La capătul unei zile lungi – două cursuri, o curățenie masivă și câteva masaje –, Abra opri mașina în fața căsuței ei. Și rămase pur și simplu acolo.
Nu voia să intre. Detesta să știe că nu voia să intre în propria casă, să se ocupe de propriile lucruri, să folosească propriul duș.
Iubea Laughing Gull, o iubise din prima clipă în care o văzuse. Își dorea să simtă din nou acea afecțiune, mândria, confortul, starea de bine, dar tot ce simțea era teamă.
O mânjise, oricine ar fi fost nenorocitul, intrând în casa ei, lăsând în urmă violența lui și moartea. Un monstru în dulap, sub forma unui pistol. Nu avea decât două opțiuni, își spuse. Să lase monstrul să învingă – să renunțe, să stea și se cufunde în gânduri negre. Sau să i se împotrivească și să repare ceea ce stricase el.
Dacă punea astfel problema, decise ea, chiar nu avea de ales.
Ieși hotărâtă din mașină, își scoase cu greu masa de masaj și geanta și le duse pe amândouă până la ușă. Ajungând înăuntru, sprijini masa de perete înainte de a-și căra geanta în camera de zi.
Drumul de aproape treizeci de kilometri de-a lungul coastei făcut pentru a cumpăra o baghetă de purificare din ierburi îi complicase și mai mult programul deja aglomerat al zilei, dar când o scoase din geantă simți că făcea ceva pozitiv.
Avea să ardă bagheta de salvie, să își purifice casa. Dacă simțea că era purificată, atunci chiar era purificată. Și după ce își revendica din nou casa, avea să ia măsuri serioase pentru a-i adăuga o mică seră în care să își poată cultiva propriile ierburi în cantități mai mari. Avea să-și confecționeze singură nenorocitele de baghete de purificare și să aibă ierburi proaspete pe tot parcursul anului, pentru gătit. Eventual putea și să le vândă. O altă afacere. Să-și creeze propriile boluri și săculețe de potpuriu.
Era ceva la care să reflecteze.
Dar deocamdată se strădui să își limpezească mintea, să și-o umple doar cu gânduri curate, pozitive, în timp ce aprinse bagheta de salvie, o ținu deasupra unei cochilii de melc pentru siguranță, și stinse flacăra pentru a spori fumegarea. Era casa ei, își spuse. Podelele, tavanele, colțurile, îi aparțineau ei.
Procesul, străbaterea fiecărei camere cu mirosul de salvie albă și lavandă, o calmă, la fel și faptul de a-și reaminti ce construise acolo, pentru ea însăși, pentru alții.
Credință, își spuse ea, și speranță, iar simbolurile lor creau forță.
După ce termină casa, ieși în mica ei curte interioară, fluturând încet bagheta de purificare pentru a înălța toată acea credință și speranță în aer.
Și îl văzu pe Eli și câinele urcând pe treptele dinspre plajă.
O făcu să se simtă ușor caraghioasă, așa cum stătea acolo cu salvia fumegândă, în timp ce seara se lăsa peste plajă, iar bărbatul și câinele cu fața fericită urcau spre ea. Pentru a compensa, băgă bagheta de purificare între pietrele de râu aranjate în jurul micuței ei fântâni Zen, unde avea să ardă complet, natural și în siguranță.
— Ce cuplu frumos. Întipărindu-și un zâmbet pe chip, ieși în întâmpinarea lor. Și o surpriză plăcută. Tocmai am ajuns acasă acum câteva minute.
— Ce faci?
— Oh. Îi urmări privirea până la bagheta de purificare. Doar un mic ritual domestic. Un fel de curățenie de primăvară.
— Cu fum de salvie? Asta e mai degrabă o chestie de alungat spiritele malefice.
— Eu o consider mai mult o metodă de îndepărtare a tot ce e negativ. Familia ta a plecat cu bine azi-dimineață?
— Da.
— Îmi pare rău că nu am putut sta să-i conduc. A fost o zi aglomerată pentru mine.
