Se trezi în zori, după ce se smulse dintr-un vis urât în care o privea de sus pe Lindsay, frântă, însângerată, cu ochii larg deschiși, zăcând pe stâncile de sub farul Whiskey Beach.
Nu avea nevoie de un psihiatru pentru a-i sugera ce îi transmitea subconștientul lui prin acel vis. Și nu avea nevoie de un antrenor personal pentru a-i spune că durerea pe care o simțea în fiecare os, în fiecare mușchi, în fiecare nenorocită de celulă din corp se datora faptului că exagerase cu exercițiile de forță cu o zi înainte.
Cum nu era nimeni prin preajmă să îl audă, scânci puțin în timp ce se târî până la duș, sperând că apa fierbinte avea să alunge o parte din dureri. Își îndulci suferința cu trei pastile de ibuprofen.
Coborî să își facă o cafea și o bău în timp ce se ocupă de e-mail. Era timpul, își spuse, să își informeze din nou familia. Și-ar fi dorit să poată elimina în mod realist orice referire la efracție și cadavre, dar în acel moment, era mai bine să audă detaliile de la el decât de la altcineva.
Zvonurile circulau întotdeauna. Zvonurile urâte circulau rapid.
Formulă atent mesajul, asigurându-i că întreaga casă era securizată. Dacă trată superficial moartea unui detectiv particular din Boston, se consideră îndreptățit. Pentru numele lui Dumnezeu, el nici măcar nu dăduse vreodată ochii cu individul respectiv. Lăsă intenționat impresia că ar fi fost un accident. Ar fi putut fi un accident. El nu ar fi crezut așa ceva nici pentru o fracțiune de secundă, dar de ce să își îngrijoreze familia?
Trecu direct la progresele legate de carte, la vreme, făcu două, trei glume despre cartea pe care o citise în legătură cu vasul Calypso și zestrea de pe el.
Reciti e-mailul de două ori, decise că împletirea veștilor proaste la mijloc și încheierea pe un ton lejer și pozitiv reprezentau cea mai bună prezentare. Apăsă butonul de trimitere.
Amintindu-și de sora lui și de înțelegerea lor, scrise un alt e-mail doar pentru Tricia.
Ascultă, nu am ascuns... prea multe. Casa e securizată, iar polițiștii locali o supraveghează. În momentul de față se pare că nenorocitul făcea săpături în căutarea comorii legendare. Nu știu ce i s-a întâmplat tipului din Boston, dacă a căzut, a sărit sau a fost împins de pe stâncă de fantoma răzbunătoare a căpitanului Broome.
Sunt bine aici. Chiar mai mult decât bine. Și când vor apărea polițiștii – și știu că vor apărea – am să mă descurc cu ei. Sunt pregătit să o fac.
Acum nu te mai încrunta la ecran – știu că așa faci. Du-te și găsește-ți pe altcineva care să îți dea motive de îngrijorare.
Era în regulă, decise. Avea să fie puțin iritată, puțin amuzată și, spera el, avea să creadă că îi spusese adevărul.
Cu o a doua ceașcă de cafea și o chiflă pe masă, deschise fișierul la care lucra în acel moment și se lăsă să alunece din nou în poveste în timp ce soarele se ridică deasupra mării.
Trecuse la Mountain Dew și la ultimele două prăjituri când soneria pe care nu o folosea nimeni niciodată răsună cu primele acorduri din Oda Bucuriei – una dintre favoritele bunicii lui.
Fără grabă, închise calculatorul, băgă sucul pe jumătate terminat înapoi în frigiderul din birou, apoi coborî în timp ce notele răsunară pentru a doua oară.
Se așteptase să îl vadă pe polițistul din fața ușii lui. Ceea ce nu se așteptase însă era să îi apară două persoane, una având chipul nefericit de familiar al comisarului Art Wolfe din Boston.
Polițistul mai tânăr – cu tunsoare militară, o față perfect pătrată, ochi albaștri placizi și un corp de trăgător de fiare – ridică insigna:
— Eli Landon.
— Da.
— Sunt detectivul Corbett din cadrul Departamentului de Poliție al districtului Essex. Cred că îl cunoști pe detectivul Wolfe.
— Da, ne-am întâlnit.
— Am dori să intrăm și să stăm de vorbă.
— În regulă.
Încălcând flagrant sfatul avocatului lui, se dădu în spate pentru a-i lăsa să intre. Luase deja o decizie și, la naiba, fusese și el avocat cândva. Înțelegea conceptul din spatele recomandării „Nu spune nimic, sună-mă, trimite-mi toate întrebările mie“.
