Era îngrijorată cum avea să îl găsească. Deprimat și cufundat în gânduri negre? Furios și nesociabil?
Oricare ar fi fost reacția lui, nu putea să îi poarte pică. Viața lui fusese zguduită, din nou, moralitatea lui pusă sub semnul întrebării, din nou. Iar intimitatea îi fusese făcută țăndări – nu doar de către poliție, ci și de către oameni ca Heather. Din nou.
Se pregăti să fie înțelegătoare, ceea ce ar fi putut însemna fermă și la obiect sau încurajatoare și empatică.
Însă nu se așteptase să îl găsească în bucătărie, lucrând la o masă aglomerată, cu o expresie exasperată pe chip și cu o căpățână de usturoi în mână.
— Ei bine, ce se petrece aici?
— Haos. Aparent asta se întâmplă când încerc să gătesc.
Abra puse deoparte farfuria de prăjituri cu ciocolată.
— Gătești?
— „Încerc“ este cuvântul de bază.
Ea găsi acea încercare atât înduioșătoare, cât și pozitivă.
— Ce anume încerci?
— O chestie cu pui și orez. Își împinse la o parte părul, încruntându-se spre dezastrul pe care îl provocase. Am luat rețeta de pe internet de pe pagina Gătitul pentru Tonți.
Abra ocoli insula centrală și studie rețeta imprimată:
— Arată bine. Vrei să te ajut?
Eli se întoarse încruntat spre ea.
— Având în vedere că sunt un tont în domeniul ăsta, ar trebui să reușesc să mă descurc.
— Grozav. Te deranjează dacă îmi iau un pahar de vin?
— Chiar te rog. Poți să îmi torni și mie unul. Într-o afurisită de halbă.
Deși ea găsea gătitul relaxant, înțelegea frustrările acestui bucătar novice sau foarte ocazional.
— Ce a inspirat atâta fericire domestică? întrebă ea, pregătind paharele – pahare de vin, în pofida comentariului lui.
Ochii lui Eli se îngustară când Abra se strecură în cămara de vinuri după o sticlă.
— Cauți s-o iei pe coajă?
— De fapt, caut o sticlă de pinot grigio delicios, îi strigă ea. Ah, am găsit. Sper că sunt invitată la cină, continuă ea, revenind cu sticla în bucătărie. A trecut ceva vreme de când nu a mai gătit nimeni pentru mine.
— Asta era și ideea. O privi scoțând dopul sticlei de vin pe care, cel mai probabil, tot ea o băgase în cămara de vin. Numărul de urgență e programat pe apelare rapidă?
— Da. Îi dădu un pahar și un sărut prietenesc pe un obraz. Și mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi până nu am eliminat riscul de incendiu în bucătărie și de toxiinfecție alimentară.
Dispusă să își asume ambele riscuri, Abra se așeză pe un scaun fără spătar, savurând prima gură de vin.
— Când a fost ultima dată când ai gătit ceva ce nu provenea dintr-o conservă sau o cutie?
— Anumite persoane cu aere disprețuiesc mâncarea din conserve și cutii.
— Așa e. Rușine să ne fie.
Eli își îndreptă din nou privirea încruntată spre căpățâna de usturoi.
— Teoretic trebuie să curăț și să tai usturoiul ăsta.
— Bine.
Când el nu făcu decât să se holbeze la ea, Abra se întoarse pe scaun și luă cuțitul.
— Am să-ți explic procedura.
Desprinse un cățel, îl ridică în aer, apoi, așezându-l pe tocător, îl plesni cu lama cuțitului. Coaja alunecă de pe el, ușor ca hainele smulse de pe o stripteuză. După ce îl felie, îi dădu înapoi restul căpățânii și cuțitul.
— Ai înțeles?
— Da. Mai mult sau mai puțin. Noi am avut bucătăreasă. Când eram copil, întotdeauna am avut bucătăreasă.
— Nu e niciodată prea târziu să înveți. S-ar putea chiar să-ți placă.
— Nu cred că asta o să se întâmple vreodată. Dar ar trebui să fiu în stare să urmez o rețetă pentru tonți.
— Sunt absolut convinsă.
Eli imită tehnica ei de feliat și se simți o idee mai optimist când reuși să nu își taie nici un deget.