Era ceva în neregulă, își spuse ea, sau ceva nu tocmai în regulă. Tot ce își dorea în acel moment era liniște, pace și – o raritate pentru ea – solitudine.
— Încă mai am multe de făcut, continuă ea. Ce-ar fi să trec pe la tine dimineața, înainte de curs, să-ți iau lista de cumpărături? Pot să iau ce îți trebuie înainte să mă întorc la casă.
— Ceea ce îmi trebuie e să îmi spui de ce a fost nevoie să aflu de la Mike că cineva a pus un pistol în casa ta, că poliția a venit și ți-a percheziționat-o. Asta îmi trebuie.
— Nu voiam să pomenesc asta câtă vreme era familia ta acolo. Eu am chemat poliția, adăugă.
— Dar nu și pe mine. Nu m-ai sunat, nici măcar nu mi-ai spus.
— Eli, nu ai fi putut să faci nimic, și având casa plină de oameni...
— Ăsta e un rahat.
Simți iritarea vibrând în ea. Confortul pe care îl obținuse în urma ritualului se izbi de furia lui, de a ei, cremene lovindu-se de oțel.
— Ba nu e, și nu avea nici un rost să vin la Bluff House sâmbătă și să anunț că tocmai găsisem o armă a crimei în cutia cu bețișoare parfumate și că toată casa îmi era împânzită de polițiști.
— Ba avea foarte mare rost să îmi spui mie. Sau, cu siguranță, ar fi trebuit să aibă.
— Ei bine, eu nu sunt de acord. Și a fost problema mea, decizia mea.
— Problema ta? Mânia îi fu sporită de ofensă. Așa stau lucrurile? Tu poți să vii în casa mea cu oale de mâncare, mese de masaj, câini. Poți să intri, în toiul nopții, să închizi o nenorocită de fereastră și să te lupți cu un atacator, dar când cineva plantează un pistol în casa ta și încearcă să te implice într-o crimă, e problema ta? O crimă care cel mai probabil are legătură cu mine. Dar nu e absolut deloc treaba mea?
— Nu am spus asta. Chiar și în propriile ei urechi, scuza păru slabă. Nu am vrut să spun asta.
— Ce anume ai vrut să spui?
— Nu voiam să arunc toate astea pe umerii tăi și ai familiei tale.
— Ești implicată în asta fiindcă ai o relație cu mine. Iar la asta s-a ajuns după insistențele și vicleniile tale.
— Insistențe și viclenii. Propria ei jignire se aprinse atât de puternic și de fierbinte încât se răsuci pe călcâie, încercând să inspire o parte din fum, și din calm, apoi decise imediat că ar fi avut nevoie de o baghetă de purificare cât farul din Whiskey Beach pentru a reuși așa ceva. Viclenii?
— Exact asta ai făcut, din clipa în care m-am întors aici. Acum ești implicată și nu vrei să arunci nimic pe umerii mei? Nu acorzi nimănui șansa de a arunca nimic. Ești prezentă cu o lopată chiar înainte ca primul bulgăre să atingă pământul. Dar când cade peste tine, nu ai suficientă încredere în mine cât să-mi ceri ajutorul.
— Dumnezeule! Dumnezeule! Nu e vorba de încredere. E vorba de alegerea momentului potrivit.
— Dacă ar fi adevărat, ți-ai fi găsit timp să-mi spui. Ți-ai găsit timp să-i spui lui Maureen.
— Ea era...
— În loc să-ți găsești timp, tu stai aici aprinzând rămurele de salvie și fluturând un băț fumegând.
— Nu-ți bate joc de ceea ce fac.
— Nu mă interesează dacă arzi un câmp întreg de salvie sau sacrifici o găină. Mă interesează că nu mi-ai spus că ai probleme.
— Nu am probleme. Poliția știe că nu era pistolul meu. L-am sunat pe Vinnie în clipa în care l-am găsit.
— Dar nu și pe mine.
— Nu. Oftă, întrebându-se cum se făcea că, deși încercase să acționeze cum era corect, situația luase o întorsătură atât de proastă. Nu te-am sunat.
— Familia mea a plecat azi-dimineață, dar tot nu mi-ai spus. Nu aveai de gând să-mi spui nici acum.
