Owen se gândi îndelung la unghiul de abordare și la momentul cel mai bun, punându-și mari speranțe în spiritul Sărbătorilor.
La ora cinci după-masa în Ajunul Crăciunului, bătu la ușa lui Avery.
Își vopsise părul – din nou, constată el, de data aceasta într-o nuanță ce amintea de roșul asociat în mod tradițional Crăciunului. Purta niște pantaloni negri mulați care-i scoteau în evidență silueta și un pulover la fel de albastru ca ochii ei. Avea picioarele goale, permițându-i să observe că asortase perfect roșul din păr cu lacul de unghii de un verde sărbătoresc.
Oare de ce asta i se părea sexy?
— Crăciun fericit.
— Nu încă.
— Bine. Ajun de Crăciun fericit, reformulă el adăugând și un zâmbet ușor. Ai un minut?
— Nu mai mult de un minut. O să trec pe la Clare, după aia plec spre tata. Voi rămâne acolo în seara asta ca să…
— Să-i poți face micul dejun de Crăciun și pe urmă să stai cu el înainte să vă duceți amândoi la mama. Atingându-și tâmpla cu degetele, o asigură: Tot programul de sărbători, al tuturor, se află aici. Hope este la Philadelphia, își petrece Ajunul cu familia ei și se întoarce mâine după-masă. Ry o să treacă pe la Clare, și pe urmă ne-am gândit amândoi să petrecem noaptea la mama.
— Ca să primiți micul dejun de Crăciun și cina.
— E un mare punct de atracție.
— Dacă te duci la Clare, de ce ești aici? Ne vedem acolo în jumătate de oră.
— Voiam câteva momente între patru ochi. Pot intra, sau ești încă supărată pe mine?
— Nu sunt supărată pe tine. Am trecut peste asta.
Făcu un pas înapoi ca să-l lase să intre.
— Ai început să despachetezi, comentă el.
Din câte-și dădea el seama, Avery redusese numărul de cutii și recipiente la jumătate.
— Am continuat să despachetez, îl corectă ea. Am fost supărată. De obicei gătesc atunci când sunt furioasă sau supărată, însă tata are un congelator plin de lasagna, manicotti, diverse supe. Așa că a trebuit să mă opresc și să-mi cheltuiesc energia despachetând. Sunt aproape gata.
— Ai fost foarte eficientă.
— Da, nu-mi place să irosesc o stare de supărare serioasă.
— Îmi pare rău.
Cu un gest, îi sugeră că momentul de criză trecuse.
— Trebuie să-mi termin pregătirile.
Când porni spre dormitor, el o urmă.
Nici nu clipi – nu avea rost să o enerveze din nou –, dar cu siguranță ei îi fusese foarte greu să se hotărască asupra puloverului și a pantalonilor. Alte posibile alegeri, toate respinse, erau împrăștiate pe pat. El admirase întotdeauna patul vechi de alamă, decorațiunile spiralate, farmecul desuet pe care-l inspira. Dar acum era greu de apreciat de sub grămezile de haine și perne, plus gentuța de călătorie.
Trase sertarul de sus al comodei – unde Owen se gândi că majoritatea oamenilor își țineau lenjeria intimă, dar văzu clar că ea avea numai cercei.
— Iisuse, Avery. Câte urechi ai?
— Nu port inele, ceas, brățări – de obicei. Nu se împacă bine cu aluatul de pizza și cu sosurile. Așa că trebuie să compensez cumva.
După ce își studie un timp colecția, încercă o pereche de cercei rotunzi de argint cu niște cercuri mai mici agățate de cele mari.
— Ce crezi?
— Ah… drăguți.
— Hmm.
Îi scoase și-i schimbă cu o pereche de cercei cu pietre albastre și mărgele de argint.
— Am venit pe la tine să…
Ochii ei îi biciuiră privirea în oglindă.
— Mai întâi am eu de spus ceva.
— Bine. Tu prima.
Se mută lângă pat, mai adăugă câteva lucruri în geanta de călătorie și îi trase fermoarul.
— S-ar putea să fi exagerat puțin zilele trecute. Puțin. Pentru că era vorba despre tine, cred, și pentru că mă aștept să ai încredere în mine.
— Avery...
