Trebuia să lucreze. Lăsă intrigile și planurile pentru ambuscade curajoase să fiarbă la foc mic într-un colț al minții lui, dar trebuia să spună povestea, să pună cuvintele pe hârtie.
Nu primise nici o veste de la agenta lui în legătură cu ceea ce îi trimisese, dar weekendul de sărbătoare încetinise mult lucrurile. Și, își aminti singur, oricum nu era singurul ei client.
Nu era nici măcar un client important.
Era mai bine să se lase purtat în continuare de valul poveștii și avea să aibă astfel mai mult material de trimis. Dacă ea era nemulțumită de ceea ce făcuse deja, avea să se descurce.
Putea să reia, să șlefuiască alte cinci capitole, să le trimită pe e-mail pentru a-i oferi agentei lui o parte mai consistentă din întreg. Dar povestea îl striga încinsă și nu voia să riște să îi stingă ardoarea. Nu luă o pauză decât târziu după-amiază, când Barbie îl smulse din transă așezându-se la genunchiul lui și fixându-l cu privirea. Semnalul ei, învățase deja, pentru: Scuze să te deranjez, dar mă scapă!
— Bine, bine, stai o secundă.
Își făcu o copie de rezervă, salvă, și își dădu seama că se simțea ușor amețit, ca și cum ar fi băut câteva pahare de vin excelent unul după altul. În clipa în care se ridică în picioare, Barbie țâșni din încăpere. O auzi fugind în jos pe scări cu viteza luminii.
Avea să se oprească, tremurând, în bucătărie, știa el, așteptându-l să vină cu lesa. O strigă absent pe Abra când se apropie de bucătărie și găsi câinele exact unde se așteptase. Găsi totodată pe tejghea un sendviș fantezist cu pâine prăjită, învelit în celofan și având deasupra un bilețel autocolant.
Mănâncă ceva după ce o plimbi pe Barbie.
XXOO Abra
— Nu îi scapă nimic, murmură el.
Scoase câinele la plimbare, savurând pauza aproape la fel de mult ca Barbie, chiar și când începu să cadă o ploaie rece. Cu părul umed, câinele ud leoarcă și mintea alunecându-i din nou spre carte, răspunse la telefonul din buzunar în timp ce urcă treptele de pe plajă.
— Domnule Landon, sunt Sherrilyn Burke, de la Burke-Massey Investigations.
— Da. Stomacul i se strânse puțin, de nerăbdare și de teamă. Mă bucur să am vești de la tine.
— Ți-am pregătit un raport. Aș putea să ți-l trimit prin e-mail, dar mi-ar plăcea să îl discutăm față în față. Pot să vin la tine mâine, dacă îți convine.
— E ceva ce ar trebui să îmi stârnească îngrijorarea?
— Îngrijorare? Nu. Îmi plac discuțiile față în față, domnule Landon, când amândoi putem să întrebăm și să răspundem. Pot să ajung în jur de ora unsprezece.
La obiect, își spuse el, profesional. Și ferm.
— În regulă. Ce-ar fi să îmi trimiți raportul între timp, ca să fiu la curent pentru schimbul de întrebări și răspunsuri.
— Mi se pare corect.
— Știi cum să ajungi în Whiskey Beach?
— Am petrecut un weekend plăcut acolo, acum câțiva ani. Și oricine a fost în Whiskey Beach cunoaște Bluff House. Am să te găsesc. La ora unsprezece.
— Voi fi aici.
Nu avea motiv de îngrijorare, își spuse, ducând-o pe Barbie înăuntru. Dar, desigur, tot ceea ce ținea de uciderea lui Lindsay, de ancheta poliției, de propria lui poziție, îl îngrijora.
Dar voia acele răspunsuri. Avea nevoie de ele.
Își luă iPad-ul și prânzul în bibliotecă. Abra probabil aspira sau ceva de genul ăsta la etaj, presupuse. Iar ploaia îl făcea să își dorească un foc. Aprinse unul, apoi se așeză cu tableta lângă el. Avea să citească raportul în timp ce mânca.
Ignorând pentru moment alte e-mailuri, descărcă fișierul trimis în atașament de detectivul pe care îl angajase.
Aceasta intervievase din nou personal prieteni, vecini, colegi de muncă – atât de-ai lui, cât și de-ai lui Lindsay. Și discutase din nou cu Justin și Eden Suskind, precum și cu o parte dintre vecinii lor, colegii lor de muncă. Vorbise cu Wolfe și îl prinsese la colț pe unul dintre procurorii asistenți.