— Aveam nevoie să îmi flutur bățul fumegând și să mă simt din nou confortabil în casa mea. Se face rece. Vreau să intru.
— Bine. Intră și fă-ți bagajul.
— Eli, vreau doar să fiu lăsată singură și în pace.
— Poți fi lăsată singură și în pace și în Bluff House. E o casă mare. Nu mai rămâi aici singură până nu se termină nenorocita asta de mizerie.
— Aici e casa mea. Ochii o usturau și ar fi vrut să poată da vina pe fumul lent, tot mai subțire. Nu am să mă las alungată din propria mea casă de un ticălos.
— Atunci ne stabilim aici.
— Nu vreau să vă stabiliți aici.
— Dacă nu vrei să intrăm, rămânem aici afară, dar tot rămânem.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu!
Se răsuci pe călcâie și intră în casă cu pași mari. Nu spuse nimic când Eli, însoțit de o Barbie ușor ezitantă, o urmă. În schimb se duse direct în bucătărie, își turnă un pahar de vin dintr-o sticlă de Shiraz.
— Știu să am grijă de mine însămi.
— Nu încape îndoială. Știi să ai grijă de tine însăți și de tot restul lumii. Ce nu știi, se pare, e să lași pe altcineva să aibă grijă de tine. Asta e îngâmfare.
Abra trânti paharul pe tejghea.
— E independență și încredere.
— Până la un punct, da. Apoi cade în cealaltă extremă, a îngâmfării, și a încăpățânării. Tu ai căzut. Nu a fost vorba de o situație banală, o conductă prost etanșată pe care ai rezolvat-o singură cu o cheie fixă sau pentru care ai chemat un instalator, în locul tipului cu care te culci. Adaugă la asta faptul că tipul cu care te culci e implicat în toată mizeria asta încurcată. Și e avocat.
— Am sunat un avocat, spuse ea, și își dori imediat să nu o fi făcut.
— Grozav. Bine. Eli își îndesă mâinile în buzunare, se învârti de câteva ori prin bucătărie. Deci ai vorbit cu poliția, cu un avocat, cu vecinii. Cu oricine altcineva în afară de mine, desigur.
Abra clătină din cap.
— N-am vrut să stric vizita familiei tale. Nu vedeam rostul ca tu, sau oricine din familia ta, să stea măcinat de griji.
— Tu ai fost măcinată de griji.
— Trebuia să... Da, în regulă. Da, mi-am făcut griji.
— Am nevoie să-mi spui tot ce s-a întâmplat, în detaliu. Am nevoie să-mi zici ce-ai spus poliției, ce ți-au spus ei. Tot ce-ți amintești.
— Fiindcă ești avocat.
Privirea stăruitoare, calmă, pe care o îndreptă spre ea reuși să facă ceea ce cuvintele nu reușiseră. O făcu să se simtă caraghioasă. Să simtă că se înșela.
— Fiindcă avem o relație. Tonul lui, la fel de calm ca privirea, desăvârși efectul. Fiindcă asta a început cu mine sau cu Bluff House, sau cu amândoi. Și fiindcă sunt avocat.
— În regulă. Am să-mi fac bagajele mai întâi. Când Eli își arcui sprâncenele, ea doar ridică din umeri. E prea frig să dormi afară. Și știu că nu are motive să se întoarcă aici. Are motive să încerce să intre din nou în Bluff House. Cel puțin așa am impresia. Așa că o să-mi strâng câteva lucruri și o să merg cu tine.
Compromis? se întrebă Eli. Nu despre așa ceva îi vorbise bunica lui? Aceste cedări din ambele părți pentru a ajunge la un echilibru.
— Bine.
Când Abra se îndepărtă, Eli luă paharul ei de vin neterminat.
— Am câștigat bătălia asta, îi spuse lui Barbie. Dar nu cred că am câștigat războiul. Încă.
O lăsă în pace pe drum, și rămase la parter când ea urcă să își despacheteze bagajele. Dacă își punea lucrurile într-un alt dormitor, avea să se ocupe de acest aspect mai târziu. Deocamdată, era suficient să știe că era cu el și în siguranță.
