Bluff House era plină de oameni, de zgomote, de mișcare. Eli uitase cum era să audă atâtea voci vorbind deodată, atâtea activități suprapunându-se, atâtea întrebări la care trebuia să răspundă.
După șocul inițial, constată că îi făceau plăcere compania și haosul. Să care bagaje în sus pe scări sau plase și platouri în bucătărie, să își privească nepoata împleticindu-se prin toate colțurile casei – și purtând ceea ce păreau a fi conversații intense cu Barbie –, să remarce expresia de aprobare surprinsă a mamei lui când scoase o tavă impresionantă cu fructe și brânzeturi pentru a le servi o gustare după drum.
Dar cea mai mare plăcere o simți când o văzu pe bunica lui stând pe terasă, cu părul bătut de briză și privind marea. Când se strecură afară pentru a i se alătura, ea se sprijini de el.
Mângâiată de o rază de soare, bătrâna cățea Sadie înălță capul, dădu ușor din coadă, apoi se întoarse la somn.
— Soarele încălzește oasele bătrâne, spuse Hester. Ale mele și ale lui Sadie. Mi-a lipsit asta.
— Știu. Își petrecu brațul în jurul umerilor ei. Și cred că „asta“ ți-a simțit lipsa.
— Îmi place să o cred. Ai plantat panseluțe.
— Abra le-a plantat. Eu le ud.
— Munca în echipă e un lucru bun. Mi-a făcut bine să știu că ești aici, Eli. Nu doar sub aspectul practic de a avea pe cineva în casă, ci fiindcă acel cineva erai tu. Fiindcă eu cred că locul ăsta ți-a simțit și ție lipsa.
Cârcelul familiar de vinovăție și regret se răsuci în el.
— Îmi pare rău că am stat departe atâta timp. Și mai rău că am crezut că așa trebuia.
— Știai că eu detestam să ies pe mare?
Șocul pur îl făcu să rămână cu gura căscată la ea.
— Tu? Hester Căpitan Secund Landon? Credeam că îți plăcea la nebunie.
— Bunicului tău îi plăcea la nebunie. Eu trebuia să iau o pastilă pentru a-mi potoli stomacul. Iubesc marea, dar îmi place mai mult când o privesc de pe uscat. Navigam împreună, eu și Eli, și nu regret nici o singură pastilă, nici un singur minut petrecut pe mare cu el. Căsătoria presupune o serie de compromisuri și, în cel mai bun caz, acele compromisuri creează o viață, un parteneriat. Tu ai făcut un compromis, Eli, iar pentru asta nu e cazul să îți ceri scuze.
— Aveam de gând să te scot în larg mâine.
Ea râse, un râs scurt și încântat.
— Mai bine nu.
— De ce păstrezi barca?
Când ea nu făcu decât să îl privească, zâmbindu-i, Eli înțelese. Din dragoste, își spuse, și își apăsă buzele pe obrazul ei. Hester se întoarse pentru a-l privi în ochi.
— Deci, ai un câine.
— Se pare că da. Avea nevoie de o casă. Cunosc sentimentul.
— Un câine e un pas sănătos. Se întoarse din nou pentru a-l studia mai atent și se sprijini în baston. Arăți mai bine.
— Ba bine că nu. Și tu arăți mai bine, Buni.
— Ba bine că nu. Râse din nou. Eram doi războinici răniți, nu-i așa, tinere Eli?
— Care se vindecă acum și revin în forță. Vino acasă, Buni.
Ea oftă, îl strânse ușor de braț înainte de a porni, sprijinită în baston, spre un scaun pe care să se așeze:
— Încă mai am de lucrat la vindecare.
— Poți să te vindeci aici. Am să stau cu tine, oricât ai nevoie.
Ceva sclipi în ochii ei. Pentru o clipă, Eli se temu să nu vadă lacrimi, dar era doar lumină.
— Stai jos, îi spuse. Sunt ferm hotărâtă să mă întorc, dar nu e momentul potrivit. Ar fi atât nepractic, cât și lipsit de înțelepciune să mă aflu aici în vreme ce am toți acei nenorociți de doctori și fizioterapeuți în Boston.
— Pot să te duc eu când ai programare. Nu își dăduse seama, nu cu adevărat, nu până nu o văzuse stând pe terasă, cu ochii ațintiți asupra mării, cât de mult își dorea să se întoarcă acasă. Putem aranja să faci fizioterapie aici.
