Owen alese să lucreze în atelier. Îi dădea timp să se gândească – sau, mai bine spus, să-și macine ideile una câte una. Chiar când el începuse să facă pașii următori, ea dăduse înapoi. Ce putea să însemne chestia asta? În timp ce el se dădea peste cap ca să nu lase lucrurile să curgă pur și simplu de la sine, să se asigure că nu o lua pe ea ca pe un dat firesc, că trata relația lor așa cum trebuia tratată o relație, ea era brusc prea ocupată ca să-i acorde zece minute din timpul ei.
— Ce rahat mai e și ăsta? îl întrebă pe Cus, de la care primi un dat din coadă înțelegător drept răspuns.
Măsură scândura, făcu semne și măsură automat, după care porni fierăstrăul.
— Îi place să fie ocupată, continuă el peste zgomotul ascuțit al lamei. Îi place haosul nebunesc al unui program superîncărcat. Dar dintr-odată nu are timp nici să ieșim, nici să stăm acasă, nici măcar să purtăm o nenorocită de conversație.
Opri fierăstrăul, puse scândura jos și își scoase ochelarii de protecție.
— Femeile sunt o mare pacoste.
Dar Avery nu fusese niciodată o pacoste și nici nu se presupunea că avea să fie vreodată. Așa că totul avea și mai puțin sens.
Ceva se întâmpla cu ea. Oare nu-și dădea seama că el vedea asta? Faptul că-l evita, că se închidea tocmai acum când mereu fusese foarte deschisă. Se purta ca și cum...
— Aaah.
Începuse să o scoată în oraș, să facă planuri. Iisuse, îi dăduse și o bijuterie. Înclinase mult balanța, nu-i așa? Ea era cea care nu voia să facă pasul următor. Totul fusese bine până când el începuse să trateze relația lor ca pe o adevărată relație.
Cât fusese totul ușor și obișnuit mersese ca pe roate. Dar după ce adăugase câteva tonalități serioase, ea decuplase totul. Sex pur și simplu era bine, dar dacă încercase și altceva – puțin romantism, după părerea lui – ea îi închisese ușa în nas.
Ceea ce-l făcuse să pară, îl făcuse să se simtă ca un imbecil total.
Nu putea să-i spună dacă voia să păstreze lucrurile mai simple? Oare el și prietenia de-o viață dintre ei nu meritau asta? Plus că, la dracu’, el nu avea nimic de spus la toată afacerea? Să fie al dracului dacă nu avea, și chiar cu vârf și îndesat.
— Nu sunt o nenorocită de jucărie sexuală pentru ea.
— Niște cuvinte pe care o mamă tânjește să le audă de la iubitul ei fiu.
Cât ai clipi, Owen își reveni și-și îndesă mâinile în buzunare.
— Săru’mâna, mamă.
— Bună, Owen. Justine închise ușa atelierului în spatele ei și-și frecă mâinile să le încălzească. Ce se petrece?
— Lucram doar la o piesă de mobilier pentru casa lui Beck.
— Ești un frate bun.
— Da, da. Am avut niște timp liber. Nu ți-am văzut mașina când am intrat.
— Tocmai m-am întors.
Amândoi câinii se duseră la ea dând din coadă să i se lipească de picioare.
— Am fost pe la Willy B. I-am dus cina, ceva ca lumea de mâncare să-i ridic moralul. Mă mir că tu te-ai găsit tocmai acum să fii un frate bun în loc să faci același lucru pentru Avery.
— Ce? De ce?
— Ei... Hm. Avery nu ți-a povestit nimic?
— Exact. Supărat, aruncă ochelarii. Nu mi-a povestit absolut nimic. Deloc. Prea ocupată, nu are timp. Ce mama dracului se petrece?
— Asta e o întrebare pentru ea. Du-te și întreab-o.
— Haide, haide, mamă.
— Iubitule, asta e ceva ce trebuie să-ți spună Avery. Dacă nu o va face ea, atunci o s-o fac eu. Dar ea este cea care ar trebui să-ți spună. Adevărul este că, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să vorbească deja cu tine.
— Hai că începi să mă sperii. E bolnavă?