— Nu am terminat. Mișcându-se rapid, traversă camera până la baie și se întoarse cu o trusă de dimensiuni considerabile. Când o puse pe pat, el văzu prin partea transparentă din față că era plină cu farduri și cu tot felul de instrumente necunoscute lui. Cum de avea timp să folosească toate fardurile alea? Când le folosea? El îi văzuse fața fără machiaj și i se păruse foarte frumoasă. M-aș fi așteptat ca tu să te gândești mai întâi la aspectele practice, continuă ea. Probabil că îmi doream să ai în vedere dorințele mele. Tot nu am terminat, îl repezi când el deschise gura să spună ceva. Rulă trusa, o închise și o vârî în gentuța de călătorie. În cele din urmă, după ce am gătit suficient pentru a hrăni întregul Boonsboro în caz că se va confrunta cu o foamete neașteptată și am tot despachetat lucruri pe care nici măcar nu sunt sigură că le voi mai folosi, mi-am dat seama că, deși aș fi foarte supărată dacă familia ta mi-ar refuza propunerea deoarece nu crede că m-aș putea descurca, pe de altă parte nici nu aș vrea s-o aprobe numai pentru că este vorba de mine și pentru că suntem prieteni de atâta vreme. Vreau să fiu respectată, dar nu vreau să fiu menajată. Poate că pentru tine e o conduită dură, Owen, dar e conduita mea. Nu am de gând să o schimb.
— Mi se pare corect, și e foarte probabil să mă abat eu de la conduita asta pe alocuri. Așa cum vei face și tu.
— Ai dreptate, dar trebuie să încercăm să o urmăm cât mai mult posibil.
Se duse la debara și scoase o pereche de cizme. Cizme negre, lungi, observă el, cu tocuri înalte și subțiri.
Nu o văzuse niciodată purtându-le. Și nici altceva care să semene cât de cât cu ele. Se așeză pe canapeaua mică de la picioarele patului ei. I se uscă gura când ea și le puse și trase fermoarul până sus.
— Ăăăă. Deci. Voiam să-ți spun… Se întrerupse când ea se ridică. Uau!
— Te referi la cizme, nu? Gânditoare, privi în jos la ele. Hope m-a convins să le cumpăr.
— O iubesc pe Hope, spuse el în timp ce ea deschidea șifonierul și se privea de sus până jos în oglinda de pe spatele ușii. Nu te-am văzut niciodată purtând ceva de genul ăsta.
— Este Ajunul Crăciunului. Azi nu sunt la muncă.
— Mi se pare că faci o muncă minunată doar prin felul cum arăți.
Ea râse, aruncându-i o privire strălucitoare.
— Reacția ta a fost notată și apreciată. Rareori am șansa să port tocuri. Hope mă ajută să-mi umplu golurile din garderobă, că altfel... Dar ar trebui să o luăm din loc. De vreme ce ești aici, poți să mă ajuți să duc cadourile jos, ca să nu trebuiască să tot urc și să cobor scara cu cizmele astea.
— Sigur, dar tot am nevoie de minutul ăla.
— Ah, așa e, scuze. M-am gândit că era despre chestia aia și că ne-am ocupat de ea.
— Nu de toată chestia.
Scoase o cutie împachetată în hârtie strălucitoare din buzunarul de la haină.
— În familia noastră există tradiția de a oferi un cadou în seara de Ajun.
— Îmi amintesc.
— Deci acesta e al tău.
— Este un cadou de genul „aș face bine să mă împac cu ea, sau n-o să se culce cu mine săptămâna viitoare“?
— Nu, pe acela l-am păstrat pentru mâine.
Ea râse din nou, făcându-l și pe el să zâmbească la auzul cascadelor vesele de hohote.
— De-abia aștept să-l văd. Luă cutia și o scutură. Nu se întâmplă nimic. L-ai învelit în ceva.
— Ești genul care scutură cadourile. Toată lumea știe asta.
— Îmi place să ghicesc întâi, mi se pare că ajută la creșterea suspansului. Ar putea fi cercei, speculă ea. Chiar dacă ai fost atât de îngrozit de sertarul meu cu cercei, dă-mi voie să-ți spun, dacă așa e, că niciodată nu poți avea de ajuns...
Rupse hârtia și o aruncă împreună cu panglica pe comodă.
Deschise cutia, scoase învelișul de vată pe care-l folosise el pentru a o căptuși. Și văzu două chei.