— Recunosc o atitudine de amuzament superior când eu sunt ținta.
— Dar e un amuzament superior și afectuos. Suficient de afectuos cât să te învăț un truc.
— Ce truc?
— O marinată rapidă și ușoară pentru puiul ăla.
Teama și oroarea față de simpla idee răsunară în vocea lui:
— Rețeta nu pomenește nimic de marinată.
— Ar trebui. Stai o clipă.
Ridicându-se, porni spre cămară. Tresări când văzu totul încurcat, în dezordine, dat peste cap. Apoi își aminti de poliție. Fără a spune nimic, luă o sticlă de sirop pentru margarita.
— Credeam că bem vin.
— Noi da. Puiul e cel care va bea asta.
— Unde e tequila?
Ea râse:
— Nu de data asta. De fapt, puiul pe care îl folosesc pentru supa de tortilla bea tequila, dar ăsta nu primește decât siropul.
Scoase o pungă mare, băgă puiul în ea, turnă lichidul deasupra. Închise bine punga, o răsturnă de câteva ori.
— Asta e?
— Asta e, asta-i tot.
— Partea asta ar fi trebuit să fie pentru tonți. Asta aș fi putut s-o fac și eu.
— Data viitoare ai s-o faci. Este bună și pentru pește, să știi.
Când Abra se așeză înapoi, Eli se concentră din nou să taie usturoiul, nu propriile degete.
— Azi a fost poliția aici, toată ziua, executând un mandat de percheziție. Ridică privirea. Și știai deja asta.
— Faptul că au fost aici, da. Am presupus că a fost vorba de percheziție. Întinzând mâna peste masa de bucătărie, își trecu ușor degetele peste încheietura mâinii lui. Îmi pare rău, Eli.
— După ce au plecat, am trecut prin câteva camere, punând lucrurile la locul lor. Am început să mă enervez din nou, așa că am decis să fac altceva.
— Nu-ți face griji în privința asta. O să mă ocup eu.
Eli se mulțumi să clatine din cap. Intenționa să aranjeze câteva camere pe zi, până când casa revenea la normal. Bluff House și tot ce se afla în ea erau responsabilitatea lui acum.
— Ar fi putut fi mai rău. Ar fi putut vandaliza casa. Au căutat temeinic, dar am mai văzut percheziții și înainte, și nu au trântit pur și simplu lucrurile pe unde au apucat.
— Bine, bravo lor, dar tot este o nedreptate. Și un lucru rău.
— Lucruri nedrepte și rele se întâmplă la orice oră, oricând.
— Ăsta e un punct de vedere trist și cinic.
— Realist, o corectă el.
— La naiba cu asta. Propria ei mânie izbucni, făcând-o să-și dea seama că o ținuse în ea, fierbând înăbușit, în tot acest timp. Asta e doar o scuză ca să nu faci nimic în privința asta.
— Ai vreo sugestie ce aș fi putut face în privința unui mandat autorizat legal?
— A fi nevoit să îl accepți nu e același lucru ca a accepta că pur și simplu așa e viața. Eu nu sunt avocat, dar am fost crescută de unul, și mi-e al naibii de clar că au fost nevoiți să forțeze nota, și încă tare, pentru a obține un mandat de percheziție. Și mi-e la fel de clar că polițistul din Boston a fost cel care a forțat-o.
— Nu te pot contrazice.
— Ar trebui să fie sancționat. Ar trebui să îl dai în judecată pentru hărțuire. Ar trebui să fii furios.
— Am fost. Și am vorbit cu avocatul meu. Dacă nu se potolește, vom discuta despre un proces.
— De ce nu ești în continuare nervos?
— Doamne, Abra, gătesc pui după o rețetă luată de pe internet fiindcă învârtitul prin casă și strânsul după dezastrul lăsat de polițiști m-a scos din sărite din nou și aveam nevoie de ceva în care să îmi canalizez nervii. Nu mai am loc de nervi.
— Se pare că eu da, și încă destul. Numai nu-mi spune că nedrept și rău e cursul firesc al lucrurilor. Sistemul nu e gândit să lovească în oameni și nu sunt atât de naivă încât să cred că nu o face uneori. Dar sunt suficient de om cât să îmi doresc să nu o facă… Am nevoie de aer.
