Nu putea considera timpul petrecut cu Abra o rutină, dar presupunea că își puseseră la punct un fel de program în următoarele câteva zile.
Ea gătea, fie la Bluff House, fie în căsuța ei. Se plimbau pe plajă și începu și el să simtă miros de primăvară. Se obișnui să i se pună mâncarea în față, să aibă o casă plină cu flori, lumânări, parfumul ei, vocea ei. Cu ea.
Munca lui avansă până în punctul în care începu să creadă că avea într-adevăr ceva mai mult decât o simplă evadare din propria lui minte.
Citea, lucra, se târa în sala de sport a bunicii lui. Și timp de câteva zile prețioase chiar și ideea de crimă păru să aparțină unui alt univers.
Apoi inspectorul Corbett apăru la ușa lui, cu o echipă de polițiști și un mandat de percheziție.
— Avem mandat de percheziție a întregii incinte, a oricăror dependințe și vehicule.
Cu stomacul strâns în noduri, Eli luă mandatul și aruncă o privire peste el.
— Atunci presupun că ar fi bine să vă apucați de treabă. E o casă mare.
Se dădu în spate și îl văzu pe Wolfe. Fără a spune nimic, Eli plecă, luă telefonul din bucătărie și ieși pe terasă pentru a-și suna avocatul. Paza bună – învățase el pe propria piele – trecea primejdia rea.
Da, simțea miros de primăvară, își spuse el când încheie convorbirea telefonică. Dar primăvara aducea și ea furtuni, la fel ca iarna. Avea să fie nevoit să treacă și prin aceasta, la fel cum trecuse prin toate celelalte.
Corbett ieși din casă.
— E impresionantă colecția de arme de foc de la etaj.
— Așa e. Și sunt toate neîncărcate, nefolosite, din câte știu eu, de cel puțin o generație.
— Aș aprecia dacă mi-ai da cheile de la vitrine.
— În regulă. Eli intră în casă, traversă până în bibliotecă, la sertarul din masa de birou a bunicului lui. Știi al naibii de bine că nici una dintre acele arme nu a tras glonțul care l-a ucis pe Duncan.
— Atunci nu ai o problemă.
— Ba am o problemă atâta timp cât Wolfe ignoră probele, cronologiile, declarațiile martorilor și orice altceva în afară de mine.
Îi întinse cheile. Chipul lui Corbett rămas impasibil.
— Apreciez cooperarea.
— Detectiv Corbett, spuse Eli, când acesta se întoarse să plece. După ce terminați cu toate astea și nu găsiți nimic? Dacă te întorci din nou fără probe reale, fără un motiv real, fără o cauză probabilă concretă, am să depun plângere împotriva departamentului tău de poliție și a departamentului de poliție din Boston sub acuzația de hărțuire.
Acum în ochii lui Corbett licări o urmă de mânie.
— Asta aduce a amenințare.
— Știi bine că nu e. Ceea ce e va fi suficient. Va fi cu mult mai mult decât suficient.
— Eu îmi fac treaba, domnule Landon. Dacă nu ai nimic de ascuns, cu cât mi-o fac mai temeinic, cu atât mai rapid se vor risipi suspiciunile legate de tine.
— Spune-i asta cuiva care nu a fost hăituit mai bine de un an.
Eli ieși, își luă o jachetă. Știa că nu ar fi trebuit să iasă din casă, dar nu putea îndura să îi vadă răscolind Bluff House, răscolind lucrurile lui personale, lucrurile familiei lui. Nu din nou.
În schimb se duse pe plajă, privi apa, păsările, copiii care, își dădu el seama, probabil erau în vacanța de primăvară.
Mama lui și-ar fi dorit să vină acasă pentru cina de Paște. Intenționase să meargă, să o invite pe Abra să meargă cu el. Fusese gata, fusese pregătit – evenimentul de familie, care ar fi inclus-o și pe Abra, șunca mare pe care ar fi gătit-o Alice și pe care mama lui ar fi insistat să o glazureze personal. Coșurile, dulciurile, ouăle colorate. Întreaga tradiție. Și confortul sărbătorii în familie.