Studiase personal scena crimei, deși trecuse mult timp de când fusese verificată și curățată, și chiar în acel moment era pregătită pentru a fi scoasă la vânzare. Făcuse propria ei reconstituire a uciderii lui Lindsay.
Fusese conștiincioasă, reflectă el.
Citi rezumatele ei, care includeau și impresii. Soții Suskind se separaseră recent. Nu era surprinzător, medită el, având în vedere cât de dificil era pentru o căsnicie să supraviețuiască unui soț infidel. La care se adăugase o crimă și un tir continuu al mass-mediei care făcuse din căsnicia lor subiect de bârfă pentru public. Era mai surprinzător, presupunea, că rezistaseră aproape un an. Doi copii, își aminti. Păcat.
Detectivul discutase cu recepționeri, angajați, personal de întreținere de la hoteluri și stațiuni care fuseseră incluse în călătoriile lui Lindsay. Și i se confirmase ceea ce știa deja. O mare parte dintre acele călătorii se desfășuraseră în compania lui Justin Suskind în ultimele zece sau unsprezece luni din viața ei.
Ce simțea în această privință? se întrebă Eli. Mai nimic, acum. Furia se sfârșise, se stinsese. Chiar și sentimentul de trădare devenise mai puțin tăios; ca o piatră spălată de apă, muchiile dureroase se șlefuiseră. Îi părea… rău. În timp, după proces, își imagina că furia, amărăciunea pe care o simțiseră atât el, cât și Lindsay, s-ar fi consumat de la sine. Ar fi mers fiecare pe drumul lui, lăsând trecutul în urmă.
Dar nici unul dintre ei nu apucase să o facă. Indiferent cine ar fi fost cel care o omorâse, le răpise această șansă. Îi era dator și ei, și lui însuși să citească rapoartele, să se vadă cu detectivul, să facă tot ceea ce-i stătea în putere pentru a afla de ce, cine. Apoi să lase totul în urmă.
Citi raportul de două ori, reflectă la el în timp ce gustă din sucul de fructe pe care îl găsi în frigider cu mesajul Bea-mă pe bilețelul autocolant de pe el.
Decise să schimbe registrul, așa că își scoase carnețelul din birou și o altă carte despre zestrea Esmeraldei de pe rafturi. Își petrecu următoarea oră însoțindu-l pe autor pe cărarea lui speculativă. Acesta se sprijinea masiv pe teoria că matelotul care supraviețuise și fiica privilegiată a casei, Violeta, se îndrăgostiseră. Fratele ei, Edwin, când îi descoperise, îl omorâse pe amantul ei. Violeta, nechibzuită, sălbatică, fugise la Boston, de unde nu se mai întorsese niciodată. Iar zestrea Esmeraldei rămăsese pierdută pentru vecie.
Ceea ce știa Eli despre istoria familiei confirma că Violeta fugise, fusese dezmoștenită și aproape ștearsă din toate documentele prin bogăția, influența și furia familiei ei în fața dezonoarei.
Chiar dacă tonul sec folosit pentru a descrie evenimentele nu era la fel de agreabil ca al celorlalte cărți pe care le citise în ultimele săptămâni, părea mai ancorat în realitate.
Poate era timpul să angajeze un genealog cu experiență pentru a face tot ce-i stătea în putere să dea de urma nesocotitei Violeta Landon.
Reflectând, Eli scoase din nou telefonul când acesta sună. Văzu numele agentei lui pe ecran, inspiră adânc și profund. „Hai să vedem“, își spuse, și răspunse.
Era așezat acolo cu tableta, carnețelul și telefonul când intră Abra.
— Am terminat sus, începu ea. E liber dacă vrei să te întorci la lucru. Mai am încă o tură de rufe în uscător. Mă gândeam să mă întorc în pasaj. Îmi ia ceva timp fiindcă trebuie să car gălețile înăuntru și afară ca să spăl treptele bine. Și mă gândeam că dacă aș face-o goală ar fi mai interesant.
— Poftim?
— Ah, după cum m-am așteptat, cuvântul „goală“ ți-a străpuns zidul. Lucrezi aici? Cercetezi? întrebă ea, înclinându-și capul pentru a citi titlul cărții pe care o pusese jos: Whiskey Beach: O moștenire de mister și nebunie. Serios?
— E în cea mai mare parte o porcărie, dar conține câteva detalii pertinente. Are o secțiune despre zona asta și despre familia Landon în timpul Prohibiției care este destul de interesantă. Stră-străbunica mea a ajutat la transportarea produselor în localurile din zonă, ascunzând sticlele sub fustă pentru a se sustrage autorităților, care nu i-ar fi cerut să le ridice.