— Nu, nu. Aș spune că e încăpățânată și că nu gândește limpede. Apropiindu-se de el, Justine oftă ușor. Tu ești un tip practic, Owen. Dumnezeu știe cum de s-a întâmplat asta. Nu știu dacă să-ți spun să fii practic sau nu când vorbești cu ea, dar o să-ți spun să ai răbdare.
— Are necazuri?
— Nu, dar se simte ca și cum ar avea. Du-te și vorbește cu ea. Și mai târziu o să stăm și noi doi de vorbă. Du-te, îi spuse ea în timp ce el își lua haina. Sting eu luminile.
Îl urmări plecând în timp ce mângâia capetele celor doi câini ce se lipiseră de-o parte și de cealaltă a picioarelor ei.
— Este îndrăgostit de ea. E până peste cap. Doar că el nu și-a dat încă seama de asta și, cu siguranță, ea cu atât mai puțin.
Stând în mirosul de rumeguș și ulei de lemn, lui Justine i se păru că simte obrazul lui Tommy lângă al ei – și închise ochii ca să păstreze senzația asta, fie și doar pentru un moment.
— A fost mai ușor pentru noi doi, nu-i așa, Tommy? Noi nu ne-am gândit atâta. Ei, hai, băieți, să închidem atelierul.
Se duse mai întâi la restaurant. Dave lucra în spatele tejghelei, aruncând în sus niște cocă.
— Avery e în spate? îl întrebă Owen.
— S-a dus să facă niște livrări. Încă nu avem comisionar.
— Tu închizi în seara asta?
— Nu, Avery.
— Vrei să închizi tu?
Dave ridică din sprâncene și în același timp duse la buze o lingură de sos.
— Sigur, dacă...
— Bine.
Owen își scoase telefonul și se îndepărtă de tejghea în timp ce forma numărul lui Beckett.
— Am nevoie să-mi faci un serviciu.
Când Avery intră douăzeci de minute mai târziu, îmbujorată din cauza frigului, Owen stătea la tejghea cu o bere în față.
— A început să ningă destul de tare, începu ea. Nu s-a pus pe șosea încă, așa că s-ar putea să reușim să facem toate livrările pentru... O văzu ezitând în momentul în care dădu ochii cu el și se gândi: „La naiba cu chestia asta“. Salut, Owen.
— Trebuie să stăm de vorbă.
— Am treabă cu livrările. Făcu un gest din mâini cu gențile termoizolante pe care le adusese înainte să le pună la locul lor. Stai să...
El se ridică și-și lăsă berea.
— Vino aici, spuse el și o luă de mână, după care o trase spre ușa ce dădea spre casa scării.
— Trebuie să mă ocup de livrări.
— Se ocupă Beckett.
— Ce? Nu, în nici un caz, eu o să...
— Ai o discuție cu mine. Acum.
— O să am o discuție cu tine mai târziu. Am livrări și trebuie să închid în seara asta, așa că...
— Beckett se ocupă de livrări. Dave închide.
Cunoștea luminița aceea războinică din ochii ei și pe moment se bucură că o vede.
— Eu fac localul ăsta să meargă. Nu tu.
— Localul merge foarte bine, iar tu te poți întoarce la el după ce vorbim.
— Vorbești prostii.
Începu să se împingă ca să treacă de el.
— Da, așa e.
Ca să facă lucrurile mai ușoare, o ridică deasupra capului, o puse pe umăr și o luă în sus pe scări.
— Ai înnebunit? Dădea din picioare și se smucea. Îți arăt eu ție!
— Dacă o să continui în stilul ăsta o să termin prin a te scăpa în cap. Ceea ce s-ar putea să-ți facă bine.
Ținându-i bine picioarele, căută setul lui de chei de la apartamentul lui Avery.
— Owen, te avertizez!
Deschise ușa larg și o închise în urma lui cu piciorul.
Îi știa foarte bine temperamentul. Avea să lovească în toate părțile cu pumnii și cu picioarele și nu s-ar fi dat în lături nici de la mușcături. Cum nu voia să aibă urmele dinților ei pe el – din nou – și nici nu voia s-o rănească, se gândi ce putea face.
Greutatea și înălțimea erau de partea lui, decise el, și o duse în dormitor.
— Nici măcar să nu te gândești...
