Era un blocaj, decise Abra. Era blocată, doar acesta putea fi răspunsul. Meditase, lucrase cu graficianul trimis de poliție, încercase visarea activă – la care nu era prea bună –, și totuși, timpul, efortul și talentul artistului nu se concretizaseră decât într-o schiță care ar fi putut fi a aproape oricărui bărbat între treizeci și patruzeci de ani.
Oricare bărbat, reflectă ea, studiind din nou exemplarul ei din schiță, cu o față subțire, păr lung, oarecum ciufulit, castaniu mediu, și buze subțiri.
Nu putea fi sută la sută sigură în privința buzelor, dacă tot se gândea la asta. Oare chiar fuseseră subțiri sau proiectase ea buze subțiri fiindcă i se păruse un individ atât de scorțos?
Doar atât o ajuta puterea de observație, decise ea iritată, deși ea o considerase peste medie înainte de acest episod.
Desigur, nu exista nici o dovadă cum că acel client scorțos, băutor de apă plată cu lămâie, avusese ceva de-a face cu toată povestea. Dar chiar și așa.
Nu putea face nimic în această privință, cel puțin nu până după weekendul de sărbătoare. Adăugă ultima mărgeluță argintie pentru a termina perechea de cercei lungi de culoarea lămâii cu argint. În timp ce completă cartonașul cu descrierea, își imagină că familia lui Eli era deja pe drum.
Ceea ce era un lucru bun. Un altul? După standardele ei, casa se potrivea perfect conceptului de „sărbătoare în familie“. Cel puțin bătaia de cap legată de pregătirea evenimentului îi abătuse gândurile de la eșecul ei jalnic cu graficianul.
Voia să vadă un progres, reflectă ea, scoțându-și ochelarii pe care îi purta pentru muncile migăloase și pentru citit. Recunoștea că sperase să contribuie la identificarea intrusului și a potențialului criminal, la a-l ajuta pe Eli să își rezolve problemele, savurând și fiorul mărunt de a fi rezolvat un mister. Voia să facă astfel încât totul să se termine bine și frumos, deși știa, fără urmă de îndoială, că viața nu era nicidecum astfel.
Cel puțin noul ei set de bijuterii ieșise bine, putea recunoaște fără falsă modestie. Dar speranța că energia creativă avea să o deblocheze se dovedise neîntemeiată.
Își făcu ordine pe masa de lucru din micuțul ei dormitor secundar, își puse uneltele și piesele la locul lor, în cutii cu etichetă. Avea să ducă noul set la magazinul de suvenire și, eventual, să își cumpere ceva mărunt din profitul făcut.
Alese să meargă pe jos, pentru a-și oferi ocazia de a admira parada de narcise și zambile ce își expuneau vesele florile, ouăle de Paște colorate atârnate de crengile copacilor, efervescența luminoasă a tufelor de forsiția.
Îi plăcea întotdeauna începutul unui nou anotimp, indiferent dacă era prima frunzuliță verde primăvara sau primul troian de zăpadă iarna. Dar azi era atât de neliniștită încât își dori să fi trecut pe la Maureen mai întâi, să-și fi convins prietena să vină în sat cu ea.
Era stupid să se simtă urmărită. Doar o reacție reziduală la ceea ce se întâmplase în Bluff House. Și farul, își spuse ea, întorcându-se să studieze lancea albă solidă a construcției. Nu o urmărea nimeni, deși nu se putu abține să nu arunce o privire peste umăr, nici nu-și putu reține fiorul ce îi urca pe șira spinării.
Cunoștea acele case, îi cunoștea pe majoritatea celor care locuiau în ele sau care erau proprietarii lor. Trecu pe lângă pensiunea Surfside, luptându-se cu o spaimă sâcâitoare și cu dorința bruscă de a face cale întoarsă, de a fugi înapoi acasă.
Nu avea să se lase alungată de propriile ei gânduri caraghioase. Nu avea să își refuze plăcerea de a se plimba în locul pe care îl făcuse casa ei.
Și nu avea să se gândească la mâini prinzând-o din spate într-o casă întunecată, goală.
Soarele strălucea, păsările ciripeau, traficul din acea perioadă de sărbătoare trecea pe lângă ea.
Dar scoase un oftat de ușurare când intră în satul propriu-zis, cu magazine, și restaurante, și oameni.