Se ridică brusc în picioare, porni cu pași mari spre ușile de la terasă și ieși.
Reflectând, Eli puse jos cuțitul, își șterse absent mâinile pe lateralul pantalonilor de blugi și o urmă.
— Nu te-a ajutat. Flutură o mână spre el, învârtindu-se agitată pe terasă. Nimic din toate astea nu te-au ajutat, știu foarte bine.
— Nu știu ce să zic în privința asta.
— Mi-a rămas înfipt în stomac încă de când am auzit, deși am aruncat două prăjituri enorme cu ciocolată pe deasupra.
Eli cunoștea recursul clasic al femeilor la ciocolată, deși el ar fi optat pentru bere mai degrabă:
— Cum ai auzit?
— La cursul de yoga de dimineață, una dintre cursantele mele. Bârfa e religia ei. Iar asta a fost o remarcă răutăcioasă. Detest să fiu răutăcioasă. Vibrații negative, adăugă ea, scuturându-și brațele ca pentru a se elibera de acele vibrații, lăsând să fie luate de briză. Doar că este atât de afurisit de fățarnică, de preocupată, atât de îngâmfată. După cum a descris ea scena, părea că poliția a trimis o întreagă echipă de asalt să îl înhațe pe ucigașul nebun, cu care am avut proasta inspirație să mă culc. Și se poartă ca și cum ar fi doar îngrijorată pentru comunitate și, desigur, pentru mine, de parcă ai putea să mă sufoci în somn sau să îmi zdrobești țeasta sau… O, Doamne, Eli. Se opri brusc, oripilată. Îmi pare rău. Îmi pare rău. A fost un comentariu stupid. Stupid și răutăcios și crud – trei însușiri pe care detest să le observ la mine. Ar fi trebuit să te înveselesc sau să te susțin – sau amândouă. În schimb eu mă răstesc la tine și îți sar la gât și spun lucruri oribile și idioate. Am să încetez. Sau am să plec și am să-mi iau dispoziția mizerabilă cu mine.
Furia și frustrarea îi coloraseră chipul, observă el. Din ochi îi răzbătea o expresie îngrozită de scuze. Iar briza mării îi alerga prin păr, făcându-i cârlionții sălbatici să danseze.
— Știi, familia mea, prietenii care mi-au mai rămas, nu vorbesc despre asta. Simt că se furișează pe lângă subiect ca și cum ar fi… nu un elefant în încăpere, ci un nenorocit de dinozaur. Uneori aveam impresia că o să mă înghită cu totul. Dar ei au continuat să se furișeze pe lângă el, refuzau să vorbească despre asta mai mult decât era absolut necesar. Nu-l supărați pe Eli, nu îl faceți să se gândească la asta, nu îl deprimați. Era al naibii de deprimant să știu că nu puteau sau nu voiau să-mi spună ce simțeau, ce gândeau, în afară de „Va fi bine, noi te susținem“. Am apreciat faptul că erau dispuși să îmi ia apărarea, dar tăcerea asurzitoare a acelui dinozaur și a ceea ce simțeau ei în sinea lor aproape că m-a copleșit.
— Ei te iubesc, începu Abra. Le era teamă pentru tine.
— Știu asta. Nu m-am mutat aici doar fiindcă Buni avea nevoie să fie cineva în casă. Hotărâsem deja că trebuia să plec din locuința părinților mei, să îmi găsesc o locuință – nu reușisem sau nu încercasem să îmi găsesc energia necesară pentru a o face, dar știam că trebuia să mă îndepărtez de aceea tăcere învăluitoare – pentru binele meu și al lor.
Abra înțelegea perfect. O mulțime de oameni se merseseră tiptil în jurul ei după ce fusese atacată de Derrick. Temându-se să nu spună ceva greșit, neîndrăznind să spună nimic.
— A fost un calvar teribil pentru voi toți.
— Și a reînceput, fiindcă azi am fost nevoit să le spun ce se petrece înainte să afle de la altcineva.
Abra fu cuprinsă din nou de simpatie. Era un aspect la care nu se gândise.
— Ți-a fost greu să o faci.
