La începutul noului an, înarmată cu un biblioraft gros, Avery mai trecu o dată în revistă ceea ce considera acum, fără putință de tăgadă, ca purtând marca McT. Dar de data asta le avea pe Hope și Clare cu care să se consulte și eventual să-i dea sfaturi.
— Barul acolo. Lemn închis la culoare, ceva care să pară foarte serios și impunător. Mă gândesc să încerc cu vorbe frumoase, laude, rugăminți fierbinți și sex să-l conving pe Owen să-l facă el.
— Cum merge? se interesă Clare. Partea cu sexul.
— Uită-te la fața asta, spuse Avery îndreptându-și ambele degete mari spre propriul chip.
— Satisfăcută, relaxată, fericită. Și doar puțin încrezută. Deci mi s-a răspuns la întrebare.
— Până aici e bine. Lumini acolo, acolo și acolo, tonuri calde. Și mă gândesc la o canapea mare de piele – poate maro-închis – în partea aceea, cu o măsuță de cafea. Niște scaune înalte, de bar în fața ferestrei principale, scaune joase acolo și acolo. Iar zona de trecere spre restaurant va fi exact acolo.
— O să fie minunat, zise Hope. Dar înainte să vorbim despre eșantioane de culoare și blaturi trebuie să ne explici de ce nu te lauzi în legătură cu sexul mai sus menționat și nici nu ne oferi detalii acelora dintre noi care nu au parte de așa ceva.
— S-ar putea să aducă ghinion să vorbesc despre chestia asta și să vă întristez și mai tare.
— Te rog! Hope alungă cu un gest această posibilitate. L-am văzut pe Owen mai devreme și fața lui era satisfăcută și relaxată și fericită. Nu sunt sigură totuși dacă era și încrezut, căci se prea poate să fi mascat atitudinea asta. Te întâlnești cu el diseară?
— Nu. Mai am doar o oră, după aia trebuie să mă duc la pizzerie. Am de lucru. Iar el este – de fapt, toți sunt – extrem de ocupați în momentul de față. Se pregătesc pentru marea deschidere de peste câteva zile, lucrează la cealaltă clădire, fac planuri pentru asta. Am fost împreună aproape în fiecare seară de la Revelion încoace și m-am gândit...
— Că ai nevoie de o pauză? sugeră Clare.
— M-am gândit că eu – noi – trebuie să luăm o pauză. Știți și voi cum pot fi eu. Întotdeauna intru într-o chestie de genul ăsta gândindu-mă că nu e mare lucru, că este distractiv, că e perfect normal. Îți place tipul, ai încredere în tip, ești atrasă de tip, așa că te lași dusă de val. Pe urmă, din cauza felului cum sunt construită, încep să-mi pun întrebări, dacă nu cumva ar trebui să fie mai mult, dacă asta e dragostea – cu D mare?
— Ești îndrăgostită de Owen? vru Clare să știe.
— Am... Fără a spune mai multe, își flutură o mână în dreptul inimii.
— Inima McTavish, dădu din cap Hope.
— Nu poți avea încredere în ea. Dar adevărul este că îl iubesc pe Owen dintotdeauna. Îi iubesc pe toți cei din familia Montgomery. E o chestie pe care o am în măduva oaselor. Așa că este foarte posibil să fiu îndrăgostită. Ceea ce-mi dă un fals sentiment de certitudine. Dacă se transformă în acel D mare, s-ar putea să dea totul peste cap.
— De ce pornești automat de la prezumția că e imposibil ca și pentru el să fie dragoste cu D mare?
— Nu știu, poate și asta e ceva ce simt în măduva oaselor. Ridică din umeri și apoi îi lăsă în jos învinsă. Cred că în parte e vorba despre moștenirea pe care o am de la maică-mea, ceea ce mă deprimă îngrozitor.
— Tu nu ești deloc ca maică-ta.
— Și nici nu vreau să fiu, spuse Avery dând din cap către Clare. Ea înșela și mințea și folosea oamenii. Pentru ea sexul era o chestie foarte ușoară, cu siguranță i se părea ceva absolut normal și fără obligații. Prin urmare, partea din mine care nu suportă ideea de a ajunge ca ea ia sexul ușor, perfect natural, fără obligații, și insistă să-l transforme în ceva mai mult. Ca un reflex. Sau un antidot. Pe urmă pot să mă răzgândesc fără probleme, căci dragostea cu D mare nu funcționează aproape niciodată. E o prostie.
