De la gerul pătrunzător al dimineții când urma să se inaugureze Hanul BoonsBoro până la frigul ce-ți făcea dinții să-ți clănțănească în gură de după-amiază, Avery făcu socoteala că alergase vreo treizeci de kilometri făcând ture înainte și înapoi peste Main Street.
Pentru nimic în lume nu ar fi ratat vreun metru din distanța asta.
Toată ziua, Hope și Carolee dereticaseră și lustruiseră hanul până ce fiecare centimetru pătrat ajunsese să sclipească. De fiecare dată când Avery se repezea într-acolo, apăreau alte flori pe mese, pe polițele de deasupra căminelor și chiar pe pervazurile mai late din sufragerie. În curte și pe terase se aflau multe scaune, pe când în interior focurile ardeau trosnind vesel în cămine.
La un moment dat, Avery trecu în grabă cu niște tăvi cu mâncare în timp ce Hope – în blugi și tricou – semna de primire pentru farfuriile și paharele închiriate.
— Mă întorc, îi spuse Avery. Cineva din echipa mea va aduce restul și pe urmă altele pe măsură ce va mai fi nevoie.
— Ne-am încadrat perfect în timp. Carolee tocmai a plecat acasă să se schimbe.
— O să fac și eu asta, dar în maximum o oră sunt înapoi.
— Nu e nevoie să te grăbești, o liniști Hope, stăpână pe situație, ca de obicei. Stăm bine.
— De ce oare mă agit atâta?
Într-un suflet, Avery se repezi afară pe ușă și traversă strada înapoi.
Peste cincizeci și cinci de minute, cu geanta cu lucrurile de care avea nevoie pentru a rămâne peste noapte și cu o expresie de superioritate pe față datorată timpului scurt în care se mobilizase, apăru din nou. Hope se ocupa de sticlele de băutură de la bar. Și purta o rochie roșie absolut mortală.
— Te-ai îmbrăcat! Arăți nemaipomenit. Nu e corect. Acum iar te urăsc.
— Mi-am calculat timpul. Nu am vrut să trebuiască să fug sus și să mă termin de aranjat după ce vine familia Montgomery. Ceea ce se va întâmpla dintr-un moment în altul.
— Se presupunea că eu voi fi gata prima. M-ai supărat la culme.
— Lasă că o să-ți treacă. Hope își arcui sprâncenele sub bretonul dat cu gel și făcu un semn din mână. Aș putea să-ți atrag atenția că ai doi pantofi diferiți.
— Pe care să-i păstrez? Încercând să-și dea seama, Avery se lăsă pe tocuri și se ridică pe vârfuri făcând niște piruete rapide. Nu mă pot hotărî. Plus că nici rochia nu se potrivește, nu-i așa? E gri.
— Nu e gri. E argintie. Îmi plac mult paietele strălucitoare de pe corsaj. De unde ai luat pantofii ăia bleu ca safirele? Îi vreau eu.
— I-am cumpărat anul trecut într-un moment de slăbiciune. Nu i-am purtat până azi. Nu am fost sigură dacă…
— Da, ești bine. O să-ți spun eu un motiv de supărare. Porți la picior un număr întreg mai mic decât mine. Altfel ți-aș fi luat pantofii ăia chiar dacă ar fi trebuit să mă lupt cu tine pentru asta. La urma urmei, poate ți-i iau și așa.
— Atunci rămân pantofii bleu. Pot să pun chestiile astea, inclusiv perechea respinsă de încălțări negre, undeva la tine?
— Sigur, du-te.
— Cobor imediat să-ți dau o mână de ajutor.
Își scoase ambii pantofi și alergă pe scări în picioarele goale. Băgă geanta și pantofii pe ușa camerei lui Hope și se încălță din nou cu cei negri.
Cum ușa de la Penthouse era deschisă, se strecură în aerul rarefiat de acolo. Erau o mulțime de flori, peste tot sub ferestrele din salonaș, pe policioara din baie, și chiar și mai multe în dormitor. Totul lucea și sclipea.