— Trebuia făcut. Am cosmetizat puțin situația, deci presupun că asta e abordarea tipică a problemelor în familia Landon. Tu ești prima care a spus ce gândea, ce simțea, fără filtre. Prima care nu s-a prefăcut că dinozaurul nu e exact sub ochii noștri, că cineva i-a împrăștiat creierii lui Lindsay cu un vătrai, și multă lume crede că eu am fost acela.
— Gândurile, sentimentele și exprimarea pasională a acestora au fost un lucru important în casa mea.
— Cine s-ar fi așteptat?
Replica lui îi smulse un zâmbet firav:
— N-aveam de gând să spun nimic, dar probabil mi-am consumat porția de autocontrol pe ziua de azi când m-am abținut să nu îi dau un șut în fund lui Heather.
— Ești aspră.
— Cunosc tehnici de tai chi.
Se ridică încet intenționat pe un picior în poziția Cocostârcului.
— Credeam că asta e kung fu.
— Ambele sunt arte marțiale, așa că ai grijă. Nu mai sunt atât de furioasă.
— Nici eu.
Abra se apropie de el și îi înlănțui gâtul cu brațele.
— Hai să facem o înțelegere.
— În regulă.
— Să ne dăm gândurile și sentimentele pe față oricând va fi necesar. Iar dacă în cameră intră un dinozaur, nu îl vom ignora.
— Ca în cazul gătitului, tu ai să te descurci mai bine decât mine la asta, dar sunt dispus să încerc.
— E suficient. Ar trebui să ne întoarcem în casă să te pot privi gătind.
— În regulă. Acum că… am pregătit terenul, sunt câteva lucruri pe care ar trebui să ți le spun.
O conduse înăuntru. La masa de bucătărie, luă un ardei și îl studie încercând să își dea seama cum să îl taie.
— Am să-ți arăt din nou.
În timp ce ea tăie capacul, scobi cotorul, tăie ardeiul, Eli își luă paharul de vin.
— Corbett știe că nu eu am ucis-o pe Lindsay.
— Poftim? Capul ei se ridică brusc, iar mâna îi încremeni pe cuțit. Ți-a spus el asta?
— Da. Nu am nici un motiv să cred că îmi vinde gogoși. Spune că mi-a citit dosarele, a analizat totul și știe că nu eu am ucis-o.
— Tocmai m-am răzgândit complet în privința lui. Se întinse peste masă pentru a lua mâna lui Eli pentru o clipă. Nici nu-i de mirare că nu erai la fel de furios ca mine.
— A ridicat o parte din greutatea de pe umerii mei. A mai rămas destulă, dar a ridicat o parte din ea.
Își încercă mâna la feliat în timp ce îi relată ce spusese Corbett.
— Deci și el crede că e posibil ca cel care s-a aflat în casă în noaptea aceea să fi fost în casă și în noaptea când a căzut Hester. Și e posibil și ca persoana respectivă să îl fi împușcat pe Duncan.
— Cred că e o abordare pe care o va încerca. Avocatul meu m-ar trage de urechi, și pe bună dreptate, dacă ar ști cum am vorbit cu el, ce i-am spus. Dar…
— Uneori, trebuie să ai încredere.
— Nu știu ce să zic despre încredere, dar el este în cea mai bună poziție pentru a-l găsi pe ucigașul lui Duncan, iar dacă și când se va întâmpla asta, vom obține niște răspunsuri. Puse ardeiul verde deoparte, îl luă pe cel roșu. Între timp, există cineva în zonă care vrea să intre în casa asta, cineva care te-a atacat deja pe tine și este posibil să o fi rănit și pe bunica mea. E cineva acolo care a ucis un om. Poate e aceeași persoană. Poate e un complice sau un concurent.
— Concurent?
— Foarte mulți oameni cred că zestrea Esmeraldei există. Când vânătorii de comori au descoperit epava vasului Calypso, cu circa treizeci de ani în urmă, nu au găsit zestrea. Nu a fost găsită nici până în prezent, și au căutat-o și alții. Pe de altă parte, nu există dovezi concrete, coroborate, cum că zestrea s-ar fi aflat pe vas când a naufragiat pe Whiskey Beach, nici măcar că s-ar fi aflat vreodată pe vas. Din câte știm, e posibil chiar să se fi scufundat odată cu omul de încredere al familiei când Calypso a atacat Santa Caterina. Sau omul de încredere a tăinuit zestrea și a trăit pe picior mare undeva în Indiile de Vest.
