 c.

Total 211 ruble, 75 c.

 

Mai departe, lucrurile nu stăteau mai strălucit. O şubă, o masă, un bilet de tren, iar o masă, iar un bilet, trei turbane cumpărate pentru zile negre, birje, o vază şi tot felul de nimicuri. Dacă n-ar fi socotit cele cincizeci de mii date lui Balaganov, care nu-i aduseseră noroc, milionul era neatins.

— Nu te lasă să faci investiţii de capital! se revolta Ostap. Nu te lasă! Ce-ar fi să trec la o viaţă intelectuală, ca prietenul meu Lohankin? În definitiv, valori materiale am acumulat; ar trebui să adun şi ceva valori spirituale. Trebuie să mă lămuresc imediat în ce constă sensul vieţii.

Îşi aminti că în holul hotelului se îmbulzesc toată ziua o mulţime de fete care ard de dorinţa de a sta de vorbă despre suflet cu filosoful indian.

— Mă duc la indian, hotărî el. Aşa o să aflu, în sfîrşit, despre ce e vorba. E adevărat, e o aiureală, dar altă soluţie nu există.

Fără să se despartă de valiză coborî la mezanin, aşa cum era, cu hainele mototolite. Bătu la uşa marelui om. Îi deschise un interpret.

— Filosoful primeşte? întrebă Ostap.

— Depinde pe cine, răspunse interpretul politicos. Sînteţi persoană particulară?

— Nu, nu, făcu speriat marele maestru. Sînt din partea unei organizaţii cooperatiste.

— Aţi venit cu grupul? Cîte persoane sînteţi? Ştiţi, profesorului îi e greu să primească pe fiecare în parte. Preferă să stea de vorbă…

— Cu un colectiv? îi luă Ostap vorba din gură. Tocmai, colectivul m-a împuternicit să rezolv o importantă problemă principială privind sensul vieţii.

Interpretul dispăru şi se întoarse după cinci minute. Trase deoparte draperia şi spuse cu emfază:

— Să intre organizaţia cooperatistă care doreşte să afle în ce constă sensul vieţii.

Marele filosof şi poet, îmbrăcat într-o rasă cafenie de catifea şi avînd pe cap o bonetă la fel, şedea într-un fotoliu cu speteaza sculptată, înaltă şi incomodă. Avea faţa smeadă, cu trăsături fine şi ochi negri ca de sublocotenent. Barba-i albă şi lată ca un plastron de frac îi acoperea pieptul. La picioarele lui şedea o stenografă. Doi tălmaci, un indian şi un englez, stăteau de o parte şi de cealaltă.

Cînd îl văzu pe Ostap cu valiza, filosoful începu să se foiască pe fotoliu şi să şoptească ceva, neliniştit, tălmaciului. Stenografa începu să ia grăbită note, iar tălmaciul se adresă marelui maestru:

— Profesorul vrea să afle dacă în valiza străinului se află cîntece şi saga şi dacă nu are cumva de gînd străinul să i le citească cu glas tare, căci profesorului i s-au citit pînă acum multe cîntece şi saga şi nu mai vrea să asculte.

— Comunicaţi profesorului că n-am nici un fel de saga, răspunse respectuos Ostap.

Bătrînul cu ochi negri se nelinişti şi mai tare şi, vorbind cu însufleţire, începu să arate temător cu degetul spre valiză.

— Profesorul întreabă, începu tălmaciul, dacă străinul are de gînd să se instaleze în apartamentul lui, căci pînă acum n-a venit încă nimeni să-l consulte cu un geamantan în mînă.

Şi numai după ce Ostap îl linişti pe tălmaci, iar tălmaciul, la rîndul lui, pe filosof, tensiunea scăzu şi începu discuţia.

— Înainte de a răspunde la întrebarea dumitale despre sensul vieţii, zise interpretul, profesorul vrea să spună cîteva cuvinte despre învăţămîntul public din India.

— Comunică profesorului, replică Ostap, că problema învăţămîntului public mă preocupă din copilărie.

Filosoful închise ochii şi începu să vorbească pe îndelete. Primul ceas vorbi în englezeşte, al doilea în bengaleză. Din cînd în cînd, începea să cînte cu o voce joasă şi plăcută, iar la un moment dat se şi sculă în picioare şi, ridicîndu-şi rasa, făcu cîteva mişcări de dans, care reprezentau probabil, jocurile elevilor din Punjab. Apoi se aşeză şi închise din nou ochii, în timp ce Ostap ascultă mult timp traducerea. La început, dădea politicos din cap, apoi se uită somnoros pe fereastră, iar în cele din urmă căută să se distreze: se juca cu mărunţişul din buzunar, îşi admira inelul, ba făcu chiar, destul de vizibil, cu ochiul stenografei drăguţe, căreia începu, imediat după asta, să-i alerge şi mai repede creionul pe hîrtie.

— Cum rămîne totuşi cu sensul vieţii? întrebă milionarul, prinzînd un moment prielnic.

— Profesorul, explică tălmaciul, vrea ca înainte de asta să prezinte străinului materialul vast pe care a izbutit să-l strîngă, studiind felul cum este organizat învăţămîntul public în URSS.

— Transmite-i Înălţimii Sale, răspunse Ostap, că străinul nu are nimic împotrivă.

Şi maşina se puse din nou în mişcare. Profesorul vorbea, intona cîntece pioniereşti, arăta gazeta de perete pe care i-o dăruiseră copiii de la şcoala muncitorească nr. 146 şi chiar plînse puţin. Tălmacii mormăiau pe două voci, stenografa scria, iar Ostap îşi curăţa unghiile cu un aer absent.

În cele din urmă, Ostap tuşi tare.

— Ştiţi ceva, zise el, nu mai e nevoie să traduceţi. Am început să înţeleg oarecum bengaleza. Cînd va vorbi despre sensul vieţii, atunci să-mi traduceţi.

Cînd i se comunică filosofului dorinţa stăruitoare a lui Ostap, bătrînul cu ochi negri se tulbură.

— Profesorul spune, anunţă interpretul, că el însuşi a venit în măreaţa voastră ţară ca să afle în ce constă sensul vieţii. Numai acolo unde învăţămîntul public se află la un nivel atît de înalt ca la voi, viaţa începe să capete sens. Colectivul…

— La revedere, zise repede marele maestru. Comunicaţi-i profesorului că străinul cere permisiunea să se retragă imediat.

Dar filosoful cînta cu o voce caldă Marşul lui Budionnîi¹⁵, pe care-l învăţase de la copiii sovietici. Şi Ostap plecă fără permisiune.

— Krişna! striga marele maestru, alergînd prin odaia sa. Vişnu! Ce se petrece pe lumea asta? Unde-i adevărul poporului? Sau poate eu sînt un dobitoc şi nu pricep nimic, iar viaţa a trecut absurd, nesistematic? Un indian¹⁶ adevărat ştie tot despre întinsa noastră ţară, iar eu, ca oaspetele indian din operă, o ţin una şi bună: „Nenumărate sînt diamantele cu focuri din tainiţele acestor locuri“. E dezgustător!

În ziua aceea, Ostap nu bău vodcă la masă şi pentru prima dată îşi lăsă valiza în cameră. Apoi se aşeză cuminte pe pervazul ferestrei şi se uită, cu interes, la trecătorii obişnuiţi care săreau în autobuz ca nişte veveriţe.

Noaptea, marele maestru se trezi brusc şi se ridică în capul oaselor. Era linişte şi numai un melancolic vals boston din restaurant se strecura prin gaura cheii.

— Cum am putut să uit! exclamă el supărat.

Apoi izbucni în rîs, aprinse lumina şi scrise repede o telegramă:

„Cernomorsk. Zosia Siniţkaia. Gata să repar greşeala capitală a vieţii mele dispus să zbor Cernomorsk pe aripile dragostei, telegrafiază fulger răspunsul Moscova Grand Hotel, Bender.“

Sună şi ceru ca telegrama să fie expediată imediat fulger.

Zosia nu răspunse. Ostap nu primi răspuns nici la alte telegrame întocmite pe acelaşi ton disperat şi liric.

Capitolul XXXIV

Prietenie cu tineretul

Trenul mergea spre Cernomorsk.

Primul pasager îşi scoase haina, o agăţă de cîrligul de aramă al plasei de bagaje, apoi îşi scoase ghetele ridicîndu-şi, pe rînd, aproape pînă la bărbie, picioarele groase şi îşi puse papucii cu limbă.

— Aţi auzit povestea topografului din Voronej care s-a descoperit rudă cu mikadoul Japoniei? întrebă el, zîmbind dinainte.

Al doilea şi al treilea pasager se traseră mai aproape. Al patrulea pasager stătea de mult întins pe bancheta de sus, sub o pătură zmeurie aspră, uitîndu-se nemulţumit într-o revistă ilustrată.