— Doamne, cât de mult seamănă mintea ta cu a mea. M-am gândit și eu exact la asta, aproape din clipa în care m-am trezit în spital. Gândul de a mă întoarce aici a fost unul dintre principalele lucruri care m-au ajutat să rezist. Mă trag dintr-o familie puternică, iar faptul că m-am căsătorit cu un Landon m-a întărit și mai mult. I-am făcut pe doctorii ăia să își înghită hapul când mi-am revenit și m-am pus din nou pe picioare.
— Nu o cunoșteau pe Hester Landon.
— Acum mă cunosc. Se lăsă pe spate. Dar încă mai am de muncit. Am nevoie de mama ta. O, am nevoie și de tatăl tău. E un fiu bun, așa a fost întotdeauna. Dar am nevoie de Lisa, Dumnezeu s-o binecuvânteze, încă o vreme. M-am pus pe picioare, dar nu reușesc să stau pe ele chiar atât cât mi-ar plăcea, chiar atât cât voi sta. Așa că am să rămân în Boston până mă conving că sunt din nou sigură pe ele. Iar tu ai să rămâi aici.
— Oricât de mult vrei.
— Bun, fiindcă exact aici vreau să te știu, așa am vrut întotdeauna. M-am întrebat dacă eu am să fiu ultima Landon din Bluff House. Ultima care să locuiască în Whiskey Beach. Mi-am pus în repetate rânduri întrebarea dacă nu cumva unul dintre motivele pentru care nu am agreat-o niciodată pe Lindsay a fost tocmai faptul că te ținea în Boston.
— Buni...
— Ei bine, oricât ar fi fost de egoist și de meschin, a fost unul dintre motive. Nu singurul, dar unul dintre ele. Aș fi acceptat asta sau aș fi încercat, dacă te-ar fi făcut fericit – așa cum pe Tricia o fac fericită familia ei și munca ei la Landon Whiskey.
— E fantastică la asta, nu-i așa?
— Îi moștenește pe bunicul și pe tatăl tău. Are asta în sânge. Tu semeni mai mult cu mine. O, suntem capabili să ne ocupăm și de afaceri dacă trebuie, nu suntem neghiobi. Dar arta e cea care ne ispitește. Întinzându-se spre el, îl bătu ușor pe mână. Chiar și când ți-ai îndreptat atenția spre drept, tot scrisul era activitatea care îți oferea cea mai multă fericire.
— Părea ceva prea distractiv pentru a putea fi considerat o muncă. Iar acum că e o muncă, e una care presupune mult mai mult efort. Când practicam dreptul, simțeam că am ceva important, ceva solid. Mai multe decât visuri puse pe hârtie.
— Asta e tot? Doar visuri?
— Nu. Era expresia pe care o folosea Lindsay. Aproape uitase. Nu o spunea cu răutate, dar... o mână de nuvele nu era ceva prea impresionant.
— Ea prefera lucrurile impresionante, și nu spun asta cu răutate. Era cine era. Dar în acea serie de compromisuri, adevărul curat era că Lindsay rareori își făcea partea. Cel puțin, din câte vedeam eu. Oamenii care pretind să nu vorbești morții de rău pur și simplu nu au coloană vertebrală să spună ceea ce cred.
— Tu ai destulă coloană vertebrală.
Nu se așteptase să vorbească despre Lindsay, nu acolo, nu cu bunica lui. Dar poate era momentul potrivit pentru a lăsa în urmă o parte din povestea aceea.
— Nu a fost doar vina ei.
— Rareori e vina unei singure persoane.
— Credeam că vom avansa împreună, că ne vom contopi punctele forte, cele slabe, obiectivele. Dar m-am căsătorit cu o prințesă. Așa îi spunea întotdeauna tatăl ei. Prințesă.
— Ah, da, îmi amintesc acum.
— Obținea întotdeauna ceea ce voia. A fost crescută să creadă că putea și avea să obțină totul – și că așa și trebuia. Era fermecătoare de la natură, incredibil de frumoasă și credea cu fermitate că viața ei avea să fie perfectă, exact așa cum și-o dorea.
— Iar viața nu e o serie de basme, nici măcar pentru o prințesă.
— Presupun că nu, consimți el. S-a dovedit că viața pur și simplu nu era perfectă cu mine.
— Era tânără și răsfățată și, dacă ar fi apucat, poate că s-ar fi maturizat și ar fi devenit mai puțin egocentrică. Era într-adevăr fermecătoare și avea un gust excelent în materie de artă, decorațiuni, modă. În timp poate că ar fi făcut ceva din toate astea și cu ea însăși. Dar crudul adevăr e că nu era perechea ta, nici partenera potrivită, nici iubirea vieții tale. Și nici tu nu ai fost pentru ea.
— Nu, recunoscu el, nici unul dintre noi nu îndeplinea standardele.