Restul cuvintelor îi ieșiră din gură într-un scrâșnet înfundat, căci el o trânti peste așternuturi, se așeză deasupra ei și îi ținu strâns brațele.
— Calmează-te, îi ceru pe un ton ferm.
— Ei, pe dracu’!
Putea fi la fel de rapidă ca un șarpe și la fel de agilă ca un rechin, așa că Owen se strădui să-și țină toate părțile trupului la depărtare de dinții ei.
— Calmează-te, dracului, și putem să vorbim. Nu te las să te ridici până nu-mi promiți că nu mă lovești nici cu mâinile nici cu picioarele și că nu mă muști – și nici că o să arunci ceva.
Scânteile bătăliei se transformară într-o explozie de plin război.
— Ce drept ai tu? Crezi că poți veni în localul meu să-mi dai ordine, să-mi spui ce și cum să fac? În fața oamenilor mei?
— Nu, nu cred și îmi pare rău. Dar nu prea mi-ai dat de ales.
— Îți dau eu acum de ales. Ieși dracului afară de aici.
— Crezi că tu ești singura care e supărată? Pot să stau așa toată noaptea, sau poți tu să te aduni și să lămurim toată treaba asta între noi ca niște oameni normali.
— Vezi că mă doare.
— Nu, nu te doare.
Bărbia începu să-i tremure.
— Arsura...
— Drace.
Instinctiv slăbi strânsoarea.
Era tot ce-i trebuia ei. Rapidă ca un șarpe, agilă ca un rechin, își înfipse dinții în podul palmei lui.
El înjură șuierând în aer în timp ce se lupta s-o țintuiască din nou pe spate.
— Iisuse, mi-a dat sângele.
— O să-ți mai dea într-un minut.
— Bine. Îl durea mâna ca un dinte stricat, înfuriindu-l. Deci așa vrei. O să te țin jos cât timp îți spun ce-am de spus. Vreau să știu ce se petrece cu tine.
— Ce se petrece cu mine? Tu vii și mă târăști din propriul meu restaurant, mă bruschezi, mă arunci de colo, colo...
— Nu te-am aruncat. Încă. Și mă refeream la ce s-a petrecut cu tine înainte de asta, OK?
Întorcându-și capul, ea își fixă privirea pe perete și nu și-o mai mișcă.
— Nu discut cu tine.
— Exact, și nici nu ai făcut-o, cam de o săptămână încoace. Dacă am greșit eu cu ceva, trebuie să știu. Dacă tu nu mai vrei să fii cu mine ca până acum sau să avansăm cu relația, merit să știu și asta. Merit să am o nenorocită de discuție cu tine, Avery, indiferent care va fi rezultatul.
— Nu are legătură cu tine sau cu noi, sau cu toate astea.
Chiar nu avea? își dădu ea seama. La un anumit nivel, nu, pentru că ea nu îngăduise asta.
Închise ochii. Îi era silă de întreaga situație. Silă de ea însăși.
Îl rănise. O putea vedea suficient de clar, acum că încerca să treacă de propria ei suferință. Iar el nu făcuse nimic să merite asta.
— Ceva nu e în regulă. Trebuie să-mi spui.
— Lasă-mă să mă ridic, Owen. Nu pot vorbi așa.
El se dădu puțin în spate, precaut, dar ea se mișcă doar suficient de mult încât să se poată așeza. Apoi își luă capul în mâini.
— E vorba despre pizzerie? Nu-i trecea prin cap altceva. Dacă ai ceva probleme cu banii, sau...
— Nu. Nu. Merge foarte bine. Se ridică să-și scoată haina și restul accesoriilor pe care le purtase afară. Știi că bunică-mea a făcut depozitul acela pe numele meu după ce a plecat mama. Presupun că unul dintre motive a fost sentimentul de vină, deși ea nu avea absolut nimic pentru care să se simtă vinovată. Cu toate astea, eu eram următoarea în linia de succesiune, așa că...
Ridică din umeri. Asta a însemnat să pot deschide Vesta și înseamnă că pot deschide și localul cel nou. Eu doar o să trebuiască să le fac să meargă.
— E bolnavă bunica ta?