— Nu e, insistă Hope. Așa ești tu.
— Dar acum e vorba de cum suntem eu și Owen. De fiecare dată când m-am implicat într-o relație cu un bărbat am ajuns să cer mai mult pentru că, știți voi, am fluturi în stomac. Apoi fluturii s-au oprit, nu au mai bătut din aripi, și mi-am dat seama că nu era el alesul. Era un tip foarte drăguț – majoritatea au fost așa – dar nu era el alesul, dacă există așa ceva în realitate.
— Există, o asigură Clare.
— Poate. Acum am fluturi în stomac în ceea ce-l privește pe Owen, și când se vor opri...
— De ce spui asta? Clare clătină din cap. S-ar putea să nu se oprească.
— Dacă e să ne luăm după cum au stat lucrurile până acum, singura necunoscută e momentul în care o să se întâmple. Nu vreau să transform totul în ceva mai mult ca să trebuiască după aceea să transform la loc în ceva mai puțin. Nu cu Owen. El înseamnă mai mult pentru mine decât furnicăturile din stomac sau problema cu mama.
— Cred că te subestimezi și îl subestimezi și pe el. Dar... Clare se uită la ceas. Nu pot să merg mai departe cu discuția asta, căci trebuie să ajung acasă. Dar o să mai vorbim, spuse ea amenințând-o cu degetul.
— N-am nimic împotrivă. Ar fi bine să încui pe-aici. Pot să merg cu tine la han, Hope, și să mă mai uit o dată la partea care-mi revine din meniul pentru seara de deschidere înainte să mă apuc de treabă.
— OK.
Ieșiră și se despărțiră de Clare, care traversă Main Street. Avery merse mai departe cu Hope ca să traverseze St. Paul.
— E îndrăgostită, spuse Avery. O dragoste ca asta te face să privești lucrurile optimist și te ajută să-i încarci și pe ceilalți cu același optimism.
— Dar de ce n-ai fi optimistă?
— Nu sunt chiar pesimistă – cel puțin nu cred. Mai degrabă sunt prudentă.
— Eu nu sunt îndrăgostită și nici nu sunt încărcată de optimism, dar pot să-ți spun că-mi place foarte mult să vă văd pe tine și Owen împreună. Descuind ușa de la recepție, Hope urmă: De asemenea, pot înțelege că ai vrea să iei o scurtă pauză de reflecție. Sexul poate fi ușor și perfect natural, dar poate și să-ți încețoșeze mintea. Prin urmare, limpezește-ți mintea o zi sau două.
— Exact asta e. „Dumnezeu s-o binecuvânteze pe Hope cea practică“, gândi Avery. E o pauză pentru limpezirea minții, rosti ea cu voce tare.
— Fac niște ceai în timp ce trecem în revistă meniul.
— Faci ceai la han. Avery se cățără pe un scaun înalt lângă consolă. Și vorbim despre meniul pentru inaugurare. Acum un an nici măcar nu visam asta. Tu nici măcar nu locuiai în oraș.
— Acum un an credeam că viitorul meu înseamnă Wickham Hotel și Jonathan.
— Aveai fluturași în stomac?
— Nu. Gânditoare, Hope puse ceainicul la fiert. Dar credeam că-l iubesc. Într-adevăr aveam încredere în el, îl admiram, mă simțeam bine cu el. Așa că mă gândeam că-l iubesc. El știa asta. Știa că aveam încredere în el, îl admiram, aveam sentimente pentru el – și știa că eu credeam că ne putem construi un viitor împreună.
— Păi de ce nu ai fi crezut?
— De ce nu aș fi crezut? recunoscu și Hope, dar fără să mai aibă acea amărăciune în voce pe care trebuise să și-o înghită de mult prea multe ori. Făceam totul împreună, doar că nu locuiam împreună. Îmi spunea că mă iubește, vorbea despre viitor cu mine.
— Îmi pare rău, Hope. Tot mai suferi din cauza asta?
— Nu... poate doar puțin, mărturisi ea în timp ce așeza cănile. Acum mai degrabă din cauza orgoliului rănit decât de altceva. El m-a folosit, și asta chiar mă scoate din sărite. Nu cred că a intenționat s-o facă, nu de la bun început. Dar în acele ultime luni m-a mințit și m-a folosit, și în cele din urmă m-a făcut să mă simt ca o proastă. Asta doare. Să te facă cineva să te simți ca o proastă.