— Cel mai bun lucru care se poate spune e că ați făcut amândoi o greșeală. Ea a plătit prea scump pentru acea greșeală, și îmi pare rău pentru asta. Era o femeie tânără și frumoasă, iar moartea ei a fost absurdă și crudă. S-a terminat.
Nu, își spuse Eli, nu până nu plătea cel care i-o provocase.
— Am o întrebare pentru tine, continuă Hester. Ești fericit aici?
— Aș fi nebun să nu fiu.
— Și muncești bine aici?
— Mai bine decât mă așteptam sau speram. Mi-am petrecut cea mai mare parte din ultimul an scriind pentru a încerca să scap din propria minte – sau să ajung într-o altă parte a ei. Acum e munca mea. Vreau să fiu bun la ea. Cred că faptul de a mă fi aflat aici m-a ajutat la asta.
— Fiindcă aici e locul tău, Eli. Tu aparții de Whiskey Beach. Tricia? Știm cu toții că viața ei, familia ei, casa ei e în Boston. Aruncă o privire peste umăr, prin ușile de la terasă, spre locul unde Selina se tăvălea pe podea, lângă o Barbie în extaz. Pentru ea e un loc în care să vină pentru a-și petrece un weekend, un concediu de vară, o sărbătoare de iarnă. Nu e acasă pentru ea, și nu a fost niciodată.
— E casa ta, Buni.
— Ai al naibii de mare dreptate în privința asta. Bărbia i se ridică, ochii îi deveniră profunzi și calzi când privi peste capetele panseluțelor tremurătoare, studiind întinsul mării. M-am îndrăgostit de bunicul tău pe plaja aceea, într-o noapte amețitoare de primăvară. Am știut că va fi al meu și că ne vom construi un cămin în casa asta, că ne vom crește copiii și ne vom trăi viețile aici. E casa mea, și sunt liberă să ofer tot ce e al meu. Se întoarse spre Eli acum, iar ochii ei calzi deveniră tăioși. În afară de cazul în care îmi spui, mă convingi, că nu o vrei, că nu îți poți construi viața aici, nu poți fi fericit aici, am să iau măsuri să o trec pe numele tău.
Uluit, el nu putu decât să se holbeze la ea.
— Buni, nu poți să-mi dai Bluff House.
— Pot să fac exact ce doresc, băiete. Bătu ferm cu degetul în brațul lui. Așa cum am făcut întotdeauna și intenționez și pe mai departe.
— Buni...
Ea îl lovi cu degetul din nou, de data aceasta în semn de avertizare.
— Bluff House e un cămin, iar un cămin are nevoie de oameni care să locuiască în el. E moștenirea ta și responsabilitatea ta. Și vreau să știu dacă ești dispus să faci din ea casa ta, dacă ești dispus să rămâi, după ce voi putea să mă întorc și când nu voi mai fi. Există un alt loc în care ai prefera să fii?
— Nu.
— Ei bine atunci, rămâne stabilit. Mi-am luat o greutate de pe umeri.
Cu un oftat mulțumit, își îndreptă din nou privirea spre mare.
— Așa, pur și simplu?
Ea îi zâmbi și întinse o mână pentru a o pune peste a lui, cu blândețe acum.
— Câinele a fost argumentul hotărâtor.
Chiar în clipa în care Eli izbucni în râs, Tricia deschise ușile de la terasă.
— Dacă voi doi reușiți să vă desprindeți pentru o clipă, e timpul să vopsim ouăle.
— Să ne apucăm de treabă. Dă-mi mâna, Eli. Pot să mă așez, dar încă mi-e greu să mă ridic în picioare.
Eli o ajută să se ridice, apoi își încolăci pur și simplu brațele în jurul ei.
— O să am bine grijă de ea, îți promit. Dar întoarce-te acasă repede.
— Așa intenționez.
Îi dăduse o temă de reflecție serioasă, dar vopsitul ouălor de Paște în compania unui copil mic – asta fără a mai vorbi de foarte competitivul ei bunic de cincizeci și opt de ani – nu prea îi lăsa timp de gândire. Prin urmare, Eli se lăsă pur și simplu dus de val. Când sună soneria de la ușă, pe ziarul ce acoperea insula centrală din bucătărie erau răspândite pete mari de vopsea.
Însoțit de câine, îi deschise ușa Abrei. Aceasta stătea cu două genți agățate pe câte un umăr și cu o tavă acoperită în mâini.
— Scuze, nu am avut destule mâini să o deschid singură.
Eli se mulțumi să îi rânjească și se aplecă deasupra tăvii ca s-o sărute.