— Nu. De ce... El întreba, își dădu Avery seama, fiindcă ea trăgea de timp și nu-i spunea motivele. Nu este nimeni bolnav. Și nici tu nu ai greșit cu nimic.
— Atunci ce s-a întâmplat?
— A venit mama să mă vadă.
— Mama ta? Când?
— Mă aștepta pe scări în noaptea când m-am întors de la cumpărături cu Clare și Hope. A fost un dezastru. Se întoarse, se așeză lângă el pe pat și-și încrucișă degetele în poală ca să le oprească tremuratul. Nici măcar nu am recunoscut-o. Nu am știut cine e până când nu mi-a vorbit.
— A trecut mult timp.
— Nu știu, poate că i-am blocat chipul în mintea mea. După ce m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că nu se schimbase prea mult. Mi-a spus că voia să mă vadă, că îi pare rău. N-am crezut nici o iotă. A plâns mult. Nu m-a impresionat deloc.
— De ce ar fi trebuit să te impresioneze?
— Era însărcinată când s-au căsătorit. Știam asta – făcusem și eu socoteala. Și vorbisem cu tata despre asta acum mult timp. Se iubeau mult, mi-a spus el, și în ceea ce-l privea probabil că era adevărat. Poate că ea a crezut că-l iubește. Mi-a tot dat argumente cum că era foarte tânără, abia avea nouăsprezece ani, dar și tata avea numai douăzeci și doi. Era și el tânăr, dar a știut să facă față situației.
Owen o mângâie pe coapsă s-o aline.
— Willy B. e un tip extraordinar.
— Da, sigur, da. Își șterse o lacrimă înciudată că nu reușise s-o rețină. Eu am fost un copil dificil, ea avea prea multe de făcut, nu era fericită. Bla, bla și alte mizerii de genul ăsta. Și pe urmă a aruncat bomba cum că a făcut un avort când eu aveam în jur de trei ani.
Acum Owen își puse mâna peste mâna ei.
— E foarte greu să auzi așa ceva.
— Da, dar sunt convinsă că a fost mult mai greu pentru tata să audă asta – chiar după ce se petrecuse fapta. S-a dus, a făcut avort, și-a legat trompele și nu a mai discutat niciodată deciziile acelea cu el. Nu i-a spus că era însărcinată. Cine face așa ceva? întrebă întorcându-și spre el ochii scăldați în lacrimi. Cine tratează pe altcineva în halul ăsta? Știa că tata mai voia copii, dar a anulat această posibilitate fără să-i spună. Și asta e tot un fel de înșelăciune, una oribilă.
El nu spuse nimic, dar se ridică, luă o cutie de șervețele din baie și i-o aduse.
— Mulțumesc. Nu mă ajută la nimic să plâng din cauza asta, dar încă nu pot face față acestei situații.
— Atunci poate că te ajută să plângi.
— Din spusele ei, ceea ce făcuse a ieșit brusc la iveală în timpul unei certe și, ce să vezi, el a fost foarte supărat și furios. Care erau oare șansele să se întâmple așa ceva? A fost de acord să meargă la un consilier, dar se simțea prinsă în capcană și nefericită. Așa că a avut o aventură. Apoi o alta. A recunoscut două, dar au fost mai mult de două, Owen, înainte de a pleca. Până și eu am putut să-mi dau seama de asta. Privindu-l în ochi, îi spuse: Tu știai. Cam toată lumea știa că își face de cap.
El se gândi un moment, privindu-i ochii îndurerați. Nu avea nevoie de niște răspunsuri evazive care să-i aducă o falsă alinare.
— Da, cam toată lumea.
— Mama mea, târfa orașului. A fost mai ușor, pe bune, când a plecat.
De data asta el îi luă mâna și i-o duse la buze.
— Nu e niciodată ușor.
— Poate că nu, dar cel puțin nu mai era sub ochii tatei, sub ochii mei. A rămas cu tipul pentru care ne-a părăsit. Asta a spus, și mi s-a părut că spune adevărul. Steve. Așa îl chema. Am aflat cât de nefericită fusese, cum avusese nevoie de mult mai multe. Cum îl iubise pe tipul ăsta, Steve.