Dar nu putea să trăiască astfel. Nu putea și nu voia să trăiască în continuare astfel. Prin urmare îi conduse în salonul mare.
Făcuse focul mai devreme, exact fiindcă se așteptase la acea vizită. Scăzuse și ardea înăbușit acum, adăugând căldură și atmosferă unei încăperi în care arta și antichitățile erau în largul lor. Una în care tavanul înalt cu scafe primea lumina ce se revărsa prin ferestrele mari și care dădeau spre grădina din față în care frunzele tari și verzi ale narciselor se legănau în vânt și o singură floare galbenă curajoasă domnea peste toate.
Se regăsea puțin în acea imagine. Pregătit să înfrunte orice l-ar fi așteptat și să arate cine era cu adevărat.
— Impresionantă casă, comentă Corbett. Am văzut-o de afară și cu siguranță e impunătoare. Și în interior la fel.
— Acasă e locul unde îți lași sufletul. Dacă ai așa ceva. Am putea să stăm jos.
Între timp, se examină în sinea lui. Palmele nu îi erau umede, inima nu îi bătea nebunește, gâtul nu îi era uscat. Toate semne bune. Chiar și așa, o singură privire spre expresia de buldog întipărită pe chipul lui Wolfe, spre ochii lui duri, de un maro fad, îl făcu să rămână prudent.
— Apreciem timpul oferit, domnule Landon. Corbett făcu propria lui examinare, studiind încăperea și pe Eli în timp ce se așeză. Poate ai auzit că am avut un incident.
— Am auzit că ieri s-a găsit un cadavru lângă far.
— Așa e. Cred că îl cunoșteai pe mort. Kirby Duncan.
— Nu, nu îl cunoșteam. Nu l-am întâlnit niciodată.
— Dar știai despre el.
— Știu că a afirmat că e un detectiv particular din Boston și punea întrebări despre mine.
Corbett scoase un carnet de notițe, în egală măsură instrument de intimidare și practic, după cum știa Eli.
— Nu e adevărat că ai declarat poliției că îl suspectai pe Kirby Duncan că ar fi pătruns prin efracție în această casă joi noaptea?
— El a fost primul la care m-am gândit când am aflat despre efracție și i-am dat numele lui ofițerului care a intervenit. E vorba de ofițerul de poliție Vincent Hanson. După cum știți al naibii de bine. Însă femeia care a fost atacată în cursul efracției, care se întâlnise și vorbise cu Duncan înainte, a declarat fără echivoc că nu a fost Duncan, deoarece bărbatul care o prinsese avea o constituție mai înaltă și mai zveltă. La asta se adaugă și faptul că, în aceeași noapte, când ofițerul de poliție Hanson a discutat cu Duncan, acesta a oferit chitanțe care dovedeau că se aflase în Boston la ora intrării prin efracție.
— Probabil te-a scos din sărite faptul că a venit aici, că a agitat apele.
Eli își mută privirea asupra lui Wolfe. Afirmația lui nu fusese nicidecum o întrebare la care aștepta răspuns, reflectă Eli.
— Nu m-a încântat asta, dar, mai mult, m-am întrebat cine l-a angajat să vină aici, să mă urmărească, să pună întrebări.
— Răspunsul facil ar fi: cineva interesat să afle cu ce te ocupi.
— Iar răspunsul facil la asta e că mă ocup să mă adaptez, să lucrez, să am grijă de Bluff House până se reface bunica mea. Cum Duncan nu ar fi avut ce altceva să raporteze clientului sau clienților lui, nu pot decât să presupun că își iroseau banii. Dar asta îi privește.
— Ancheta privind uciderea soției tale e încă deschisă, Landon. Încă mai ești pe listă.
— O, sunt conștient de asta. La fel cum sunt conștient că ar fi grozav și convenabil dacă m-ați putea asocia cu o a doua anchetă pentru crimă.
— Cine a pomenit de o a doua crimă?
Ticălos îngâmfat, reflectă Eli, dar își păstră tonul calm:
— Ești polițist la Criminalistică. Dacă ai fi crezut că moartea lui Duncan a fost un accident, nu te-ai afla aici. Ceea ce înseamnă că e vorba fie de crimă, fie de o moarte suspectă. Am fost cândva avocat de drept penal. Știu cum funcționează lucrurile astea.