— A tăinuit. Ce termen rafinat.
— Eu sunt un tip rafinat, spuse el, terminând de tăiat ardeiul. În cea mai mare parte, sunt doar zvonuri, și multe dintre zvonuri se bat cap în cap. Dar oricine este dispus să facă eforturile pe care le-a făcut individul ăsta și e dispus să ucidă crede cu adevărat în comoară.
— Crezi că va încerca să intre din nou, chiar dacă ești în casă?
— Cred că acum ia o pauză, așteaptă ca apele să se liniștească puțin. Apoi da, fără îndoială o să se apuce din nou de treabă. Ăsta e un aspect. Celălalt e că există oameni în sat, oameni pe care îi cunoști, cu care lucrezi, cărora le predai cursuri, care, precum tipa aia – cum o fi chemând-o –, o să creadă că eu am făcut-o sau cel puțin o să se întrebe. Ceea ce înseamnă că vei fi prinsă la mijloc – riscând să fii rănită, cu siguranță devenind ținta unor bârfe. Nu vreau să ajungi în situația asta.
— Nu poți să controlezi ceea ce spun și fac ceilalți oameni. Și cred că am demonstrat deja că pot să mă apăr singură în ceea ce privește riscul de a fi rănită.
— Individul nu a avut pistol – sau nu a crezut că era cazul să îl folosească. Atunci.
Abra încuviință din cap. Nu putea nega că gândul o înspăimânta, dar hotărâse cu mult timp în urmă să nu își trăiască viața cu teamă.
— Dacă m-ar ucide, sau ne-ar ucide pe amândoi, dacă e până acolo, în somn, sau în timp ce spăl pe jos, nu ar face decât să umple din nou casa de polițiști. Presupun că ăsta e ultimul lucru pe care și l-ar dori. Are nevoie să evite să atragă atenția, nu doar asupra lui, ci și asupra Bluff House.
— Asta e logic. Dar eu analizez tabloul de ansamblu, și până acum nu prea a dat dovadă de logică. Nu vreau să fii rănită. Și nu vreau să fii nevoită să treci prin situații ca aceea prin care ai trecut azi-dimineață doar fiindcă ai o relație cu mine.
Privindu-l cu răceală, Abra sorbi încet din vin:
— Cumva îmi gătești o cină de adio, Eli?
— Cred că e mai bine pentru toată lumea dacă luăm o pauză.
— Nu este vina ta, e vina mea – asta e următoarea replică?
— Ascultă… E fiindcă eu… fiindcă ești importantă pentru mine. Ai câteva lucruri de-ale tale în casă, iar polițiștii au răscolit printre ele azi. Detectivul Corbett mă crede, poate, dar Wolfe, nu – iar el nu se va opri. Va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a te discredita, fiindcă declarația ta e cea care mă scoate din ecuație în cazul uciderii lui Duncan.
— Va face asta indiferent dacă sunt sau nu cu tine.
Preț de o clipă reflectă la ce simțea față de atitudinea lui protectoare – în fața răului, a vorbelor urâte. Decise că nu o deranja cu nimic, chiar dacă nu avea de gând să i-o permită:
— Apreciez poziția ta. Crezi că trebuie să mă protejezi, să mă ferești de rele, de bârfe, de atenția poliției, și constat că îmi place să fiu cu un bărbat care ar încerca așa ceva. Dar adevărul rămâne, Eli, că am trecut deja prin toate astea, și chiar prin mai multe, o dată în viața mea. Nu am de gând să renunț la ceea ce vreau doar ca să evit riscul de a trece din nou prin unele dintre acele lucruri. Și tu ești important pentru mine. Își ridică paharul de vin și îl studie. Aș spune că suntem într-un impas în privința asta, doar că mai e ceva.
— Ce anume?
— Va depinde de cum răspunzi la întrebare. Anume, consideri că femeile ar trebui să primească câștiguri salariale egale pentru muncă egală?