Nu-și putea imagina ce simțea familia Montgomery, nu acum când ea era atât de plină de mândrie și satisfacție, deși nu făcuse nimic altceva decât să-i urmărească evoluția. Și mai dăduse câte o mână de ajutor pe ici, pe colo.
Coborî încet trecându-și ușor mâna pe balustrada de fier.
Voia mai mult, așa că o luă spre Nick & Nora. Avea să rămână acolo peste noapte, gândi ea, cu Owen. În patul acela frumos, cu miros de flori și cu străluciri de cristal.
Aveau să facă dragoste acolo, în întunericul sclipitor, fiind primii care să se dorească și să se iubească în acea cameră. I se părea ceva magic.
Se răsuci la zgomotul de pași și îi zâmbi lui Owen.
— Tocmai mă gândeam la tine, și iată-te. Și chipeș pe deasupra.
Atât de chipeș în costumul lui închis la culoare, cu o cravată care se asorta perfect cu rochia ei.
— Mă surprinzi din nou, Avery.
Zâmbetul ei deveni și mai cald.
— Seara aceasta merită un stil aparte, iar noi suntem cu siguranță niște persoane cu mult stil. Mă gândeam la cum trebuie să vă simțiți tu și familia ta. Trebuie să fie o senzație extraordinară, de vreme ce eu sunt atât de mulțumită fără să fi făcut nimic.
— Ba da, ai făcut. Ai făcut o mulțime de transporturi, ai hrănit oameni, ai făcut curățenie. Ne-ai ajutat să o aducem aici pe Hope.
— Ai dreptate. Și am mai și reușit să repar lampadarul acela strălucitor de una singură. Îi aruncă o privire rapidă. Ochii îi sclipeau aproape la fel de strălucitori. O mare chestie, zâmbi ea.
— Așa cred și eu. Am ceva pentru tine.
— Pentru mine?
— Ceva ca semn de mulțumire pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat ca să ajungem unde suntem acum, în seara aceasta.
— Un cadou? Cu vocea plină de surprindere, păși înspre el. N-am făcut nimic pentru vreun cadou – dacă luăm în considerare chiar și asamblarea lămpii –, dar îmi place foarte mult să primesc. Așa că o să-l accept. Dă-l încoace.
El scoase o cutiuță din buzunar, apoi luă hârtia în care era învelită și pe care ea o sfâșiase grăbită, făcând-o cocoloș în timp ce Avery deschidea capacul.
— O! Vai, Doamne, e minunat!
Cheița fină de platină atârna pe un lanț subțire împodobit cu mici diamante.
— Am văzut-o și m-am gândit că asta este. E un cadou simbolic. Cheia de la Hanul BoonsBoro. O poți folosi oricând.
— E minunat și faptul că te-ai gândit la asta. Mulțumesc. Mulțumesc, mai spuse o dată ridicându-se spre el pentru un sărut. Îmi place foarte mult. Primele mele diamante.
— Chiar așa? Sunt destul de pricăjite.
— Nici un diamant nu e pricăjit. Vreau să mi-l pun acum.
— Te ajut eu.
Trecu în spatele ei încercând să desfacă încuietoarea. Ea ridică o mână către cheiță, admirându-se în oglinda înaltă cu ramă de argint. Apoi atinse tandru mâna lui de pe umărul ei.
Nu-și găsea cuvintele, nu acum când văzuse reflectată în oglindă imaginea lor împreună.
Fluturii din stomac își întețiră din nou bătăile aripilor când privirea lui o întâlni pe a ei. Apoi ceva nou, o vibrație înceată și constantă, se răspândi prin ea, peste tot, până ce o simți și în tălpile picioarelor.
— Owen. Indiferent ce ar fi putut spune dispăru ca prin farmec când văzu umbra din oglindă. Owen, repetă ea.