Dar acum… I se părea mai inteligent să stea cuminte, să se ferească de a se băga în calea oricui, în viața oricui, până când poliția îl găsea pe ucigașul lui Duncan.
Ucigașul lui Lindsay.
Sau până când propriul lui detectiv găsea ceva care să se dovedească a fi cheia a cel puțin unuia dintre lacătele rămase încuiate. Deși acea abordare nu îi adusese încă nici un progres real.
Ridică privirea spre căsuța Laughing Gull. Unde era Abra, se întrebă? Ținea un curs? Făcea comisioane pentru vreun client sau făcea curățenie în vreo casă? Era în propria ei bucătărie, gătind, sau în cămăruța pe care o folosea pentru a confecționa cercei și pandantive?
Fusese nebun să înceapă o relație cu ea, să o târască și pe ea în toată această mizerie. Sau, mai exact, să o lase pe ea să își croiască drum cu forța în ea.
Avea diverse obiecte în Bluff House. Haine, șampon, o perie de păr – mici semne de intimitate. Stomacul lui se contractă în noduri furioase când își imagină poliția băgându-și nasul printre lucrurile ei fiindcă și le lăsase în ceva ce era al lui.
Știa comentariile, rânjetele, speculația – și, mai grav, vinovăția prin asociere, care aveau să încolțească în mintea lui Wolfe.
Următorul pas avea să fie să percheziționeze casa ei, dacă reușeau să convingă un judecător să le semneze mandatul. Gândul îl irită, îl înfurie și îl făcu să se întoarcă în casă după telefonul pe care nu se gândise să îl ia cu el.
Ieși din nou cu el pe terasă și își contactă din nou avocatul.
— Te-ai răzgândit? întrebă Neal când ridică receptorul. Pot să ajung în câteva ore.
— Nu, nu are rost. Ascultă. Am o relație, la nivel personal, cu Abra Walsh.
— Știam deja asta, doar dacă nu cumva ești pe punctul de a-mi spune că te culci cu ea.
— Asta îți spun.
Se așteptase la un oftat, iar Neal nu îl dezamăgi.
— În regulă, Eli. De când?
— De câteva zile. Înțeleg cum afectează asta percepția, Neal, așa că nu te obosi să-mi explici. Faptele rămân fapte. Îți cer să stai cu urechile ciulite în caz că Wolfe încearcă să obțină un mandat de percheziție pentru locuința ei. Căsuța Laughing Gull. Ea e chiriașă, dar pot să aflu proprietarul dacă ai nevoie. Nu vreau să fie și ea hărțuită în povestea asta. Ea nu e implicată.
— Ea e alibiul tău, Eli. Polițiștii nu au nici pe naiba împotriva ta în cazul lui Duncan, dar ea e unul dintre motivele principale pentru care nu au nimic. Nu ar strica să-și ia și ea propriul avocat. Știe cum funcționează lucrurile.
Corpul lui Eli, vocea lui se crispă.
— Poftim?
— Eli, ești clientul meu. Ea e alibiul tău. Wolfe a insinuat că voi doi erați amanți când Lindsay era încă în viață. Crezi că nu i-am cercetat trecutul? Exact cum ai fi făcut și tu în locul meu? Este curată, e deșteaptă și, din câte am aflat, se descurcă singură. În mod absolut cert nu există nici o lege care să vă interzică să aveți o relație, așa că relaxează-te. Dacă sar la gâtul ei, ea va ieși cu bine din asta. Dar ar trebui să își ia un avocat. Nu îți spun nimic ce nu știi deja. E ceva ce nu îmi spui tu mie?
— Nu. Mi-a adus o nenorocită de tocăniță, Neal, și a sfârșit prin a fi atacată și azvârlită în mijlocul unei anchete de crimă. Vreau să fac ceva. Pe toți dracii, vreau să fac ceva în afară de a sta pur și simplu aici.