— Da. Da, cunoști toate mecanismele în detaliu.
Corbett ridică o mână.
— Poți să dovedești unde te aflai, domnule Landon, între miezul nopții și ora cinci a dimineții de vineri?
— Vineri dimineața? M-am dus la Boston joi. Eram acasă la părinții mei când am primit telefonul legat de spargerea locuinței. Am urcat la volan și am venit direct acasă. Cred că am ajuns aici pe la unsprezece jumătate, înainte de miezul nopții, în orice caz. Nu sunt sigur în privința orei exacte. M-am dus să o văd pe Abra – Abra Walsh, femeia care a fost atacată în Bluff House.
— Ce căuta ea în casă dacă tu nu erai acasă? întrebă Wolfe. Te culci cu ea?
— Și cum anume e relevantă viața mea sexuală pentru această anchetă?
— Scuze, domnule Landon. Privirea de avertizare pe care Corbett i-o aruncă lui Wolfe, deși subtilă, era tăioasă. Ne poți spune de ce se afla domnișoara Walsh în casă la ora respectivă?
— Ea se ocupă de curățenie aici, face acest lucru de câțiva ani pentru bunica mea. Venise la curățenie în ziua respectivă și nu mai ținea minte dacă închisese toate ferestrele. A fost furtună. Presupun că ați vorbit deja cu ea, dar am să vă ofer și eu o descriere. Știind că eu eram la Boston, a venit să verifice ferestrele și să îmi lase o caserolă cu tocăniță pe care o pregătise pentru mine. Cineva a prins-o din spate – se luase curentul, așa că era întuneric. A reușit să scape, a fugit cu mașina până la prietenii ei – vecinii ei apropiați, Mike și Maureen O’Malley. Mike a luat legătura cu mine și cu poliția. Am plecat din Boston imediat după telefonul lui Mike și m-am întors cu mașina în Whiskey Beach.
— Ajungând cândva între unsprezece jumătate și miezul nopții.
— Corect. Abra era zguduită, și, cum își rănise atacatorul când se zbătuse să scape, avea pe haine sângele atacatorului ei. Ofițerii care au venit la fața locului i-au luat hainele drept probe. Am petrecut ceva timp la familia O’Malley înainte să vin aici. Abra a venit cu mine. Ne-am întâlnit cu ofițerul de poliție Hanson.
— Prieten de-al tău, interveni Wolfe.
— L-am cunoscut pe Vinnie din adolescență și pe la douăzeci de ani. Nu l-am mai văzut de câțiva ani. Eli ignoră aluzia lui Wolfe, își menținu vocea calmă. Poliția care a venit la fața locului a constatat că cineva întrerupsese curentul și dezactivase alarma. La momentul respectiv nu am constatat să lipsească ceva, nici nu era nimic nelalocul lui. I-am spus ofițerului Hanson despre Kirby Duncan, și, după cum am afirmat anterior, domnișoara Walsh și-a descris atacatorul ca fiind un bărbat cu o constituție diferită. Fiind o persoană conștiincioasă, ofițerul Hanson a afirmat că avea să discute cu Duncan care, din câte știu, era cazat la pensiunea Surfside. Din nou, nu știu ora exactă când a plecat ofițerul Hanson. Aș estima cândva în jur de douăsprezece jumătate sau puțin mai devreme.
Mare păcat, reflectă Eli, că nu notase orele.
— După ce a plecat el, am coborât, însoțit de domnișoara Walsh, la subsol. Avem un generator instabil și speram să pot obține puțin curent. Când eram jos și scotoceam după unelte, am descoperit, în cea mai veche secțiune a beciului, un șanț mare. Pe lângă el mai erau unelte, pe care poliția le-a ridicat drept probe – târnăcoape, lopeți, genul ăla de lucruri. E evident că, oricine ar fi spart casa, a mai făcut-o și altădată.
— Pentru a săpa un șanț în beci? sugeră Corbett.
— Dacă ați fi petrecut cât de puțin timp în Whiskey Beach ați fi auzit despre legendă – despre zestre, comoară. Pentru fiecare persoană care crede că este o prostie, există altele cinci care cred cu sfințenie în legendă. Nu pot să jur că ăsta a fost scopul efracției, al săpăturilor, dar e o ipoteză viabilă că cineva se aștepta să dezgroape o avere în bijuterii.
— Ai fi putut să sapi șanțul tu însuți.
De data aceasta Eli abia dacă îi aruncă o privire de o clipă lui Wolfe.