— Da, văd.
Avery înghiți în sec.
— Ce vezi?
— Pe ea. Pe Elizabeth.
— Eu văd o umbră. O siluetă.
— Eu o văd pe ea. Zâmbește, dar are lacrimi în ochi. Ea… Îmi face semn din mână? Asta – nu, de fapt îmi arată mâna. Mâna stângă. Un inel. Are o pietricică roșie.
— Un rubin?
— Nu cred, pare mai închis.
— O granată.
— Poate. Da, poate. Un inel de logodnă? În mintea lui auzi cuvântul ușor ca o dorință șoptită. „Billy“. Ai auzit asta?
— Nu. Simt mirosul caprifoiului, îi văd silueta, cred. Sau cel puțin am văzut-o, spuse Avery când umbra se estompă. Ce-ai auzit?
— I-a rostit din nou numele. Billy.
Avery se întoarse.
— Un inel, un inel de logodnă, spui…
— E doar o presupunere.
— Ți-a arătat inelul, pe urmă ai auzit-o rostindu-i numele. Pun pariu că e un inel de logodnă. Ea și Billy urmau să se căsătorească. Trebuie să-l găsim de dragul ei, Owen.
Insistența din vocea ei și din gestul cu care întorcându-se îi prinse brațele îl uimiră.
— O să fac tot ce pot.
— Atâta amar de timp, murmură Avery. Atâta amar de timp să reziste.
Își dădea seama că asta îi dădea speranță. Speranța că dragostea putea într-adevăr să fie cea mai importantă. Suficient de importantă încât să dureze.
— N-am avut destul timp să pun toate lucrurile cap la cap, și probabil acesta este motivul pentru care nu am ajuns nicăieri. O să fie mai bine după seara asta. Și trebuie să coborâm. Chestia aia cu tăiatul panglicii va fi cam în douăzeci de minute.
— I-am spus lui Hope că o să cobor îndată să o ajut și m-am luat cu altele. Atinse din nou cheița cu mâna. Mulțumesc încă o dată.
— Se potrivește foarte bine cu rochia. Owen o mângâie pe umăr absent. Dă-i drumul. Cobor și eu imediat. Voia un moment, doar un moment în care să fie singur, astfel că se îndreptă spre Elizabeth & Darcy.
— Îmi pare rău, murmură el. Am fost foarte ocupat cu pregătirile pentru seara asta și cu toate chestiile astea ale… „vieții“ părea un termen nepotrivit. Diverse. Dar promit că voi continua să-l caut. Poate ar trebui să știi și tu că vom avea o mulțime de oameni aici în seara aceasta care se vor fâțâi de colo, colo și vor intra și în cameră. E o petrecere, înțelegi? Și după aceea mama o să doarmă aici. E mama mea, așa că… Am vrut doar să te anunț. Se întrerupse și clătină din cap. Beckett probabil a făcut-o deja. Deci e o noapte importantă pentru familia mea, pentru oraș. Trebuie să plec să mă ocup de ea.
I se păru că simte o atingere pe revere – așa cum o femeie scutură reverele unui bărbat înainte de a ieși.
— Ah… mulțumesc.
În drum spre ușă aruncă o privire în urmă, dar nu văzu nimic. Așa că începu să coboare scările spre lumini, spre vocile care se auzeau.
După secole întregi de schimbări provocate de război și de vreme, de paragină, de eforturi și trudă, vechiul hotel din piață își întâmpina din nou oaspeții. Aceștia făceau turul camerelor care ofereau căldură și sentimentul că erau bine-veniți, se strângeau în grupuri lângă șemineurile în care ardea focul și vorbeau cu vecinii în bucătăria deschisă.
Lumina umplea acum spațiile prea multă vreme întunecate; vocile dădeau viață anilor de tăcere. Oaspeții pășeau peste plăci frumoase de gresie și lemn lustruit, se tolăneau pe o canapea crem ori sorbeau băuturi sub câte o arcadă. Cei suficient de curajoși să înfrunte frigul ieșiră să admire curtea sau să se bucure de priveliște de pe o terasă elegantă.