— Tocmai voiam să te sun. Luă tava, înclinând-o pentru a-i face loc Abrei să treacă pe lângă el. Am crezut că o să ajungi înainte de asta – dar am reușit, cu mari eforturi și viclenie, să îți păstrez câteva ouă.
— Mulțumesc. Am avut câteva lucruri de rezolvat.
— E ceva în neregulă?
— Ce-ar putea fi în neregulă? Puse plasele jos. Bună, Barbie. Bună. Era mai bine să se eschiveze, decise ea, decât să arunce o veste atât de tulburătoare în toiul unei reuniuni de familie. Plăcintele iau mult timp.
— Plăcinte?
— Plăcinte. Luă tava înapoi, pornind alături de el spre spatele casei. Din câte se aude, toată lumea s-a instalat confortabil.
— Parcă ar fi aici de o săptămână.
— Asta e bine sau rău?
— E bine. Foarte bine.
Abra se convinse singură când intrară în bucătărie. Toată lumea era împrăștiată în jurul insulei centrale. Ouăle, vopsite cu diverse grade de îndemânare și creativitate, erau așezate în coșuri mari. Își întipări un zâmbet uriaș pe față și încercă să lase în urmă ziua oribilă când toată atenția se îndreptă spre ea.
— Paște fericit! Se apropie în grabă pentru a pune jos plăcintele și se întoarse imediat spre Hester. După ce își strânse brațele în jurul ei, închise ochii, legănându-se ușor. Mă bucur atât de mult să te văd aici. Mă bucur atât de mult să te văd.
— Lasă-mă să te privesc. Hester o împinse în spate. Mi-a fost dor de tine.
— Trebuie să vin să te vizitez mai des.
— La ce program ai tu? O să stăm jos cu un pahar de vin pentru tine și un martini pentru mine și o să mă pui la curent cu toate bârfele. Fiindcă nu mi-e rușine să recunosc, mi-au lipsit și alea.
— Ești aproape la zi, dar pot să mai găsesc câteva mărunțișuri pentru vin. Rob.
Abra se ridică pe vârfuri pentru a-l îmbrățișa pe tatăl lui Eli. Eli o privi salutându-se cu fiecare membru al familiei. Îmbrățișările erau ceva firesc pentru ea, acel contact fizic, acea atingere intimă. Dar când o văzu în mijlocul familiei lui își dădu seama că era împletită în viețile lor la un nivel pe care nu îl înțelesese.
Fusese... rupt, își spuse acum. Stătuse deoparte. Prea mult timp.
În doar câteva minute, Abra ajunse lângă sora lui, folosind un creion de ceară pentru a desena ceva pe un ou nevopsit și discutând despre nume potențiale pentru noul bebeluș.
Tatăl lui îl trase discret deoparte.
— Cât sunt ocupate să termine aici, du-mă jos și arată-mi treaba aia din beci.
Nu era cea mai plăcută misiune, dar trebuia făcută. Coborâră și începură să traverseze subsolul. Rob se opri după beciul de vinuri.
Rămase – un bărbat care îi transmisese fiului său înălțimea, constituția și ochii familiei Landon – cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor sport.
— Pe vremea bunicii mele, tot spațiul ăsta era plin cu gemuri, marmelade, fructe, legume. Lăzi întregi de cartofi, mere. Mie mi se părea că aici mirosea întotdeauna a toamnă. Bunica ta a continuat tradiția, dar la o scară mai restrânsă. Pe de altă parte, zilele petrecerilor nesfârșite și atent plănuite au rămas în trecut.
— Eu îmi aduc aminte de câteva petreceri atent plănuite.
— Nu se compară cu cele ale generației de dinainte, spuse Rob, mergând mai departe. Sute de oameni și zeci de persoane care rămâneau timp de câteva zile, chiar săptămâni, în timpul sezonului. Pentru asta, aveai nevoie de o grămadă de timp liber, de un depozit de mâncare și băutură și de o casă plină de servitori. Tatăl meu era om de afaceri. Dacă ar fi avut o religie, ar fi fost una a afacerilor, nu a evenimentelor sociale.
— Habar n-am avut de pasajele servitorilor. De-abia recent am auzit despre ele.
— Spre marea mea dezamăgire în copilărie, pasajele fuseseră închise înainte să mă nasc eu. Mama amenința să facă la fel cu anumite părți din subsolul casei. Veneam și mă furișam aici cu prietenii mei. Doar Dumnezeu știe de ce.
— La fel făceam și eu.
— Crezi că nu știam?
Rob chicoti, îl plesni prietenește pe Eli peste umăr. Apoi se opri din nou când ajunseră la secțiunea veche.
— Dumnezeule mare! Știu că mi-ai spus cât e de întins, dar nu te-am crezut cu totul. Ce fel de nebunie este asta?