— Eu nu aș fi avut nevoie să intru prin efracție într-o casă în care deja locuiesc și ar fi fost destul de stupid din partea mea să îi arăt șanțul Abrei sau polițiștilor dacă mi-aș fi petrecut timpul săpând. În orice caz, am stat destul de mult acolo jos. Am reușit să pun în funcțiune generatorul pentru a obține curent de urgență. Când am urcat, am făcut focul. Era frig în casă, iar Abra era încă tulburată. Am băut niște vin, am stat aici. Ea a adormit pe canapea. Știu că era în jur de două noaptea când am urcat în dormitor. M-am trezit pe la șapte jumătate, poate mai mult spre opt, a doua zi dimineață. Ea plecase, lăsase o omletă în sertarul termic. Îi place să hrănească oamenii, se pare că nu se poate abține. Nu știu la ce oră a plecat.
— Deci nu ai un alibi.
— Nu, îi spuse lui Wolfe. După standardele tale, cred că nu. De ce anume crezi că l-aș fi ucis?
— Nu te acuză nimeni, domnule Landon, începu Corbett să spună.
— Stai aici și mă interoghezi despre unde mă aflam. Ești însoțit de anchetatorul-șef în cazul uciderii soției mele. Nu trebuie să mă acuzați ca să îmi dați de înțeles că sunt suspect. Mă întrebam care ar fi putut fi mobilul meu.
— Duncan era un investigator temeinic. Te investiga pe tine, iar tu știai. Și toate materialele lui privind această investigație au dispărut.
— Tu îl cunoști. Eli dădu din cap spre Wolfe. Probabil a fost polițist la un moment dat. Tu îl cunoșteai. Tu l-ai angajat?
— Noi suntem cei care punem întrebările, domnule Landon.
Eli se întoarse din nou spre Corbett.
— De ce nu întrebi de ce naiba aș omorî un om pe care nu l-am întâlnit niciodată.
— Poate că a dat la iveală probe despre tine, începu Wolfe. Poate ți-a stârnit neliniștea.
— A dat la iveală probe despre mine în Whiskey Beach în legătură cu o crimă pe care nu am comis-o în Boston? Unde dracu’ este? Un investigator temeinic înregistrează informațiile, păstrează copii de siguranță. Unde sunt probele?
— Un avocat inteligent care cunoaște toate mecanismele în detaliu ar avea grijă să distrugă acele dovezi. I-ai luat cheile, ai mers cu mașina la Boston, te-ai dus glonț la biroul lui și te-ai descotorosit de toate informațiile înregistrate, toate fișierele de pe calculator, tot tacâmul. Ai făcut același lucru și în apartamentul lui.
— Biroul și apartamentul lui din Boston au fost devalizate? Eli se lăsă pe spate. Asta e interesant.
— Tu ai avut timp, oportunitate, motiv.
— În mintea ta, fiindcă ești atât de al naibii de sigur că am omorât-o pe Lindsay încât ești convins că eu am făcut asta. Eli continuă înainte ca Wolfe să apuce să vorbească: Deci hai să reconstituim. Fie a acceptat să mă întâlnească la far în toiul nopții – în ploaie –, fie am reușit cumva să îl momesc să vină aici, și asta după ce a dezgropat dovezi cum că aș fi ucis deja pe cineva. Înseamnă totodată și că m-am strecurat din casă în timp ce Abra dormea – nu ar fi fost imposibil, recunosc. Apoi l-am omorât pe Duncan, m-am dus la pensiune, m-am strecurat înăuntru, i-am strâns toate lucrurile și le-am luat cu mine, la fel și mașina lui. Presupun că m-am dus cu mașina lui până la Boston, am intrat în biroul și în apartamentul lui, m-am ocupat și de acelea. Apoi am venit înapoi. Ar fi fost stupid să mă întorc tot în mașina lui, dar cum altfel aș fi putut să ajung înapoi? Apoi trebuie să mă descotorosesc de mașina lui pe undeva, să mă întorc pe jos la Bluff House, să intru din nou în casă fără ca Abra să-și fi dat seama că am lipsit.
Știa bine că nu avea nici un rost să apeleze la Wolfe, prin urmare se întoarse spre Corbett:
— Pentru numele lui Dumnezeu. Dacă analizăm doar aspectele de logistică, încadrarea în timp, aș fi avut nevoie de un noroc incredibil ca să apuc să fac toate astea înainte ca Abra să se trezească să îmi facă o nenorocită de omletă.