— Poftim? Da. De ce?
— Bun, fiindcă discuția asta ar coti într-o altă direcție dacă ai fi spus nu. Consideri totodată că femeile au dreptul de a alege?
— Doamne. Își trecu o mână prin păr.
Înțelegea exact unde voia să ajungă și începu să ticluiască în minte un argument cu care să o combată.
— Excelent. Asta ne scutește de o dezbatere lungă și închisă. Drepturile atrag după ele și responsabilități. E alegerea mea cum îmi trăiesc viața, cu cine sunt, la cine țin. E dreptul meu să fac aceste alegeri și îmi asum responsabilitatea. Ochii ei se îngustară privindu-i chipul. O, haide, n-ai decât.
— Să ce?
— Am fost crescută de un avocat, îi aminti ea. Văd avocatul de Harvard din tine gândindu-se cum să născocească un argument complicat pentru a-mi da peste cap toate raționamentele. Așa că n-ai decât. Poți chiar să incluzi și câte una-două „prin urmare“. Nu va conta. Eu m-am hotărât.
Eli schimbă tactica:
— Înțelegi cât de multe griji îmi voi face?
Abra înclină ușor bărbia, iar ochii ei îngustați deveniră de oțel.
— Asta funcționează întotdeauna cu mama, pledă el.
— Tu nu ești mama, îi aminti Abra. Plus că nu ai autoritate de mamă. Ești legat de mine, Eli. Dacă renunți la mine, va trebui să fie fiindcă nu mă vrei, sau vrei pe altcineva, sau altceva. Dacă te părăsesc, va trebui să fie din aceleași motive.
Cu sentimentele pe față, reflectă el.
— Lindsay nu mai era importantă, dar în fiecare zi regret că nu am putut să fac ceva pentru a împiedica ceea ce i s-a întâmplat.
— A fost importantă cândva, și nu merita să moară astfel. Ai fi protejat-o dacă ai fi putut. Se ridică, se apropie de el și își petrecu brațele în jurul taliei lui. Eu nu sunt Lindsay. Noi doi o să avem grijă unul de celălalt. Suntem amândoi inteligenți. O să găsim o soluție.
— Inteligent? Eu urmăresc o rețetă pentru tonți.
— E prima ta zi în domeniu.
— Mi se cere să tai cubulețe puiul ăla. Ce naiba înseamnă asta?
Abra se dădu înapoi, apoi se apropie din nou, pentru un sărut lung, satisfăcător.
— Încă o dată, o să-ți arăt.
Intra și ieșea din casă. Cursuri de dimineață, case în care făcea curățenie – inclusiv a lui –, mers la piață, lecții în particular, ghicit în cărți pentru o zi de naștere.
Aproape nu știa că era acolo când lucra la carte, însă când era plecată, îi simțea acut lipsa. Energia casei – începea să gândească asemenea ei – părea să se ofilească fără prezența ei.
Se plimbau pe plajă și, deși hotărâse ferm că gătitul nu avea să fie niciodată o formă de relaxare pentru el, Eli îi mai dădea câte o mână de ajutor din când în când.
Îi venea greu să își imagineze casa fără ea. Să își imagineze zilele, nopțile, fără ea.
Chiar și așa, când ea îl îndemnă să vină la bar în următoarea seară când lucra acolo, Eli își găsi scuze. Voia într-adevăr să continue cercetările despre zestre, despre corabie, își aminti singur. Ducea cărțile afară pe terasă pentru a citi acolo cât încă mai avea lumină suficientă, și se instala lângă ghivecele mari de teracotă în care Abra plantase panseluțe violet și galbene.
La fel cum făcea bunica lui, își aminti, în fiecare primăvară.
Aveau să reziste nopților reci, chiar și unui val de îngheț, dacă se mai producea. Ceea ce era probabil, își spuse, în ciuda valului de căldură bine-venită de care se bucuraseră în ultimele câteva zile.
Oamenii dăduseră năvală pe plajă pentru a profita. Îl observase chiar și pe Vinnie prin telescop, călărind valurile cu aceleași vervă și alură impresionantă ca în adolescență.