— Febra comorii, cred. Nimic altceva nu o poate explica.
— Nu poți să crești în Whiskey Beach și să nu dai peste febra comorii, eventual chiar să te molipsești puțin de ea.
— Și tu?
— Eu am crezut – cu fervoare – în zestrea Esmeraldei, când eram adolescent. Am devorat cărți, am vânat hărți. Am luat lecții de scufundări, anticipând o carieră de vânător de comori. Am crescut și mi-a trecut, dar a mai rămas în mine o parte care se întreabă. Însă asta... asta e absurd. Și periculos. Poliția nu are nici o pistă?
— Deocamdată nu, sau nici una pe care să mi-o spună și mie. Pe de altă parte, au de rezolvat și o crimă.
Eli reflectase la acest lucru, cântărise argumentele pro și contra pentru a decide dacă să-i dezvăluie totul tatălui lui. Nu știuse până în acel moment, dar hotărâse să o facă:
— Cred că s-ar putea să existe o legătură între ele.
Rob își studie fiul.
— Cred că ar trebui să ne scoatem cei doi câini la plimbare și poți să-mi spui de ce. Și cum.
*
În casă, Abra era așezată cu Hester în salonul de dimineață.
— E plăcut, spuse Abra. Mi-a lipsit asta.
— Ai întreținut casa excelent. Știam că așa va fi. Arătă spre ghivecele cu flori de pe terasa din fața lor. E opera ta, mi s-a spus.
— Am avut parte de asistență limitată. Eli nu e mare grădinar.
— Asta se poate schimba. S-a schimbat de când e aici.
— Avea nevoie de timp, de spațiu.
— E mai mult de atât. Încep să văd aspecte din personalitatea lui de altădată, amestecate cu altele din persoana care devine acum. Inima mea se bucură, Abra.
— Este mai fericit acum decât când a venit. Arăta atât de trist, atât de pierdut și atât de furios în adâncul sufletului.
— Știu, și nu e doar din cauza a ceea ce s-a întâmplat în ultimul an. A renunțat la prea mult din el, înainte de asta, fiindcă făcuse o promisiune și e important să-ți respecți promisiunile.
— A iubit-o? Nu mi s-a părut corect să îl întreb pe el.
— Cred că a iubit anumite părți din ea și și-a dorit ceea ce credea că ar fi putut construi împreună, și-a dorit acele lucruri suficient cât să facă acea promisiune.
— O promisiune e ceva înspăimântător.
— Pentru unii, da. Pentru oameni ca Eli. Și pentru tine. Dacă ar fi avut o căsnicie fericită, poate că ar fi devenit oricum altcineva, o altă combinație a propriei lui persoane. Cineva care ar fi putut fi satisfăcut cu munca lui de avocat, cu viața lui în Boston, și și-ar fi respectat promisiunea. Eu l-aș fi pierdut pe băiețelul care crescuse fericit în Whiskey Beach, dar ar fi fost în regulă. Același lucru ar fi fost valabil și în cazul tău.
— Presupun că da.
— Socializează?
— Îi place solitudinea, dar ăsta e un dat al muncii pe care a ales-o. Dar da. Pare să se înțeleagă bine cu Mike O’Malley și s-a reîmprietenit cu Vinnie Hanson.
— O, băiatul acela. Cine ar fi crezut că trântorul ăla pe jumătate gol, pasionat de surf și de iarbă, urma să ajungă polițist?
— Ți-a plăcut dintotdeauna de el, se vede.
— Era atât de al naibii de amabil. Mă bucur că Eli s-a reîmprietenit cu el și e în relații amicale cu Mike.
— Cred că Eli își face prieteni și îi păstrează cu ușurință. O, și și-a petrecut cea mai mare parte dintr-o seară dând pe gât pahare de băutură în compania lui Stoney, la bar. Ei chiar că au început bine.
— Dumnezeule bun! Sper că l-a dus cineva acasă cu mașina, și nu mă refer la Stoney.
— Ne-am întors pe jos.
Abra înțelese implicațiile acelui „ne-am“ în clipa în care sprâncenele lui Hester se arcuiră.
— M-am gândit eu. Cu buzele ușor curbate, Hester ridică paharul de martini. Lissa părea foarte încântată că îți vei petrece weekendul cu noi.
— Nu vreau să se creeze o atmosferă tensionată. Hester, însemni atât de mult pentru mine.
— De ce să fie tensionată? Când i-am cerut lui Eli să se mute aici, am sperat că o să găsească acel timp și spațiu necesare, că o să găsească acele bucăți din el. Și am sperat că voi doi o să... începeți să veniți acasă împreună.