Fu încântată să vadă clienți îngrămădindu-se la vitrina magazinului de suvenire. Turiști care își petreceau concediul la plajă, familii precum cea a lui Eli venind aici peste weekend. Dădu să intre, apoi o văzu pe Heather în spatele tejghelei. Făcu un pas în spate, cu gândul să-și continue drumul.
— Rahat, murmură ea. Pur și simplu rahat.
Nu o mai văzuse pe Heather de când aceasta fugise plângând de la cursul ei de yoga. Heather nu mai venise la cursul ținut acasă la ea, nici la următorul din programul ei. Iar în sinea ei, Abra mai nutrea suficientă mânie și resentimente pentru a o împiedica să o sune pentru a vedea cum era.
Energie negativă, își spuse, și se opri. Era timpul să o elimine, să își reechilibreze chi-ul. Și poate că avea să depășească acel blocaj până la urmă. În orice caz, Heather era cine era. Nu avea nici un rost să păstreze resentimente, nici de o parte, nici de cealaltă.
Își impuse să se întoarcă, să intre. Mirosuri plăcute, lumini agreabile, sentimentul de artă și meșteșuguri locale. „Inspiră această atmosferă“, își porunci, „și ține-te de ea“.
Flutură relaxată din mână spre cealaltă vânzătoare și remarcă ușoara tresărire a femeii în timp ce continuă să servească un client. Fără îndoială, Heather își descărcase pe colegele de muncă șirul de afronturi imaginare.
Cine ar fi putut să o acuze, la drept vorbind?
Intenționat, Abra porni spre Heather, așteptând răbdătoare în timp ce aceasta o ignoră fățiș. Când Heather termină de înregistrat o vânzare, Abra veni în față.
— Bună. Ești ocupată azi. Am nevoie doar de cinci minute. Pot aștepta până ești disponibilă.
— Chiar nu știu când va fi asta. Avem clienți.
Rigidă, cu bărbia crispată, Heather ocoli tejgheaua și porni cu pași sacadați spre un grup de trei femei.
Iritarea crescu în Abra suficient de mult cât să ajungă efectiv să o gâdile la baza gâtului. Respiră adânc până și-o înăbuși, apoi, cu un gest impulsiv, alese un set de pahare de vin lucrate manual pe care le admira de câteva săptămâni, dar pe care nu și le permisese.
— Scuză-mă. Cu un zâmbet întipărit pe față, Abra îi duse paharele lui Heather. Ai putea să-mi dai bon? Îmi plac la nebunie paharele astea. Nu-i așa că sunt superbe? spuse ea, adresându-se celorlalte femei, și primi confirmări admirative chiar în timp ce una dintre ele se întoarse să aleagă un set de pahare de șampanie realizate de același artist.
— Ar fi un minunat dar de nuntă.
— Nu-i așa? Toată un zâmbet, Abra răsuci în lumină unul dintre paharele ei. Îmi plac enorm picioarele împletite. Nu puteți alege greșit când cumpărați de la Buried Treasures, adăugă Abra, îndreptând un zâmbet radios spre Heather în timp ce prezenta paharele.
— Desigur. Dacă aveți întrebări, vă stăm la dispoziție, le spuse Heather cumpărătorilor, apoi porni înapoi spre tejghea.
— Acum sunt client, anunță Abra. În primul rând, ți-am simțit lipsa la curs.
Cu bărbia încă încordată, Heather scoase folie protectoare de sub tejghea și începu să o înfășoare în jurul paharului:
— Am fost ocupată.
— Ți-am simțit lipsa, repetă Abra, și își puse o mână peste cea a lui Heather. Îmi pare rău că ne-am certat și am spus lucruri care te-au supărat și ți-au rănit sentimentele.
— M-ai făcut să par o băgăcioasă, și eu... Poliția chiar a fost acolo.
— Știu, iar acum nu mai e, fiindcă el nu a făcut nimic. Cineva a intrat cu forța în Bluff House de două ori, de asta suntem siguri. Prima dată, bărbatul respectiv a pus mâna pe mine.
— Știu. Este doar un alt motiv pentru care sunt îngrijorată.
— Apreciez grija ta, dar nu Eli a fost cel care a încercat să mă rănească. El se afla la Boston. Și nu el e cel care… Aruncă rapid o privire în jurul ei, în caz că vreunul dintre clienți s-ar fi aflat suficient de aproape să audă. ... care l-a rănit pe detectivul ăla din Boston, fiindcă eu eram cu Eli când s-a întâmplat asta. Astea sunt faptele, Heather, confirmate de către poliție.