În bucătărie, aruncă o privire în frigider și în congelator. Mai rămăsese șuncă, observă el, și garnituri din belșug. Chiar și el ar fi trebuit să fie în stare să încropească o masă decentă.
Pe când coborî Abra, Eli pregătise în zona destinată micului dejun o masă din rămășițele festinului de duminică.
— Poți să mă pui la curent în timp ce mâncăm.
— În regulă. Se așeză, încântată în mod bizar când Barbie alese să se încolăcească la picioarele ei, în loc de cele ale lui Eli. Îmi pare rău că te-am făcut să simți că nu am încredere în tine. Nu asta a fost problema.
— A fost o parte din ea, dar o să ajungem la asta mai târziu. Spune-mi exact ce s-a întâmplat. Pas cu pas.
Reacția lui nu făcu decât să potolească și mai mult dispoziția ei deja îmblânzită.
— Voiam să meditez, începu ea, și îi spuse totul cât mai precis reuși.
— Nu ai atins nici o clipă pistolul?
— Nu. A căzut când am scăpat cutia, și l-am lăsat acolo.
— Din câte știi, poliția nu a găsit nici un fel de amprente care nu ar fi trebuit să se afle acolo?
— Nu, doar fibrele.
— Și poliția nu te-a mai contactat de atunci?
— Vinnie m-a sunat azi, doar ca să vadă cum sunt. Mi-a spus că urmează să primească rezultatele testelor balistice mâine sau miercuri, dar mai probabil miercuri.
— Dar pistolul în sine? Era înregistrat?
— Nu mi-a spus. Cred că trebuie să aibă grijă la ceea ce îmi spune. Dar poliția știe că nu era al meu. Eu nu am avut niciodată pistol. Nici măcar nu am ținut vreodată în mână unul. Iar dacă a fost pistolul folosit pentru a-l ucide pe Kirby Duncan, ei știu că eram aici, cu tine.
Acoperindu-se reciproc în mod convenabil, își spuse Eli. Oare cum ar fi interpretat Wolfe întreaga poveste?
— Ce-a spus avocatul tău?
— Să îl sun dacă poliția vrea să mă interogheze din nou și că urma să ia legătura direct cu detectivul Corbett. Nu îmi fac griji că aș putea fi suspectată de crimă. Nimeni nu crede că eu l-am ucis pe Duncan.
— Pistolul ăla ar fi putut fi plantat în casa ta chiar de mine.
— Ar fi însemnat să fii prost, ceea ce nu ești.
— Poate că te folosesc doar pentru sex și ca potențial țap ispășitor.
Pentru prima dată după mult timp – după ore întregi –, simțea ea, Abra zâmbi.
— Gata cu sexul dacă mă faci țapul tău ispășitor. Și asta pur și simplu nu ar fi logic, fiindcă nu ar face decât să atragă atenția asupra ta, să îi facă să te suspecteze din nou. Adică exact ceea ce urmărea persoana care într-adevăr l-a pus acolo, și motivul pentru care i-a dat brusc acel telefon anonim lui Wolfe. Adevărul este, de fapt, că toată povestea pute de la o poștă a înscenare, iar Corbett nu e idiot.
— Nu, nu cred că e. Dar uite o altă abordare. Este posibil ca tu să fi avut contact cu ucigașul de trei ori deja. Aici, la bar, și acum prin faptul că a plantat pistolul în căsuța ta. Ăsta e un motiv de îngrijorare, știi bine. Nici tu nu ești idioată.
— Nu pot să fac nimic în privința asta în afară de a fi atentă.
— Ai putea să pleci, să mergi să-ți vizitezi mama o vreme. Nu ai s-o faci, adăugă el, înainte să apuce să spună ceva. Și nu te învinovățesc. Dar e o opțiune. O altă opțiune e să ai încredere în mine.
— Eli, dar am încredere în tine.