— Pentru clădirea de vizavi. Ambele părți. Avery își ridică privirea și se uită la el fără să zică nimic. M-am uitat pe planul tău de afaceri după ce i l-ai trimis mamei. Și pe meniu și pe restul. E foarte solid. E bun. Ești bună. Răsuflă când ea se așeză din nou pe canapea holbându-se la cheile din cutie. Situația a fost în felul următor, explică el. Ryder te-a susținut din prima. Scufița Roșie Automată. Știi că așa îți spune uneori. Ea dădu din cap fără să vorbească. Beckett a trecut de partea ta după ce s-a dus și a văzut din nou clădirile. Dacă mă întrebi pe mine, a acceptat în parte pentru că acum vrea să proiecteze totul, să se implice în altceva. Pe de altă parte, are încredere în tine. Și mama? Tu plănuiești să faci exact ce vrea ea în spațiul acela, mai mult decât credea că poate obține de la el. Nu are nici o îndoială. În ceea ce mă privește…
— Dacă tu ai spune nu, ar fi nu.
El se încruntă și-și băgă mâinile adânc în buzunare.
— Stai puțin. Stai. Nu așa merg treburile la noi.
— Owen. Cu fruntea plecată, Avery continuă să întoarcă cheile de pe-o parte pe alta în cutie. Ei te ascultă. Poate că nu ai tot timpul senzația asta sau nu ți se pare că așa este. Dar într-o chestie de genul acesta? În afaceri? Ei știu foarte bine că tu ești expertul și respectă lucrul ăsta. La fel cum voi toți îl respectați pe Beckett când vine vorba de design și pe Ryder când vine vorba de meșterit, de angajat și de concediat oameni. Nu ai idee cât de mult ți-am admirat și invidiat familia de-a lungul anilor. Iar tu nu ai spus nu.
— Nu era vorba dacă am sau nu încredere în forțele tale, în nici un caz. Ai avut dreptate că ar fi trebuit să-ți cer să văd proiectele și planurile. Dar eu nu mă gândeam la tine în felul acesta. Nu te priveam în felul acesta. Nu sunt obișnuit să mă gândesc la tine și să te privesc pe tine, pe noi în felul acesta, așa cum o fac acum. Și nici măcar nu am început pe bune. Holbându-se în continuare la chei, Avery nu spuse nimic. Muncești atât de mult!
— Am nevoie să o fac. Ea își strânse buzele o secundă. Nu am de gând să vorbesc despre asta, despre toată chestia cu psihicul, despre problemele mele, nu vreau acum. Bine?
— Bine. Mamă, Doamne! Când ea își ridică ochii în lacrimi spre el, erau minunați, sfâșietori, de un albastru care-ți tăia respirația. Trebuie s-o faci?
— Nu o să plâng. La dracu’, nu am de gând să-mi stric machiajul. Mi-a luat o mie de ani să-l fac.
— Arăți minunat, zise el așezându-se pe canapea. Arăți absolut superb.
— N-o să plâng. Am nevoie doar de un minut să-mi revin. Scăpă totuși o lacrimă care i se prelinse pe obraz, însă o șterse în grabă. Nici nu știam cât de mult îmi doream asta, nu înainte de a deschide cutia asta. Poate că mi-am reprimat gândul ca să nu fiu devastată dacă mă refuzați. Luptându-se în continuare cu lacrimile, mai respiră o dată, încet. Prefer să fiu pesimistă decât dezamăgită, așa că nu am mărturisit nimănui cât de mult îmi doream asta, nici măcar lui Clare. Nici măcar tatei. Mi-am spus mie însămi că este vorba doar de afaceri, de o propunere. Dar pentru mine înseamnă mult mai mult. Nu pot să-ți explic acum. Nu pot să-mi stric machiajul și, oricum, într-un minut o să fiu foarte fericită.
O luă de mână în timp ce prin minte i se perindau diverse modalități de a o face să transforme lacrimile în zâmbete fericite.
— Cum o să-i pui numele?
— MacT’s, Restaurant și Cramă.
— Îmi place.
— Și mie.
— Și ce-ți spune faimoasa Intuiție McTavish despre acest local?
— Că o să dau lovitura. O să fie ceva extraordinar. O, Doamne! Râzând acum, își aruncă brațele în jurul gâtului lui și pe urmă se împinse în sus ca să-l cuprindă și cu picioarele în cizmele acelea subțiri și sexy. Stai numai să vezi. Trebuie să mă opresc jos, să iau o sticlă de șampanie. Două sticle. El se ridică și ea-i sări în brațe. Mulțumesc.