— El e prostul. Eu nici măcar nu aș vrea să rănesc pe cineva în felul ăsta.
— Nici nu ai putea. Nu ai chestia asta în sânge, Avery.
Spera și ea că nu, dar din când în când, grijile în legătură cu asta o făceau să nu poată dormi nopțile.
În localul ei închis, liniștit, Avery își puse un șorț și începu procesul de deschidere. Porni cuptoarele, puse de cafea. Porni casa de marcat și verifică nivelul de gheață din aparatul corespunzător. Mișcându-se din bucătăria deschisă în cea închisă și înapoi, își reumplu recipientele cu toppinguri, își notă să mai comande niște cutii pentru livrări, desfăcu ambalajul unui sul de mozzarella.
După ce mută niște tăvi cu aluat în frigiderul de sub tejghea, calculă că până la prânz trebuia să facă altul. Își scoase oalele mari cu sos și le puse la foc scăzut. Decise că avea mai puțin sos marinat decât voia, așa că strânse toate ingredientele necesare.
Se opri brusc atunci când auzi o bătaie în ușă. Iritată, simți fluturatul de aripi din stomac în clipa în care îl zări pe Owen prin geam. El ridică o cheie și, când ea dădu din cap, o folosi pentru a descuia ușa din față.
— Pari foarte ocupată.
— Nu chiar. Nu prea mai avem sos marinat.
— Pot să lucrez puțin aici, la tejghea? Este prea mult zgomot la brutărie, iar la han au început să facă tururile cu ziariștii.
— Sigur. Vrei niște cafea?
— O să iau imediat. Puse jos servieta și un tub lung, își scoase haina și căciula de schi de pe cap. Își trecu mâna prin păr, apoi înconjură tejgheaua, îi luă fața în mâini și o sărută. Bună!
— Bună.
— Miroase frumos.
— E cel mai bun sos marinat din ținut.
— Eu vorbeam despre tine, dar nici sosul nu e rău. Vrei și tu cafea?
— Sunt superocupată până pun totul pe roate. Dar tu nu trebuia să faci parte din echipa care le prezintă ziariștilor hanul?
— Păi, și da, și nu. Se îndepărtă să-și ia o cană ridicând vocea când ea deschise o conservă uriașă de roșii decojite. A venit destulă lume. Hope cunoaște lume la Washington și în Philadelphia, așa că am atras interesul multora, nu doar de la ziarele locale. Ceea ce este bine pentru noi.
— Foarte.
— Mama și Carolee se ocupă de ei împreună cu Hope, iar noi, restul, facem ce e nevoie când e nevoie.
— Grozav!
El rămase în picioare urmărind-o cum amestecă și adaugă ierburi.
— Nu trebuie să măsori?
— Nu, spuse ea simplu.
— M-am uitat la meniul pe care l-ai conceput pentru localul nou. Cum de știi să faci atâtea lucruri?
Avery îi aruncă o privire piezișă pe care Hope ar fi calificat-o drept „arogantă“.
— Mă pricep la o mulțime de lucruri.
— Presupun că trebuie să-ți testezi creațiile pe un voluntar.
— Așa crezi? Și tu te-ai oferi? se interesă ea aruncându-i o privire scurtă.
— Măcar atât pot face.
— Așa ești tu, generos până la prostie. De fapt, nu era chiar o idee rea, se gândi tânăra femeie. Era același lucru cu testatul fiecărei camere de la han înainte de a-l deschide. Sunt liberă luni seara.
— Mie îmi convine.
— Ce comanzi?
— Ce vrei tu să faci.
— Nu, mai uită-te o dată la meniul propus, fă o comandă – salată, aperitiv, antreu. Tot ce vrei. Când lucrurile vor fi pe bune o să am un maestru bucătar și mai mulți oameni care să se ocupe de detalii, dar testarea ar trebui să-mi dea câteva repere. În plus, ar trebui să încerc diferite feluri pe diferiți oameni ca să fac modificări cât se poate de repede.
— Că veni vorba de modificări. Mai ai mult aici?
— Am terminat.
Dar acum putea face aluatul ca să mai economisească timp după-amiază.
— Vreau să-ți arăt ceva.