— Poate a făcut-o ca să-și justifice faptele în propriii ei ochi. Tu nu trebuie să accepți motivele astea. Ești liberă să simți ceea ce simți.
— Am simțit niște lucruri foarte urâte. Nu mi-a plăcut asta, dar nu m-am putut abține. Am primit o mulțime de scuze și de complimente pentru aspectul meu fizic și pentru modul în care m-am descurcat în viață. Pe urmă am aflat că acest Steve a murit acum câteva luni.
— Deci e singură, murmură Owen.
— Da, și total falită. Ceea ce a reieșit când m-a întrebat dacă pot să-i împrumut câteva mii de dolari.
El se ridică și se duse la fereastră să contemple stratul tot mai gros de zăpadă. Nu-și putea imagina, pur și simplu nu-și putea închipui un părinte care să-și stoarcă de bani propriul copil. Dar își închipuia perfect ce rană putea provoca asta, în special unei persoane ca Avery.
— Cum ai reacționat?
— Prost, evident. A mai vărsat niște lacrimi, după care s-a pus pe cerșit. Voia să stea la mine. Câteva săptămâni, a spus, apoi m-a implorat să o primesc pentru o noapte. Mi s-a făcut rău, pur și simplu îmi venea să vomit. I-am azvârlit ce aveam în portofel și pe urmă am dat-o afară.
— Ai făcut ceea ce a trebuit să faci, și asta e mai mult decât ar fi făcut mulți în locul tău. Se întoarse spre ea, scrutând-o cu afecțiune. De ce nu mi-ai spus, Avery? De ce m-ai dat la o parte în loc să mă lași să te ajut?
— La început nu am spus nimănui. Pur și simplu n-am fost în stare.
— Eu nu sunt nimeni.
— N-ai cum să înțelegi, Owen. Tu mă poți compătimi, dar eu nu căutam compătimire. Nu cred că aș fi suportat să fiu compătimită. Dar tu nu poți înțelege pentru că tu nu te-ai simțit nedorit nici măcar o dată în viață. Tu ai știut întotdeauna că părinții tăi te iubesc, că ar fi făcut orice să te protejeze. Tu nu știi, nu știi cât de tare îți invidiam familia, chiar și înainte ca ea să plece. Cât de tare aveam nevoie de voi toți și cum mereu erați acolo pentru mine. Tata și familia Montgomery. Voi ați fost tot timpul punctul meu de sprijin.
— Asta nu s-a schimbat.
— Nu s-a schimbat. Dar a trebuit să fac ceva cu viața mea, pentru mine. Indiferent cât de rău stau lucrurile, și uneori stăteau foarte rău în casa noastră, vrei ca mama ta să fie acolo, să te iubească. Și când nu o face te simți... inutilă. Incapabilă să se gândească la un alt termen, Avery ridică mâinile și le lăsă să cadă la loc. Pur și simplu inutilă. Nu conta ce spunea tata, ce spuneau părinții tăi, și Dumnezeu știe că au spus și au făcut tot ce se cuvenea, eu tot simțeam că mama a plecat din cauza mea. Că eram rea, sau că nu meritam nimic, sau că pur și simplu nu eram ce trebuia să fiu.
— Tu nu ai avut nimic de-a face cu asta, Avery.
— Știu asta. Dar uneori știi un lucru și simți altceva. Poate că fuga ei este în parte motivul pentru care am muncit eu atât cât am muncit, obținând tot ce am. Deci, bravo mie. Ezită un moment, după care continuă: Mai este un aspect. De ce nu am fost niciodată în stare să păstrez o relație ca lumea mai mult timp, de ce nu am avut niciodată sentimente destul de profunde încât să rămân cu un om, sau de ce mă aruncam foarte repede și la fel de repede încercam să găsesc o cale de a ieși din relație? Mi-e teamă că sunt așa din cauza ei.
— Aici greșești.
— Te-am îndepărtat. Mai calmă, se uită din nou la el. Ai dreptate în legătură cu asta. Am ajuns într-un punct sensibil, așa că reacția mea instinctivă este să fug în loc să mă apropii mai tare.
— Eu sunt aici.
— Asta pentru că așa ești tu, Owen. Asta e pentru că tu nu renunți. Tu întorci problema pe toate părțile până ce obții un răspuns.