Căldura, florile, vocile aduse de vânt, și albastrul vesel al mării aproape reușiră să îl amăgească și să îl facă să creadă că totul era normal, și liniștit, și bine. Îl făcură să se întrebe cum ar fi fost viața dacă toate acestea ar fi fost adevărate. Dacă s-ar fi stabilit acolo, dacă ar fi muncit acolo, dacă s-ar fi întors la rădăcinile lui fără greutatea sâcâitoare încă prinsă în lanțuri de trunchiul lui.
Abra intrând și ieșind rapid din casă, umplând-o cu flori, lumânări, zâmbete. Cu multă căldură, lumină și cu o promisiune pe care el nu știa dacă ar fi putut vreodată să o facă, să o respecte.
Gândurile și sentimentele pe față, își aminti. Dar nu știa cum să descrie ce simțea cu ea sau pentru ea. Nu era deloc sigur ce să facă efectiv cu acele sentimente. Dar știa că era mai fericit cu ea decât fusese vreodată fără ea. Mai fericit decât crezuse vreodată că ar fi putut fi, în ciuda a toate câte se întâmplaseră.
Se gândi la ea – pantofii cu tocuri înalte, fusta neagră scurtă, cămașa albă strâmtă, alunecând prin barul gălăgios cu tava ei.
Nu i-ar fi prins rău o bere, niște gălăgie sau să-i vadă zâmbetul apărând instantaneu când intra. Apoi își aminti singur că neglijase cercetările în ultimele câteva zile, și se apucă de treabă. Nu că ar fi văzut la ce i-ar fi putut servi să citească povești – căci ce altceva erau dacă nu povești? – despre pirați și comori, despre iubiți loviți de soartă și despre morți violente.
Dar partea proastă era că aceasta era singura lui legătură cu moartea reală și, poate, deși puțin probabil, o șansă cât de firavă de a-și reabilita numele.
Citi timp de o oră înainte ca lumina să înceapă să pălească. Se ridică, se apropie de marginea terasei pentru a privi marea și cerul confundându-se, privi o familie tânără – un bărbat, o femeie, doi băieți mici – plimbându-se de-a lungul țărmului, în timp ce băiețeii, cu picioarele agitându-se în pantalonii scurți, intrau și ieșeau din apa puțin adâncă, rapizi ca niște crabi.
Poate avea să bea totuși o bere, să ia o scurtă pauză, apoi să mai muncească o oră la notițele pe care și le luase, atât în legătură cu legenda, cât și cu propria lui realitate sucită.
Strângându-și toate lucrurile, intră în casă, apoi le lăsă să cadă care pe unde când auzi telefonul sunând. Văzu numărul de acasă al părinților lui pe ecran și, așa cum se întâmpla de fiecare dată în ultima vreme, inima lui tresări de teamă că bunica lui căzuse din nou. Sau mai grav. Chiar și așa, se strădui să adopte un ton cât mai vesel posibil:
— Bună.
— Bună și ție. Se relaxă din nou auzind tonul calm al vocii mamei lui. Știu că e cam târziu.
— Nu e nici măcar nouă, mamă. Și nu e zi de școală.
Auzi zâmbetul din vocea ei:
— Nu-ți lăsa temele pe duminică seara. Cum ești, Eli?
— Foarte bine. Tocmai citeam o carte despre zestrea Esmeraldei.
— Aha.
— Cum e Buni? Și tata? Tricia?
— Toată lumea e bine. Bunica ta își reintră în formă pe zi ce trece. Încă obosește mai repede decât mi-ar plăcea, și știu că simte un oarecare disconfort, în special după ședințele de terapie, dar bine ar fi de am rămâne cu toții la fel de rezistenți la vârsta ei.
— Amin.
— E foarte nerăbdătoare să te vadă de Paște.
Eli tresări.
— Mamă, nu cred că pot să vin.
— Oh, Eli.
— Nu-mi place să las casa goală atâta timp.
— Nu ai mai avut alte probleme?
— Nu. Dar sunt aici. Dacă poliția are vreo pistă în privința persoanei care a spart casa, mie nu îmi spun nimic. Deci pur și simplu nu ar fi o mișcare inteligentă să o las goală o zi sau două.
— Poate ar trebui să punem lacăt pe casa aia și să angajăm un paznic până va fi prins cel care a tot intrat în ea.