— Au percheziționat Bluff House.
— Pentru a face totul ca la carte. S-ar putea să percheziționeze și casa mea.
— A ta? Șocul și îngrijorarea sinceră răzbătură din vocea ei. De ce? Asta e ridicol. Nu e corect.
Spărsese bariera, reflectă Abra, când vocea lui Heather răsună scandalizată.
— Fiindcă există un polițist – unul singur – din Boston, care refuză să accepte faptele și dovezile și care l-a hăituit pe Eli timp de un an. Acum a început să își îndrepte atenția asupra mea.
— Mi se pare îngrozitor.
— Și mie, dar cum nu avem nimic de ascuns, să-l lăsăm să ne hăituiască. Poliția noastră locală investighează cazul acum. Am mult mai multă încredere în ei că vor afla ce se petrece și cine e responsabil.
— Noi avem grijă de ai noștri, spuse Heather, încuviințând din cap cu o expresie de mândrie civică. Dar ai grijă.
— Voi avea.
Abra încercă să nu tresară când Heather înregistră paharele. Adio nou costum de yoga drăguț. Dar băgă mâna în geantă după cardul de credit și își aduse aminte de bijuterii.
— Era cât pe ce să uit. Am făcut vreo zece bucăți. Le scoase, le puse pe tejghea, toate închise în pungile lor transparente. Poți să arunci o privire când ai timp și să mă anunți.
— Așa o să fac. O, le ador pe astea! Ridică setul de cercei de culoarea lămâii și argint, ultimele articole pe care le confecționase Abra. Mici luni și stele de argint, iar piesele galben lămâie sunt ca lumina soarelui.
— Sunt foarte drăguțe.
Femeia cu paharele de șampanie se apropie de tejghea.
— Abra e unul dintre artiștii noștri. Tocmai a adus câteva articole noi.
— Nu-i așa că avem noroc? O! Joanna, vino să te uiți la lănțișorul ăsta. Te-ar prinde atât de bine.
Abra schimbă o privire încântată cu Heather în timp ce îi întinse cardul de credit. Având în vedere cum se înghesuiau cele trei femei în jurul noilor articole, poate reușea până la urmă să își scoată banii pentru acel nou costum de yoga drăguț.
Treizeci de minute mai târziu, Abra se răsfăță cu o înghețată la cornet și porni spre casă într-o stare de spirit mult mai pozitivă. Vânduse pe loc jumătate dintre articolele noi aduse, și altele două dintre cele aflate deja în magazin. În mod cert era timpul pentru un nou costum, iar cel pe care și-l dorea era deja salvat pe site-ul ei favorit.
În plus, câștigase acele pahare de vin superbe. Cu prima ocazie, urma să îl invite pe Eli acasă la ea pentru niște vin și o cină la lumina lumânărilor și avea să le folosească.
Dar deocamdată urma să încerce să mediteze din nou. Eventual cu bețișoare parfumate de data asta. De regulă prefera aerul proaspăt de pe mare, dar acesta nu o ajutase. Era cazul să schimbe ceva, decise ea.
Intră în casă, se delectă despachetând și spălând noile ei pahare, înainte de a le expune pe rafturile din bucătărie. Admirarea lor îi sporea și mai mult atitudinea pozitivă.
Pentru a fi pregătită, își luă un creion, un carnețel, copia schiței și le așeză pe toate lângă perna pentru meditație din dormitor. Deși talentul ei era cel mult mediocru, după propria ei părere, credea că ar fi putut face eventuale modificări sau completări care îi veneau în minte chiar atunci și acolo. Începând deja exercițiile de respirație, se apropie de dulapul în care se afla cutia ei de produse parfumate – bețișoare și conuri – și diversele suporturi pe care le adunase de-a lungul timpului.
Eventual parfumul de lotus, reflectă ea, pentru a deschide ochiul minții. De fapt, ar fi trebuit să încerce acest lucru și înainte. Luă cutia de pe raftul înalt, o deschise.
Și, cu un țipăt gâtuit, o scăpă din mâini ca și cum ar fi găsit în ea un șarpe viu.
Bețișoarele parfumate se împrăștiară pe podea, suporturile zdrăngăniră. Iar pistolul se lovi cu o bufnitură de podea. Instinctiv, se dădu în spate din fața lui. Prima ei reacție reflexă fu să fugă, dar apoi logica începu să funcționeze din nou.