— E vorba de afaceri.
— Mulțumirile se impun și în afaceri.
— Ai dreptate.
— Și asta e o chestie personală. Își apăsă buzele pe buzele lui, își strecură degetele în părul lui și se lipi de el. Mulțumesc atât de mult!
— Sper că n-o să le mulțumești și fraților mei în felul ăsta.
— Nu chiar în felul ăsta. Ea râse și-l îmbrățișă din nou. Nici unul dintre ei nu a fost primul meu prieten. Se desprinse din îmbrățișare și-și luă gentuța de călătorie. Acum o să întârziem. Ție nu-ți place să întârzii.
— În seara asta fac o excepție.
— Mai poți face una? Să nu faci fața aia a ta când ajungem în zona unde am împachetat cadourile. Știu că este o dezordine cumplită.
— Nici n-o să mă uit. Îi luă bagajul în timp ce ea-și punea paltonul, fularul și mănușile. Cu bărbăție, se abținu să reacționeze când ea îl conduse în camera plină de cadouri, punguțe, ambalaje, panglici încurcate. Toate astea?
— Unele sunt pentru seara asta, unele de dus la tata, unele de dus la mama ta. Îmi place Crăciunul.
— Se vede. Îi dădu înapoi geanta, căci era cea mai ușoară din tot calabalâcul. Du-te înainte, ia șampania, iar eu o să încep să încarc astea în mașină.
— Mulțumesc.
Măcar pusese cadourile în cutii de carton deschise, gândi el în timp ce le ridica pe primele. Și pentru că ea ieșise din cameră, își îngădui să-și dea ochii peste cap.
— Am auzit privirea aia! strigă ea, și râsul ei răsună pe scări în jos.
Din momentul în care intrase în locuința lui Clare cu daruri pentru copii și căței, cu sticle de șampanie și una dintre tăvile cu lasagna pe care le făcuse în timpul perioadei de nebunie, și până când se strecură în patul ei din copilărie, lui Avery i se păru că Ajunul Crăciunului fusese absolut perfect.
De când prietena ei se întorsese la Boonsboro, tânără văduvă cu doi copii mici și încă unul pe drum, Avery petrecuse întotdeauna câteva ore înainte de Crăciun cu Clare și băieții ei.
Dar anul ăsta casa fusese plină până la refuz cu membrii familiei Montgomery.
Anul ăsta îl privise pe micul Murphy cățărându-se pe piciorul lui Beckett, agățându-se ca o maimuță, în timp ce Beckett discuta netulburat despre fotbal cu tatăl lui Clare. Și pe Owen ajutându-l cu răbdare pe Harry să construiască un vas de război foarte complex din vreo jumătate de milion de piese de Lego. Pe Ryder provocându-l pe Liam la un turneu pe PlayStation, în timp ce Dumbass și cei doi cățeluși umblau de colo până colo, se hârjoneau și cerșeau necontenit mâncare.
Îi plăcuse să le asculte pe Justine și pe mama lui Clare vorbind despre planurile de nuntă. Și prinsese sclipirea din ochii tatălui ei când se uita la Justine – oare cum de-i scăpase înainte? Simțise o mare căldură în suflet, o mare bucurie, când îi auzise râsul gros, din rărunchi, în clipa în care Murphy îl părăsise pe Beckett ca să se cațere pe piciorul ca un trunchi de copac al lui Willy B.
Încă mai exista magie în lumea asta, gândise ea, căci o văzuse în privirea celor trei băieți.
Percepuse și un alt fel de magie, hotărî acum, în timp ce stătea în pat privind soarele ce colora ușor cerul deasupra ferestrei, când Owen o condusese până la mașină. Când o sărutase în aerul înghețat, în luminile pâlpâitoare și mirosul persistent de brad.
O noapte minunată. Închise ochii ca să o mai păstreze încă un moment. Și o aștepta o zi minunată.
Se strecură din pat încet, fără zgomot, își trase niște șosete groase în picioare și-și prinse părul la spate. În lumina scăzută își scoase poșeta din geanta de călătorie și ieși tiptil din cameră.
Coborî în vârful picioarelor – atentă la a patra treaptă ce scârțâia în mijloc – și se duse în sufrageria cu canapeaua sa mare și lăsată, cu pomul de Crăciun uriaș cu ornamente strălucitoare și cu micul șemineu unde atârnau două șosete.
A ei era plină.
— Cum Dumnezeu face asta? murmură ea.