— Ai făcut ceva. M-ai sunat pe mine. Eu am apelat la un contact din cadrul departamentului de poliție al orașului Boston. Wolfe a insistat și a insistat tare ca să obțină mandatul acesta. Și-a folosit cam toate resursele în ceea ce te privește. Lasă asta să se termine de la sine, Eli. Nu se va ajunge la nimic. Iar procesul soților Piedmont a regresat până la câteva bombăneli adresate reporterilor care se mai obosesc să îi asculte în ultima vreme.
— Toată casa bunicii mele colcăie de polițiști. Mi-e greu să ignor asta.
— Lasă totul să se termine de la sine, repetă Neal. Apoi închide ușa. Dacă vor insista din nou, se vor trezi plesniți cu un proces. Crede-mă, Eli, superiorii lor nu vor așa ceva – nici disputa, nici publicitatea. Au să-i închidă gura lui Wolfe. Anunță-mă când au plecat de acolo.
— Sigur.
Eli închise. Poate că superiorii lui Wolfe aveau să îi închidă gura acestuia, oficial. Dar Eli nu credea nici pentru o clipă că acest lucru avea să îl oprească.
Din cauza unei solicitări de ultim moment de a cumpăra alimente pentru mămica unui preșcolar cu streptococ, Abra ajunse puțin mai târziu decât îi plăcea la cursul de yoga ținut în subsolul bisericii.
Dădu buzna înăuntru:
— Scuze! Copilul lui Natalie are o infecție cu streptococ și avea nevoie de niște provizii. Nu va ajunge la curs, evident.
Chiar în clipa în care își puse jos salteaua, geanta, simți vibrațiile din încăpere. Surprinse privirile speculative și, mai mult, roșeața furioasă de pe chipul lui Maureen.
— S-a întâmplat ceva? întrebă ea, destul de relaxată, în timp ce își trase fermoarul hanoracului.
— Sunt polițiști – o grămadă de polițiști – la Bluff House. Și nu te uita așa la mine, Maureen, se răsti Heather. Nu am scos-o din burtă. I-am văzut. Cred că probabil îl arestează pe Eli Landon pentru că l-a ucis pe acel biet om. Și, poate, și pentru soția lui.
— O mulțime de polițiști? repetă Abra, cât de calm posibil.
— O, cel puțin vreo zece. Poate mai mulți. Am încetinit când am trecut pe acolo cu mașina, am văzut polițiști intrând și ieșind.
— Deci tu crezi că ar trimite vreo zece polițiști sau mai mulți să aresteze un singur bărbat? Au adus cumva și o echipă de intervenții speciale?
— Înțeleg atitudinea ta defensivă. Vocea lui Heather era supraîncărcată de compătimire dulceagă. Ținând cont de relația voastră.
— Tu ții cont de asta?
— Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, Abra, doar nu te-ai chinuit să o ții secretă. Oamenii ți-au văzut mașina parcată acolo târziu în noapte sau dimineața devreme.
— Deci faptul că m-am întrebat de ce ar fi nevoie de un pluton de polițiști pentru a aresta un singur om – unul care știu sigur că nu l-a omorât pe acel biet om, fiindcă, întâmplător, am fost cu el – e o atitudine defensivă din cauză că mă culc cu Eli?
— Eu nu te critic pe tine, scumpo.
— O, rahat! explodă Maureen. Stai aici și te prefaci că ți-e milă de Abra, dar în realitate îți face mare plăcere să îi pui la îndoială judecata. Iar tu deja l-ai arestat, judecat și condamnat pe Eli fără să ai nici cea mai nenorocită de idee despre nimic.
— Nu eu sunt cea suspectată de crimă – de două ori – sau cu locuința împânzită de poliție. Nu o învinovățesc pe Abra, dar…
— Ce-ar fi să te oprești la asta, o sfătui Abra. Nici eu nu te învinovățesc, Heather, că bârfești sau că te grăbești să tragi concluzii despre cineva pe care nici măcar nu îl cunoști. Deocamdată, haideți să considerăm acest spațiu unul fără învinovățiri, ca să putem începe.