Unii percepură mirosul ușor văratic de caprifoi, însă nu-l băgară deloc în seamă. De câteva ori simțiră o mângâiere pe umăr, dar se întoarseră doar ca să nu găsească pe nimeni acolo. De două ori Owen își conduse prietenii prin casă și găsi ușile dinspre terasa camerei Elizabeth & Darcy deschise. Le închise pur și simplu în timp ce oaspeții comentau în legătură cu patul sau faianța minunată, sau razele de vitraliu pe care le arunca lampadarul.
— Termină, spuse el printre dinți și trecu mai departe.
Mai târziu verifică din nou, mulțumit să le găsească închise. Probabil era prea ocupată cu petrecerea ca să se joace cu el.
Chiar când se întorcea să plece, intră Franny. Purta pantaloni negri și o bluză plină de volănașe în locul obișnuitei combinații de blugi și tricou și mai adăugase și un sacou negru strâns pe corp.
— Salut! Am mai adus niște tăvi, iar acum îmi fac și eu turul de onoare.
— Arăți bine, Franny.
— Mulțumesc. Am vrut să mă aranjez puțin, de vreme ce tot fac drumuri înainte și înapoi. Doamne, Owen... Uitându-se simultan parcă în toate direcțiile, Franny își trecu degetele peste scăunelul pentru picioare. Este atât de frumos totul! Pe bune, știu cât de mult timp și câtă muncă a necesitat totul, dar jur că tot mi se pare un miracol.
— Mulțumesc. Suntem într-adevăr foarte mândri de ce a ieșit.
— Așa și trebuie. Am văzut până acum numai încăperile de la etajul acesta și deja mă tulbură faptul că nu știu care-mi place mai mult.
Auzise toată seara variațiuni pe tema aceasta, a sentimentelor pe care le nutreau vizitatorii, și tot îl făceau să zâmbească.
— Și mie mi se întâmplă același lucru. Vrei să te însoțesc într-un tur?
— Nu, e bine de una singură. E ca și cum aș explora ceva, spuse ea râzând, și îmi place enorm – plus că dau de oameni peste tot unde merg. Tocmai l-am văzut pe Dick în Eve & Roarke.
— Dick frizerul, sau Dick bancherul?
— Ha, ha. Ești nostim. Dick frizerul. Și i-am văzut și pe Justine și pe părinții lui Clare în bibliotecă. Trecând pe lângă el, intră în baie. O, uită-te la cadă! Zici că a ieșit acum dintr-un roman englezesc.
— Asta a fost și ideea.
— E o idee minunată. Eu mă văd locuind practic în baia asta, ceea ce am spus cam despre toate încăperile pe care le-am văzut până acum. Nu-ți face griji pentru mine. Întoarce-te la petrecere.
— E bine să mai iau și câte o mică pauză.
— Da, probabil așa e. Dacă tot te-am prins singur un minut, voiam să-ți spun ce bine îmi pare să vă văd pe tine și pe Avery împreună.
— Oh. Ah…
— Mă obișnuisem să vă consider doar simpli amici – cred că la fel ca toată lumea – așa că a fost o surpriză. O surpriză foarte plăcută.
— A fost… o surpriză și pentru noi. Cred.
— E foarte bine. Ea merită să fie fericită, și tu s-ar putea s-o meriți pe ea.
— Da, îmi dau toată silința.
— Îmi place silința asta. Știi, eu țin foarte mult la ea.
— Știu.
— Așa, doar ca să știi. Trecu înapoi și îl bătu ușurel cu palma în piept. Dacă o faci să sufere, o să te trezești cu o doză sănătoasă de laxative în calzone. Și nu vei ști când. Își arcui sprâncenele și dădu din cap. Și pentru că îmi placi și sunt corectă, o să-i fac și ei același lucru dacă se va întâmpla invers.