— Nu și când e vorba de problemele delicate. Nu știu dacă te pot învinovăți pentru asta. Bărbații te-au dezamăgit. Tatăl tău. Una e că nu a funcționat relația dintre el și mama ta, dar e totuși tatăl tău. Și a ales să nu-și îndeplinească acest rol, să nu facă parte cu adevărat din viața ta. Te-a dezamăgit.
— Nu mă gândesc prea mult la asta.
— Ceea ce e o atitudine sănătoasă, dar realitatea rămâne aceeași.
Când Eli lăsă această concluzie să plutească în aer, Abra se recunoscu înfrântă:
— Da, rămâne. Nu contez cu adevărat pentru el și nu am contat niciodată. Nu mă gândesc prea mult la asta, dar realitatea rămâne.
— Nu te gândești fiindcă e neproductiv, iar ție îți place să produci ceva.
— Interesantă exprimare. Buzele ei se curbară din nou. Și adevărată.
— Și nu te gândești fiindcă știi că el are mai mult de pierdut. Apoi mai e și nenorocitul care te-a rănit. El te-a dezamăgit în stil mare. Ai ținut la el, ai avut încredere în el, apoi s-a întors împotriva ta. Te-a violat.
— Oricât de rău ar fi fost acest lucru, dacă nu s-ar fi întâmplat, poate nu aș mai fi ajuns aici.
— O atitudine pozitivă. Bravo. Dar s-a întâmplat. Ți-ai pus încrederea în cineva, iar el ți-a trădat-o. De ce nu s-ar întâmpla din nou?
— Eu nu gândesc așa. Nu trăiesc așa.
— Ai o viață deschisă, energică, plină de satisfacții, pe care o găsesc adeseori fantastică. Genul pentru care este nevoie de curaj și de suflet. E admirabil. Nu te sprijini ușor pe alții, ceea ce e din nou admirabil, până se ajunge la punctul în care ai putea să o faci, în care ar trebui, iar tu nu o faci.
— Ți-aș fi spus dacă nu ar fi fost aici familia ta. Apoi recunoscu și îi zise întregul adevăr: Probabil aș mai fi amânat puțin momentul. Mi-aș fi spus că ai destule pe cap și nu ar fi avut nici un rost să adaug ceva la motivele tale de îngrijorare până nu aflam mai multe sau până când situația nu se rezolva cumva. Poate că aș fi făcut-o. Dar nu e o problemă de încredere.
— Milă?
— Grijă. Și propria mea încredere. Nu îmi place cuvântul „îngâmfare“. Am fost nevoită să am grijă de mine însămi, să iau decizii, să rezolv probleme și, da, poate și să îmi asum problemele altora, pentru a-mi reconstrui încrederea pe care Derrick a zdrobit-o. Aveam nevoie să știu că pot să mă descurc singură în momentele în care nu mă voi putea baza pe nimeni în afară de mine însămi.
— Și atunci când ai pe cine să te bazezi?
Poate că avea dreptate din nou, și aici situația devenea delicată. Și poate era timpul pentru puțină autoevaluare.
— Nu știu, Eli, pur și simplu nu știu răspunsul fiindcă a trecut foarte mult timp de când nu mi-am mai dat de ales. Și totuși, m-am bazat pe tine în noaptea aceea, după ce am fost atacată. M-am sprijinit de tine, iar tu nu m-ai dezamăgit.
— Nu pot să intru din nou într-o relație cu cineva care nu oferă la fel de mult cât primește, care nu acceptă la fel de mult cât oferă. Am aflat, și a fost o lecție dură, că dacă faci asta, sfârșești cu mâna goală și plin de amărăciune. Presupun că trebuie să decidem amândoi cât putem oferi și cât putem accepta.
— Te-am rănit fiindcă nu am apelat la tine.
— Da, m-ai rănit. Și m-ai enervat. Și m-ai pus pe gânduri. Se ridică, strângând farfuriile. Nici unul dintre ei nu mâncase prea mult. Am dezamăgit-o pe Lindsay.
— Nu, Eli.