— Eu doar am spus ceea ce am văzut cu ochii mei. Iar acum acei ochi înotau în lacrimi. Eu am copii. Am dreptul să fiu îngrijorată că s-ar putea să avem un ucigaș care locuiește chiar aici, în Whiskey Beach.
— Toți suntem îngrijorați. Greta Parrish o bătu pe Heather pe umăr. Mai ales că nu știm cine l-a ucis pe detectivul acela din oraș, sau de ce. Cred că ne-ar fi mai bine să rămânem uniți decât să arătăm cu degetul.
— Eu nu arătam cu degetul. E plin de poliție la Bluff House. Detectivul ăla particular era din Boston, de unde vine și Eli Landon, și cineva l-a împușcat aici, unde se află Eli Landon. Am tot dreptul să vorbesc despre asta și să îmi fac griji pentru familia mea.
Sufocată de lacrimi, Heather își luă lucrurile și fugi.
— Acum ea e victima, oftă Maureen.
— În regulă, Maureen. În regulă. Abra inspiră prelung. Haideți să lămurim situația. Heather e tulburată. Cineva a fost ucis. Toți suntem mâhniți și îngrijorați. Știu că nu Eli a fost responsabil, deoarece am fost cu el în noaptea în care s-a întâmplat asta. Nu poate fi în două locuri în același timp. Viața mea personală mă privește, la fel și dacă aleg să nu o împărtășesc și cu alții. Dacă e cineva deranjat de alegerile mele personale, e în regulă. Dacă cineva dorește să renunțe la cursurile cu mine, am să îi rambursez banii, nici o problemă. Altfel, haideți să ne așezăm pe saltele pentru un minut și să respirăm.
Își întinse propria saltea, se așeză. Când ceilalți făcură la fel, ghemul de tensiune din stomacul ei se relaxă puțin. Deși ea nu reuși să își găsească centrul, echilibrul, propriul calm, își conduse cursanții până la capătul orei.
Maureen rămase și după sfârșitul cursului. Abra nici nu se așteptase la altceva.
— La tine sau la mine? întrebă Maureen.
— La mine. Am de ajuns la curățenie peste o oră, trebuie să mă schimb.
— Bun. Poți să mă duci cu mașina. Am venit pe jos.
— Ai mâncat înghețată cu sos de fructe aseară?
— Ștrudel congelat azi-dimineață. Nu ar trebui să le țin în casă, dar sunt slabă.
— Pregătește-te să fii și mai slabă, o avertiză Abra, în timp ce ieșiră. Am făcut prăjitură cu ciocolată.
— Naiba să te ia.
Se îngrămădiră în mașină.
— Încerc să țin cont de sursă.
— Sursa e o idioată.
Abra oftă.
— Poate fi, dar toți putem fi astfel.
— Heather e idioată de felul ei.
— Nu, e bârfitoare de felul ei, iar de bârfit mai bârfim și noi două, din când în când. Și ocazional chiar mai des. Încerc și să îmi amintesc că are copii și tinde să fie excesiv de protectoare după standardele mele. Dar eu nu am copii.
— Eu am, și exagerează enorm. Le-ar pune implanturi cu GPS copiilor ei dacă i s-ar permite. Nu adopta o atitudine atât de tolerantă și înțelegătoare. A sărit calul. Toată lumea, inclusiv cea mai bună prietenă a ei, Winnie, știe asta. Dumnezeule, Abra, era de-a dreptul încântată că văzuse poliție la Bluff House.
— Știu. Știu. Cu un scârțâit de frâne, Abra opri în fața căsuței. Cea mai mare parte a încântării s-a datorat faptului că ea a fost cea care a dat vestea, dar a rămas suficientă și pentru nefericirea lui Eli. Nu sunt tolerantă și înțelegătoare. Ieși în forță din mașină, își luă geanta, trânti portiera. Sunt furioasă.