— Care este răspunsul, Avery?
— Se presupune că tu ești cel care-l posedă. Lăsându-și capul pe umărul lui, murmură: Îmi pare rău. Te-am făcut să suferi și te-am lăsat să crezi că ai greșit când tu nu aveai nici o vină. Probabil că era deja ceva în neregulă cu mine, iar faptul că am văzut-o m-a dat și mai tare peste cap. Nu numai în ce te privește – poate că mai ales în ceea ce te privește, dar nu numai. Nici măcar nu i-am spus tatălui meu. Pe urmă m-am hotărât. Măcar atât reușisem să rezolv.
Își puse mâna pe mâinile ei.
— Ce-ai gătit?
— Dumnezeule! Clipi ca să-și îndepărteze lacrimile. Atât de previzibil. Supă. Am luat un borcan mare de supă și l-am dus la tata, unde am găsit-o pe ea.
Mutându-și poziția, își puse buzele pe creștetul ei.
— Și mai prost.
— Nu știu. Pur și simplu parcă a apăsat pe un declanșator. M-am înfuriat la culme că s-a dus acolo, că l-a făcut să simtă ceva ce mă făcuse și pe mine să simt. Părea atât de trist când am intrat eu ca o furtună. Atât de trist, în timp ce ea stătea acolo și plângea. N-am suportat. Aceeași placă, și acum, că am avut ceva timp să mă gândesc, nu cred că mințea. Sau nu în totalitate. Cred că îi pare rău, și probabil îi pare rău pentru că acum e singură și poate privi înapoi. Este singură, îi pare rău și știe că acum nu se mai poate întoarce. El i-a dat cinci mii informând-o că nu trebuie să-i dea înapoi atâta timp cât promite să nu mai ia niciodată legătura cu mine. I-a spus să-i trimită numărul ei când se stabilește undeva și că dacă voi dori s-o contactez eu vreodată o să mi-l dea.
— Așa e Willy B., murmură Owen.
— N-am înțeles de ce i-a dat bani. După ce a plecat ea, tata mi-a spus că a făcut-o pentru că era în doliu. Atât de mare este bunătatea lui. Și pentru că astfel a închis o ușă pe care noi doi trebuia s-o închidem. Asta numai din dragoste pentru mine, pentru că se gândea la mine.
— E cea mai bună persoană de pe fața pământului. Dar nu e singurul care se gândește la tine.
— Știu. Sunt o persoană norocoasă, chiar binecuvântată. Nu ți-am putut spune ție, nici lui Hope sau lui Clare sau altcuiva care contează pentru mine. Pur și simplu nu puteam recunoaște că mama s-a întors după atâta amar de ani numai pentru că e singură și fără nici un sfanț. Indiferent de cât de tare i-ar părea rău pentru ce-a făcut, singurul motiv pentru care s-a întors e faptul că are nevoie de ceva. Gândul ăsta mă face să mă simt total inutilă. Am vrut să nu mai las pe nimeni să se apropie de mine până nu mă simțeam iarăși eu însămi.
El așteptă un moment, după care rosti:
— Am și eu de spus câteva lucruri.
— Bine.
— Ea este cea inutilă și așa va fi întotdeauna pentru că ți-a întors spatele, pentru că a plecat lăsând în urmă toate responsabilitățile și, mai mult, tot potențialul tău. Nu va avea niciodată un copil care să o iubească necondiționat, fără rezerve și cu bucurie. Așa cum îl iubești pe tatăl tău. Ea este cea inutilă, Avery, nu tu.
— Da, dar...
— Nu am terminat. Tatăl tău este inutil?
— Dumnezeule, nu. El înseamnă mai mult decât ar putea însemna cei mai mulți oameni.
— L-a părăsit și pe el. A plecat și l-a lăsat fără să-i spună un cuvânt. A ales un alt bărbat în locul lui. Nici măcar nu i-a arătat atâta respect încât să-i spună adevărul, să se despartă de el în mod onest, prin divorț, dar asta nu l-a transformat într-un om inutil nici ca bărbat, nici ca tată, nici ca prieten. Ea s-a întors pentru că avea nevoie de ceva și i-a luat banii.
— Ea e de vină, nu el.