Șoseta fusese goală seara trecută. Se duseseră la culcare în același timp, iar ea citise o oră întreagă ca să se liniștească după seara pe care o petrecuse.
Îl auzise sforăind în camera de alături.
Reușea să facă asta în fiecare an. Indiferent când se ducea ea la culcare sau cât de devreme se trezea. El umplea șoseta aceea așa cum o umpluse în fiecare an.
Clătinând din cap, îi umplu și ea șoseta cu micile prostioare pe care i le dăruia de obicei, bomboana lui preferată, un bon de cadouri de la librăria lui Clare și biletul la loteria anuală, căci nu se știa niciodată.
Se dădu înapoi, zâmbind, și-și strânse brațele în jurul trupului.
Erau doar două șosete, gândi ea, dar erau pline, erau aproape una de alta și contau cu adevărat.
Intră în bucătăria nu cu mult mai mare decât cea din propriul ei apartament.
Acolo învățase să gătească, își aminti, pe vechea mașină de gătit cu gaz. La început de nevoie. Willy B. putea face multe lucruri, și le făcea bine. Gătitul însă nu era unul dintre ele. Încercase, își aminti ea. Se străduise din răsputeri. Când mama ei plecase, el făcuse toate eforturile să umple acel gol, să-i ofere fiicei sale liniște, echilibru, fericire, certitudinea că era iubită.
În privința asta reușise, dar în bucătărie? Tigăi arse, pui nefăcut, fripturi uscate, legume lipite – sau legume gătite până se transformau în terci.
Ea învățase. Și ceea ce începuse prin a fi o necesitate se transformase într-un fel de dragoste. Și poate și puțin o modalitate de compensare, gândi ea acum, deschizând ușa frigiderului să scoată ouă, lapte, unt.
El făcuse atâtea pentru ea, însemnase atâtea pentru ea. Să gătească o masă însemna că putea și ea să-i dea ceva înapoi. Dumnezeu știa că-i lăudase până la ceruri eforturile pe care le făcuse la început.
Voia să-i gătească micul dejun de Crăciun așa cum făcea de la vârsta de doisprezece ani.
Când tocmai terminase de făcut cafeaua, de scurs baconul pe hârtie absorbantă, de aranjat măsuța rotundă din sufragerie, îi auzi pașii și răsunătorul „Ho, ho, ho!“
În fiecare an, își zise ea zâmbind. Puteai conta pe el așa cum puteai conta pe soare că va răsări.
— Crăciun fericit, fetița mea mică și frumoasă.
— Crăciun fericit, tatăl meu mare și frumos.
Se ridică pe vârfuri să-l sărute și se pierdu în îmbrățișarea lui de urs.
Nimeni, gândi ea, exagerând puțin, nimeni nu oferea îmbrățișări așa de minunate ca Willy B. McTavish.
El o sărută pe creștet.
— Văd că a venit Moșu’ și a umplut șosetele.
— Am văzut și eu. E un mare hoț. Ia niște cafea. Avem suc de portocale, fructe de pădure proaspete, bacon, și se încălzește și plita pentru clătite.
— Nimeni nu gătește precum fetița mea.
— Nimeni nu mănâncă precum tăticul meu.
El își trase o palmă peste burdihan.
— Da, e mult spațiu de umplut.
— Așa e, Willy B. Dar, știi, când un bărbat are o prietenă, trebuie să aibă grijă de siluetă.
Urechile i se făcură rozalii.
— Ei, na, și tu acuma, Avery.
Cu multă dragoste, ea îi sfredeli jucăuș abdomenul cu degetele, după care își reluă un aer serios.
— Mă bucur pentru tine, tati. Pentru amândoi, că vă aveți unul pe celălalt. Știi că și Tommy s-ar bucura că Justine te are pe tine și tu o ai pe ea.
— Suntem doar…
— Nu contează. Ceea ce contează este că vă aveți unul pe celălalt. Bea-ți cafeaua.
— Da, doamnă. Sorbi o înghițitură. Nu e niciodată așa de bună când o fac eu.
— Ai un handicap major când vine vorba de bucătărie, tată. E un blestem.
— Chiar că mi-a fost dor de tine. Îmi place să te văd aici, fetiță. Întotdeauna ai fost o bucătăreasă înnăscută. Și acum o să ai două restaurante.
— Și o cârciumă.
— Ești o întreagă dinastie.