— Chiar n-aţi auzit? O vreme, s-a vorbit mult despre asta. Era un topograf obişnuit: cu nevastă, o singură cameră şi 120 de ruble, leafă. Îl chema Bigusov. Un om obişnuit, care nu se distingea prin nimic. Ba chiar, dacă vreţi să ştiţi, fie vorba între noi, era un mîrlan. Şi, într-o zi, vine domnul acasă de la slujbă şi găseşte, în odaie, un japonez cu ochelari, într-un costum, fie vorba între noi, excelent şi cu pantofi, dacă vreţi să ştiţi, din piele de şarpe, ultima modă. „Numele dumneavoastră e Bigusov?“, îl întreabă japonezul. „Da“, răspunde Bigusov. „Şi cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?“ „Cutare“, răspunde topograful. „Exact, face japonezul. În cazul acesta, v-aş ruga să fiţi atît de amabil şi să vă scoateţi bluza, fiindcă trebuie să vă examinez trupul gol.“ „Mă rog“, zice Bigusov. Şi, dacă vreţi să ştiţi, japonezul, fie vorba între noi, nici nu s-a uitat la altceva, ci s-a repezit direct la aluniţă. Bigusov avea o aluniţă pe şold. Japonezul se uită la ea cu lupa, se îngălbeneşte şi zice: „Vă felicit, cetăţene Bigusov şi daţi-mi voie să vă înmînez acest colet şi această scrisoare“. Bineînţeles, nevasta a deschis imediat coletul. Şi înăuntru, dacă vreţi să ştiţi, era o spadă japoneză cu două tăişuri, în rumeguş de lemn. „Dar la ce-mi trebuie mie spadă?“, a întrebat topograful. „Citiţi scrisoarea, îi zice japonezul. În scrisoare scrie tot. Sînteţi samurai.“ Acum era rîndul lui Bigusov să se îngălbenească. Că, dacă vreţi să ştiţi, Voronejul nu e un oraş prea mare. Şi, fie vorba între noi, ce atitudine vreţi să aibă cei de acolo faţă de un samurai? Cea mai negativă! Dar nu era nimic de făcut. Bigusov ia scrisoarea, desface cele paisprezece peceţi de ceară şi o citeşte. Şi ce credeţi? Află că exact cu treizeci şi şase de ani în urmă, prin gubernia Voronej a trecut incognito un semiprinţ japonez. Şi bineînţeles, alteţa sa, fie vorba între noi, s-a încurcat cu o fată din Voronej şi i-a făcut incognito un copil. Voia chiar s-o ia de nevastă, dar mikadoul i-a interzis printr-o telegramă cifrată. Semiprinţul a fost nevoit să plece şi copilul a rămas nelegitim. Acesta era chiar Bigusov. Şi au trecut ani şi ani şi cînd semiprinţul a simţit că i se apropie sfîrşitul şi-a văzut că n-are cui să lase moştenirea, fiindcă, între noi fie vorba, nu avea copii legitimi şi nu-i era numai de moştenire, dar s-ar fi stins şi un neam vestit, ceea ce pentru un japonez e mai rău decît orice, şi-a amintit de Bigusov. Ce noroc poate să dea peste un om! Umblă vorba că acum e în Japonia. Bătrînul a murit. Iar Bigusov e prinţ, rudă cu mikadoul şi, în afară de asta, fie vorba între noi, a pus mîna pe un milion de ieni numerar. Un milion! Un tîmpit ca ăsta!

— Să-mi fi dat mie un milion de ruble! zise al doilea pasager, mişcînd din picioare. Le-aş fi arătat eu ce se face cu un milion.

În spaţiul dintre cele două cuşete de sus se ivi capul celui de-al patrulea pasager. El se uită atent la cel care ştia precis ce se poate face cu un milion şi, fără să spună un cuvînt, se ascunse din nou după revistă.

— Da, făcu al treilea pasager, desfăcînd un pacheţel feroviar, cu doi biscuiţi. În domeniul circulaţiei banilor, se întîmplă tot felul de lucruri. Unei fete din Moscova i-a murit un unchi din Varşovia şi i-a lăsat moştenire un milion, şi ea nici măcar nu ştia nimic. Acolo, în străinătate, s-a aflat însă şi, după o lună, a sosit la Moscova un străin destul de arătos. Drăguţul ăsta hotărîse să se însoare cu fata, înainte ca ea să afle de moştenire. Dar fata avea la Moscova un logodnic, tot un tînăr destul de frumos, de la Direcţia de măsuri şi greutăţi. Ea îl iubea foarte mult şi, fireşte, nu voia să se mărite cu altul. Celălalt, străinul, nu mai ştia ce să facă, înnebunea pur şi simplu, îi trimitea buchete de flori, bomboane şi ciorapi dintre cei mai fini. Se pare că junele străin nu venise din proprie iniţiativă, ci din partea unei societăţi pe acţiuni, care se constituise special pentru exploatarea moştenirii lăsate de unchiul fetei. Aveau chiar şi un capital de bază de 18.000 de zloţi. Trimisul ăsta al lor trebuia să se însoare cu orice preţ cu fata şi s-o ducă în străinătate. Foarte romantică poveste! Închipuiţi-vă situaţia trimisului special! Ce răspundere! El luase un avans şi acuma nu mai putea să-l justifice din cauza acestui logodnic sovietic. Iar acolo, la Varşovia, jale mare! Acţionarii aşteptau, se frămîntau, acţiunile scădeau. De altfel, afacerea s-a terminat cu un faliment. Fata s-a măritat cu logodnicul ei, cu sovieticul. Şi nici n-a aflat de moştenire.

— Ce proastă! spuse al doilea pasager. Să-mi fi dat mie milionul ăla!

Şi, înfuriat, smulse din mîna vecinului un biscuit şi-l mîncă nervos.

Locatarul cuşetei de sus tuşi spre a-şi semnala prezenţa. Se vede că discuţiile îl împiedicau să adoarmă.

Cei de jos începură să vorbească mai încet. Se înghesuiră unul în altul şi, apropiindu-şi capetele, şopteau pe înfundate:

— Nu demult, Societatea Internaţională de Cruce Roşie a dat un anunţ în ziare că se caută moştenitorii soldatului american Harry Kowalchuk, căzut pe front în 1918. Moştenirea: un milion! Adică mai puţin de un milion, dar se adăugaseră dobînzile… Şi iată că, într-un sătuc uitat de lume, din Volîn…

Pe cuşeta de sus pătura zmeurie se mişca într-una. Lui Bender îi era lehamite. Se săturase de vagoane, de cuşetele de sus şi de jos, de toată această lume zdruncinată a călătoriilor. Ar fi dat cu drag jumătate de milion ca să adoarmă, dar şuşotelile de jos nu conteneau:

— …înţelegeţi, la JAKT ¹⁷ vine o bătrînică şi zice: „Am găsit o ulcică la mine în subsol şi nu ştiu ce e în ea, fiţi buni şi vedeţi dumneavoastră“. Cei de la conducere se uită în ulcică şi ce credeţi că găsesc înăuntru?… Rupii indiene de aur, un milion de rupii…

— Ce toantă! S-a găsit cui să spună!… Să-mi fi dat mie milionul ăla, aş fi…

— Între noi fie vorba, dacă vreţi să ştiţi, banul e totul.

— Dar într-o peşteră de lîngă Mojaisk…

De sus se auzi un geamăt, geamătul greu al unui om pe moarte.

Povestitorii se tulburară o clipă, dar vraja bogăţiilor picate din senin, revărsîndu-se din buzunarele prinţilor japonezi, rudelor din Varşovia sau soldaţilor americani, era atît de mare, încît începură din nou să se apuce unul pe altul de genunchi şi să mormăie:

— Şi cînd s-au dezgropat moaştele, au s-a găsit, între noi fie vorba, un milion de…

Dimineaţa, încă buimac de somn, Ostap auzi zgomotul storului tras şi o voce:

— Un milion! Mă înţelegeţi, un mi-lion…

Asta era prea de tot. Marele maestru se uită mînios în jos. Dar pasagerii din ajun nu mai erau. Coborîseră în zori la Harkov, lăsînd în urma lor paturile mototolite, o filă slinoasă dintr-un caiet de aritmetică, firimituri de chiftele şi pîine, precum şi o sforicică. Noul pasager care stătea la fereastră se uită indiferent la Ostap şi continuă, adresîndu-se celor doi tovarăşi ai săi de drum:

— Un milion de tone de fontă. Pînă la sfîrşitul anului. Comisia a găsit că uniunea poate să dea această cantitate. Şi lucrul cel mai comic e că Harkovul a aprobat!

Ostap nu găsi nimic comic în această afirmaţie. Totuşi, noii pasageri izbucniră în rîs în acelaşi timp. Şi, de rîs, pe toţi trei începură să scîrţîie mantalele cauciucate, pe care nu apucaseră încă să şi le scoată.

— Şi ce face Bubeşko, Ivan Nikolaevici? întrebă cu înflăcărare cel mai tînăr dintre pasageri. Probabil că acum dă din coate!

— Nu mai dă. S-a făcut de rîs. Dar ce-a fost atunci! La început a sărit la bătaie… Îl ştiţi pe Ivan Nikolaevici ce fire are… 825.000 de tone şi nici un pud mai mult. Şi s-a pornit o chestie serioasă. Subevaluarea intenţionată a resurselor… Corect! Alinierea după punctele slabe… Corect! Omul însă ar fi trebuit să recunoască din capul locului tot ce a greşit. Dar nu! Ambiţie! De parcă ar fi cine ştie ce nobil. Recunoaşte şi cu asta basta! Nu, el a luat-o pe bucăţi. A hotărît să-şi păstreze autoritatea. Şi s-a pornit o muzică á la Dostoievski! „Pe de o parte, recunosc, pe de alta, subliniez că…“ Ce să mai subliniezi, ce să te mai ploconeşti! Aşa că Bubeşko al nostru a fost nevoit să trimită o a doua scrisoare.