— Poate nu ai făcut-o singur.
Acum Eli își simți furia gata să explodeze și se întoarse asupra lui Wolfe:
— Ai de gând să o târăști și pe Abra în asta? O femeie pe care nu o cunosc decât de câteva săptămâni decide brusc să mă ajute să comit o crimă? Doamne, Dumnezeule!
— Așa susții tu, că de câteva săptămâni. Dar Duncan a investigat cazul aici, și aici a descoperit destule cât să devină o amenințare. De cât timp ți-o tragi cu menajera, Landon? I-ai pus coarne soției tale, iar ea a aflat. Îți oferă doar un motiv în plus să o omori.
Furia pe care reușise să o țină în frâu, fierbând înăbușit, dădu în clocot acum:
— Dacă vrei să mă hăituiești din nou, n-ai decât. Dar pe ea n-o amesteca.
— Altfel ce? O să încerci să mă omori și pe mine?
— Detectiv Wolfe.
Corbett îi aruncă aceste cuvinte pe un ton tăios.
— Crezi că ai scăpat nepedepsit o dată, așa că îți închipui că poți să scapi din nou.
Ignorându-l pe Corbett, Wolfe își trânti palmele pe coapse, se aplecă în față.
Încercând să îl îngrămădească, reflectă Eli, așa cum îi plăcea să încalce spațiul personal la interogatorii.
— Da, l-am cunoscut pe Duncan. A fost unul dintre prietenii mei. Mi-am stabilit ca țel în viață să te văd pedepsit pentru el. Nu ai să-mi mai aluneci printre degete de data asta. Tot ceea ce faceți tu și femeia aia, tot ceea ce ați făcut, tot ce vă gândiți să faceți, eu am să știu. Și când am să te pun la pământ, ai să rămâi la pământ.
— Amenințări și hărțuire, spuse Eli, nefiresc de calm din nou. Asta ar trebui să îi ofere avocatului meu o platformă excelentă de lansare. Am îndurat asta înainte și am lăsat ca viața pe care o aveam să dispară pe apa sâmbetei. Nu am să mai îndur. V-am răspuns la întrebări. De-acum înainte va trebui vă adresați avocaților mei. Se ridică în picioare. Vreau să ieșiți din casa mea.
— Casa bunicii tale.
Eli dădu din cap.
— Dați-mi voie să mă corectez. Vreau să ieșiți din casa bunicii mele.
— Domnule Landon. Corbett se ridică în picioare. Îmi cer scuze dacă te simți amenințat sau hărțuit.
Eli nu făcu decât să se holbeze la el.
— Serios? Dacă?
— Adevărul este că, datorită asocierii, datorită motivului pentru care se afla victima aici, în Whiskey Beach, ești o persoană care prezintă interes. Aș dori să te întreb dacă deții o armă de foc.
— O armă de foc? Nu. Nu, nu dețin.
— Există o armă de foc în casă?
— N-am de unde să știu. Acum zâmbi. Este casa bunicii mele.
— Vom veni cu mandat, interveni Wolfe.
— Atunci veniți. O să aveți nevoie de mandat ca să puneți din nou piciorul în casa asta, fiindcă eu m-am săturat să mă tot sâcâi și hăituiești. Porni spre ușă, o deschise. Am terminat.
— N-ai decât să crezi asta, bombăni Wolfe, ieșind cu pași mari.
— Apreciez timpul acordat, spuse Corbett.
— Bine, fiindcă mai mult nu vă acord.
Eli închise ferm ușa. Apoi își lăsă mâinile să se strângă în pumni.
Corbett așteptă până când el și Wolfe ajunseră în mașină.
— Pe toți dracii! Ce naiba ai făcut?
— El a făcut-o, și nu mai poate scăpa nepedepsit de data asta.
— La dracu’! Înfuriat, Corbett călcă accelerația. Chiar dacă ar fi avut un motiv, ceea ce nu știm, nu putem dovedi, iar oportunitatea lui e sub zero. Reușește să îl aducă pe Duncan la far în toiul nenorocitei de nopți, îl împușcă, îl împinge de pe stâncă, apoi reușește să facă toate celelalte? Descrierea făcută de el este perfect corectă.
— Nu și dacă femeia e implicată și ea. Ar fi putut să îl momească pe Duncan până acolo, apoi să îl urmeze pe Landon la Boston, să îl aducă înapoi cu mașina și să îi ofere un alibi.