Fără îndoială, oricine ar fi pus pistolul acolo nu rămăsese să aștepte ca ea să îl găsească. Îl pusese acolo, își spuse ea, respirând din nou, ca să fie găsit de poliție. Ceea ce nu putea să însemne decât că, oricine fusese ultimul care ținuse în mână acel pistol, îl folosise pentru a ucide.
Se duse direct la telefon:
— Vinnie, am o foarte mare problemă. Poți să vii?
În mai puțin de zece minute, îl primi la ușă:
— Nu știam ce altceva să fac.
— Ai făcut exact ceea ce trebuia. Unde e?
— În dormitor. Nu l-am atins.
Îl conduse, apoi se dădu în spate când el se lăsă pe vine pentru a examina arma.
— E un .32.
— E același calibru care...
— Da.
Vinnie se ridică, scoase telefonul din buzunar și făcu mai multe fotografii.
— Nu ești în uniformă, își dădu ea seama. Nici măcar nu erai de serviciu. Erai acasă cu familia ta. Nu ar fi trebuit...
— Abs. Se întoarse, o prinse în brațe, bătând-o pe spate ca un tată. Relaxează-te. Corbett va dori să știe despre asta.
— Jur că nu e pistolul meu.
— Știu că nu e pistolul tău. Nimeni nu o să creadă altceva. Relaxează-te, repetă el. O să lămurim povestea asta. Ai ceva rece?
— Rece?
— Da, o cola, ceai cu gheață, orice?
— O, sigur.
— Mi-ar prinde bine ceva rece. Eventual ai putea să te ocupi de asta și vin și eu imediat.
Îi dăduse ceva de făcut pentru a o calma, înțelese Abra. Deci avea să se calmeze. Scoase o crăticioară, turnă apă și zahăr, apoi o puse pe foc pentru a se dizolva în timp ce stoarse lămâile. Pe când intră Vinnie, Abra deja turna amestecul într-o carafă înaltă de sticlă.
— Nu trebuia să te deranjezi.
— M-a ținut ocupată cu ceva.
— Limonadă proaspătă, făcută de la zero.
— O meriți. Să-i spui Carlei că îmi pare rău că v-am întrerupt weekendul.
— Este căsătorită cu un polițist, Abra. Înțelege lucrurile astea. Corbett e pe drum. Vrea să îl vadă exact unde l-ai găsit.
Ea voia să îl știe, cu tot cu moartea ce plutea în jurul lui, departe de casa ei.
— Apoi o să-l luați de acolo.
— Apoi o să-l luăm de acolo, îi promise el. Deci spune-mi ce s-a întâmplat.
— Am ieșit, m-am dus pe jos până în sat, am petrecut puțin timp la magazinul de suvenire. Am cumpărat o înghețată la cornet, am venit acasă.
În timp ce vorbea, turnă limonada peste gheață și puse alături pe masă o farfurie cu fursecuri crocante.
— Nu cred că am lipsit mai mult de o oră, o oră și un sfert.
— Ai încuiat ușile?
— Da. Sunt atentă, sau de cele mai multe ori atentă, la asta, de când cu spargerile de la Bluff House.
— Când te-ai uitat ultima dată în cutia aia?
— Nu folosesc bețișoare parfumate prea des, și nu am mai cumpărat deloc în ultima vreme. Ajung să le cumpăr, să nu le folosesc, să le dau mai departe. Și bat câmpii. Bău din limonadă. Nu știu exact, dar aș spune că în urmă cu cel puțin câteva săptămâni. Probabil trei.
— Îți petreci foarte mult timp afară din casă, o bună parte din acel timp la Bluff House.
— Da. Cursuri, curățenie în diverse locuri, cumpărături – pentru mine și pentru clienți. Comisioane. Și mi-am petrecut majoritatea nopților cu Eli. Cel care l-a ucis pe Kirby Duncan a plantat pistolul aici, Vinnie, pentru a încerca să mă implice și pe mine.
— Asta e o treabă destul de clară. Am să arunc o privire la uși și ferestre, în regulă? Gustoasă limonadă, adăugă. Și fursecurile sunt gustoase.