Pasagerii rîseră din nou.

— Dar nici în scrisoarea asta nu a suflat o vorbă despre oportunismul său. Şi s-a pornit pe scris. În fiecare zi, cîte o scrisoare. Acum vor să facă o rubrică specială pentru el: „Corecţii şi dezavuări“. Şi doar ştie şi el că a intrat în bucluc şi vrea să scape, dar s-a împotmolit în aşa hal, încît nu mai are cum. Ultima oară a ajuns pînă acolo, încît a scris: „Aşa şi pe dincolo… greşeala mi-o recunosc, dar prezenta scrisoare o consider insuficientă“.

Ostap plecase de mult să se spele, dar noii pasageri încă mai rîdeau. Cînd se întoarse, găsi compartimentul măturat, banchetele coborîte, iar însoţitorul se îndepărta purtînd în braţe un maldăr de cearşafuri şi pături, pe care îl ţinea cu bărbia. Nişte tineri, care nu se temeau de curent, deschiseseră fereastra şi, în compartiment, începu să sufle un vînt de toamnă care se zbătea ca un val închis într-o ladă.

Ostap aruncă în plasa pentru bagaje valiza cu milionul şi se aşeză jos, uitîndu-se prietenos la noii vecini, care se acomodau plini de zel cu vagonul internaţional: se uitau des în oglinda de pe uşă, săreau pe banchetă ca să încerce elasticitatea arcurilor, lăudau tapiţeria roşie lucioasă şi apăsau pe toate butoanele. Din cînd în cînd, cîte unul dispărea pentru cîteva minute şi cînd se întorcea, vorbea în şoaptă cu tovarăşii săi. În sfîrşit, în uşă apăru o fată în palton bărbătesc de loden şi purtînd pantofi de gimnastică, cu şireturi răsucite în jurul gleznelor, aşa cum era moda la grecii antici.

— Tovarăşi! spuse ea hotărît. Asta e o porcărie! Şi noi vrem să călătorim în lux. Chiar la prima gară trebuie să facem schimb.

Tovarăşii lui Bender de compartiment începură să ţipe ameninţător.

— Da, da! Toţi avem aceleaşi drepturi ca şi voi, continuă fata. Am şi tras la sorţi şi a ieşit că aici urmează să vină Tarasov, Paroviţki şi cu mine. Aşa că, hai, căraţi-vă la clasa 2-a.

Din tărăboiul iscat, Ostap înţelese că un grup numeros de studenţi de la politehnică se întorcea la Cernomorsk de la practica de vară făcută într-o uzină. Nu găsiseră locuri destule în clasa 2-a şi fuseseră nevoiţi să cumpere trei bilete la vagonul internaţional, diferenţa fiind plătită de tot grupul.

Ca urmare, fata rămase în compartiment, iar primii trei plecară, arborînd o demnitate tardivă. În locul lor sosiră imediat Tarasov şi Paroviţki, care şi ei se apucară de îndată să sară pe banchetă şi să apese pe butoane. Fata sărea împreună cu ei. Nu trecu nici o jumătate de oră şi dădură buzna în compartiment şi primii trei. Îi adusese înapoi dorul după paradisul pierdut. După ei îşi mai făcură apariţia, cu zîmbete stînjenite, alţi doi, iar apoi încă unul, mustăcios. Mustăciosului îi venea rîndul să călătorească în lux abia în ziua următoare, dar nu mai avea răbdare. Apariţia lui stîrni ţipete extrem de puternice, şi însoţitorul vagonului nu întîrzie să-ţi facă apariţia.

— Ce-i asta, cetăţeni, întrebă el pe un ton oficial. Ce-i toată banda asta adunată aici? Cei care au locuri la clasa a 2-a, să plece. Altfel mă duc şi-l chem pe şef.

Banda se fîstîci.

— Au venit în vizită, zise fata amărîtă. Stau numai puţin.

— E împotriva regulamentului, declară însoţitorul. Plecaţi.

Mustăciosul începu să se retragă cu spatele spre uşă, dar în clipa aceea în conflict interveni marele maestru al combinaţiilor.

— De ce vorbeşti aşa, nenişorule, îi spuse el însoţitorului. Pasagerii nu trebuie apostrofaţi fără un motiv serios. De ce să respecţi atît de strict litera legii? Trebuie să fii ospitalier. Ştii cum e în Orient? Ia vino cu mine să-ţi explic.

Şi după ce stătu de vorbă cu Ostap pe culoar, însoţitorul se pătrunse într-atît de spiritul Orientului, încît departe de a se mai gîndi să alunge banda, aduse, în schimb, nouă pahare de ceai în suporturi masive şi toată rezerva de biscuiţi. Şi nici nu le luă măcar bani.

— După obiceiul din Orient, spuse Ostap grupului, potrivit legilor ospitalităţii, cum zicea un lucrător din sectorul culinar.

Serviciul a fost oferit cu atîta amabilitate şi simplitate, încît n-aveai cum să-l refuzi. Pacheţelele cu biscuiţi trosneau sub degetele celor care le desfăceau. Ostap împărţea gospodăreşte ceaiul şi în scurtă vreme se împrieteni cu cei opt studenţi şi cu studenta.

— Mă interesează de mult problema învăţămîntului universal, egal şi secret, bătea el cîmpii vesel. Recent, chiar am stat de vorbă în această privinţă cu un filosof-amator indian. Un om de o erudiţie excepţională. De aceea, indiferent ce spune, vorbele lui sînt imediat înregistrate pe o placă de patefon. Şi cum bătrînului îi place să vorbească – are acest mic păcat – s-au strîns opt sute de vagoane cu plăci şi-acum se fac nasturi din ele.

Cu acest mic discurs de început, improvizat, marele maestru luă în mînă un biscuit.

— De la acest biscuit pînă la piatra de polizor nu-i decît un singur pas, zise el. Şi acest pas a fost deja făcut.

Încălzită cu astfel de glume, prietenia dintre marele maestru şi studenţi se legă foarte repede şi, curînd, toată banda, sub conducerea lui Ostap, cînta cupletul:

 

Petru-ntîi, zis şi cel Mare

N-are soaţă, nici nepoată,

Doar un cal şi-un şarpe are,

Asta-i familia lui toată.

 

Pînă seara, Ostap ştia cum îi cheamă pe toţi, iar cu unii se şi tutuia. Totuşi, nu înţelegea multe din cele ce discutau tinerii. Deodată i se păru că e foarte bătrîn. În faţa lui şedea un tineret puţin cam necioplit, cam deschis şi parcă supărător de sincer. El fusese altfel la douăzeci de ani. Îşi mărturisi că la douăzeci de ani fusese mult mai sofisticat şi mai rău. Pe atunci nu rîdea, ci rînjea doar. Iar ăştia rîdeau din toată inima.

„De ce se bucură aşa tineretul ăsta bucălat? se întrebă dintr-odată enervat. Pe cuvînt de onoare că încep să-l invidiez.“

Deşi Ostap era, fără îndoială, centrul atenţiei întregului compartiment şi vorbea fără oprire, deşi cei din jur se purtau cu el cît se poate de bine, nu observă la ei nici adoraţia lui Balaganov, nici supunerea laşă a lui Panikovski, nici dragostea devotată a lui Kozlevici. Simţea la studenţii aceştia superioritatea spectatorului faţă de comper. Spectatorul îl ascultă pe cetăţeanul în frac, rîde uneori, îl aplaudă alene, dar la urmă pleacă acasă şi uită de comper. Iar acesta, după spectacol, se duce la clubul artiştilor, şade trist cu o chiftea în faţă şi se plînge unui confrate – comic de operetă – că publicul nu-l înţelege, iar guvernul nu-l apreciază. Comicul bea vodcă şi se plînge şi el că lumea nu-l înţelege. Dar ce este de neînţeles? Glumele sînt vechi, trucurile vechi şi ca să te recalifici e prea tîrziu. Pare-se că totul e limpede.

Povestea cu Bubeşko, care subevaluase planurile, fu povestită pentru a doua oară, de data aceasta special pentru Ostap. El se duse cu noii săi prieteni în vagonul de clasa a 2-a, s-o convingă pe studenta Liuda Pisarevskaia să vină la ei în vizită, şi dovedi atîta elocvenţă, încît sfioasa Liuda veni şi se alătură larmei generale. Subita încredere crescu într-atît, încît pe seară, plimbîndu-se cu fata în palton bărbătesc, pe cheul unui mare nod de cale ferată, marele maestru al combinaţiilor ajunse cu ea aproape pînă la semaforul de la ieşire şi aici, spre propria surprindere, îşi deschise sufletul în declaraţii destul de banale.

— Înţelegi, îi explica el, lumina luna, regina panoramei. Noi şedeam pe treptele unui muzeu de antichităţi şi, deodată, am simţit că o iubesc. Dar, în aceeaşi seară, a trebuit să plec, aşa că totul s-a dus de rîpă. Cred că s-a supărat. Cu siguranţă s-a supărat.