Poate ar fi fost mai prudent să comande gyros o vreme.
— Ești ușor înspăimântătoare, Franny.
— Așa, teme-te. Hai că trec mai departe.
În timp ce ea ieșea, Owen prinse râsete șoptite și miros de caprifoi în spatele lui.
— Da, voi, femeile, sunteți ceva de speriat.
Încă o dată dădu să iasă și încă o dată se opri brusc. De data asta în cadrul ușii se afla Willy B. În cazul în care căpeteniile scoțienilor din munți ar fi purtat costum și cravate cu buline, cu siguranță ar fi arătat cam ca Willy B. McTavish.
— Salut. O căutam pe Justine.
— Am auzit că era în bibliotecă. S-ar putea să mai fie încă acolo. E pe hol în stânga.
— Da, îmi duc aminte. Willy B. începu să-și târșâie picioarele, semn sigur că era pe punctul de a spune ceva ce-l stânjenea. Ah, și cum te-am prins singur un moment...
— Da, toată lumea vrea.
— Poftim?
— Nimic, nimic. S-a întâmplat ceva?
— Câteva lucruri. Intră agale în cameră și aruncă o privire în spate. M-am gândit că ar trebui să vă spun – ție și fraților tăi – că Justine... a întrebat dacă eu aș... Mai făcu câțiva pași uitându-se în jur. Aici. În noaptea asta. Aș sta aici. Știi tu.
— Oh. „La naiba“, gândi Owen. Ar fi trebuit să se aștepte la asta. Ei bine... mormăi el îndesându-și mâinile în buzunare.
— Îmi dau seama că s-ar putea să te simți ușor... eu mă simt ușor... dar... Bine.
— Da. Ar trebui să te întreb dacă tu – dacă asta este – dacă ți-ai făcut niște planuri? Sau ceva?
— Țin foarte mult la mama ta. Și l-am iubit pe tatăl tău.
— Știu. Știu că ai făcut-o.
— Știu că el ar fi vrut să am cumva grijă de ea și asta am și făcut. Și... e o femeie extraordinară. O respect din toată inima. N-aș face nimic care s-o rănească în vreun fel. Mai repede mi-aș tăia mâna.
— OK, Willy B.
— OK. Ușor, ușor roșeața începu să-i pălească. O să vorbesc și cu Ryder și Beckett.
— Mă ocup eu de asta.
Altfel ar mai fi urmat încă o oră și jumătate de bâlbâieli.
— Dacă poți... Willy B. dădu din cap și își drese vocea. Hm, tu și Avery sunteți... Avery a mea.
Aceeași barcă, alte vâsle, își zise Owen.
— Tot ce-ai spus tu adineauri despre mama mea? Pune-o pe Avery în loc. Înseamnă foarte mult pentru mine. Întotdeauna a însemnat mult pentru mine.
— Știu că așa stau lucrurile. Și pe urmă, întotdeauna a avut o slăbiciune pentru tine.
— Ei, da... Dumnezeule, trecuse doar o clipă, și acum el era cel roșu la față și stânjenit. Nu știu.
— Poate că tu nu știi, dar eu da. La fel de bine cum știu că suferă în continuare în sufletul ei din cauza maică-sii, din cauza modului în care a părăsit-o. Aș vrea să ai grijă cu ea, Owen. A mai avut și alți iubiți, dar tu ești altfel. Ai în spate o anumită poveste și niște legături; în plus, a mai avut și slăbiciunea aia pentru tine întotdeauna. E o fată puternică, draga de ea, dar are părți sensibile și poate fi rănită foarte ușor. Nu e prea greu să scapi din vedere acest lucru, așa că... ai grijă. Cam asta-i tot.
Willy B. răsuflă ușurat și îndelung, după care se uită în jur.