— Așa este. Ea e de vină. Nu el. Nu tu.
Ceva se mișcă înăuntrul ei, ceva ce până atunci o făcuse să stea cu inima strânsă și dureroasă.
— Îmi face bine să aud asta.
— Tot n-am terminat. Indiferent dacă ești fericită sau tristă, furioasă sau bucuroasă, tu ești tu. Dacă te gândești că eu voi fi aproape de tine – sau decizi că trebuie să fiu aproape de tine – numai când totul este bine și frumos, te înșeli și ești o proastă. Niciodată relația dintre noi nu a fost una de suprafață, și indiferent ce s-a schimbat, asta nu se poate schimba. Ăsta e adevărul.
Rușinea o invadă, acum că sentimentul de nefericire începuse să se diminueze.
— Am făcut o prostie.
— Da, așa ai făcut. Dar de data asta voi fi îngăduitor.
Ușurată, reuși să zâmbească.
— Îți rămân datoare cu niște îngăduință pentru când vei face tu o prostie.
— O să-ți aduc aminte când va veni momentul. În plus, eu personal nu văd ce rost are să te raportezi la relațiile anterioare, cum și de ce au funcționat sau nu. Acum e vorba despre mine și despre tine. Dacă hotărăști că nu merge, atunci ai face bine să nu cauți un motiv în exterior. Îmi spui în față. Nu sunt un fraier de care te poți dispensa în felul ăsta.
— Nu m-am gândit niciodată...
— Ai încercat să te dispensezi de mine.
Scuze. Încercări de explicații îi tremurară pe buze. Foarte slabe, își dădu ea seama. Slabe și greșite.
— Nu știu dacă am încercat pentru că am crezut că pot, sau pentru că am știut că nu pot. Pur și simplu nu am un răspuns la întrebarea asta. Oricum ar fi, a fost o greșeală fiindcă, da, așa e, aici e vorba despre mine și despre tine. Punându-și mâna pe obrazul lui, declară: Îți pot face o promisiune solemnă aici și acum. O să-ți spun în față când o să termin cu tine.
Ceea ce provocă apariția unui zâmbet.
— Așijderea.
Când se apropie de el, o luă în brațe și și-o așeză pe genunchi, strângând-o la piept.
— Îmi pare bine că te-ai purtat ca o brută și m-ai târât aici, sus. Mi-a fost dor să vorbesc cu tine, să fiu cu tine.
— A trebuit să fiu o brută fiindcă tu erai o tută.
— Să continui să mă faci în toate felurile nu înseamnă să fii îngăduitor. Pe deasupra, l-ai pus pe Beckett să rezolve comenzile.
— Acum are trei copii. Îi vor prinde bine bacșișurile.
Ea râse, se întinse spre mâna lui și-i dădu drumul când el scoase un icnet de durere.
— O, Doamne. Îi ridică din nou mâna cu grijă. Aproape că ți-am venit de hac.
— Mie-mi spui?
— E vina ta că te-ai lăsat păcălit de vechiul truc cu „Au, mă doare“.
— Nu se va mai întâmpla.
— Lasă-mă să-ți curăț rana.
— Mai târziu. O trase din nou în poziția inițială și pur și simplu rămase așa cu ea pentru câteva clipe. Nu cumva ți-a mai rămas ceva din supa aia?
— Am niște supă-cremă de roșii afumate în congelator. Pot s-o încălzesc.
— Sună bine. Mai târziu. Îi dădu capul pe spate și-i căută buzele. Cu siguranță mai târziu.
Într-o dispoziție foarte romantică, îi acoperi fața de sărutări în timp ce ea îi descheia nasturii cămășii.
Mirosea a rumeguș, până și pe piept.
— Și de asta mi-a fost dor, murmură ea. Mi-a fost dor să te ating.
Trecuseră doar câteva zile, dar distanța se mărise atât de tare, ruptura fusese atât de adâncă, încât avea senzația că trecuseră săptămâni întregi. Și iată-l aici, mirosind a rumeguș, cu pieptul lui cald și puternic sub tricoul aspru și cu palmele lui muncite și pline de încredere și ușoare în timp ce-i ridicau puloverul peste cap și-l dădeau la o parte.