— Mamă. Întotdeauna există un Landon în Bluff House.
— Doamne, parcă ești bunica ta.
— Îmi pare rău. Sincer. Știa exact cât de mult însemnau pentru mama lui tradițiile de sărbători, și deja o dezamăgise de prea multe ori în această privință. Aveam nevoie de o casă, iar ea mi-a oferit-o. Trebuie să am grijă de ea.
Ea oftă.
— În regulă. Tu nu poți veni la Boston. Venim noi în Whiskey Beach.
— Poftim?
— Nu văd nici un motiv pentru care nu am putea veni noi acolo. Lui Hester i-ar plăcea la nebunie – și vom avea grijă să discutăm cu doctorii ei mai întâi. Sora ta și familia ei s-ar bucura și ei. A trecut mult prea mult de când nu s-a mai strâns toată familia laolaltă de sărbători la Bluff House.
Prima lui reacție fusese să intre în panică. Acum se răzgândi. Mama lui avea dreptate, trecuse prea mult timp:
— Sper din tot sufletul că nu te aștepți să pregătesc șuncă glazurată.
— O să mă ocup eu de asta, și de orice altceva. O vom lăsa pe Selina să caute ouă – o, ții minte cât de mult vă plăcea ție și Triciei să faceți asta? Venim sâmbătă după-amiază. Așa e mai bine. Mai bine decât să vii tu aici. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta de la bun început.
— Mă bucur că ți-a venit ideea. Ah, ascultă, aș vrea să vină și Abra.
— Ar fi perfect. Hester în special s-ar bucura să o vadă. Știi că sună o dată la câteva zile să discute cu bunica ta. Ne-ar plăcea foarte mult să vină și ea.
— În regulă, bine, fiindcă eu chiar mă văd cu ea.
Se făcu liniște pentru o clipă, prelungă și vibrantă.
— Adică te vezi?
— Da.
— O, Eli, asta e minunat! Mă bucur atât de tare să aud asta. O iubim pe Abra și…
— Mamă, doar nu… Doar ne vedem. Ne vedem.
— Am voie să fiu fericită. Nu ai mai… A trecut mult timp de când nu a mai existat cineva în viața ta. Și ne place deosebit de mult de Abra. Te iubesc, Eli.
Ceva din tonul ei îi făcu stomacul să i se strângă.
— Știu. Și eu te iubesc.
— Vreau să îți recapeți viața. Vreau să fii fericit din nou. Mi-e tare dor de băiatul meu. Mi-e dor să te văd fericit.
Eli auzi lacrimile și închise ochii.
— Mi-o recapăt. Mă simt mai eu însumi decât nu m-am mai simțit de multă vreme. Uite, m-am îngrășat cu vreo cinci kilograme.
Când ea izbucni în lacrimi, panica reapăru:
— Mamă, nu plânge. Te rog.
— E de bucurie. Doar de bucurie. De-abia aștept să te văd și eu. Mă duc să-i spun tatălui tău, lui Hester și Triciei. O să aducem mâncare cât pentru un festin. Tu nu-ți bate capul cu nimic. Doar ai în continuare grijă de tine.
După ce închise, Eli rămase în loc încă o clipă, încercând să se dumirească. Indiferent dacă era sau nu pregătit, familia lui venea la Bluff House. Iar recomandarea mamei lui de a nu-și bate capul cu nimic nu stătea în picioare.
Știa al naibii de bine că bunica lui avea să se aștepte să găsească Bluff House în stare impecabilă, și nu putea arunca întreaga povară în cârca Abrei.
Urma să găsească o soluție. Avea la dispoziție mai bine de o săptămână pentru a găsi o soluție. Avea să facă o listă.
Mai târziu, decise. Acum, descoperi el, își dorea cu adevărat acea bere. Și voia să o servească într-un bar zgomotos. Cu Abra. Deci urma să facă un duș și eventual să meargă pe jos până în sat. Astfel puteau să se întoarcă amândoi cu mașina ei, după ce își termina tura.
Porni spre trepte și își dădu seama că avea un rânjet întipărit pe față. Da, își spuse, se simțea mai el însuși decât nu se mai simțise de multă vreme.