— Asta e o porcărie. O nenorocită de porcărie. Nu o cunosc, dar mi-a lăsat impresia de persoană sinceră și care nu are nimic de ascuns. La fel și vecinii ei. Iar eu îl cunosc pe Vinnie Hanson. E un polițist bun. El garantează pentru amândoi. Totul s-a petrecut exact cum au spus ei. Intrarea prin efracție, nenorocitul de șanț, încadrarea în timp.
— Landon are bani. Banii cumpără o mulțime de garanții.
— Ai al naibii de multă grijă, Wolfe. Te afli aici fiindcă te-am invitat noi. Putem revoca invitația și exact asta am de gând să recomand. Ești al dracului de obsedat și tocmai mi-ai distrus orice șansă de a-l face pe Landon să coopereze.
— Și-a omorât soția. L-a omorât pe Duncan. Să aștepți cooperare din partea lui e o tâmpenie.
— Ai avut la dispoziție un an întreg în care să îl înhați pentru uciderea soției și nu ai făcut-o. Pentru Duncan este al dracului de mult mai puțin probabil. Dacă nu ai fi atât de încăpățânat, te-ai întreba cine l-a angajat pe Duncan, de ce, și unde naiba s-a aflat persoana respectivă între miezul nopții și ora cinci în dimineața zilei de vineri. Te-ai întreba cine a spart casa aia în timp ce Landon se afla la Boston și de unde știa că era la Boston.
— Sunt două chestii care nu au absolut nici o legătură una cu alta.
Corbett se mulțumi să clatine din cap:
— Obsedat, repetă el în barbă.
Rămânând în casă, Eli urcă direct la etaj, coti spre aripa sudică și intră în ceea ce considerase dintotdeauna a fi camera cu amintiri. Diverse cufere conțineau obiecte disparate ce le aparținuseră strămoșilor lui. O pereche de mănuși de dantelă, o cutiuță muzicală cu un fluture cu pietre prețioase, o pereche de pinteni de argint bogat decorați. Trei jurnale legate în piele, mai multe medalii militare, un superb sextant de alamă, un mojar și pistil de marmură, o pereche de pantofi cu nasturi de satin și alte mărunțișuri interesante ale familiei Landon se amestecau în combinații care lui i se păreau fermecătoare și spontane.
Printre ele se număra și un cufăr cu arme de foc antice. Încuiat, remarcă el cu o ușurare considerabilă, ca întotdeauna. Puștile de vânătoare, o carabină Henry excelent conservată, fascinantul pistol de buzunar cu mâner de fildeș, pistoalele de duel în stil georgian, flintele și un Colt 45 cu aspect amenințător.
Nu se relaxă până nu se asigură că fiecare locaș din dulăpiorul confecționat anume în acest scop conținea arma potrivită. Erau toate prezente și confirmate, își spuse. Cel puțin putea fi sigur că nici una dintre armele de foc ale familiei Landon nu îl omorâse pe Kirby Duncan. Din câte știa el, nici una dintre acele arme nu fusese folosită vreodată de când se născuse el, și cel mai probabil nici cu o generație înainte. Erau prea valoroase pentru a exersa trasul cu arma sau a le folosi în scopuri sportive, reflectă el, amintindu-și ziua în care bunicul lui îi permisese unui Eli fascinat, în vârstă de opt ani, să pună mâna pe una dintre flinte, explicându-i între timp istoria ei.
Erau valoroase, își spuse Eli din nou, rătăcind prin încăpere. Doar pistoalele de duel luate separat valorau câteva mii de dolari. Și ar fi fost ușor de transportat, ușor de vândut unui colecționar. O vitrină încuiată nu ar fi constituit nicidecum o piedică pentru un hoț, și totuși cel care făcuse săpături în subsolul casei, oricine ar fi fost el, nu preferase pasărea din mână.
Oare nu știuse despre ele? Nu cunoștea suficient de bine dispunerea încăperilor din casă și istoria ei? În afară de armele de foc – și era sigur că tot ceea ce se afla în acea vitrină valora cel puțin o sumă cu șase cifre –, casa adăpostea nenumărate obiecte de valoare, ușor de luat.
Bunica lui ar fi observat, în cele din urmă. Dar existase o fereastră rezonabilă de timp între accidentul ei și momentul în care se mutase el în casă. Însă dacă și când intrusul se folosise de acea fereastră de timp, aparent se concentrase exclusiv pe subsol.