— Chiar că locul ăsta e absolut grozav. Puteți fi mândri de ce-ați realizat. Tommy e acolo și se dă mare în fața lui Justine și a băieților. Se dă mare. Ar trebui să mă duc să văd.
Din nou singur, Owen se așeză pe marginea patului. Era foarte mult, gândi el. Mult prea mult. Mama lui și Willy B. Și acolo, chiar acolo... Ideea asta îl făcu să sară din nou în picioare aruncând o privire furișă spre pat.
Poate era mai bine, la urma urmei, să nu se gândească deloc la asta.
Ușa dinspre verandă se deschise ușor.
— Acum că veni vorba, chiar că aș avea nevoie de niște aer curat.
Ieși afară și șuieră ușor din cauza frigului. I-ar fi prins bine să aibă o bere.
Arăta bine, gândi el. Main Street. Știa locul acesta de când se născuse. Se mai schimbase, firește – se deschiseseră firme noi, se mai schimbase tencuiala, apăruseră vecini noi, copiii crescuseră așa cum crescuse și el însuși. Dar strada rămăsese o constantă în viața lui.
Și la fel era și Avery. O constantă. Un fel de piatră de hotar.
Ea se schimbase. Probabil se schimbaseră împreună. Crescând, transformându-se, acumulând tot mai mult.
Studie Vesta, luminile, oamenii care se mișcau în spatele geamurilor.
Ea construise asta. Tot ce făcuseră ei fusese să-i pună la dispoziție cochilia – piatra, lemnul – dar ea fusese cea care o adusese în acel stadiu. Iar acum avea s-o facă din nou.
Da, cu siguranță era puternică și deșteaptă și dispusă să muncească din greu. Îi fusese foarte greu când o părăsise maică-sa. Cu toate astea ținuse mereu fruntea sus, deși el știa al naibii de bine că mulți copii o necăjeau tot timpul.
Îi pusese și el la punct pe niște idioți din cauza asta. Nu credea că ea știa, așa cum știa că odată, nu mult timp după ce Traci McTavish își părăsise familia, intrase în bucătărie, acasă, și dăduse cu ochii de Avery bocind în brațele mamei lui.
Se dăduse înapoi și ieșise, iar data următoare când o văzuse pe Avery, avea ochii uscați și era stăpână pe sine. Rareori era altfel.
Willy B. avea însă dreptate. Cu siguranță avea și părți sensibile, iar el trebuia să fie foarte atent.
Alți iubiți. Alții, ceea ce îl făcea pe el – potrivit lui Willy B. – noul ei iubit. Sau cel actual. Sau...
De fapt nu prea se gândise la asta. Glumise, desigur, despre faptul că era primul. Acum, vorbele țintite ale lui Franny, apoi ale lui Willy B., îl făcuseră să vadă lucrurile dintr-o perspectivă de ansamblu.
El nu-i dăduse niciodată întâlnire. Nu o dusese la film, la un concert, sau la vreo cină. Nici nu-i cumpărase vreodată flori.
Desigur, îi cumpărase un cadou, așa că aici înscrisese niște puncte. Dacă era să țină scorul, ceea ce cu siguranță nu făcea. Exact.
De obicei ea era cea care gătea pentru el. Sigur, îi plăcea să gătească, dar asta nu era chiar în ordine, nu?
Dacă voia ca asta să fie o relație adevărată, și chiar voia, trebuia să se străduiască mai mult.
— Nu prea m-am străduit deloc, recunoscu el. Mare greșeală.
Era momentul să o ia de la început, hotărî el. Se întoarse ca să intre și dădu cu ochii de sticla de Heineken așezată pe masă.
— Cum dracu’ ai făcut asta? Deși simțise un fior pe șira spinării, ridică sticla și luă o înghițitură. Nu știu dacă să-mi fie frică sau să mă bucur. Dar mulțumesc. Mai luă o înghițitură. Acum stau aici și îngheț bând o bere servită de o fantomă și vorbind singur.