Abra rămase unde se afla în loc să se țină după el. Parcurgerea căsuței ei nu putea să dureze mult. Era o clădire mică, cu trei dormitoare, deși cel de-al doilea dintre ele de-abia dacă putea fi considerat debara și îi servea drept cameră de lucru. Bucătăria, sufrageria, cu solariul care fusese unul dintre principalele avantaje la vânzare. Două băi mici.
Nu, nu avea să dureze mult. Se ridică, ieșind să privească pe veranda din spate. Un alt avantaj la vânzare fusese acel spațiu locuibil generos în aer liber. Îl folosea la fel de mult ca interiorul când vremea era bună. Apoi peisajul, curba zimțată a micuțului promontoriu cu farul lui, întinsul mării și al cerului. Îi satisfăceau atât de mult dorințele, oferindu-i atât de constant confort și plăcere.
Acum cineva violase acel spațiu, și pe ea. Cineva intrase în casa ei, trecuse prin camerele ei și lăsase moartea în urma lui.
Se întoarse când Vinnie reintră, așteptă până când verifică ușa spre verandă, ferestrele din spate.
— Ai ferestre neîncuiate aici, și câteva în față.
— Sunt o idioată.
— Ba nu ești.
— Îmi place să deschid casa, să o aerisesc. Sunt maniacă în privința asta. Prinzându-și părul în mâini, trase de el, fiindcă era mai ușor decât să se lovească singură. Sunt surprinsă că m-a dus mintea să încui chiar și o parte dintre ferestre.
— S-au prins câteva fire aici. Făcu o fotografie cu telefonul. Ai o pensetă?
— Da. Ți-o aduc.
— Nu m-am gândit să îmi aduc o trusă, spuse el, când Abra ieși. Am adus un plic de probe pentru pistol, dar nimic altceva. Ăsta trebuie să fie Corbett, continuă el, când răsună o bătaie în ușă. Vrei să merg să îi deschid eu?
— Nu, mă descurc.
Cu penseta în mână, deschise ușa de la intrare:
— Detectiv Corbett, mulțumesc că ai venit. Vinnie... ofițerul Hanson este în spate, în bucătărie. Pistolul... o să-ți arăt. Îl conduse la dormitor. Am scăpat cutia – totul – când l-am văzut înăuntru. Voiam să-mi iau niște bețișoare parfumate, și era acolo.
— Când a fost ultima dată când ai deschis cutia?
— I-am spus lui Vinnie, probabil acum trei săptămâni. Ăă, a făcut el poze, spuse ea, când Corbett își scoase camera.
— Acum le am și eu pe ale mele. Se lăsă pe vine, scoase un creion, puse piedica pistolului. Deții vreo armă de foc, domnișoară Walsh?
— Nu. Nu am deținut niciodată o armă de foc. Nici măcar nu am pus mâna vreodată pe o armă de foc. Nici una de jucărie, de fapt. Mama era ferm împotriva jucăriilor de război, iar mie îmi plăcea să fac puzzle-uri și să construiesc și... Bat câmpii. Sunt agitată. Nu îmi place să am un pistol în casă.
— Îl luăm cu noi.
Corbett își trase mănuși de protecție când intră Vinnie.
— Detective, sunt câteva ferestre neîncuiate. Abra mi-a spus că nu se gândește întotdeauna să le încuie. Am găsit câteva fibre agățate într-una dintre ferestrele din spate.
— O să aruncăm o privire. Cine a intrat în casă în ultimele câteva zile?
— O, am cursuri de yoga acasă la mine o dată pe săptămână, seara, deci cursanții mei. Și au trecut pe aici și copiii vecinilor mei. O, Doamne, copiii. E încărcată? Chestia aia e încărcată?
— Da, e încărcată.
— Dacă vreunul dintre ei ar fi intrat aici și... Sunt irațională. Nu aveau cum să intre aici și să ia cutia aia de pe raftul de sus al dulapului meu. Dar dacă ar fi făcut-o...
Închise ochii.
— Cumva vreun meșter, din orice motiv? întrebă Corbett, scoțând un plic de probe din buzunar.
— Nu.
— Proprietarul casei, cineva de la compania de cablu, orice de genul acesta?
— Nu. Cursanții mei, copiii.
— Eli Landon?
Ochii ei îl fulgerară. Corbett se mulțumi să o studieze.
— I-ai spus că știi că e nevinovat.
— Trebuie oricum să pun întrebarea.
— Nu a intrat aici în ultimele câteva săptămâni. A stat tot pe lângă Bluff House de la prima intrare prin efracție. Am făcut eforturi să îl conving să iasă din casă suficient cât să meargă la cumpărături pentru vizita familiei lui de weekendul ăsta.