— Serios?
— De ce nu? De fapt, intenționam să-mi bag coada, dacă era necesar, după ce mă puneam din nou pe picioare. Ești îndrăgostită de el?
Abra sorbi prelung din vin.
— Te miști repede.
— Sunt bătrână. Nu pot irosi timpul.
— Bătrână pe naiba.
— Dar nu atât de bătrână încât să nu observ că nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Nu știu răspunsul. Îmi place să fiu cu el și să îl urmăresc transformându-se, așa cum ai descris tu. Știu că lucrurile sunt complicate pentru noi amândoi, așa că sunt mulțumită cu asta.
— Complicațiile fac parte din viață. Fără a se grăbi, Hester mâncă una din cele două măsline din paharul ei. Știu câte ceva din ce s-a întâmplat aici, dar nu tot, cred. Toată lumea e prea atentă în preajma mea. Am o pagină goală în memorie, dar mintea mea e perfect sănătoasă.
— Bineînțeles că da.
— Și în curând și restul corpului meu va fi perfect sănătos. Știu că cineva a intrat prin efracție în Bluff House, iar asta e supărător. Știu că cineva a fost ucis, iar poliția a percheziționat casa, ceea ce este și mai supărător.
— Detectivul principal nu îl consideră pe Eli suspect, se grăbi să spună Abra. De fapt, nu crede nici că ar fi avut ceva de-a face cu moartea lui Lindsay.
Afișând o expresie grăitoare de ușurare și iritare, Hester se lăsă pe spate.
— Și mie de ce nu mi-a spus nimeni asta?
— Presupun că nu voiau să te tulbure cu toate detaliile din jurul poveștii. Dar, oricât de neagră ar fi fost situația, ceea ce s-a întâmplat l-a determinat pe Eli să reacționeze. E furios, Hester, foarte furios, și e gata să ia atitudine, să opună rezistență. Ăsta e un lucru bun.
— Un lucru foarte bun. Se uită afară, spre mare. Iar ăsta e un loc foarte bun pentru a lua atitudine.
— Îmi pare rău să vă întrerup.
Lissa intră și lovi ușor ceasul de la încheietura mâinii ei.
— O, e gardianul, anunță Hester.
— Hester, trebuie să te odihnești.
— Stau jos. Beau un martini excelent. Mă odihnesc.
— Am avut o înțelegere.
Pufnind, Hester dădu pe gât restul de martini.
— În regulă, în regulă. Sunt obligată să trag un pui de somn, exact ca micuța Sellie.
— Și dacă nu o faci, ești la fel de prost dispusă ca Sellie când sare peste al ei.
— Nora mea nu ezită să mă insulte.
— Tocmai de asta mă iubești, spuse Lissa, ajutând-o pe Hester să se ridice.
— Unul dintre multele motive. Mai vorbim și mai târziu, îi spuse Abrei.
Rămasă singură, Abra își permise un moment de deprimare și îngrijorare. Era oare cazul să găsească o scuză și să fugă până acasă? Pentru ce? Ca să se asigure că nu intrase nimeni să lase și alte probe incriminatoare?
Nu avea nimic de câștigat dacă se cufunda în gânduri obsedante, dacă lăsa îngrijorarea să îi macine colțurile minții. Îi era mai bine acolo, își spuse, printre oameni. Era mai bine să savureze momentul. Doar Dumnezeu știa ce avea să se întâmple mai departe.
Ridicându-se, se duse în bucătărie. I-ar fi plăcut să gătească ceva, își dădu ea seama, dar în acel moment era oaspete, nu menajeră, și nu avea mână liberă. Ar fi trebuit să își ducă bagajele la etaj, să pregătească micile cadouri pe care le confecționase pentru familie.
Trebuia să își ocupe timpul cu ceva. Se întoarse când reintră Lissa.
— Hester se plânge întotdeauna de somnul de după-amiază, și întotdeauna doarme buștean vreme de o oră.
— A fost întotdeauna atât de activă și independentă.
— De parcă nu știu. Chiar și așa, un somn de o oră nu e nimic. La început, imediat după ce a fost rănită, rareori reușea să stea trează o oră întreagă. Și-a revenit miraculos, deși nici nu ar fi trebuit să mă aștept la altceva. Știi, sticla aia arată bine.
— Dă-mi voie să-ți torn un pahar. Nu făceam decât să rătăcesc pe aici, întrebându-mă ce aș putea face să ajut. Cu cina. Sau orice altceva.
— O, am să te recrutez pentru organizarea cinei. Mă descurc la bucătărie, când Alice a noastră îmi dă voie. Dar nu sunt Martha Stewart. Tu ești o bucătăreasă excelentă, fără îndoială.