— Bun. Și eu. Hai să mâncăm o grămadă de prăjituri cu ciocolată.
— Vreau să mă duc acolo, spuse Abra, pornind spre ușă. Dar mi-e teamă că nu o să fac decât să îi îngreunez situația. Și vreau să merg să o caut pe Heather și să îi dau o palmă zdravănă ca între fete, iar asta nu ar reuși decât să mă facă să mă simt mai prost după aceea.
— Da, dar te-ai simți bine când ai face-o.
— Chiar m-aș simți.
Lăsându-și geanta lângă ușă, Abra intră direct în bucătărie, desfăcu celofanul de pe o farfurie cu prăjituri cu ciocolată.
— Ce-ar fi dacă i-aș da eu o palmă, iar tu doar te-ai uita? Simțindu-se ca acasă, Maureen luă șervețele în timp ce Abra puse ceainicul pe foc. Tot te-ai simți prost?
— Probabil. Abra luă o prăjitură, mușcă din ea în timp ce flutură din mâna liberă. Ea crede că mint în privința faptului că am fost cu Eli când a fost ucis Duncan. Avea pe față expresia aia de „Sărăcuța de tine, cum te amăgești singură, îmi fac griji pentru tine“.
— Detest expresia aia. Din spirit de solidaritate, Maureen mușcă și ea din prăjitura ei. Este foarte îngâmfată, falsă și enervantă.
— Dacă ea crede că mint, probabil și poliția crede asta. Ceea ce mă îngrijorează mult mai tare.
— Ei nu au nici un motiv să creadă că minți.
— Mă culc cu el.
— Nu te culcai cu el când s-a întâmplat asta.
— Acum o fac. Luă încă o mușcătură din prăjitură înainte de a se ocupa de ceai. Îmi place să mă culc cu el.
— Am bănuit eu că ăsta e motivul pentru care o faci atât de mult.
— E bun la pat.
— Acum aproape că te lauzi, dar, date fiind circumstanțele, continuă.
Cu un râs scurt, Abra mută vaza cu boboci de iris din centrul mesei de bucătărie pe tejgheaua de culoarea pietrelor, apoi așeză ceștile de ceai.
— Sexul chiar e grozav.
— Afirmație nefondată. Oferă un exemplu.
— Am mutat patul.
— Oamenii mută adesea paturi, canapele, mese. Se numește rearanjarea mobilierului.
— În timp ce ne aflam în el, făcând sex.
— Asta se poate întâmpla.
Abra clătină din cap și se ridică să ia un pix.
— Aici e patul, spuse ea, schițând. Lipit de peretele ăsta – prima dată când am făcut sex. Și când am terminat de făcut sex, patul era aici. Trase o linie, o curbă, schiță patul. De acolo, până acolo, și întors lateral.
Ronțăind prăjitura, Maureen studie șervețelul.
— Ai inventat asta.
Cu un rânjet, Abra își trecu un deget peste inimă.
— E pe roți?
— Nu, nu e pe roți. Puterea energiei sexuale reprimate e fantastică odată dezlănțuită.
— Acum sunt geloasă, dar pot să trec peste asta știind, fără urmă de îndoială, că Heather nu a mutat niciodată patul.
— Am să-ți spun ce m-a enervat cu adevărat. Faptul că s-a purtat ca și cum aș fi fost una dintre acele femei nesocotite care le scriu criminalilor în serie aflați în închisoare. Cele care se îndrăgostesc de câte un individ care a strangulat cu șireturi șase femei. Nu știu cum se descurcă Eli cu asta, jur, cum îi face față acelui nor de suspiciune ce plutește constant deasupra capului lui.
— Probabil îi e mai ușor acum, că te are pe tine.
— Așa sper. Abra răsuflă din nou. Așa sper. Am început să simt ceva pentru el.