— În regulă. Se ridică. Să aruncăm o privire la fibre.
Abra așteptă în timp ce ei le studiară, murmurând comentarii, le desprinseră cu penseta și le băgară în plic.
— Dorești niște limonadă, domnule detectiv? E proaspăt făcută.
— Mi-ar plăcea. Apoi ce-ar fi să stai jos?
Ceva din tonul cu care o spuse îi făcu palmele să transpire. Turnă limonada, apoi se așeză la masă.
— Ai văzut pe cineva rătăcind prin preajma casei?
— Nu. Și nici nu l-am mai văzut pe bărbatul acela de la bar. Cel puțin, nu cred că l-am văzut. Probabil l-aș recunoaște, chiar dacă nu am știut să îl descriu prea bine. De-asta m-am dus după bețișoarele parfumate. Mă gândeam să aprind câteva, să încerc să meditez din nou. Am fost tensionată în ultimele câteva zile și credeam că am trecut peste asta.
— Tensionată?
— Având în vedere toate câte se întâmplă, e firesc. Și... La naiba cu asta. Mă urmărește cineva.
— Ai văzut pe cineva?
— Nu, dar o simt. Nu e doar imaginația mea, sau sunt aproape sigură că nu e. Acum știu cum te simți când ești urmărit. Știi prin ce am trecut acum câțiva ani.
— Da, știu.
— Și mă simt urmărită, de câteva zile deja.
Aruncă o privire spre fereastra pe care o lăsase neîncuiată, spre ușile de sticlă ale verandei și spre ghivecele cu flori diverse pe care le așezase la soare.
— Lipsesc mult din casă, iar majoritatea nopților mi le-am petrecut cu Eli. Și cum am fost suficient de neglijentă să nu încui ferestrele, ar fi fost teribil de ușor să intre în casă, să lase pistolul acolo. Dar de ce? Nu înțeleg de ce aici? De ce eu? Sau înțeleg, dar e întortocheat. Dacă cineva ar fi vrut să mă discrediteze, să mă implice pentru a putea pune sub semnul întrebării alibiul lui Eli, de ce nu a plantat pur și simplu pistolul în Bluff House când a intrat prin efracție?
— Am făcut percheziția înainte să apuce să îl planteze sau nu intenționa să renunțe la el, spuse Vinnie. Scuze, detective, nu era rândul meu.
— Nu, e în regulă. De câteva zile Wolfe tot insistă să obțină un mandat de percheziție pentru locuința asta. Superiorii lui nu îl susțin, și nici ai mei. Dar el insistă. Pretinde că a primit un telefon anonim, iar persoana de la celălalt capăt al firului a văzut o femeie, o femeie cu părul lung, cârlionțat, plecând de la far în noaptea în care a fost ucis Duncan.
— Înțeleg. O groapă uriașă se căscă în stomacul ei. Urma să găsiți pistolul aici. Deci fie eu l-am ucis pe Duncan, fie am fost complice. Am nevoie de un avocat?
— Nu ar strica, dar în momentul de față situația arată exact așa cum e: o înscenare. Ceea ce nu înseamnă că nu vom aplica procesul ca la carte.
— În regulă.
Corbett gustă din limonadă.
— Ascultă, domnișoară Walsh – Abra. Am să-ți spun cum se vede povestea asta și cum o va vedea și șeful meu. Dacă ai fi avut vreo legătură cu Duncan, de ce naiba nu ai aruncat pistolul ăla de pe stâncă, mai ales după ce am făcut percheziția la Bluff House? L-ai pus în dulapul din dormitor într-o cutie cu bețișoare parfumate? Ar însemna să fii proastă ca noaptea, și nu există nimic care să indice că ai fi proastă ca noaptea.
Încă nesigură pe vocea ei, Abra încuviință din cap.
— Îl găsești, anunți poliția. Printr-o coincidență, detectivul principal care anchetează uciderea soției lui Landon primește un telefon de la o sursă anonimă – de pe o cartelă preplătită conectată la un releu de comunicații local – pretinzând, la trei săptămâni după incident, că a văzut o femeie cu o constituție și păr similare cu ale tale plecând de la scena crimei în noaptea respectivă.
— Iar detectivul Wolfe îl crede.