— Ba da. Chiar dacă toată căsnicia noastră a fost o greșeală, eram prinși în ea împreună. Nici unul dintre noi nu s-a ales cu ceea ce își dorea sau spera de la ea. La sfârșit, nu am putut să împiedic ceea ce i s-a întâmplat. Încă nu știu dacă a murit din cauza vreunei alegeri făcute de mine, din cauza unor alegeri făcute împreună sau dintr-un accident nefericit. Am dezamăgit-o pe bunica mea, lăsând să treacă intervale tot mai lungi între vizitele mele aici sau, în general, între întâlnirile mele cu ea. Nu merita asta. Și aproape am pierdut-o și pe ea. Ar mai fi suferit acea căzătură dacă aș fi petrecut mai mult timp aici, dacă aș fi venit aici să stau cu ea după uciderea lui Lindsay?
— Tu ești centrul universului acum? Și tot tu vorbești de îngâmfare?
— Nu, dar știu sigur că sunt cumva în centrul întregii povești și toate astea au legătură între ele. Se întoarse spre ea, dar nu se apropie, nu o atinse, doar păstră acel spațiu între ei: Ceea ce îți spun, Abra, este că nu am să te dezamăgesc. Am să fac absolut totul, indiferent dacă îți place sau nu, indiferent dacă te culci cu mine sau nu, pentru a mă asigura că nu ți se întâmplă nimic. Și după ce se termină toată povestea asta, presupun că vom vedea cum stăm și încotro ne îndreptăm mai departe.
Simțindu-se ușor încolțită, Abra se ridică:
— Spăl eu vasele.
— Mă descurc eu.
— Echilibru sau, după cum spuneai tu, compromis. Tu ai pregătit masa, eu strâng după.
— În regulă. Vreau o copie după programul tău.
Abra simți, la propriu, junghiuri de avertizare în ceafă.
— Eli, e schimbător. Tocmai ăsta e farmecul lui.
— Vreau să știu unde ești când nu ești aici. Nu sunt un nenorocit de hărțuitor. Nu e vorba să te urmăresc pas cu pas sau să încerc să îți restrâng libertatea de mișcare.
Abra puse farfuria pe care o avea în mână pe tejghea și inspiră adânc.
— Vreau să spun că nu m-am gândit la asta sau nu am intenționat să zic asta. Și înțeleg totodată ceva de care nu am fost conștientă până azi, până acum. Îmi dau seama că am venit cu mai mult bagaj emoțional din Washington decât crezusem. Cred – sper – că nu a mai rămas din el decât o mică geantă de mână. Sper să învăț cum să mă descotorosesc de ea.
— E nevoie de timp.
— Credeam că am terminat cu acel timp, dar se pare că nu de tot. Deci... Ridică din nou farfuria și o băgă în raftul mașinii de spălat vase. Sunt aici în cea mai mare parte a zilei. Am cursul de dimineață în subsolul bisericii și am un masaj la patru și jumătate. La Greta Parrish.
— În regulă. Mulțumesc.
Abra termină de pus vasele în mașină și începu să șteargă tejgheaua.
— Nu m-ai atins deloc, nici măcar o dată, de când ai urcat treptele spre căsuța mea. De ce? Fiindcă ești furios?
— Poate, parțial, dar mai mult fiindcă nu știu ce simți tu în privința asta.
Privirea ei o întâlni pe a lui, susținând-o.
— De unde să știu ce simt în privința atingerilor tale dacă nu mă atingi?
Eli o mângâie ușor pe braț mai întâi, apoi o întoarse spre el. O trase în brațele lui. Ea aruncă șervetul pe tejghea și își încolăci brațele în jurul lui.
— Îmi pare rău. Am ținut unele lucruri în frâu, le-am ținut în mine. Dar... O, Doamne, Eli, a intrat în casa mea. Mi-a umblat printre lucruri. Mi-a atins lucrurile. Derrick mi-a umblat printre lucruri. Mi-a atins lucrurile, mi-a stricat diverse lucruri până m-a așteptat să ajung acasă.
— Nu te va răni. Eli își apăsă buzele pe tâmpla ei. Nu-l voi lăsa să te rănească.
— Trebuie să trec peste asta. Trebuie.
— Ai să treci.
Dar nu singură. Nu fără el.