— Trebuie să o faci repede, îi spuse în timp ce-și ștergea mâinile. Ar trebui să-i dau bătaie și să fac niște aluat cât mai am timp. Și nu aveai și tu ceva de făcut? adăugă în timp ce se apropia de frigider. Hotărând că voia niște cafeină, dar rece, scoase o Cola dietetică.
— Asta e parte din ce am de făcut.
Owen deschise tubul, scoase niște schițe și le desfășură pe blat.
— Aceea e clădirea cu brutăria? Într-adevăr nu am avut ocazia să... Avery se opri brusc imediat ce apucă să citească numele: Restaurantul și Crama MacT’s. Scrie MacT’s!
— Ăsta-i numele pe care l-ai spus, nu? Poți să-l schimbi dacă vrei. Poți să schimbi orice chiar și pe schițe. Ăsta este exemplarul tău. Beckett e prins toată dimineața, dar o să vină să ți le prezinte și ție. Pentru moment, pot eu să-ți răspund la majoritatea întrebărilor pe care le-ai avea și să-ți explic dacă nu înțelegi ceva.
— Schițele mele.
— Exact.
— Stai puțin.
Începu să se învârtă, țopăind în jurul sufrageriei. Sări, se răsuci, aruncându-și membrele în toate părțile, amintindu-i de vremea când era majoretă la liceul Boonsboro High. Când se aruncă în mâini, el tresări și apoi izbucni în râs.
— Iisuse Hristoase, Avery. Tot mai poți face asta?
— Așa se pare.
Scoase un strigăt victorios și se aruncă asupra lui.
El o prinse clătinându-se un pic în timp ce ea lovea aerul cu pumnii.
— Speram că o să ai ceva mai mult entuziasm.
— Cum ți se pare entuziasmul ăsta?
Își încleștă brațele în jurul lui, picioarele în jurul lui și gura de a lui.
— Nu-i rău. Owen începu să se învârtă. Nu este rău deloc.
— Nici măcar nu le-am văzut. Trebuie să le văd!
Începu să se zbată să scape din strânsoare și aproape căzu pe schițe.
— Pot să-ți explic, începu el, dar ea făcu un gest că nu era nevoie.
— Crezi că nu sunt în stare să citesc niște schițe? Practic am dormit în pat cu cele pentru Vesta. E bine, e bine, mormăi ea. O să vreau să mut frigiderul acesta de aici, aici. Lasă mai mult loc pentru circulat în bucătărie, plus că o să am nevoie de o masă aici, lângă mașina de spălat vase.
El scoase un creion din servietă.
— Marchează poziția.
Avery o însemnă și mai făcu unele mici modificări.
— Deschiderea de aici, asta e bună. Atât chelnerii, cât și clienții pot trece ușor dintr-un spațiu în altul. Se poate sta la bar, se poate bea ceva cu un prieten. Uite-așa o să le vină ideea: „Și apoi, ce zici, ce-ar fi să luăm și cina?“
— E un bar mare.
Ea dădu din cap hotărâtă.
— Trebuie să pară impunător.
— Tu trebuie să-mi spui exact ce vrei acolo. Lemnul, modelele, stilul, ca să pot face un anumit design pentru tine.
— Tu o să-l construiești?
— Așa m-am gândit. De ce?
— Voiam să te conving prin sex să faci asta.
— Acum, dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea să fiu cam ocupat.
Izbucni în râs și se întoarse să-l cuprindă în brațe. La naiba cu toate pauzele de limpezire a minții.
— Owen!
— Bine, poate nu chiar atât de ocupat.
Ea îl ținu strâns și închise ochii.
— N-o să vă dezamăgesc.
— Nimeni nu crede c-ai putea să o faci. În nici un caz.
Avery clătină din cap și se uită în sus la el. Era vorba de mai mult decât o clădire, o afacere. Era vorba despre Owen și despre acei fluturi din stomac.
— N-o să te dezamăgesc.
— Bine.
Dând din cap, își lipi din nou fruntea de pieptul lui. Fundații vechi, etape noi gândi ea. Cine știe ce se putea construi?
— Trebuie să-mi fac aluatul.
— Cât faci tu asta eu o să dau niște telefoane în liniște. O mai strânse o dată în brațe. Cât despre astea, zise el arătând înspre schițe, o să ia ceva timp. Să fac schimbările, să programez utilajele, să obțin autorizația. Plus că în momentul de față ne concentrăm asupra celeilalte clădiri.