— Ești îndrăgostită de el? Brusc îngrijorată, Maureen își linse ciocolata de pe degetul mare. Nu au trecut decât câteva săptămâni, Abra.
— Nu spun că sunt îndrăgostită de el. Nu spun nici că n-aș fi. Spun că simt ceva pentru el. Am simțit ceva încă de prima dată când l-am întâlnit, deși cred că atunci era în cea mai mare parte simpatie. Arăta atât de distrus, atât de obosit, atât de trist – și cu o furie îngrozitoare dincolo de toate astea, care fără îndoială e teribil de ținut în frâu, zi de zi. Pe măsură ce am început să îl cunosc, am păstrat simpatia, dar a apărut și respectul. E nevoie de mult curaj, de o coloană vertebrală puternică, pentru a trece prin ceea ce a trecut el. Există atracție, evident, și afecțiune.
— Am avut impresia că s-a relaxat și s-a simțit bine în noaptea când am ieșit la tavernă.
— Are nevoie de oameni, și cred că, chiar având alături familia lui, s-a simțit singur multă vreme. A rămâne singur era, după părerea Abrei, ceva necesar ocazional pentru a te reîncărca. Dar a te simți singur era o stare pe care o compătimea și pe care voia să o repare. L-am văzut relaxându-se și simțindu-se tot mai bine, puțin câte puțin, în permanență. Are simțul umorului și e cu adevărat bun la suflet. Îmi fac griji pentru el acum.
— De ce crezi că sunt atâția polițiști la Bluff House?
— Dacă Heather nu a exagerat, cred că probabil au obținut un mandat de percheziție. Ți-am mai spus că Wolfe, detectivul, e convins că Eli a ucis-o pe Lindsay. E obsedat să dovedească asta. Iar acum să confirme că a ucis din nou.
— Trebuie să te infirme pe tine ca să facă asta. Maureen se întinse după mâna Abrei. Au să te interogheze din nou, nu-i așa?
— Sunt destul de sigură de asta. Poate și pe tine și pe Mike.
— O să ne descurcăm. Și o să ne descurcăm toți și cu bârfitoare ca Heather. Mă întreb dacă va veni la următorul tău curs aici, acasă.
— Dacă vine, fără palme ca între fete.
— Îmi strici toată plăcerea. Doar pentru asta, îmi iau o prăjitură pe drum. Dacă ai nevoie de mine, sună-mă. Voi fi acasă tot restul zilei. Trebuie să mă ocup de niște hârtii înainte să se întoarcă acasă copiii.
— Mulțumesc. Abra se apropie să o îmbrățișeze când se ridicară. Ai fost exact antidotul perfect împotriva idioatei de Heather.
După ce Maureen plecă, Abra se duse în dormitor să se schimbe. Două prăjituri înainte de prânz o făcuseră să îi fie vag greață, dar avea să își revină. Iar după ce își termina munca pe ziua respectivă, urma să meargă la Eli. Fie ce-o fi.
Dură câteva ore. După ce terminară cu biroul lui, Eli se retrase în el în timp ce polițiștii împânziră casa. După ce își puse din nou lucrurile în ordine, își făcu de lucru cu telefoane, e-mailuri, hârtii pe care le neglijase.
Detestase să își sune tatăl, dar veștile proaste aveau darul de a se răspândi rapid. Era mai bine ca familia să afle direct de la el decât pe alte căi. Nu se obosi să cosmetizeze situația – tatăl lui era prea inteligent pentru așa ceva. Dar cel puțin putea să îi dea anumite asigurări și, prin el, să liniștească și restul familiei.
Polițiștii nu aveau să găsească nimic fiindcă nu era nimic de găsit.
Nu reuși să își facă curaj să scrie, nu câtă vreme poliția, cel puțin metaforic, îi sufla în ceafă. Se concentră în schimb pe cercetare, petrecând ore bune din zi trecând de la cercetări pentru carte la cercetări legate de zestrea Esmeraldei.