Râse în timp ce turna atentă cu polonicul aluat pe plita fierbinte.
— Una mică, dar sunt foarte bucuroasă. Acum însă am nevoie de puțin timp ca să termin cu planurile.
— Și Justine e foarte încântată că tu ești cea care se va muta acolo. Ține mult la tine.
— La fel cum țin și eu la ea, la ei toți. Nu-i așa că a fost minunat la Clare aseară? Fericită ca o dimineață de Crăciun, întoarse clătitele. Să văd pe toată lumea acolo, să văd cum se poartă copiii cu Beckett, cu ei toți. Tot zgomotul acela și toată drăgălășenia și… sentimentul de familie. Se uită la tatăl ei și zâmbetul îi deveni melancolic. Îți doreai o familie mare.
— Chiar aici, în bucătărie, am cea mai bună familie pe care și-ar putea-o dori un bărbat.
— Și eu. Dar voiam să spun că știu că îți doreai mulți copii și că ai fi fost un tată minunat pentru o familie mare – exact așa cum ai fost minunat avându-mă doar pe mine.
— Dar tu ce vrei, fetițo?
— Păi, se pare că vreau două restaurante.
Willy B. își drese glasul.
— Și pe Owen.
Ea răsturnă clătitele pe un platou și se uită peste umăr. După cum bănuise, uriașul ei se înroșise.
— Se pare că îl vreau și pe el. Ești de acord?
— E un băiat bun – un bărbat bun. Întotdeauna ți-a plăcut de el.
— Tată, aveam cinci ani. Nu știam ce înseamnă să-mi placă de cineva.
— N-aș fi atât de sigur. Doar că… să-mi spui dacă nu se poartă cu tine cum se cuvine.
— Și o să-l zdrobești ca pe un vierme.
Făcând o mutră înspăimântătoare, Willy B. își flexă bicepșii impresionanți.
— Dacă va trebui.
— O să țin minte. Se întoarse cu platoul de clătite fierbinți. Hai să mâncăm ca să putem merge să ne-aruncăm pe cadouri.
În mintea lui Avery, Crăciunul nu ar fi fost posibil fără o mulțime de oameni în bucătărie. Întotdeauna îi fusese recunoscătoare lui Justine că le punea la dispoziție ei și tatălui ei casa și bucătăria mare din interior. Iar anul acesta, punându-i la socoteală în plus și pe Clare și pe copii, pe părinții lui Clare și pe Hope, o mulțime de oameni roiau peste tot.
Și copiii, își zise ea. Băieții lui Clare, cele două nepoate ale lui Carolee. Punându-i la pachet și pe cei doi câini ai lui Justine, pe D. A. al lui Ryder și pe cei doi cățeluși, obțineai ceea ce pentru Avery era întruchiparea unui Crăciun perfect.
Îi plăcea foarte mult să petreacă acele ore singură cu tatăl ei, dar asta – zgomotul, copiii agitați, cățeii încântați, mirosul fripturii din cuptor, sosurile care sfârâiau pe foc, plăcintele care se răceau – toate atingeau o coardă sensibilă din sufletul ei.
Voia asta, întotdeauna își dorise asta, pentru ea însăși. Pentru ea.
Se opri din pregătitul mujdeiului de usturoi suficient cât să ia paharul de vin pe care i-l oferea Owen.
— Pari fericită.
— Dacă nu ești fericit de Crăciun, atunci când?
Curios, se uită în bolul de lângă ea.
— Miroase bine.
— În plus, va avea și un gust foarte bun când se va afla în pălăriile ciupercilor, la cuptor.
— Ciuperci umplute, ha? Poate poți să mai faci niște de-astea și pentru săptămâna viitoare.
Ea mai sorbi o înghițitură de vin, puse paharul jos și reluă pisatul usturoiului.
— Aș putea.
— Dar niște chifteluțe mici din alea din care faci uneori?
— Chifteluțe de cocktail.
— Da, alea.
— E posibil.
— Am bătut-o pe mama la cap pentru friptură, deși aș tăia-o felii pentru sendvișuri, poate să luăm și niște platouri cu brânzeturi și legume ca lumea. Și…
— Nu lua platouri. Doar ce vrei să pui pe ele. O să-ți arăt eu cum să le aranjezi.
Sperase că ea va spune asta.
— Bine. Dacă-mi faci o listă cu ce-ți trebuie pentru celelalte chestii, iau eu totul.