— Nu contează absolut deloc cât va lua să o facem. Se gândi la el, la ei, la viața lor pe care o împărțeau deja de o bună bucată de timp. Contează cât va dura.
Imediat după ce deschise localul, Hope intră grăbită pe ușă.
Avery tocmai punea niște felii de ardei gras pe o pizza mare.
— Salut. Cum merge treaba la Hollywood?
— E bine. Până acum totul a mers ca pe roate. Acum fac niște interviuri și niște filmări cu familia Montgomery. Am zece minute la dispoziție.
— Stai jos.
Avery vârî tava cu pizza în cuptor.
— M-am gândit să trag o fugă până aici și să-ți spun în loc să-ți trimit mesaj. O grămadă de jurnaliști și alți invitați au întrebat unde pot lua prânzul, așa că le-am vorbit în termeni foarte elogioși despre Vesta.
— Mulțumesc pentru laude. Ce bine că am mai făcut niște cocă în plus!
— Ideea e că vreo doi s-au gândit să filmeze și să ia niște interviuri și prin împrejurimi. Să înceapă aici. Cu tine.
— Cu mine?
— Și poate să facă și niște fotografii.
— Cu mine? Nu pot face asta. Uită-te la mine. Am sos pe șorț. Nu m-am spălat pe cap de dimineață. Nu am nici un fel de machiaj.
— Sosul se potrivește, face parte din meseria ta. Părul arată bine. Acum mai am la dispoziție nouă minute. Pot să-ți fac un machiaj în șase. Să-i dăm drumul.
— Dar comenzile – la naiba! Chad, vezi că sunt două pizza mari în cuptor care trebuie livrate. Ocupă-te de ele. Sunt înapoi în cinci minute.
— Șase, o corectă Hope.
— Șase, strigă Avery în timp ce fugea spre ușă. De ce nu mi-a spus nimeni că e posibil să se întâmple așa ceva? Nu aș fi fost nemachiată.
— Șase minute, poate mai puțin. Zeii te-au înzestrat cu o piele minunată. O să-ți fardez puțin ochii ca să-i pun în evidență și-ți dau cu puțină pudră ca să mai atenueze strălucirea din cauza transpirației.
— Strălucesc! Disperată, Avery dădu în lături ușa apartamentului ei și intră ca o vijelie în baie. Sunt îmbrăcată cu un tricou vechi.
— Lasă că ai șorțul pe deasupra.
Concentrată, Hope deschise rapid sertarul cu instrumentele deșertăciunii.
— Șorțul cu sos pe el.
— Ți-am spus că sosul e un lucru bun. E ca un element de recuzită. Stai jos, ordonă ea. E o chestie foarte simplă. Nu e un test de fotogenie pentru un film important. E vorba de câteva secunde la știrile de seară.
— O, Doamne!
— Liniște. De ce nu poți să-ți organizezi produsele de machiaj pe categorii? Pentru ochi, buze, obraji?
— Nu mă lua cu chestii dintr-astea când sunt pe punctul de a face o criză de nervi. De ce am folosit culoarea asta ca să-mi fac părul?
— De ce folosești orice culoare ca să-ți faci părul când din start ai o culoare naturală atât de minunată?
— Din cauza obișnuinței, inițial. A fost inițial din cauza obișnuinței, dar acum s-a transformat într-un fel de dependență. Ajută-mă.
— Taci din gură și închide ochii.
Hope puse fard de ochi de mai multe nuanțe, le uniformiză, trase o linie cu creionul dermatograf, o atenuă.
— Nu ți-am spus să-ți cumperi un aparat de ondulat genele?
Temătoare, Avery deschise un ochi.
— Mi-e frică de ele.
— Treci peste asta. Privește aici.
Ridică genele cu un deget și pe urmă puse mascara.
— De ce tu arăți întotdeauna atât de pusă la punct? se plânse Avery. De ce ești atât de frumoasă? Te urăsc.
— Vezi că pot să-ți fac niște obraji de clovn.
— Te rog, nu!
— Ai o piele ca de porțelan. Eu te urăsc pe tine. Rapidă și îndemânatică, Hope dădu niște blush cu pensula. Și pentru numele lui Dumnezeu, cumpără-ți un ondulator pentru gene. Și un creion de contur pentru buze. Relaxează-ți mandibula. Alese un ruj din cele două duzini amestecate cu celelalte lucruri în sertar, mai puse niște pudră translucidă și o estompă. Am terminat, și chiar în patru minute.