Când Abra plecă a doua zi dimineață, Eli își impuse să nu-și facă griji. Pe lângă că biserica se afla la mai puțin de trei kilometri distanță, nu vedea absolut nici un motiv pentru care cineva ar fi vrut să îi facă rău.
Urma să se întoarcă spre mijlocul dimineții și, odată ce o știa la adăpost în casă, avea să poată lucra. Cu mintea prea năpădită de gânduri pentru a aluneca în poveste, coborî la subsol și își petrecu aproape o oră descărcând rafturile și împingându-le la o parte.
Îi luă mai mult timp să deschidă panoul ce dădea spre subsol și, după ce reuși să o facă, decise să ungă balamalele.
Scârțâitul lor adăuga o atmosferă interesantă, dar în cazul în care ar fi vrut să surprindă pe cineva, tăcerea i-ar fi fost utilă. Înarmat cu o lanternă și o cutie de becuri, echipă tot pasajul, testând fiecare bec, mergând mai departe, până ajunse la ultimul etaj.
După ce unse balamalele, reflectă, apoi puse un scaun înclinat în fața panoului, verifică pentru a se asigura că putea să îl deschidă și să îl închidă din nou, apoi se dădu înapoi. Puse la loc rafturile, verifică din nou că se putea mișca lejer în jurul lor, intrând și ieșind prin panou. Apoi le reîncărcă.
Camuflaj, își spuse, în caz că avea să și-l dorească sau să aibă nevoie de el. Capcana era întinsă, sau aproape. Nu mai avea nevoie decât de cârlig și de momeală.
Cum munca în pasaj îl acoperise de praf și de mizerie, se schimbă, se spălă, apoi își petrecu puțin timp uitându-se pe internet la camere video și camere ascunse. Tocmai își turna primul Mountain Dew pe ziua respectivă când Abra intră cu plasele ei de la piață.
— Bună! Lăsă plasele jos și băgă mâna într-una dintre ele. Uite ce v-am adus! Se întoarse spre Barbie cu un os mare. Ăsta este pentru un câine cuminte. Ai fost un câine cuminte?
Barbie își trânti fundul pe podea.
— Așa mă gândeam și eu. Dar tu ai fost un băiat cuminte? îl întrebă pe Eli în timp ce desfăcea ambalajul de pe os.
— Trebuie să mă așez și eu pe podea?
— Am ingrediente pentru lasagna mea, care e legendară, și pentru tiramisu.
— Știi să faci tiramisu?
— O să aflăm. Am decis să am o atitudine pozitivă față de ziua de azi, și o parte din motiv – o parte importantă – e echilibrul. Sau faptul că știu că facem eforturi să ajungem la un echilibru. Un altul? Acum își încolăci brațele în jurul lui Eli și îl strânse. Am aflat că nu ții supărarea mult timp.
— Mă descurc excelent să țin supărarea mult timp, replică el. Dar nu când e vorba de cineva la care țin.
— Supărările ținute în tine înseamnă energie negativă întoarsă spre propria persoană, deci îmi place să știu că ești capabil să le lași în urmă. Și dacă tot veni vorba de energie negativă, am trecut pe la căsuța mea și mi s-a părut mai bine. Nu cu totul refăcută, dar mai bine.
— Datorită unui băț fumegând mirositor?
Abra își înfipse un deget în buricul lui.
— A funcționat pentru mine.
— Mă bucur, și sper sincer că nu consideri că avem nevoie de câteva cutii de bețe fumegânde mirositoare pentru a elimina energiile negative din Bluff House.
— Nu ar avea cum să strice, dar putem să vorbim despre asta mai târziu.
Mult, mult mai târziu, spera el sincer.
— Ai de gând să lucrezi acum? Eu doar am să scot așternuturile de pe pat și am să iau rufele, apoi am să mă feresc să-ți stau în cale până iei o pauză.
— Bine. Dar vreau să îți arăt ceva mai întâi.
— Sigur. Ce anume?
— Sus. Ridică un deget mare spre tavan înainte de a o prinde de mână. Ți-a scăpat un loc.
— Ba nu.
Simțindu-se din reflex insultată, grăbi pasul când urcară scările.