D.A. apăru de nicăieri și se sui delicat pe piciorul ei ca să-i atragă atenția. Avery se uită la patruped la fel de solemn cum o privea și el.
— Nu vrei să faci asta, îl asigură.
Auzi un râs puternic – al lui Harry? – răsunând din sufrageria de la parter.
— Sunt numărul unu! Numărul unu, fraierilor!
— Wii. Owen clătină din cap, prefăcându-se mâhnit. Ne face să dăm tot ce e mai bun sau mai rău din noi.
— Ce joacă?
— Atunci când am trecut eu pe-acolo, boxau.
— Pot să mă lupt și eu cu copilul. Pot să-l înving. Se uită înspre locul unde Clare aranja într-o tavă felii de cartofi ca să-i bage la cuptor. O să-ți pun întâiul născut la podea. O să fie knockout. Nu-i voi arăta nici un fel de milă.
— Vezi că e foarte șiret, și s-a și antrenat mult.
Avery își flexă bicepșii la fel de mândră ca și tatăl ei de dimineață.
— Mici, dar puternici.
— Lovește sub centură, mârâi Ryder intrând în bucătărie. Să știi că fiu-tău o să se facă boxer, dar unul care lovește sub centură, îi spuse lui Clare.
— Te-a bătut?
— În trei runde, dar trișează.
Ryder deschise frigiderul să-și ia o bere și se încruntă.
— Ce-i chestia asta incredibil de aspectuoasă?
— Trufe.
Hope se întinse de după el și scoase o salată de crudități.
— Ce fel? Mi se pare foarte mare.
— E un desert, un tort cu două feluri de trufe de ciocolată. Poftim, poți să duci asta jos.
Se uită la ea la fel de neîncrezător cum se uitase și la trufe.
— Copiii nu vor morcovi și țelină și rahaturi dintr-astea. Vor chipsuri – iar godacului mezin îi place salsa. Cu cât mai iute cu-atât mai bine.
— O să mănânce morcovi și țelină și rahaturi dintr-astea, îl informă Clare. Iar Murphy nu va primi salsa iute și taco înainte de cină.
— Și nici tu. Justine nici nu se uită la el în timp ce-și verifica friptura din cuptor. Owen, ia mănușile astea și scoate tava. E grea. Clare, cuptorul e la dispoziția ta.
— Cât de curând crezi c-o să mâncăm niște mâncare adevărată? vru Ryder să știe.
— Cam peste o oră jumate.
— Suntem bărbați. Niște bărbați care boxează, schiază, se luptă cu extratereștrii, joacă fotbal, se întrec cu mașinile. Avem nevoie de niște mâncare adevărată acum.
— Aperitivele vor fi servite în treizeci de minute, strigă Avery.
— Ne regalezi cu niște bunătăți de-ale tale?
— Da.
— Bine. Își luă tava și berea și coborî scările, bombănind: De ce-i spune trufă dacă e o chestie așa mare?
— O să mă interesez, promise Hope.
— Așa să faci. Haide, Dumbass. Asta-i tot ce primim.
Puțin cam dezamăgit, câinele îl urmă pe Ryder la parter, de unde se auzi alt strigăt victorios din partea lui Harry.
— Sunt tot numărul unu!
— Bine, cinci minute pauză. Avery își scoase șorțul și-l aruncă într-o parte. Cineva are nevoie de o bătăiță.
Își roti umerii și o luă și ea pe scări.
Veni înapoi peste cinci minute, cu țipetele victorioase ale lui Harry pe urme.
— M-a bătut de m-a rupt.
Se opri un moment, trecu în revistă ce se petrecea în bucătărie, auzi râsul din rărunchi al tatălui ei răsunând pe scări și vocile lui Justine și Carolee din sufragerie.
Se strecură în camera de zi, ușor confuză din cauza gândurilor care-i trecuseră prin cap de dimineață.
Cadouri deschise împrăștiate sub bradul care strălucea în fereastră. Câinele lui Justine, Cus, tolănit pe spate, cu picioarele în aer, trăgând un pui de somn în fața focului care trosnea în cămin.
Covorul din camera de zi a familiei i se mișcă sub picioare ca și cum avea loc un mic cutremur.
— S-a întâmplat ceva? o întrebă Owen.
Zâmbind, îl cuprinse cu brațele și își puse capul pe pieptul lui.
— Nu. Totul e cum trebuie. Totul este exact așa cum trebuie.