Se concentrase, își spuse Eli din nou. Deci nu era interesat pur și simplu de bani, altfel de ce nu ar fi luat ceea ce îi era ușor la îndemână? Era foarte interesat de comoară.
Câtă logică avea așa ceva? se întrebă el. Puteai petrece o noapte întreagă cărând din casă obiecte în valoare de câteva milioane – lucrări de artă, suvenire, obiecte de colecție, argintărie – Dumnezeule, uriașa colecție de timbre a unchiului lui după bunici, care era expusă în bibliotecă. Sau puteai să îți petreci doar naiba știa câte nopți ciopârțind podeaua beciului cu unelte de mână, în căutarea unei legende.
Mai mult decât bani, deci, își spuse el din nou, rătăcind prin casă, analizând în mintea lui, speculativ, obiectele de valoare ușor transportabile. Era oare fiorul aventurii? Credința sinceră într-o comoară neprețuită? Era oare o obsesie, precum obsesia lui Wolfe împotriva lui?
Ideea îi purtă pașii înapoi în beci, pentru a studia mai atent rezultatul muncii intrusului. Dintr-un impuls, coborî în șanț, constatând că îi ajungea aproape până la brâu în unele locuri. După cum vedea el, i se părea că săpăturile începuseră din mijloc, apoi se deplasaseră într-un fel de rețea. Nord, sud, est, vest.
Ca niște puncte cardinale? De unde naiba să știe el?
Ieși din șanț, își scoase telefonul pentru a face fotografii din mai multe unghiuri. Polițiștii aveau poze, dar acum le avea și el pe ale lui. Dintr-un motiv necunoscut, acest gest îl făcu să se simtă activ. Îi plăcea senzația că făcea ceva. Orice.
În completare, urcă din nou în casă, luă telescopul de alamă de pe suportul de mahon – un cadou oferit bunicii lui – și îl scoase pe terasă. A fi activ însemna a fi informat. Poate nu era momentul ideal să iasă la o plimbare pe jos sau cu mașina în zona farului, dar acest lucru nu însemna că nu putea să vadă.
Orientă telescopul, îl focaliză, îl reglă până reuși să vadă clar banda galbenă a poliției. Blocaseră accesul la întreaga zonă, inclusiv farul. Observă câțiva oameni în spatele benzii – curioșii, și câteva mașini cu aspect oficial. Întoarse telescopul, îl îndreptă în jos, studie ceea ce presupunea a fi tehnicieni la scena crimei lucrând pe stânci, udându-se leoarcă în pofida echipamentului de protecție.
Căzuse de la o înălțime mare, reflectă el, folosind telescopul pentru a estima distanța de la faleză până la stâncile de dedesubt. Cel mai probabil căderea ar fi fost suficientă pentru a-l omorî pe Duncan. Dar faptul că îl împușcase mai întâi îi garantase moartea.
De ce? Ce anume știuse, văzuse, făcuse? Și care era legătura dintre acel lucru și moartea lui Lindsay? În mod logic ar fi trebuit să existe o anumită legătură. Nu credea că Wolfe se înșelase în această privință. Doar dacă nu cumva întreaga poveste era la fel de ilogică precum săpatul în beci după o comoară de pirați, cele două crime erau legate între ele.
Ceea ce deschidea posibilitatea ca uciderea lui Duncan să fi avut legătură cu intrusul. Din nou, de ce? Ce anume știuse, văzuse, făcuse?
O enigmă. În cealaltă viață a lui, îi făcuseră plăcere enigmele. Poate era timpul să vadă dacă încă mai avea talent pentru ele.
Lăsă telescopul pe terasă, urcă din nou la etaj pentru a-și lua un carnețel și un stilou. Când trecu de data acesta prin bucătărie își făcu în grabă un sendviș și, la naiba, adăugă și o bere. Duse totul în bibliotecă, aprinse focul și se așeză la magnificul birou antic al străbunicului lui.
Intenționase să pornească de la moartea lui Lindsay, dar își dădu seama că nu acela fusese începutul – nu cu adevărat. Considerase primul lor an de căsnicie o perioadă de adaptare. Cu bune și cu rele, cu mișcări în lateral, dar cu multă concentrare, de ambele părți, pe mobilarea și decorarea noii case.
Lucrurile începuseră să se schimbe între ei, dacă era să recunoască sincer, la doar câteva luni după ce se mutaseră în acea casă.
Ea hotărâse că își dorea mai mult timp înainte de a întemeia o familie, iar lui i se păruse corect. El investise foarte mult timp și energie în munca lui. Ea își dorise ca el să ajungă partener cu drepturi depline, iar el simțise că era pe drumul cel bun în acest sens.