Punctul ei de sprijin, gândi Avery. Constant și de neclintit.
Dorința era dureroasă pentru Owen. Nu numai fizic, ci și în adâncul inimii, din cauza suferinței pe care o îndurase ea. Pentru faptul că se simțise obligată să o îndure singură.
Ea spunea că el nu putea înțelege, dar se înșela. Owen nu fusese niciodată de părere că trebuie să treci printr-o suferință ca s-o poți înțelege.
Crezuse că o cunoaște, dar se înșelase. Modul în care își punea Avery la îndoială valoarea, curajul și capacitatea de a iubi era nou pentru el și adăuga ființei ei nuanțe complexe și puncte vulnerabile.
Încercă să șteargă toate acele dureri oferindu-i atingeri blânde, mângâieri tandre, bucurându-se de curbele feminine ale trupului ei, de bătăile pulsului, de suspinele din glas, de respirația caldă pe pielea lui.
Când îi prinse fața în palme, când îi văzu zâmbetul înainte ca buzele să li se întâlnească din nou, gândi: „Aceasta. Aceasta e Avery. În totalitatea ei.“
Avery își purtă mâinile de-a lungul spatelui lui, pe șolduri și după aceea înapoi, ca și cum l-ar fi măsurat. Dorindu-și doar să dăruiască în continuare, își modifică poziția și se încolăci în jurul lui, smulgându-i o înjurătură când umărul ei îi apăsă pe mâna dureroasă.
— Aoleu!
Ea izbucni în râs și totul dispăru ca prin minune. Toată vina și scuzele și mâhnirea.
„Eu și tu“, își zise. „Este vorba numai de tine și de mine.“ Așa că se încolăci și mai tare și-și înfipse dinții în umărul lui.
— Acum mi-e poftă de tine. Îl lăsă pe spate și de deasupra lui, îl mușcă din nou.
— Vrei să joci dur?
— Tu ai început. M-ai adus pe sus până aici, m-ai trântit pe pat. Hai să vedem cum îți place ție.
Având grijă să-i ferească mâinile, îi apucă încheieturile și se poziționă și mai bine deasupra lui.
— Îmi place foarte tare.
— Pentru că acum ești gol.
— S-ar putea ca ăsta să fie un argument. Avery își coborî capul, se opri la un fir de păr de buzele lui, se trase înapoi, după care se aplecă din nou. Ți-o cam cauți cu lumânarea, murmură el.
— O, cred că pot să-ți țin piept.
Se aplecă din nou deasupra lui și apoi se lăsă în jos trecându-și limba peste pieptul musculos.
Bine, gândi el în timp ce sângele îi fierbea în vene, îi putea ține piept.
Îi posedă corpul tachinându-l, incitându-l, seducându-l, excitându-l. Rapid și tare un moment, încet și tandru următorul, făcându-l să-și piardă echilibrul, ritmul, și să se abandoneze complet.
— Owen, Owen, Owen.
Îi șopti numele iar și iar în timp ce se ridica deasupra lui, beată de putere și de dorință.
Îl acceptă înăuntrul ei adânc, adânc, se agăță din toate puterile cu mâinile de umerii lui în timp ce senzațiile simultane de victorie și de capitulare se răspândeau în tot sistemul ei nervos. El îi luă sânii și-și apăsă mâna peste inima ei ce galopa nebunește.
Avery se lăsă din nou în jos, de data asta lăsându-și buzele să soarbă un sărut prelung și tremurător. Apoi se ridică iarăși, azvârlindu-și capul pe spate, lăsând tot ce însemnau ei doi să o umple, să o inunde.
Și continuă astfel până la epuizare.
Mai târziu îi doftorici mâna și îi sărută rana. Purtând halatul cu pătrățele albastre, îi încălzi supa în timp ce el turna pentru amândoi câte un pahar de vin.
Sub imperiul unui capriciu, aprinse niște lumânări decorative. Nu era chiar o cină la miezul nopții, gândi ea uitându-se la ceas. Dar era destul de aproape.
— Ninge foarte tare acum. Ar trebui să rămâi.
— Da, ar trebui.
Mulțumită, turnă supa în bolurile albe de ceramică în timp ce zăpada cădea peste tot restul lumii.