— Poate că da sau poate că nu, dar i-ar plăcea să obțină un mandat de percheziție folosindu-se de telefon. Pute a înscenare de la o poștă, deci cred că Wolfe nu a înghițit gogoașa, dar, după cum spuneam, nu l-ar deranja să arunce o privire în casa ta.
— Nu e nimic aici. Nimic... în afară de pistolul ăla.
— Vom aplica procesul ca la carte. Pot obține un mandat de percheziție, dar ar fi mai ușor pentru toată lumea dacă ne-ai da pur și simplu permisiunea.
Nu voia să o facă; îi stârnea o ușoară senzație de greață. Dar, mai mult, voia să se termine odată:
— În regulă, căutați, uitați-vă, faceți ce aveți de făcut.
— Bun. După ce terminăm, vreau să te asiguri că toată casa e încuiată – inclusiv ferestrele.
— Da, așa voi face. Și cred că am să-mi petrec nopțile fie la Bluff House, fie la vecinii mei apropiați, până... pentru o vreme.
— E chiar mai bine.
— Trebuie să-i spuneți lui Eli acum? Își lăsă mâna să cadă când își dădu seama că răsucea pandantivul de cuarț fumuriu pe care îl purta – unul confecționat în camera ei de lucru – plimbându-l dintr-o parte în cealaltă pe lănțișor. E doar fiindcă acum vine familia lui. Probabil vor sta aici de Paște. Ceva de genul ăsta o să tulbure pe toată lumea.
— Până nu trebuie să discut cu el din nou, nu sunt obligat să îi spun nimic.
— Bun.
— Am chemat pe cineva să vină să caute amprente, dar...
— Nu va găsi nimic. Dar face parte din procedură.
— Așa e.
Prin urmare îl suportă. Casa era mică, își spuse, nu avea să dureze mult. Se ținu deoparte, să nu îi încurce, stătu afară atât cât putu. Așa se simțise și Eli, își dădu ea seama, probabil așa se simțise și el când venise poliția să îi verifice casa, să i-o percheziționeze, să caute probe. Probabil simțise că, în acel interval de timp, casa nu îi mai aparținuse. Lucrurile lui nu mai erau ale lui.
Vinnie ieși:
— Am terminat. Nu am găsit nimic, îi spuse. Nici urmă de amprente pe ferestre, nici pe cutie sau pe conținutul ei. O mângâie scurt pe spate. Percheziția e doar o formalitate, Abs. Faptul că ți-ai dat acordul fără un mandat oficial nu face decât să confirme că a fost o înscenare.
— Știu.
— Vrei să mai stau cu tine puțin?
— Nu, ar trebui să mergi acasă la familia ta. „Să vopsească ouă de Paște cu băiețelul lui“, își spuse ea. Nu era nevoie să stai atât de mult.
— Vreau să mă suni, oricând, pentru orice.
— Așa voi face. Poți fi sigur de asta. Mă duc să mă aranjez puțin și fac o vizită la Bluff House. Vreau să o văd pe Hester.
— Transmite-i numai bine din partea mea. Pot să aștept până ești gata de plecare.
— Nu, sunt bine. Mai bine. E ziua în amiaza mare. Sunt oameni pe plajă. Oricum nu mai are motive să mă deranjeze în momentul de față.
— Ține ușile și ferestrele încuiate oricum.
— Așa am să fac.
Îl conduse afară. Vecinul ei de peste drum îi făcu semn din mână, apoi se întoarse la săpatul grădinii din față. Câțiva băieți trecură prin fața ei, întrecându-se pe biciclete.
Prea multă activitate, se liniști singură, ca să încerce cineva să îi intre în casă. Iar acum nici nu ar fi avut motiv să o facă.
Luând o pungă de gunoi, se duse în dormitor. Lăsându-se pe genunchi, aruncă tot ce era pe podea, cutia și tot restul. Nu putea ști pe ce pusese mâna el. Dacă ar fi putut, ar fi aruncat tot ce se afla în dulap.
În schimb, își împrospătă machiajul, își strânse lucrurile într-o geantă mică, incluzând și schița. După ce făcu ordine în bucătărie, luă plăcintele cu căpșune și rubarbă pe care le făcuse și le închise în cutii. Le duse la mașină, apoi se întoarse să își ia geanta și poșeta. Iar când încuie ușa de la intrare, inima i se frânse puțin.
Își iubea micuța casă și nu știa când avea să se simtă din nou în siguranță în ea.