— Ai fost trimis în deplasare? îl întrebă fata.

— Mda. Oarecum. Adică nu tocmai în deplasare, ci într-o chestiune urgentă. Acum sufăr. Sufăr înălţător şi prosteşte.

— Asta nu-i grav, zise fata. Îndreaptă-ţi surplusul de energie către o muncă fizică. De pildă, taie lemne. Există acum un asemenea curent.

Ostap făgădui să-şi schimbe direcţia şi, chiar dacă nu-şi putea închipui cum o va înlocui pe Zosia cu tăiatul lemnelor, simţi totuşi o mare uşurare. Se întoarseră în vagon cu un aer misterios şi apoi mai ieşiră de cîteva ori pe culoar ca să şuşotească despre dragostea neîmpărtăşită şi despre noile curente în acest domeniu.

În compartiment, Ostap continua să facă sforţări pentru a fi pe placul grupului. Şi ajunse chiar ca studenţii să-l considere drept unul de-ai lor, iar grosolanul de Paroviţki îl pocni cu toată puterea peste umăr şi exclamă:

— Înscrie-te la noi la politehnică. Zău! O să primeşti o bursă de şaptezeci şi cinci de ruble. Şi o să trăieşti ca un rege. La noi la cantină se serveşte carne în fiecare zi. Iar apoi o să plecăm în Ural, la practică.

— Eu am absolvit deja o facultate de ştiinţe umaniste, se grăbi să spună marele maestru.

— Şi acum ce faci? întrebă Paroviţki.

— Lucrez pe linie financiară.

— Eşti funcţionar de bancă?

Ostap se uită sarcastic la student şi spuse pe neaşteptate:

— Nu, nu sînt funcţionar. Sînt milionar.

Desigur că această declaraţie nu-l obliga la nimic şi ar fi putut da cuvintelor un caracter de glumă, dar Paroviţki începu să rîdă cu atîta poftă, încît marele maestru se simţi ofensat. Îl cuprinse o dorinţă irezistibilă să-şi uimească tovarăşii de drum şi să trezească în ei şi mai multă admiraţie.

— Şi cîte milioane ai? întrebă fata cu pantofi de gimnastică, îmbiindu-l către un răspuns care să-i amuze.

— Unul, zise Ostap palid de mîndrie.

— Cam puţin, declară mustăciosul.

— Puţin, puţin! strigară toţi ceilalţi.

— Mie îmi ajunge, spuse Bender solemn.

Şi spunînd aceste cuvinte, coborî valiza, deschise încuietorile nichelate şi răsturnă pe banchetă tot conţinutul. Pachetele de bancnote formară o moviliţă. Ostap îndoi unul din pachete şi învelitoarea plesni ca atunci cînd desfaci un pachet de cărţi de joc.

— În fiecare pachet sînt cîte zece mii de ruble. E puţin? Un milion întreg, fără ceva mărunţiş. Şi totul în lege. Semnături, desen, filigran.

În tăcerea generală, Ostap băgă banii înapoi în valiză şi o aruncă în plasa pentru bagaje cu un gest care i se păru maiestuos. Se aşeză din nou pe banchetă, se lăsă pe spetează, întinse picioarele şi se uită la gaşcă.

— După cum vedeţi, şi ştiinţele umaniste dau roade, spuse milionarul, invitîndu-i pe studenţi să facă haz împreună cu el.

Dar studenţii tăceau, cercetînd cu privirta diferitele butoane şi cîrlige de pe pereţii ornamentaţi ai compartimentului.

— Trăiesc ca un zeu, continuă Ostap, sau ca un semizeu, ceea ce e în definitiv acelaşi lucru.

Marele maestru mai aşteptă puţin, apoi începu să se agite şi exclamă pe tonul cel mai prietenos:

— Dar de ce v-aţi pleoştit, diavolilor?

— Ei, eu mă duc, zise mustăciosul, după o clipă de gîndire. Mă duc la mine să văd ce se mai aude.

Şi o zbughi afară din compartiment.

— Uimitor lucru, încîntător lucru, spuse Ostap, azi-dimineaţă nici nu ne cunoşteam, iar acum ne simţim ca şi cum ne-am cunoaşte de zece ani. O fi vreo chimie?

— Cît datorăm pentru ceai? întrebă Paroviţki. Cît am băut, tovarăşi? Nouă pahare sau zece? Trebuie să-l întrebăm pe însoţitor. Vin imediat.

După el se mai ridicară alţi patru tineri, mînaţi de dorinţa de a-l ajuta să facă socoteala cu însoţitorul.

— Ce-ar fi să cîntăm ceva? propuse Ostap. Ceva tare. De pildă, Popa Serghei, popa Serghei! Vreţi? Am o minunată voce de bas de pe Volga.

Şi fără să mai aştepte răspunsul, marele maestru al combinaţiilor începu să cînte grăbit: „Jos pe rîuleţ în vale, pe Kazanka jos în vale, înoată un răţoi porumbac“. Cînd veni momentul să se cînte refrenul, Ostap ridică braţele şi începu să bată din picior ca un capelmaistru, dar corul nu-i răspunse. Numai Liuda Pisarevskaia începu din timiditate să cînte cu un glăscior ascuţit: Popa Serghei, popa Serghei!, dar tăcu numaidecît şi fugi din compartiment.

Prietenia se evapora văzînd cu ochii. Curînd, în compartiment nu mai rămase decît fata cea bună şi săritoare în pantofi de gimnastică.

— Dar unde-or fi fugit cu toţii? întrebă Bender.

— Chiar aşa, răspunse fata aproape în şoaptă, trebuie să văd ce-i cu ei.

Şi, cu o mişcare sprintenă, se repezi la uşă, dar nefericitul milionar o prinse de mînă.

— Am glumit, murmură el, sînt un om al muncii. Sînt dirijor de orchestră simfonică!… Sînt fiul locotenentului Schmidt. Tatăl meu a fost supus turc. Crede-mă!

— Dă-mi drumul! şopti fata.

Marele maestru rămase singur.

Compartimentul se zguduia şi scîrţîia. Linguriţele se învîrteau în paharele goale, care lunecau încet spre marginea măsuţei. În uşă apăru însoţitorul, care ţinea în braţe şi apăsa cu bărbia un teanc de pături şi cearşafuri.

Capitolul XXXV

L-au iubit casnice, femei de serviciu, văduve şi chiar o femeie-tehnician dentar

La Cernomorsk bubuiau acoperişurile şi vuiau străzile. Vîntul puternic, care se năpustise, pe neaşteptate, asupra oraşului dinspre nord-est, încolţise vara gingaşă, cochetă, în lăzile de gunoi, burlanele şi colţurile caselor, unde îşi da sufletul printre frunze de arţar carbonizate şi bilete de tramvai rupte. Crizanteme reci se înecau în lighenele florăreselor. Vîntul izbea obloanele verzi ale gheretelor cu cvas închise. Porumbeii gungureau „mor, mor“. Vrăbiile se încălzeau, ciugulind bălegarul fierbinte. Locuitorii Cernomorskului se luptau împotriva vîntului, lăsîndu-şi capetele în jos, asemeni taurilor. Cel mai prost se simţeau vestele de pichet. Vîntul le smulgea canotierele şi panamalele şi le rostogolea la vale, spre bulevard, pe caldarîmul pavat cu bucăţi de lemn. Bătrînii fugeau după ele gîfîind şi revoltîndu-se. Rafalele de vînt îi mînau şi pe ei atît de repede, încît, uneori, o luau înaintea pălăriilor şi se trezeau abia cînd se opreau la picioarele ude ale făpturii de bronz a vreunui demnitar de pe vremea Ecaterinei, aşezată în mijlocul pieţei.

„Antilopa“ scîrţîia în staţie ca o corabie. Dacă, înainte, maşina lui Kozlevici stîrnea o veselă nedumerire, acum inspira milă: aripa stîngă din spate era legată cu o frînghie, o bucată zdravănă din parbriz fusese înlocuită cu o bucată de placaj şi, în locul perei de cauciuc care claxona pe ritm de maxixe, pierdută în catastrofă, atîrna de o sforicică un clopoţel prezidenţial nichelat. Pînă şi volanul, pe care se odihneau mîinile cinstite ale lui Adam Kazimirovici, se strîmbase puţin. Pe trotuar, lîngă „Antilopa“, stătea marele maestru al combinaţiilor. Sprijinit de bordul maşinii, el spunea:

— Te-am minţit, Adam. Nu pot să-ţi dăruiesc nici o Isotta Fraschini, nici un Lincoln, nici un Buick, nici măcar un Ford. Nu pot să cumpăr nici o maşină nouă. Statul nu mă consideră cumpărător. Sînt persoană particulară. Singurul lucru pe care l-aş putea cumpăra, printr-un anunţ la ziar, ar fi tot o vechitură ca „Antilopa“ noastră.

— Dar de ce, obiectă Kozlevici, Lorraine-Dietrich-ul meu este o maşină bună. Dacă aş face rost de o pompă de ulei veche, nu mi-ar mai trebui nici un Buick.

— Pompa ţi-am adus-o, răspunse Ostap. Iat-o. Şi asta-i tot ce pot să fac pentru tine, dragă Adam, în privinţa mecanizării transportului.