— Un loc foarte mare, adăugă el. Sus.
— La etajul doi? Acolo nu fac curat decât o dată pe lună. Doar aspir și șterg praful. Dacă voiai să îl dai din nou în folosință, ar fi trebuit să…
— Nu asta. Nu tocmai. Însă mă gândesc să îmi mut biroul acolo sus, în mansarda sudică.
— Eli, asta e o idee fabuloasă.
— Da, mă joc cu ea. Lumina e excelentă și priveliștea, minunată de acolo. E foarte multă liniște. Mare păcat că nu pictez sau sculptez, fiindcă vechiul hol al servitorilor ar fi un studio impresionant.
— Așa m-am gândit și eu. Unul dintre dormitoarele orientate spre plajă ar fi o minunată bibliotecă mică – de exemplu, pentru cărțile tale cu referințe, un fel de bibliotecă pentru când ai vrea să iei o pauză, dar fără să te oprești efectiv din lucru.
El nu se gândise atât de departe, dar…
— Poate.
— Aș putea să te ajut să o amenajezi, dacă te-ai hotărî să o faci. O, tavanele acelea sunt minunate. Atât de mult potențial, și întotdeauna mi-am zis că este păcat să nu folosești întreaga casă. Hester mi-a spus că a folosit-o cu mulți ani în urmă pentru a picta, dar a constatat că lucra mai bine din propria cameră de zi și, cel mai bine, afară. I-ar fi greu să urce până la etajul doi, în orice caz.
— Să folosesc întreaga casă e exact ce mă gândeam și eu să fac.
Traversă încăperea și deschise panoul.
— Oh! Dumnezeule, e fabulos. Uită-te la asta. Se apropie în fugă de el pentru a face exact ceea ce spusese. Este atât de absolut supertare.
— Luminile funcționează. Îi demonstră. Acum. Și coboară până în beci. Am mutat într-o parte rafturile, pentru ca panoul să poată fi deschis și acolo jos.
— M-aș fi jucat de-a prințesa războinică pe aici, în copilărie.
— Serios? Și constată că reușea să și-o imagineze perfect. Vezi, ți-a scăpat un loc mare.
— O să mă apuc de asta dacă te descotorosești mai întâi de toți păianjenii mai mari decât o muscă. Ar trebui să deschizi toate panourile.
— Mă gândesc să o fac.
— Și când mă gândesc de câte ori am făcut curățenie aici fără să am habar că exista asta. E… El nu știe despre asta. Cu ochii strălucind, se uită la Eli. El nu știe.
— Nu cred. Cu siguranță nu a folosit pasajul. Eu și Mike ne-am chinuit serios să mutăm șifonierul ăla. Și mi-a luat mai bine de o oră, lucrând singur, să mut rafturile suficient de departe cât să pot trece.
— Să pregătim o ambuscadă. Eli…
— Și la asta mă gândesc.
— Să luăm măsuri în loc să stăm să ne apărăm. Cu mâinile strânse în pumni pe șolduri, începu să se plimbe prin încăpere. Știam eu că va fi o zi bună. Putem să facem ceva. Am putea să-l prindem în flagrant.
— Mă gândesc la asta. Nu e ceva atât de simplu ca și cum am sări din perete, strigând „bau!“ Dacă cea mai simplă explicație e totodată adevărată, nu e doar un intrus. E un ucigaș. Nu putem să ne aruncăm orbește în asta.
— Facem un plan, consimți ea. Eu gândesc creativ când fac curățenie. Așa că mă apuc de treabă și o să ne gândim amândoi.
— Și așteptăm vești de la poliție.
— O, da. Fu ușor dezamăgită. Presupun că da. Poate vor identifica proprietarul pistolului și cu asta se va termina totul. Ar fi mai bine așa. Nu la fel de palpitant, dar mai bine – în mod realist e mai bine.
— Orice s-ar întâmpla, nu te voi dezamăgi.
— Eli. Îi prinse fața în mâini. Hai să facem un nou pact și să promitem să nu ne dezamăgim unul pe celălalt.
— S-a făcut.