— Fără îndoială?
— Așa a spus Hester, și văd dovada cu ochii mei. Eli a început să se îngrașe, în loc să slăbească în continuare. Îți sunt datoare pentru asta.
— Mie îmi place să gătesc, iar el și-a amintit că îi place să mănânce.
— Și și-a amintit că îi plac câinii, și plimbările pe plajă, și compania. Sunt recunoscătoare, Abra.
— Mi-a făcut plăcere să îi aduc aminte.
— Nu ar trebui să fie dificil. Am avut o relație amicală înainte ca tu și Eli să începeți să vă vedeți.
— Ai dreptate. Expiră prelung. Nu am mai avut nici o relație cu nimeni, de mult timp, în special nu cu cineva cu o familie apropiată. Vrei să știi adevărul? Sunt atât de obișnuită să fac tot ce trebuie făcut pe aici sau să îmi găsesc ceva ce ar putea fi făcut. Nu sunt sigură ce-ar trebui sau nu ar trebui să fac în calitate de oaspete.
— Ce-ar fi să renunți la titulatura de oaspete și să considerăm că facem toți parte din familie. Hester te consideră parte din familia ei. Eli se gândește la tine. De ce să nu pornim de la asta?
— Mi-ar plăcea. Atunci aș putea renunța la îndoielile în privința propriei mele persoane.
— I-am spus lui Max să îți ducă lucrurile sus în camera lui Eli. Lissa îi zâmbi relaxată și îi făcu cu ochiul. Nu vedeam rostul îndoielilor.
După un râs surprins, Abra dădu din cap.
— Asta simplifică totul. Ce-ar fi să îmi explici în linii mari meniurile pentru weekendul ăsta, și eu îmi voi alege sarcinile?
— Putem face asta. Dar dacă tot avem un minut la dispoziție, aș vrea să-mi spui ce anume s-a întâmplat. Știu că Eli a ieșit și se folosește de dulceața aia de câine și de biata și bătrâna Sadie drept scuze pentru a-i da tatălui lui toate detaliile pe care nu le-a menționat până acum. Pentru a le proteja pe bietele femeiuști de a-și bate capetele lor drăgălașe.
Abra își strânse mâinile în pumni pe șolduri.
— Serios?
— Nu e chiar atât de rău, dar nici foarte departe de adevăr. Am trăit și eu ultimul an, Abra. Fiecare zi din el. Fiecare oră. Vreau să știu ce se întâmplă cu fiul meu.
— Atunci am să-ți spun.
Spera că făcuse ceea ce trebuia, dar pentru Abra fusese singura opțiune. Întrebările directe meritau răspunsuri directe. Acum, cum avea încredere în judecata Lissei, ambii părinți ai lui Eli știau exact cum stăteau lucrurile. Gata cu eschivările și cu evitatul detaliilor neplăcute.
Dar ea ce făcea? se întrebă. Nu se eschiva și nu evita detaliile neplăcute? Cu siguranță Eli avea dreptul să știe despre pistolul plantat în casa ei, despre percheziția poliției. Nu ar fi trebuit să aibă suficientă încredere în el pentru a-i dezvălui totul?
— Aici erai. Eli intră zâmbind, cu părul ciufulit de vânt. Barbie m-a părăsit pentru tatăl meu și noua ei prietenă cea mai bună, Sadie. Cred că e puțin prea ușoară.
— Mare noroc că e sterilizată. Orice dulău chipeș ar putea să o seducă.
— Mă bucur mult că ești aici. I-am spus tatălui meu toată povestea, toate detaliile sumbre și urâte. Mă gândeam că e timpul.
— Bine, fiindcă tocmai am terminat de făcut același lucru cu mama ta.
— Ma...
— Amândoi merită același lucru, Eli. M-a întrebat direct. I-am răspuns. Și o să-și facă mai puține griji știind adevărul decât încercând să îl ghicească.
— Voiam doar să stea liniștită și fără griji aici, câteva zile.
— Înțeleg. La fel m-am gândit și eu, și de asta nu... Aia e Hester?
Când auzi strigătul, Eli țâșni din cameră înainte ca Abra să termine întrebarea și porni în goană spre dormitorul bunicii lui.
Urmându-l îndeaproape, Abra se năpusti în cameră și o văzu pe Hester, albă ca varul, ridicată în capul oaselor în pat. Respirația îi era prea agitată, iar mâinile pe care le întinse spre Eli tremurau.
Abra fugi la baie să aducă apă.
— E în regulă. Sunt aici. Numai încet, Buni.