Kozlevici se bucură grozav de pompă, o învîrti îndelung pe o parte şi pe alta şi se-apucă imediat s-o monteze. Ostap trase de clopoţel care scoase un sunet caracteristic de şedinţă şi începu să-şi verse focul:

— Ai aflat, Adam, noutatea? Fiecare cetăţean stă sub presiunea unei coloane de aer care cîntăreşte 214 kilograme!

— N-am aflat, zise Kozlevici. Ei şi?

— Cum, ei şi? E un fapt ştiinţific, medical. Şi, de cîtva timp, simt greutatea. Gîndeşte-te numai! 214 kilograme! Şi te apasă zi şi noapte, mai ales noaptea. Dorm prost. Ce-ai zis?

— Nu, nimic, ascult, răspunse blînd Kozlevici.

— Mă simt foarte rău, Adam. Am o inimă prea mare.

Şoferul „Antilopei“ făcu „hm“. Ostap continua să pălăvrăgească:

— Ieri o bătrînă s-a apropiat de mine pe stradă şi mi-a oferit un ac pentru primus, care ţine o veşnicie. Află, Adam, că nu l-am cumpărat. N-am nevoie de un ac care ţine o veşnicie, nu vreau să trăiesc o veşnicie. Vreau să mor. Prezint toate simptomele banale ale îndrăgostitului: lipsa poftei de mîncare, insomnie şi mania de a scrie versuri. Ascultă ce am fabricat azi-noapte, la lumina şovăielnică a becului electric: „Mi-aduc aminte sfînta clipă,/ nainte-mi tu te-ai arătat,/ vedenie ce piere-n pripă, /al frumuseţii duh curat“. Aşa că-i frumos? Am talent, nu? Ei bine, abia în zori, după ce-am terminat de scris ultimul vers, mi-am adus aminte că poezia asta a mai scris-o Puşkin. E permis unui clasic să-ţi facă asemenea figură? Ai zis ceva?

— Nu, nu, continuă, spuse Kozlevici compătimitor.

— Şi uite-aşa trăiesc, urmă Ostap cu tremur în glas. Corpul meu este înscris la hotelul Cairo, iar sufletul meu rătăceşte, nu-i mai arde nici de Rio de Janeiro. Şi, în afară de asta, mă mai sufocă şi coloana atmosferică.

— Şi nu te-ai dus s-o vezi? întrebă Kozlevici fără ocolişuri. Pe Zosia Viktorovna?

— Nu vreau să mă duc, spuse Ostap, din pricina sfielii ce mi-o dă mîndria. În mine s-au trezit ienicerii. I-am trimis ticăloasei ăsteia telegrame din Moscova de 350 de ruble şi n-am primit răspuns nici măcar de 50 de copeici. Şi asta să mi-o facă mie, mie care am fost iubit de casnice, de femei de serviciu, de văduve şi chiar de o femeie-tehnician dentar. Nu, Adam, eu acolo nu mă duc. La revedere!

Marele maestru se duse la hotel, scoase de sub pat valiza cu milionul, care zăcea alături de nişte ghete scîlciate, se uită la ea o vreme cu o expresie absentă, apoi o apucă de mîner şi ieşi în stradă. Vîntul îl prinse de umeri şi-l tîrî spre bulevardul de pe malul mării. Bulevardul era pustiu. Nimeni nu mai şedea pe băncile albe, pe care, în timpul verii, fuseseră crestate mesaje de amor. Din radă ieşea, ocolind farul, un cargobot scund, cu catarge groase, drepte.

— Destul, spuse Ostap, viţelul de aur nu-i de mine. Să-l ia cine vrea. N-are decît să facă altul pe milionarul!

Se uită în jur şi, văzînd că nu-i nimeni, aruncă valiza pe pietriş.

— Poftim, exclamă el, adresîndu-se arţarilor negri, şi făcu o plecăciune.

Porni apoi pe o alee, fără să mai întoarcă capul. La început merse încet, în pas de plimbare, apoi îşi băgă mîinile în buzunar – fiindcă brusc începură să-l stînjenească – şi iuţi pasul ca să-şi stăpînească şovăielile. Se sili chiar s-o cîrmească după colţ şi să fredoneze un cîntec, dar după o clipă o luă la fugă înapoi. Valiza era acolo unde o lăsase. Dar, din direcţie opusă, aplecat şi cu mîinile întinse, se apropia de ea un cetăţean de vîrstă mijlocie, cu o înfăţişare destul de banală.

— Încotro?! îi strigă Ostap de departe. Ţi-arăt eu să pui mîna pe valizele altora. Nu poţi să laşi un lucru o clipă. Ce obrăznicie!

Cetăţeanul dădu nemulţumit din umeri şi se retrase. Iar Bender se cără din nou cu viţelul de aur în mînă.

„Ce să fac acum? se gîndi el. Cum să scap de prada asta blestemată, care mă îmbogăţeşte numai cu suferinţe morale? S-o ard?“

Marele maestru se opri bucuros la această idee.

„O, chiar am în camera mea un şemineu. S-o ard în şemineu! Grandios! Un gest demn de Cleopatra! În foc! Pachet cu pachet. Ce să-mi mai bat capul cu ei? Dar nu, asta-i o prostie. Să arzi banii e o aiureală! O bravadă de husar! Dar ce pot să fac cu ei, decît să mă îndop ca un nepman? Tîmpită situaţie! Directorul muzeului are de gînd să facă un Luvru cu 300 de ruble, orice colectiv de marinari sau corporaţia cooperatistă a dramaturgilor poate să-şi construiască, cu un milion, o jumătate de zgîrie-nori, cu acoperiş-terasă pentru conferinţe în aer liber. Iar Ostap Bender, urmaş al ienicerilor, nu e în stare să facă nici pe dracu’! Clasa-hegemon s-a năpustit asupra unui milion solitar!“

Tot cugetînd ce să facă cu milionul, marele maestru cutreiera aleile, se aşeza pe parapetul de ciment şi se uita îmbufnat la vaporul ce se legăna dincolo de dig.

„Nu, la incendiu va trebui să renunţ. Să arzi banii e un act laş şi dizgraţios. Trebuie să găsesc un gest de efect. Ce-ar fi să institui Bursa Balaganov pentru elevii de la şcoala medie tehnică de radio fără frecvenţă? Sau să cumpăr 50.000 de linguriţe de argint, să torn din ele o statuie ecvestră a lui Panikovski şi s-o instalez pe mormîntul lui? Să încrustez „Antilopa“ cu sidef? Sau poate…“

Marele maestru sări de pe parapet, iluminat de o idee nouă. Fără a mai zăbovi o clipă, părăsi bulevardul şi, înfruntînd cu dîrzenie rafalele frontale şi laterale de vînt, se îndreptă spre poştă.

Aici, la cererea lui, valiza fu cusută într-o rogojină şi legată în cruce cu o sfoară groasă. Valiza căpătă astfel aspectul unui simplu colet din cele care se primesc la poştă zilnic, cu miile şi în care, diferiţi cetăţeni, trimit rudelor lor untură de porc, dulceaţă sau mere.

Ostap luă un creion chimic şi, după ce-l învîrti emoţionat de cîteva ori prin aer, scrise:

 

Cu valoare

COMISARULUI POPORULUI PENTRU FINANŢE

Moscova

 

Coletul, azvîrlit cu un gest profesional de către funcţionarul voinic care îl primise, căzu pe un morman de baloturi ovale, saci şi lăzi. Băgînd chitanţa în buzunar, Ostap văzu cum milionul lui, împreună cu celelalte colete e dus într-un cărucior, în camera vecină, de un bătrînel cu pas încetinel şi cu fulgere albe la petliţe.

— Şedinţa continuă, spuse marele maestru, dar de data aceasta fără O. Bender, deputat al agrarienilor nebuni.

Mai zăbovi sub bolta de la intrarea poştei, ba aprobîndu-şi fapta, ba regretînd-o. Vîntul i se vîra sub mantaua de ploaie. I se făcu frig şi îşi aduse aminte cu tristeţe că nu-şi cumpărase o a doua şubă.

Chiar în faţa lui, se opri pentru o secundă o fată. Îşi ridică capul, se uită la cadranul strălucitor al orologiului de la poştă şi porni mai departe. Purta un paltonaş aspru, mai scurt decît rochia, şi un basc albastru cu pompon, ca de copil. Cu mîna dreaptă îşi ţinea poala paltonului, pe care o umfla vîntul. Inima comandorului se strînse încă înainte să o recunoască pe Zosia şi se luă după ea pe dalele ude ale trotuarului, ţinîndu-se fără voie la oarecare distanţă. Din cînd în cînd, fata dispărea în mulţimea trecătorilor, şi atunci Ostap cobora de pe trotuar, se uita la Zosia dintr-o parte şi se gîndea la principalele puncte ale explicaţiei ce avea să urmeze.

La un colţ, Zosia se opri în faţa unei gherete cu articole de galanterie şi începu să examineze nişte ciorapi maro, bărbăteşti, care se legănau pe o sforicică. Ostap patrula prin apropiere.

Chiar la marginea trotuarului, discutau aprins doi tipi cu serviete. Amîndoi purtau demiuri de sub care se vedeau pantalonii albi de vară.