— Pizzele mele!
— Se ocupă Chad. Ia uită-te.
Avery se ridică și studie rezultatele în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii îi păreau mai mari, mai albaștri, obrajii mai conturați, buzele mai trandafirii.
— Ești un geniu.
— Da, sunt.
— Dar părul meu...
— Lasă-l. Douăzeci de secunde. Hope îi prinse iute părul cu o clamă și dădu din cap. Nestudiat, aproape neglijent și doar un pic sexy.
— Tricoul...
— Este în regulă. Alți cercei. Treizeci de secunde. Se repezi să deschidă sertarul cu cercei. Cercetă rapid conținutul cu ochii îngustați ca să se concentreze mai bine. Ăștia. Puțină strălucire, puțin balans, și mai sunt și de la magazinul de suveniruri. Reprezintă o simbioză perfectă.
Ea puse unul în timp ce Avery se ocupa de celălalt.
— N-ar trebui să...
— Gata, declară Hope apucând-o de mână. Acum concentrează-te la altceva. Vrei ca reporterii să menționeze mâncarea excelentă și servirea rapidă și prietenoasă într-o atmosferă veselă, nu-i așa?
— Așa e, așa e. Dumnezeule, ce proastă sunt. Nu contează cum arăt. Sigur contează, dar trebuie să-mi avertizez angajații. Ar trebui să o chem pe Franny.
— Da, n-are cum să strice. Trebuie să plec.
— Mulțumesc pentru tot. Pe bune.
Pe la ora unu era deja prea ocupată ca să-și facă griji în legătură cu tricoul, sosul de pe șorț sau dispariția rujului de pe buze. Se concentră asupra pizzelor, făcând o șarjă după alta, și-i mulțumi lui Dumnezeu că exista Franny, care venise imediat și acum onora comenzile de paste și salată.
Munci întruna; de fapt, chiar avu două interviuri în timp ce se afla la blatul de lucru. Și, în plus, frământă niște aluat la cerere ca să fie filmată.
Și chiar se gândi câteva secunde la perspectiva minunată de a avea propriul ei local în Washington.
La trei, după ce se termină toată nebunia, luă prima pauză pe ziua aceea prăbușindu-se în separeul din spate cu o sticlă de Gatorade în mână.
Făcu un semn vag de salut când intră Clare.
— Cred că mi-am epuizat toate mineralele din corp. Au venit și la tine?
Clare ridică paharul cu capac pe care-l luase de la librăria ei.
— Puțin café latte cu o porție dublă de espresso.
— Asta-mi răspunde la întrebare.
— Cu toate astea, a fost bine. A fost bine pentru librărie, pentru han, pentru oraș, cred.
— Pun pariu că Hope nu a trebuit să tragă o fugă până la tine să-ți facă machiajul.
— Nu, dar eu nu lucrez într-o bucătărie încinsă toată ziua.
— Ăsta-i un răspuns bun.
— Reporterița de la Hagerstown Magazine vrea să facă și o continuare. Cu tine, cu mine și cu Hope.
— Cu noi? Ce fel de articol?
— Despre trei femei, trei prietene. Una care conduce o librărie, una care conduce un restaurant – în curând două – și una care conduce un hotel.
— Eu nu vreau să apar purtând un șorț pătat.
— Pătat, adică pătat de sos, sau pătat la figurat, că te simți cu musca pe căciulă pentru ceva?
— Ghici. Zâmbind în colțul gurii, Avery îi arătă șorțul. Am avea mai mult timp de reacție în cazul ăsta, nu? Nu o să mă mai confrunt iar cu situația aia gen „patru minute până la întâlnirea cu nemilosul aparat de filmat“.
— Mult mai mult. Dacă e să fie, o să stabilim noi data și ora. Va fi o reclamă excelentă pentru toate trei. Însă nu știu cum reușește Hope să se descurce atât de bine. A venit cu unul dintre reporteri până la librărie. Arăta…
— Perfect.
— Perfect. Și relaxată. De-abia aștept să văd cum vom apărea la știri în seara asta și pe urmă în ziar. Beckett o să ia copiii de la școală – sau deja a făcut-o. A spus că au nevoie să petreacă niște timp singuri, ca între băieți.
Avery se înmuie.
— Ai dat de o pepită de aur, Clare.
— De un munte întreg. De asemenea mi s-a ordonat să iau niște spaghetti și chifteluțe de la Vesta. Porții ca pentru niște bărbați.