— Poftim, Hester, bea puțină apă. Amintește-ți să respiri. Vocea Abrei era ca un balsam peste răni. Ține-i paharul, Eli, până îi aranjez pernele. Vreau să te lași pe spate acum, relaxată, și să respiri.
Hester rămase cu o mână încleștată pe mâna lui Eli și sorbi încet înainte de a o lăsa pe Abra să o întindă din nou pe perne.
— Am auzit un zgomot.
— Am fugit în sus pe trepte, începu Eli. Nu m-am gândit.
— Nu. Cu ochii ațintiți asupra lui Eli, Hester clătină din cap. În noaptea aia. În noaptea aia, am auzit un zgomot. M-am ridicat din pat fiindcă am auzit un zgomot. Îmi amintesc... îmi amintesc că m-am ridicat din pat.
— Ce fel de zgomot?
— Pași. Am crezut... dar apoi am crezut că doar îmi imaginez. Casele vechi produc zgomote. Sunt obișnuită. Era vântul, am crezut, dar nu bătea, nu bătea aproape deloc în noaptea aia. Doar casa scârțâind ca o femeie bătrână. M-am gândit să-mi fac niște ceai, o porție din ceaiul ăla de ierburi pe care mi l-ai adus tu, Abra. Este calmant. Să-mi fac ceai și să reușesc să adorm la loc. M-am ridicat să cobor la parter. E în fragmente. Totul e în fragmente.
— E în regulă, Buni. Nu trebuie să îți amintești tot.
Ea îl strânse mai tare.
— Am văzut ceva. Am văzut pe cineva. Era cineva în casă. Oare am fugit? Am căzut? Nu mai țin minte.
— Pe cine ai văzut?
— Nu știu. Nu sunt sigură. Vocea i se sparse la aceste cuvinte, ca o sticlă fragilă. Nu pot să-i văd fața. Am încercat să ajung la parter, dar el era în spatele meu. Cred... cred că nu puteam să merg sus, așa că am fugit jos. Îl aud, îl aud venind după mine. Apoi nu îmi mai amintesc nimic până când m-am trezit în spital. Erai acolo, Eli. Ai fost primul om pe care l-am văzut când m-am trezit. Am știut că am să fiu bine, fiindcă te-am văzut pe tine.
— Ești bine.
Îi sărută mâna.
— Cineva a fost în casă. Nu am visat.
— Nu, nu ai visat. Nu am să-l las să se întoarcă, Buni. Nu o să te mai rănească vreodată.
— Tu ești cel care se află în casă acum, Eli. Tu singur trebuie să o protejezi.
— Așa voi face. Îți promit. Bluff House e responsabilitatea mea acum. Ai încredere în mine.
— Mai mult decât în oricine. Închise ochii pentru o clipă. În spatele șifonierului, la etaj – șifonierul dublu uriaș – există un mecanism în mulajul decorativ al dulapului care deschide un panou.
— Credeam că toate pasajele au fost închise.
Respirația ei se calmă, iar când deschise din nou ochii, din ei radia o lumină limpede.
— Da, majoritatea sunt închise, dar nu toate. Băiețeii curioși nu pot împinge șifonierul ăla, nici rafturile din beci, din secțiunea veche – unde bunicul tău a avut un mic atelier pentru scurtă vreme. Există un alt panou dincolo de acele rafturi. Restul am pus să fie închise. Un compromis. Acum reuși să îi zâmbească. Bunicul tău mi-a făcut pe plac, și eu i-am făcut lui. Deci nu le-am închis pe alea două, punând punct definitiv unei tradiții a Bluff House. Nici măcar tatălui tău nu i-am spus, nici măcar când a crescut suficient să nu mai facă prostii.
— De ce?
— Locul lui era în Boston. Al tău e aici. Dacă trebuie să te ascunzi, să fugi, folosește panourile. Nu știe nimeni altcineva despre ele în afară de Stoney Tribbet, dacă își mai amintește.
— Își amintește. Mi-a desenat o schiță cu localizarea vechilor panouri. Dar nu mi-a spus că două dintre ele sunt încă deschise.
— Din loialitate, spuse Hester simplu. I-am cerut să nu spună nimănui.
— În regulă. Acum știu, și nu e cazul să îți faci griji pentru mine.
— Trebuie să-i văd fața bărbatului care a intrat în casă în noaptea aia. Am s-o văd. Am să pun fragmentele cap la cap.
— Ce-ar fi să-ți fac ceaiul ăla acum? sugeră Abra.
— A trecut de mult ora ceaiului. Hester își îndreptă umerii. Dar poți să mă ajuți să mă ridic și să cobor la parter. Apoi poți să-mi torni un pahar zdravăn de whisky.