Clătinând din cap, ieși din cameră și încuie ușa. Luă berea și o porni în jos pe scări ca s-o găsească pe Avery.
Ar fi trebuit să știe că aceasta făcea ceva util. O găsi în salon, servind șampanie musafirilor.
— Unde-i a ta? întrebă el.
— Iată-te! A mea, ce?
— Șampania.
— Ei, am băut și eu puțină. Cred că am lăsat-o în bucătărie când am fost să iau altă tavă.
— Nu ești aici ca să muncești. Luă sticla, apoi îi luă mâna și o trase spre niște cupe goale. Ești aici ca să te distrezi, o informă el turnându-i un pahar de șampanie.
— Mă distrez. Ai mâinile înghețate.
— Am fost puțin afară. Hai să găsim un loc unde să stăm jos. Ar trebui să te odihnești puțin.
— Tu trebuie să te ocupi de oaspeți.
— M-am ocupat. Acum vreau să stau jos cu tine, să petrecem câteva momente împreună.
Aplecându-se, își puse buzele pe buzele ei.
Avery clipi spre el uimită. Nu era chiar ca și cum ar fi avut o relație clandestină, dar era prima oară când o săruta – în felul acesta – undeva, în public. Mai fusese și Anul Nou, dar era o tradiție ca oamenii să sărute la miezul nopții, așa că asta nu conta prea mult.
Simțea fizic privirile curioase ale oamenilor ațintite asupra lor.
— Te simți bine?
— Excelent. Își trecu brațul peste umerii ei ca să o poată ghida și o împinse ușor afară din încăpere, apoi spre scări. Tu cum te simți?
— Foarte bine. Voiam doar să verific dacă...
— Avery, nu e nevoie să verifici nimic. Toate produsele sunt din belșug și toți invitații se distrează. Trebuie să te relaxezi și tu.
— Eu nu mă relaxez la petreceri dacă nu fac ceva. Încep să mă mănânce mâinile.
— Scarpină-le, îi sugeră el.
— Salut, Owen. Charlie Reeder, polițistul local și un vechi prieten, le tăie calea. Aș avea nevoie de puțin ajutor.
— Care-i problema?
— Văru-tău Spence se pregătește de plecare. A turnat binișor în el în seara asta. Nu vrea să-mi predea cheile de la mașină. Am încercat să stau de vorbă cu el, dar a devenit agresiv. Nu mi-ar plăcea să-l arestez. Poate reușești să-l convingi tu înainte să se ajungă la asta.
— Da, sigur. Mă întorc.
Îi trebuiră douăzeci de minute, timp în care vărul lui ba se prăvălea la pământ, pradă euforiei bahice, ba făcea ca măgarul în timp ce încerca să meargă drept, de-a lungul unei linii, ca să demonstreze că nu era beat.
A treia oară când căzu în fund, Spence renunță în cele din urmă la chei.
— Îl duc eu acasă, Owen, îi spuse Charlie. Oricum trebuia să mergem și noi. Copiii au rămas cu un baby-sitter. Charlene o să vină după mine și îl lăsăm în fața ușii lui de la intrare.
— Mulțumesc mult, Charlie.
— Îmi făceam numai datoria. Făcu o pauză și-și puse mâinile în șoldurile-i zvelte în timp ce privea peste curte, spre terase. E o frumusețe. Am făcut rezervare pentru o seară în luna mai, de aniversarea noastră. O surpriză pentru Charlene.
— Ce cameră?
— Din câte se pare, cel mai mult îi place camera cu baldachin, a cărei baie are cada aceea enormă.
— Titania & Oberon. E o alegere bună.
— Hope m-a convins să iau tot pachetul care include o sticlă de șampanie și o cină în doi și alte alea. Împlinim zece ani, așa că ar trebui să facem ceva special.
— O să aibă grijă Hope să iasă ceva special.
— Bine, atunci te ajut să-l bagi pe Spence în mașină.