— Ai plecat la timp de la „Hercules“, Ivan Pavlovici, spunea unul, strîngîndu-şi servieta la piept. E jale acum acolo, îi epurează pe capete.

— Tot oraşul vorbeşte, oftă celălalt.

— Ieri l-au epurat pe Skumbrievici, zise primul, cu satisfacţie. Era o înghesuială de nici nu te puteai strecura înăuntru. La început totul a decurs foarte civilizat. Skumbrievici şi-a făcut în aşa fel autobiografia, încît toată lumea l-a aplaudat. „Eu, a zis el, m-am născut între ciocan şi nicovală“. Prin asta voia să arate că părinţii lui fuseseră fierari. Dar cineva din sală l-a întrebat: „Spune-mi, nu-ţi aduci aminte şi de o firmă «Skumbrievici şi fiul. Articole de fierărie?». Nu cumva eşti dumneata acel Skumbrievici?“ Şi dobitocul se-apucă şi răspunde: „Eu nu sînt Skumbrievici, eu sînt fiul“. Îţi închipui ce-o să i se întîmple acum? Categoria întîi e asigurată.

— Da, tovarăşe Veintorg, cîtă severitate. Şi azi pe cine epurează?

— Azi e o zi mare! Pe Berlaga, pe acela care a încercat să scape, internîndu-se la casa de nebuni. Apoi îi vine rîndul chiar lui Polîhaev şi scîrbei ăleia de Serna Mihailovna, soţia lui morganatică. Nici nu puteai să răsufli în „Hercules“ din cauza ei. Astăzi mă duc cu vreo două ore mai devreme, că altfel nu mai poţi să intri. În afară de asta, Bomze…

Zosia porni mai departe şi Ostap nu mai află ce s-a întîmplat cu Adolf Nikolaevici Bomze. Dar asta nu-l preocupa cîtuşi de puţin. Fraza cu care să înceapă convorbirea era pregătită. Comandorul ajunse fata repede din urmă.

— Zosia, spuse el, am sosit, şi acest fapt nu poate fi ignorat.

Rostise această frază cu teribilă dezinvoltură. Fata se dădu înapoi şi marele maestru îşi dădu seama că adoptase un ton fals. Schimbă tonul şi se porni să vorbească repede şi mult, plîngîndu-se de împrejurări, spunînd că tinereţea trecuse cu totul altfel decît îşi închipuise în copilărie, că viaţa s-a dovedit a fi aspră şi gravă, ca o cheie de bas.

— Ştii, Zosia, spuse el în cele din urmă, că fiecare om, chiar şi un membru de partid, trăieşte sub presiunea unei coloane atmosferice în greutate de 214 kilograme. N-ai observat asta?

Zosia nu răspunse.

În momentul acela treceau pe lîngă cinematograful Capitoliu. Ostap aruncă repede o privire cu coada ochiului în direcţia unde, în vară, îşi avusese sediul biroul înfiinţat de el şi lăsă să-i scape un strigăt uşor. Pe toată faţada era întinsă o firmă mare:

 

 

ÎNTREPRINDEREA DE STAT PENTRU COARNE ŞI COPITE

 

 

Prin toate ferestrele, se vedeau maşini de scris şi portrete ale conducătorilor politici. La intrare, stătea, cu un zîmbet victorios, un tînăr curier care nu semăna deloc cu Panikovski. Pe poarta deschisă, de care era bătută o tăbliţă pe care scria „Depozitul principal“, intrau autocamioane de cîte trei tone, încărcate pîntă la vîrf cu coarne şi copite care corespundeau standardelor prevăzute. Se vedea bine că progenitura lui Ostap o luase pe calea cea bună.

— Ia te uită ce avînt a luat clasa-hegemon, zise Ostap trist. Pînă şi ideea mea uşuratică a folosit-o pentru scopurile ei. Iar pe mine m-a dat la o parte, Zosia. Ai auzit, pe mine m-a dat la o parte. Sînt nenorocit.

— Un îndrăgostit deznădăjduit, rosti Zosia, întorcîndu-se pentru prima oară spre Ostap.

— Da, răspunse Ostap, sînt un tipic Evgheni Oneghin, un cavaler pe care puterea sovietică l-a privat de moştenirea sa.

— Grozav cavaler, nimic de zis!

— Nu fi supărată, Zosia. Ţine seama de coloana atmosferică. Am impresia că pe mine mă apasă mult mai tare decît pe alţi cetăţeni. Asta din pricina dragostei ce ţi-o port. În plus, eu nu sînt membru de sindicat. Şi ăsta e un motiv.

— Şi fiindcă minţi mai mult decît alţi cetăţeni.

— Asta nu-i minciună. E o lege a fizicii. Sau n-o fi existînd, în realitate, nici o coloană şi totul e numai fantezia mea?

Zosia se opri şi începu să-şi scoată mănuşa care avea culoarea unui ciorap cenuşiu.

— Am 33 de ani, spuse Ostap grăbit, vîrsta lui Iisus Hristos. Şi ce-am făcut pînă acum? O învăţătură n-am creat, pe învăţăcei i-am risipit, pe răposatul Panikovski nu l-am înviat şi numai dumneata…

— Ei, la revedere, spuse Zosia. Mă duc la cantină.

— Şi eu vreau să mănînc, anunţă marele maestru, uitîndu-se la firma: „Combinatul alimentar didactic-model al şcolii de producţie de pe lîngă Academia de arte spaţiale din Cernomorsk“; vreau să mănînc o ciorbă model de pe lîngă această academie. Poate aşa o să mă simt mai bine.

— Aici e numai pentru sindicalişti, îl preveni Zosia.

— Atunci doar o să stau cu dumneata.

Coborîră trei trepte. În fundul combinatului didactic-model, sub acoperămîntul verde al unui palmier, şedea un tînăr cu ochii negri şi cerceta meniul cu un aer demn.

— Pericle! strigă Zosia de departe. Ţi-am cumpărat nişte ciorapi cu călcîi dublu. Să vă prezint. Femidi…

— Femidi, repetă tînărul, strîngînd cu căldură mîna lui Ostap.

— Bender-Zadunaiski¹⁸, răspunse nepoliticos marele maestru, realizînd imediat că a întîrziat la festinul dragostei şi că ciorapii cu călcîi dublu nu erau un simplu produs al unei cooperative de pseudoinvalizi, ci simbolul unei căsătorii fericite, legalizate de Oficiul stării civile.

— Cum? Te mai cheamă şi Zadunaiski? întrebă veselă Zosia.

— Da, Zadunaiski. Dar nici pe dumneata nu te mai cheamă doar Siniţkaia. Judecînd după ciorapi…

— Mă cheamă Siniţkaia-Femidi.

— De douăzeci şi şapte de zile, remarcă tînărul, frecîndu-şi mîinile.

— Îmi place soţul dumitale, zise cavalerul dezmoştenit.

— Şi mie îmi place, răspunse Zosia arţăgoasă.

În timp ce tinerii soţi mîncau o ciorbă marinărească, ridicînd lingurile şi uitîndu-se unul la altul, Ostap citea, indispus, afişele educative de pe pereţi. Pe unul scria: „Nu vorbiţi în timp ce mîncaţi. Aceasta împiedică buna secreţie a sucului gastric“. Altul era în versuri: „Sucuri de fructe de consumaţi, ele produc în corp hidraţi“. Nu mai avea ce face aici. Trebuia să plece, dar îl împiedica o sfială, apărută cum şi de unde nici el nu ştia.

— În această ciorbă marinărească, se strădui Ostap să glumească, plutesc rămăşiţele unui vas naufragiat.

Soţii Femidi rîseră binevoitori.

— În ce sector lucrezi? îl întrebă Ostap pe tînăr.

— La drept vorbind, sînt secretarul colectivului plastic al pictorilor feroviari, răspunse Femidi.

Marele maestru se sculă încet de pe scaun.

— Aha, reprezentantul unui colectiv! Era de aşteptat! Dar să nu vă mai distrag cu vorbăria. Asta va împiedica buna secreţie a sucului vostru gastric atît de necesar pentru sănătate.

Plecă fără să-şi mai ia rămas bun şi se îndreptă spre ieşire, strecurîndu-se printre mese.

— Mi-a suflat fata! murmură el cînd ajunse pe stradă. Chiar de sub nas mi-a suflat-o Femidi! Nemesidi! Femidi, reprezentantul unui colectiv, i-a suflat unui milionar solitar…

Şi în clipa aceea, îşi aduse aminte, cu o claritate cutremurătoare, că nu mai are nici un fel de milion. Întoarse gîndul acesta pe toate feţele în timp ce alerga, dînd la o parte trecătorii cu braţele, aşa cum un înotător spintecă apa la un concurs pentru a bate recordul mondial.

— S-a găsit cine să fie apostolul Pavel! mormăia el, sărind peste rondurile de flori din grădina oraşului. Nemernic dezinteresat! Menonit blestemat, adventist de ziua a şaptea! Dobitoc! Dacă au expediat coletul, mă spînzur! Adepţii ăştia ai lui Tolstoi trebuie omorîţi!