— Putem să te ajutăm cu chestia asta.
— O să am nevoie de ajutor în mai multe privințe, și destul de curând. După deschidere nu-mi vor mai rămâne decât două luni până la nuntă. Știu că nu facem nimic ieșit din comun, dar…
— Totul trebuie să fie minunat.
— Începând cu rochiile. A mea, a ta și a lui Hope.
— Ne luăm o zi liberă. Spune tu când, și mă ocup eu.
— Cel mai bine îmi convine ziua de joi – cât se poate de repede după deschidere. Trebuie să verific și cu Hope. Aș putea să mut niște chestii și să o fac și într-o miercuri dacă e mai bine așa.
— Oricum ar fi, nici o problemă din partea mea.
— Am vorbit cu Carol de la Mountainside despre flori. În linii mari, totul e aranjat. Mai rămâne mâncarea.
— De ce nu mă lași pe mine să mă ocup? O să încropesc ceva și pe urmă o să poți să modifici pe alocuri, să schimbi complet, să elimini sau să adaugi ce vrei tu. Pot să-ți ofer un punct de pornire.
— Mi-ai luat o mare greutate de pe umeri. Mulțumesc. Aplecându-se în față, Clare zâmbi strălucitor și-i luă mâinile prietenei ei. Mă mărit, Avery.
— Așa se zvonește.
— Totul se petrece atât de repede! Îți amintești ziua în care au început să lucreze la han? Ni se părea că va dura o eternitate. Și acum e gata. Eu mă mărit, Beckett termină casa. Mă uit la faianță, și robinete, și lumini.
— Ai emoții?
— Nu, nu am emoții. Sunt puțin copleșită, ici-colo. Nunta, o casă nouă și, dacă lucrurile vor merge cum sperăm noi, o să fie și un bebeluș pe drum în câteva luni.
— Toate ți se potrivesc de minune.
— Toate mă fac să mă simt minunat. Tu ai emoții?
— În legătură cu ce?
— Cu tine și cu Owen.
— Nu. Nu, nu pot spune chiar că am emoții. Dar poate că da, poate că și eu sunt puțin copleșită. Acum îmi zic: evident, totul e normal și perfect. Pe urmă mă gândesc panicată: ce urmează? Își propti bărbia în pumn. Apoi mă întorc la „evident“. Suntem prieteni de când eram copii și acum ne privim unul pe celălalt într-o cu totul altă lumină. Asta e puțin copleșitor. Dar poate că e de bine. Altfel poate că ar fi prea ușor ca acel „evident“ să se transforme în „și ce dacă“?
Înainte să se lase din nou pe spătarul scaunului, Clare îi strânse rapid mâna.
— Tu crezi că ești nepăsătoare cu restul lumii. Nu știu de unde ai scos asta. Te cunosc de mult timp și niciodată nu ai fost așa. Eram destul de apropiate în liceu, dar nu cine știe ce. Aveam grupuri diferite de prieteni, deși împărțeam conducerea echipei de majorete.
— Hai, Războinicii!
— Hai, Războinicii. Dar când m-am întors acasă după ce Clint a fost ucis, mi-ai stat alături. Am putut conta pe tine, Avery. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Nici acum nu știu ce m-aș face.
De data asta Avery o luă de mână pe Clare.
— Nu va trebui să afli niciodată.
— Nici tu. Tu nu ești genul „și ce dacă“, Avery. Nu în ceea ce privește oamenii din jur. Trebuie să mă întorc. În jur de cinci, trec să iau porțiile de spaghetti și chifteluțele pentru bărbați.
— Ți le trimit eu ca să te scutesc de un drum.
Avery mai stătu singură un moment. Pauza fusese suficientă, își zise ea. Și își făcuse destule griji despre ce se putea întâmpla mai târziu în loc să se bucure de ce avea în prezent.
Își scoase telefonul și-i trimise un mesaj lui Owen.
Termin într-o oră. Vrei să vii la mine să împărțim o sticlă de vin și o plăcintă mare?
Își termină băutura și-și roti umerii obosiți. Apoi zâmbi când primi mesajul de răspuns de la el.
Termin curând, beau o bere cu Ry la localul tău. Vin să te conduc acasă.
— Da, condu-mă acasă, Owen. Așa face un iubit bun.
Se ridică, țopăi încântată și pe urmă se întoarse la treabă.