— Mă descurc. Ia-o înainte și adu-o pe Charlene. Mulțumesc pentru ajutor.
— N-ai de ce.
Până când reveni înăuntru, mulțimea se subțiase simțitor. Voia să o caute din nou pe Avery, însă îl împiedicară alți oaspeți care se pregăteau de plecare și care-l opriră ca să-i mulțumească pentru seara oferită, să-l complimenteze în legătură cu hanul și să-i facă urările cuvenite.
Aprecia toate astea, cu siguranță, dar îi trecu prin cap că tocmai fuseseră la a doua petrecere în calitate de cuplu și din nou petrecuse mai mult timp fără Avery decât cu ea. Iar ea petrecuse mai mult timp servindu-i pe alții decât fiind servită.
O găsi în sufragerie strângând de pe mese.
— Chiar nu știi să te comporți ca un musafir?
— Nu prea. Și le-am promis lui Hope și Carolee că le ajut la curățenia de după petrecere. Ceea ce ar fi cam acum. A fost extraordinar, Owen. Toată lumea s-a simțit bine și tuturor le-a plăcut să vadă hanul. Au fost și câțiva care și-au făcut rezervări.
— Da, am auzit și eu. Îi luă farfuriile din mâini și o întrebă: Unde ți-e șampania?
— Am pus-o undeva, dar de data asta am băut aproape tot ce era în pahar. Tocmai am secondat-o pe mama ta în bibliotecă. Voiam să aducem acolo o tavă cu fructe și brânzeturi și niște biscuiți. Cei mai mulți dintre voi nu prea ați apucat să mâncați. Insistentă, îi luă farfuriile înapoi. Du-te sus. Vin și eu imediat. Termin pe-aici cu Hope și pe urmă va trebui să-mi iau geanta din apartamentul ei.
— O iau eu. Unde este?
— Imediat lângă ușă, dar apartamentul e încuiat.
— Fac eu rost de cheie.
Îi luă geanta, puse o sticlă de șampanie într-o frapieră cu gheață, adăugă și două cupe și vârî în buzunar cheia de la Nick & Nora. După ce duse frapiera în camera lui pentru noapte, își găsi familia, inclusiv părinții lui Clare, tolăniți în bibliotecă și deja ocupați cu tăvile cu mâncare.
— Până acum nu mi-am dat seama ce foame mi-era. Justine luă niște biscuiți. Iată-l și pe fiul meu cel absent.
— Spence, explică el. Cheile de la mașină. A fost nevoie de eforturi ca să-l conving.
— Ar fi trebuit să vii să mă cauți, pe mine Spence mă ascultă.
— Totul e în regulă. Își dădu și el seama că nu prea mâncase nimic, așa că luă o mână de măsline înainte să se așeze pe podea. Au venit, au văzut, noi am cucerit.
— Cu asupra de măsură, îi dădu dreptate Beckett, strâns lipit de Clare pe canapeaua pe care o împărțeau cu mama lui și cu Willy B.
— S-a întâmplat în sfârșit, oftă Justine. Când mă gândesc la ultimii doi ani...
— Ai fi în stare să o iei de la început? întrebă mama lui Clare, Rosie.
— Nu-i da idei, sări Ryder ridicându-și ochii în tavan.
— Nu, n-aș face-o, nu asta. Așa ceva se poate face doar o dată în viață.
— Mulțumescu-ți Ție, Doamne.
Dar ea izbucni în râs în timp ce-l călca pe picior pe Ryder.
— Am alte idei. Pentru mai târziu. Pentru seara asta? Ridică paharul. Pentru băieții mei. Ryder, Owen și Beckett. Mi-ați împlinit visul.
Ryder se întinse și-și puse mâna peste mâna ei.
— Ai niște vise de groaza lumii. Fă-mi o favoare și dormi liniștită un timp.
Din strălucirea care apăru în ochii ei în timp ce-și sorbea șampania, Owen deduse că avea deja în minte un alt vis.