Se întoarse când auzi o bătaie scurtă în cadrul ușii. Îl primi pe Corbett întorcându-și scaunul spre el, dar nu se ridică, nu spuse nimic.
— Am cam terminat.
— În regulă.
— În legătură cu săpăturile din beci.
— Ce-i cu ele?
— Ăla e un șanț al naibii de mare acolo. Corbett așteptă o clipă, dar Eli nu răspunse. Nu ai idee cine ar putea fi responsabil?
— Dacă aș fi avut vreo idee, i-aș fi spus ofițerului Hanson.
— Teoria lui, și, mi s-a spus, și a ta, e că oricine ar fi cel care a intrat prin efracție în casă în noaptea în care a fost ucis Duncan e și cel care a săpat șanțul. Și cum sunt al naibii de sigur că nu a săpat atâta într-o singură noapte, nu era prima dată când reușea să intre.
— E o teorie.
O expresie de iritate se întipări pentru o clipă pe fața lui Corbett înainte de a intra, închizând ușa în urma lui.
— Ascultă, Wolfe e înapoi pe drum spre Boston. Dacă se întoarce, în afară de cazul în care se întoarce cu probe concluzive împotriva ta, va fi pe cont propriu. Nu există nimic care să te lege de uciderea lui Duncan în momentul de față. Singura legătură e că una sau mai multe persoane necunoscute l-au angajat să îți supravegheze fiecare mișcare. Eu nu te văd ca făptaș, pentru toate motivele discutate la ultima noastră întâlnire. La asta se adaugă și faptul că nu am nici un motiv să pun la îndoială cuvântul Abrei Walsh, deși intuiția mea de anchetator îmi spune că și-a petrecut câteva nopți aici de atunci, și nu pe canapeaua de la parter.
— Din câte știu eu, sexul între doi adulți care consimt s-o facă e încă legal în Massachusetts.
— Și slavă Domnului pentru asta. Ceea ce îți spun e că eu nu te consider suspect în cazul ăsta. Problema este că nu am pe nimeni suspect în cazul ăsta. Încă. Ceea ce am e o intrare prin efracție, o agresiune și o crimă, toate în aceeași noapte. Ceea ce mă pune pe gânduri. Deci dacă ai vreo idee cine a făcut săpături acolo în beci, ar fi în interesul tău să îmi spui și mie. Se întoarse spre ușă, se opri, apoi se întoarse din nou cu fața spre Eli. Aș fi foarte furios dacă o mână de polițiști mi-ar răscoli casa toată ziua. Dă-mi voie să-ți spun că i-am ales personal. Dacă nu am găsit nimic, înseamnă că nu e nimic de găsit. Și ar mai trebui să adaug că, deși au fost atenți, e o casă al naibii de mare, cu o grămadă de lucruri în ea. S-ar putea ca unele dintre ele să nu fi fost puse înapoi la locul lor.
Eli ezită când Corbett deschise ușa, apoi făcu pasul:
— Cred că persoana care a săpat șanțul ăla, oricine ar fi el, fie a împins-o pe bunica mea pe scări, fie a făcut-o să cadă. Apoi a lăsat-o acolo.
Corbett reintră în încăpere și închise din nou ușa.
— Am cântărit și eu ipoteza asta. Fără a aștepta o invitație, traversă încăperea și se așeză. Ea nu își mai amintește nimic?
— Nu. Nu își amintește nici măcar să se fi ridicat din pat și să fi pornit în jos pe scări. Traumatismul cerebral… doctorii spun că nu e neobișnuit. Poate își va aminti, poate nu. Poate doar fragmente, poate tot, poate nimic. Ar fi putut să moară, și probabil așa s-ar fi și întâmplat dacă nu o găsea Abra. A împușca un detectiv particular nu e prea departe de a împinge o femeie bătrână pe scări și a o lăsa să moară. Ăsta e locul ei, aici e inima ei, și s-ar putea să nu mai ajungă să locuiască niciodată aici, cel puțin nu singură. Vreau să știu cine e responsabil pentru asta.