Ei îi făcuse plăcere să primească oaspeți, să meargă în vizită, și își dezvoltase propria carieră și rețea socială. Chiar și așa, începuseră să se certe, tot mai mult, în legătură cu volumul lui de muncă sau cu conflictele dintre prioritățile lui și ale ei. Ceea ce era destul de firesc, dacă era sincer în continuare. Săptămânile de muncă de câte șaizeci de ore erau mai degrabă regula decât excepția, și, în calitate de avocat de drept penal, își petrecuse suficiente nopți la birou.
Ea se bucurase de beneficii, dar începuse să îi poarte pică pentru jobul care îi aducea acele beneficii. El îi apreciase succesul în propria ei carieră, dar începuse să îi poarte pică pentru conflictul de interese.
La bază? Admise că nu se iubiseră suficient pentru a rezista împreună, nu pe termen lung.
Cum la toate acestea se adăugase intoleranța ei – iar termenul era corect – față de bunica lui, față de afecțiunea lui pentru Bluff House și Whiskey Beach, eroziunea nu făcuse decât să se accelereze. Și înțelegea acum că, chiar în acel prim an de căsnicie, între ei se formase o fisură emoțională, una care se mărise treptat până când nici unul dintre ei nu mai avusese nici soluții, nici dorință de a o repara.
Și nu îi purtase și el pică lui Lindsay pentru propria lui decizie de a-și limita, apoi de a pune capăt vizitelor lui la Bluff House? Își dorise să își salveze căsnicia, dar mai mult din principiu decât din dragoste față de soția lui.
Ceea ce era pur și simplu trist, reflectă el.
Chiar și așa, el nu o înșelase, ceea ce era un plus pentru el.
Își petrecuse o grămadă de timp încercând să calculeze când începuse infidelitatea ei. Concluzia? După nici doi ani de căsnicie, când ea susținuse că avea de stat la muncă peste program, când începuse să facă excursii de weekend de una singură pentru a se reîncărca și când viața lor sexuală se dusese naibii.
Notă data aproximativă, numele ei, cei mai apropiați prieteni, rudele, colegii de muncă. Apoi trase o linie de la unul dintre nume, Eden Suskind. Atât prietenă ocazională, cât și colegă de muncă și soția lui Justin Suskind, amantul lui Lindsay în momentul morții ei.
Eli încercui numele lui Justin Suskind înainte de a-și continua notițele.
Eden reprezenta alibiul soțului ei infidel pentru noaptea în care fusese omorâtă Lindsay. Și, oricum, el nu ar fi avut nicidecum motiv să o ucidă. Toate dovezile indicau că intenționase să o ducă într-o excursie romantică în Maine, la un hotel care se dovedise a fi un favorit al ei.
Soția lui cu siguranță nu avea motive să mintă pentru el și fusese umilită și devastată când aventura ieșise la lumină.
Detectivul lui Eli analizase și posibilitatea unui fost amant sau al unui al doilea iubit, unul care ar fi înfruntat-o pe Lindsay și ar fi ucis-o într-o criză de furie și pasiune. Dar acea sămânță nu dăduse roade.
Încă, își aminti Eli.
Lindsay deschisese ușa cuiva în seara aceea. Nu fusese intrare prin efracție, nici semne ale unei lupte. Lista apelurilor ei telefonice și a e-mailurilor ei – de acasă și de la muncă – nu indicase comunicații cu nimeni care să nu fi fost ulterior verificat. Pe de altă parte, Wolfe se concentrase pe el, și poate că și detectivului lui îi scăpase ceva. Cineva.
Conștiincios, Eli notă toate numele pe care și le amintea, ajungând până la cel al coafezei ei.
La capătul a două ore, umpluse mai multe pagini din carnețel, notase referințe încrucișate, întrebări fără răspuns, două atacuri, dacă lua în calcul și căzătura bunicii lui, și o a doua crimă.
Avea să facă o plimbare, decise, să lase informațiile să fiarbă înăbușit.
Se simțea bine, își dădu seama. În pofida – sau poate tocmai datorită – durerilor musculare, se simțea al naibii de bine. Fiindcă în clipa în care ieși din bibliotecă, își dădu seama că nu avea să se lase călcat în picioare a doua oară.
Într-o manieră oribilă, ucigașul lui Kirby Duncan îi făcuse o favoare.