După ce alunecă de două ori pe podeaua de mozaic a oficiului poştal, marele maestru ajunse într-un suflet la ghişeu. În faţa lui, era o coadă mică, gravă şi tăcută. Sub impulsul momentului, Ostap dădu să bage capul pe ferestruică, dar cetăţeanul care era primul la coadă îşi ridică nervos coatele ascuţite, împingîndu-l puţin pe noul-venit. Al doilea cetăţean, parcă întors cu cheia, ridică şi el coatele, şi marele maestru se pomeni şi mai departe de mult rîvnitul ghişeu. Şi în deplină tăcere, coatele continuară să se ridice şi să se întindă, pînă cînd obraznicul se trezi la locul lui legitim – ultimul din coadă.

— Eu vreau doar…începu Ostap.

Dar nu mai continuă. Era inutil. Coada cenuşie, nemiloasă, era de neclintit, ca o falangă grecească. Fiecare îşi ştia locul şi era gata să-şi apere drepturile mărunte cu preţul vieţii.

Abia după trei sferturi de oră Ostap reuşi să bage capul pe ghişeu şi să ceară cu aprindere să i se dea înapoi coletul. Funcţionarul îi restitui nepăsător recipisa.

— Tovarăşe, nu dăm înapoi coletele.

— Cum! L-aţi şi expediat? întrebă marele maestru cu o voce şovăitoare. L-am predat abia acum o oră!

— Tovarăşe, nu dăm înapoi coletele, repetă funcţionarul.

— Dar e coletul meu, spuse Ostap cu blîndeţe, mă înţelegeţi, al meu. Eu l-am expediat, eu vreau să-l iau înapoi. Am uitat să bag un borcan cu dulceaţă. De merişoare. Vă rog foarte mult. Unchiu-meu o să se supere îngrozitor. Mă înţelegeţi?

— Tovarăşe, nu dăm coletele înapoi.

Ostap întoarse capul, căutînd sprijin în jur. În spatele lui, se întindea coada tăcută şi nemiloasă, care cunoştea toate regulile, inclusiv pe aceea că nu se înapoiază coletele.

— Să bag un borcănaş, îngîna Ostap, cu merişoare.

— Tovarăşe, borcănaşul poţi să-l trimiţi într-un colet separat, zise funcţionarul, îmblînzindu-se. N-o să i se întîmple nimic unchiului dumitale.

— Nu-l cunoaşteţi pe unchiul meu! zise cu căldură Ostap. Şi apoi, sînt un student sărac. N-am bani. Vă rog ca pe un activist pe tărîm obştesc.

— Unde să-l caut acum, tovarăşe? spuse funcţionarul cu un glas plîngăreţ. Sînt trei tone de colete acolo.

Dar marele maestru începu să îndruge la palavre atît de sfîşietoare, încît lucrătorul de la comunicaţii plecă în cealaltă cameră să caute coletul studentului sărac. În coadă, tăcută pînă atunci, răsunară energice proteste. Marele maestru era făcut cu ou şi cu oţet că nu cunoaşte legile poştei, iar o cetăţeancă mînioasă îl şi ciupi.

— Să nu mai faci asta niciodată, zise sever funcţionarul, aruncîndu-i lui Bender valijoara.

— N-o să mai fac niciodată! jură comandorul. Pe cuvîntul meu de student!

Vîntul făcea acoperişurile să vuiască, felinarele să se clatine, umbrele să tremure pe pămînt, iar ploaia tăia pieziş razele farurilor de la automobile.

— Ajunge cu excesele psihologice, spuse vesel Bender. Ajunge cu suferinţele şi cu introspecţiile. E timpul să încep o viaţă burgheză, de muncă. La Rio de Janeiro! Îmi voi cumpăra o plantaţie şi îl voi angaja pe Balaganov ca maimuţă. Să rupă bananele din pom, pentru mine.

Capitolul XXXVI

Un cavaler al ordinului lînii de aur

Un individ ciudat păşea într-o noapte prin bălţile de pe malul Nistrului. Era uriaş şi diform. Era înfăşurat strîns într-o manta de pînză de cort cu gluga ridicată. Individul acesta ciudat înainta în vîrful picioarelor pe lîngă parcelele de stuf, pe sub pomii rămuroşi, de parcă ar fi umblat într-un dormitor. Din cînd în cînd, se oprea şi ofta. Atunci, de sub manta, se auzea acel zăngănit pe care-l scot obiectele de metal cînd se ciocnesc. Şi, de fiecare dată după aceasta, în văzduh stăruia un clinchet subţire, nespus de delicat. Odată, ciudatul individul se împiedică de o rădăcină udă şi căzu pe burtă, scoţînd un zgomot atît de puternic, de parcă o armură de cavaler ar fi căzut pe parchet. Şi omul nostru rămase încă mult timp la pămînt, iscodind cu privirea întunericul.

Noaptea de martie era plină de freamăt. De pe copaci se prelingeau şi cădeau cu zgomot pe pămînt picături dense, ca de farmacie.

— Blestemată tavă! şopti omul ciudat.

Se ridică în picioare şi ajunse pînă la Nistru fără alte peripeţii. Acolo, îşi ridică poalele mantalei, coborî încet de pe mal şi, păstrîndu-şi cu greu echilibrul pe zăpoare, o luă la fugă în direcţia României.

Marele maestru se pregătise toată iarna. Cumpărase dolari nord-americani cu portrete de preşedinţi cu bucle albe, cumpărase ceasornice şi portţigarete de aur, verighete, briliante şi alte drăcii preţioase.

Acum purta asupra sa şaptesprezece portţigarete masive cu monograme, vulturi şi inscripţii gravate precum:

Lui Evsei Rudolfovici Polufabrikant directorul Băncii Ruso-Carpatice şi binefăcătorul nostru cu prilejul nunţii sale de argint din partea tovarăşilor de muncă recunoscători.

Consilierului privat M. I. Sviatotaţki cu prilejul încheierii inspecţiei senatoriale din partea funcţionarilor de la primăria oraşului Cernomorsk.

Dar cel mai greu era portţigaretul cu dedicaţia: Domnului pristav al circumscripţiei Alexeev din partea negustorilor evrei recunoscători. Sub inscripţie era o inimă de email în flăcări, străpunsă de o săgeată, ceea ce voia, fireşte, să simbolizeze dragostea negustorilor evrei faţă de domnul pristav.

Prin buzunare, erau îndesate verighete, inele şi brăţări, înşirate pe sfoară de covrigi. Pe spinare îi atîrnau în trei şiruri legate cu sfori tari douăzeci de perechi de ceasuri de aur. Unele dintre ele ticăiau enervant, şi Bender avea impresia că-i umblă pe spate nişte insecte. Printre ceasornice erau şi cîteva examplare care fuseseră oferite în dar, după cum stătea mărturie o inscripţie de pe un capac: Iubitului meu fiu Seriojenka Kastraki, de ziua trecerii examenului de maturitate. Deasupra cuvîntului „maturitate“ era zgîriat, cu un ac, cuvîntul „sexuală“. Probabil că asta era opera prietenilor tînărului Kastraki, elevi la fel de slabi ca şi el. Multă vreme Ostap nici nu vrusese să cumpere acest ceas necuviincios, dar, în cele din urmă, l-a luat, deoarece se hotărîse să bage tot milionul în lucruri de preţ.

Una peste alta, avusese mult de muncă toată iarna. Marele maestru nu găsise briliante decît în valoare de 400.000 de ruble, iar valută, inclusiv nişte bani polonezi şi balcanici dubioşi, numai de 50.000. De restul sumei a fost nevoit să cumpere obiecte grele. Deosebit de greu îi era să se deplaseze cu tava de aur pe burtă. Tava era mare şi ovală, ca scutul unei căpetenii de trib african, şi cîntărea 20 de funţi. Grumazul viguros al comandorului se încovoia sub povara unei cruci de arhiereu cu inscripţia „În numele tatălui, şi al fiului şi al sfîntului duh“, pe care o cumpărase de la cetăţeanul Samooblojenski, fost protodiacon la catedrală. Deasupra crucii atîrna, pe o panglică superbă, Ordinul Lînii de Aur – un miel turnat din aur.

Ostap cumpărase acest ordin de la un bătrîn ciudat, care se prea poate să fi fost chiar un mare duce sau poate doar valet al unui mare duce. Bătrînul ţinea grozav la preţ, susţinînd că un astfel de ordin nu-l au decît cîţiva oameni în toată lumea, printre care cei mai mulţi – capete încoronate.

— Lîna de Aur, murmura bătrînul, se dă pentru acte de supremă vitejie.

— Păi supremă e şi vitejia mea, răspundea Ostap. Plus că eu cumpăr mielul numai ca aur uzat.

Dar comandorul nu era sincer. Ordinul îi plăcuse din capul locului şi hotărîse să-l păstreze pentru totdeauna ca ordin al Viţelului de Aur.

Mînat de teamă şi aşteptîndu-se la un foc răsunător de armă, Bender ajunse în fugă pînă la mijlocul rîului şi se opri aici. Aurul îl apăsa: tava, crucea, brăţările. Îl mînca spinarea de la ceasurile atîrnate. Poalele mantalei se udaseră şi cîntăreau acum cîteva puduri. Gemînd, Ostap îşi smulse mantaua, o aruncă pe gheaţă şi porni mai departe. Acum ieşi la iveală o şubă, o şubă aproape cum nu mai exista alta, fără îndoială lucrul cel mai de preţ din garderoba lui Ostap. Lucrase la ea timp de patru luni, o clădise cum ţi-ai clădi o casă, făcînd schiţe şi strîngînd materiale. Şuba era dublă – din lutru veritabil, căptuşită cu vulpe argintie unicat şi guler din samur. Uimitoare era şuba asta! O superşubă cu buzunare de şinşilă, în care erau îndesate medalii pentru salvarea înecaţilor, cruciuliţe şi punţi de aur, ultima cucerire a tehnicii dentare. Pe capul marelui maestru se înălţa o căciulă. De fapt, nu o căciulă oarecare, ci o tiară de biber.