— Spune-mi unde te aflai în noaptea aia, noaptea în care a căzut.
— Dumnezeule mare!
— Să facem totul ca la carte, domnule Landon. Îți amintești?
— Da, îmi amintesc, fiindcă nu o să uit niciodată expresia de pe chipul mamei în dimineața următoare, când a venit să mă anunțe, după ce sunase Abra acasă. Nu dormeam bine. Nu mai dormisem bine de… multă vreme. M-am mutat la părinții mei la câteva săptămâni după uciderea lui Lindsay, deci eram acolo în noaptea accidentului bunicii mele. Eu și tata am stat până pe la două noaptea, jucând gin și bând bere. Presupun că aș fi putut să îmi târăsc fundul până aici, să-mi fi împins bunica în jos pe scări, apoi să-mi fi târât fundul înapoi la Boston și să mă fi băgat în pat înainte să vină mama să-mi spună că Buni fusese rănită și era în spital.
Ignorând comentariul, Corbett își scoase carnețelul și scrise câteva notițe.
— Sunt o mulțime de lucruri de valoare în casa asta.
— Știu asta și nu pot înțelege. Sunt o grămadă de obiecte pe care efectiv le-ai putea băga în buzunare și să scoți un profit frumușel. Dar el își petrece ore întregi, zile întregi, săpând în podeaua subsolului.
— Zestrea Esmeraldei.
— E singura explicație la care mă pot gândi.
— Ei bine, e interesant. Te deranjează, dacă doctorii îmi dau permisiunea, să discut cu bunica ta?
— Nu vreau să fie tulburată, atâta tot. Nu vreau ca familia mea să fie târâtă printr-o altă mizerie. Au îndurat destule.
— Voi fi atent.
— Pe tine de ce te interesează?
— Fiindcă am trimis un om mort înapoi la Boston și, din câte îmi dau seama, nu făcea altceva decât să își facă treaba. Fiindcă cineva a intrat prin efracție în casa asta și poate ar fi făcut mai mult decât să agreseze o femeie dacă ea nu s-ar fi apărat și ar fi fugit. Fiindcă tu nu ți-ai ucis soția.
Eli dădu să vorbească, apoi orice gând ar fi avut în minte, dispăru instantaneu:
— Ce-ai spus?
— Îți închipui că nu am citit și analizat fiecare cuvânt din dosarul tău? Nu ți-ai schimbat niciodată povestea. Cuvintele, exprimarea, dar niciodată conținutul. Nu mințeai, iar dacă ar fi fost o crimă pasională, așa cum s-a speculat, un bun avocat al apărării – iar tu aveai o astfel de reputație – și-ar fi acoperit urmele al naibii de mult mai bine.
— Wolfe crede că am făcut-o.
— Instinctul lui Wolfe îi spune că tu ai făcut-o, și cred că are un instinct bun. De data asta se înșală. Se mai întâmplă.
— Poate că instinctul tău se înșală.
Corbett zâmbi subțire.
— Tu de partea cui ești?
— Ești primul polițist care m-a privit în față și mi-a spus că nu eu am ucis-o pe Lindsay. Am nevoie de puțin timp să mă obișnuiesc.
— Nici procurorul nu credea că tu ai făcut-o. Dar erai singurul lor suspect, iar Wolfe era absolut sigur, așa că au forțat nota până nu au mai avut unde să o forțeze. Corbett se ridică în picioare. Ți-au făcut viața amară. Eu n-am să ți-o fac, de data asta. Ai numărul meu dacă îți amintești ceva relevant.
— Da, am înțeles.
— Nu o să te mai deranjăm.
Rămas singur, Eli se lăsă pe spate și încercă să-și lămurească sentimentele încurcate.
Un polițist îl considera nevinovat, un alt polițist îl credea vinovat. Era plăcut să știe că cineva îl credea, să simtă cuvintele încă plutind în aer. Dar, oricum ar fi pus problema, încă era prins la mijloc.