Toată această încărcătură admirabilă trebuia să-i asigure comandorului o viaţă uşoară, lipsită de griji, pe malul oceanului cald, în oraşul ce-i tulbura imaginaţia încă din copilărie, printre palmierii şi ficuşii de balcon din Rio de Janeiro.

La trei noaptea, urmaşul nărăvaş al ienicerilor puse piciorul pe malul străin. Şi aici era linişte şi întuneric, şi aici era primăvară, iar de pe crengi cădeau picături. Marele maestru pufni în rîs.

„Acum, cîteva formalităţi cu inimoşii boieri români şi drumul e liber. Cred că două-trei medalii pentru salvarea înecaţilor le vor îndulci viaţa cenuşie, de grăniceri.“

Se întoarse cu faţa spre malul sovietic şi, întinzînd braţul gros, îmbrăcat în lutru, în negura ce se risipea, zise:

— Totul trebuie făcut după protocol. Formularul nr. 5: rămas bun de la patrie. Ei, ce să-i faci, adieu, ţară mare! Nu mi-a plăcut niciodată să fiu primul din clasă şi să capăt note bune pentru atenţie, sîrguinţă şi purtare. Sînt persoană particulară şi nu sînt obligat să mă interesez de gropile, tranşeele şi turnurile pentru silozuri. Nu ştiu de ce, mă interesează prea puţin problema transformării socialiste a omului în înger şi în depunător la casa de economii. Dimpotrivă, mă interesează chestiunile arzătoare ale atitudinii grijulii faţă de milionarii solitari…

Dar, în clipa aceea, apariţia cîtorva siluete înarmate, în care Bender recunoscu grănicerii români, întrerupse ritualul despărţirii de patrie, în conformitate cu formularul nr. 5. Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost:

— Traiascu Romania Mare!

Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric. I se păru că zîmbesc.

— Trăiască România Mare! repetă Ostap pe ruseşte. Sînt un bătrîn profesor fugit din beciurile CEKA-ului din Moscova! Abia am scăpat, pe cuvîntul meu! Salut în persoana dumneavoastră…

Unul dintre grăniceri se apropie de Ostap şi fără să scoată un cuvînt îi dădu jos de pe cap tiara de blană. Ostap se întinse după căciulă, dar tot fără să scoată un cuvînt grănicerul îi împinse mîna la o parte.

— Ho! făcu comandorul pe un ton blajin. Ho, ho! Fără mîini! Mă voi plînge împotriva voastră la Sfatul Ţării, la Marele Huruldan!

Între timp, alt grănicer începu să descheie, cu o dibăcie de amant experimentat, impunătoarea, aproape incredibila şubă a lui Ostap. Comandorul se repezi înainte. Dintr-un buzunar îi căzu o brăţară mare de damă şi se rostogoli pe pămînt.

— O brăţară! strigă ascuţit ofiţerul de grăniceri, care purta o manta scurtă cu guler din blană de cîine şi cu nasturi mari de metal pe posterioru-i bombat.

— O brăţară! ţipară şi ceilalţi, repezindu-se la Ostap.

Încurcîndu-se în şubă, marele comandor căzu şi simţi imediat cum îi trage cineva afară din pantaloni tava preţioasă. Cînd se ridică în picioare, văzu că ofiţerul, cu un zîmbet neomenesc, cîntăreşte tava în mîini. Ostap îşi înşfăcă bunul şi îl smulse din mîinile ofiţerului, pentru care fapt încasă imediat o lovitură în obraz care îl făcu să vadă negru înaintea ochilor. Evenimentele se desfăşurau cu iuţeala unor mişcări militare. Şuba îl stingherea pe marele maestru, şi o vreme se bătu cu duşmanii, stînd în genunchi şi aruncînd în ei cu medaliile pentru salvarea înecaţilor. Apoi simţi deodată o uşurare inexplicabilă, care-i îngădui să aplice inamicului o serie de lovituri nimicitoare. După cum se dovedi, grănicerii izbutiseră să smulgă de pe el şuba de 100.000 de ruble.

— Aşa-a? Asta-i atitudinea voastră? răcni Ostap, uitîndu-se fioros în jur.

A fost un moment cînd el stătea sprijinit cu spatele de un copac şi izbea cu tava strălucitoare în capetele atacatorilor. În alt moment, un grănicer încerca să-i smulgă de la gît ordinul Lînii de Aur şi comandorul dădea din cap ca un cal. Şi a mai fost un moment cînd, ţinînd ridicată crucea de arhiereu pe care scria în „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh“, Ostap striga isteric:

— Exploatatori ai poporului muncitor! Păianjeni! Slugi ale capitalului! Năpîrci!

Din gură îi curgeau bale rozalii. Ostap lupta pentru milionul său ca un gladiator. Îi culca la pămînt pe duşmani, cădea şi se scula iar în picioare, uitîndu-se înainte cu o privire întunecată.

Îşi veni în fire întins pe gheaţă, cu mutra făcută zob, cu o singură cizmă în picioare, fără şubă, fără portţigaretele împodobite cu inscripţii, fără colecţia de ceasuri, fără tavă, fără valută, fără cruce şi briliante, fără milion. Pe malul înalt stătea ofiţerul cu guler din blană de cîine şi se uita în jos la Ostap.

— Siguranţă blestemată! ţipă Ostap, ridicînd piciorul gol. Paraziţi!

Ofiţerul scoase încet revolverul şi trase înapoi piedica. Marele maestru înţelese că interviul s-a terminat. Încovoindu-se, porni şchiopătînd înapoi, spre malul sovietic.

De pe fluviu se înălţa o ceaţă albă ca fumul de ţigară. Descleştînd pumnul, Bender văzu în palmă un nasture turtit de aramă, un smoc de păr negru, aspru, cîrlionţat şi Ordinul Lînii de Aur, salvat ca prin minune în luptă. Marele maestru se uită cu o privire absentă la trofeele şi rămăşiţele bogăţiei sale şi îşi continuă drumul, alunecînd pe gheaţă şi schimonosindu-se de durere.

O bubuitură puternică şi prelungă, ca de tun, făcu să se clatine luciul gheţii. Un vînt cald sufla cu putere. Bender se uită sub picioare şi văzu pe gheaţă o crăpătură mare, verde. Platoul de gheaţă pe care se afla se clătină şi un colţ al lui începu să se cufunde.

— S-a spart gheaţa! ţipă îngrozit marele maestru. S-a spart gheaţa, domnilor juraţi!

Începu să sară pe sloiurile care se desfăceau, grăbindu-se cît îl ţineau puterile să ajungă în ţara de care se despărţise cu atîta trufie, cu un ceas în urmă. Pîcla se ridica maiestuos şi molcom, dezgolind ţărmul.

După zece minute, pe malul sovietic apăru un om ciudat, fără căciulă şi cu o singură cizmă. Fără să se adreseze nimănui, el spuse cu glas tare:

— Nu e nevoie de ovaţii! N-am reuşit să devin un nou conte de Monte-Cristo. Va trebui să mă recalific ca administrator de bloc.

 

1. Cea mai veche fabrică de textile din Rusia, înfiinţată în 1799.

2. Societatea de legături culturale cu străinătatea, înfiinţată în URSS, în 1925.

3. Bazinul minier al Donului.

4. Soldat participant la mişcarea de eliberare naţională din Ucraina, din secolul al XVIII-lea, împotriva feudalilor polonezi.

5. Primul vers din „Korobuşka“, cunoscut cîntec popular rusesc.

6. Este vorba de „Ei, uhnem!“, cunoscut şi drept „Cîntecul edecarilor de pe Volga“.

7. Aluzie la „Corabia văzduhului“ de M. Lermontov. Lirice, Editura Cartea Rusă, 1956, p. 247 (n.tr.).

8. Comandant tătar al Hoardei de Aur din secolul a XIV-lea.

9. Locuitor la Karakalpakstanului, republică autonomă în statul Uzbekistan.

10. Latii şi zloţii fiind moneda Letoniei de atunci şi a Poloniei (n.tr.).

11. Din „Trei palmieri“, de M. Lermontov, în Lirice, ed. cit., p. 217 (n.tr.).

12. Actualul Tbilisi.

13. Basmak – membru al unei mişcări politico-militare de rezistenţă, apărută după Revoluţia din Octombrie, care lupta pentru înlăturarea puterii sovietice din Asia Centrală.

14. Apă minerală din Caucazul de Nord.

15. Marşul Armatei Roşii.

16. Aluzie la unul din eroii din opera Sadko, de Rimski-Korsakov (n.tr.).

17. Întovărăşire cooperatistă pentru închirierea locuinţelor.

18. Zadunaiski – de peste Dunăre (în rusă, în orig.).