— Inteligent.
— Asta am mai auzit-o și înainte, deci s-ar putea să fie adevărat. Teoria privind zestrea e că matelotul salvat a reușit să o ascundă. Apoi a furat inima frumoasei și încăpățânatei Violeta, precum și mai multe dintre bijuteriile ei. Povestea s-a încheiat cu o vânătoare sălbatică într-o noapte furtunoasă, când a zburat de pe stânca farului, ajutat de Edwin Landon, fratele ei cu suflet negru. Zestrea a pierit cel mai probabil odată cu el, întorcându-se în marea neiertătoare.
— Ajungând în cufărul lui Davy Jones?
— După cum spune tipul ăsta, tâlharul și cufărul de comori s-au zdrobit de stânci, împrăștiind bijuteriile ca niște stele-de-mare scânteietoare. Sau poate erau meduze. În fine.
— Dacă asta ar fi adevărat, tot cred că unele bucăți și fragmente, cel puțin, tot ar fi fost recuperate. S-ar fi auzit despre asta de-a lungul anilor.
— Nu și dacă cei care au pus mâna pe câte un lănțișor strălucitor sau mai știu eu ce și-au ținut gura, așa cum speculează el, și pare foarte probabil. În fine, spuse el din nou.
Abra îi zâmbi curioasă.
— În fine?
— I-a plăcut.
— Cui? Încăpățânatei Violeta?
— Poftim? Nu. Agentei mele. Cartea mea. Capitolele pe care i le-am trimis. I-au plăcut. Sau minte pentru a nu-mi răni sentimentele.
— Ar face așa ceva? Ar minți?
— Nu. I-a plăcut.
Abra se așeză pe măsuța de cafea pentru a fi cu fața spre el.
— Credeai că nu o să-i placă?
— Nu eram sigur.
— Acum ești.
— Crede că o poate vinde în baza celor cinci capitole.
— Eli, asta e grozav.
— Dar crede că poate avea un succes mai mare cu întreaga carte.
— Cât de aproape ești?
— Aproape am terminat prima variantă. Mai am de lucru încă vreo câteva săptămâni, poate. Mai puțin, își spuse, dacă mergea în continuare la fel de bine ca până atunci. Apoi trebuie să o pun la punct. Nu știu exact.
— E o decizie importantă și foarte personală, dar… O, Eli! Ar trebui să încerci să obții succesul maxim.
Nu putu să nu rânjească văzând-o țopăind pe masă.
— Da, așa crede și ea.
— Tu ce crezi?
— Cred că o să am succes. M-aș simți mai împăcat dacă ar fi terminată înainte să o trimită la edituri. Poate se înșală și am să înregistrez noul record mondial de refuzuri, dar va fi terminată.
Abra își lovi ușor genunchiul de al lui.
— S-ar putea să aibă dreptate, și atunci tocmai ți-ai vândut primul roman. Nu mă face să aduc o baghetă de purificare să alung gândurile și energia negative.
— Nu am putea mai bine să facem sex? Îi rânji. Sunt întotdeauna destul de pozitiv când vine vorba de sex.
— Am să mă gândesc. Când ai de gând să mă lași să-l citesc? Când el ridică din umeri, ea își dădu ochii peste cap: În regulă, hai să ne întoarcem la rugămintea mea de acum ceva vreme. O scenă. O singură scenă.
— Da, poate. O scenă.
— Iupiii! Știi, ar trebui să sărbătorim.
— Credeam că tocmai am sugerat sex?
Râzând, Abra îl plesni peste picior.
— Există și alte modalități de a sărbători.
— În cazul ăsta, putem sărbători după ce o termin.
— Mi se pare corect. Eu mă întorc în temniță.
— Pot să-ți dau o mână de ajutor.
— Ai putea, sau ai putea să te întorci la muncă. Ridică palmele împreunate, le îndreptă în jos, ca un săritor în fața apei. Sunt pregătită să mă scald în succes.
El îi zâmbi.
— Probabil ar trebui să încerc să mai lucrez încă vreo câteva ore. Mâine am să pierd timp. Detectivul pe care l-am angajat vine aici să discute cu mine.
— Are noutăți? întrebă Abra, așezându-se din nou.
— Nu știu. Am citit raportul ei. Nu prea e nimic nou, dar a făcut cercetări extinse. Soții Suskind s-au separat.
— E greu de trecut peste o infidelitate, mai ales când e atât de publică. Au copii, nu-i așa?
— Da. Doi.
— E și mai greu așa. Ezită, clătină din cap. Și ca să nu repet o greșeală, trebuie să îți spun că m-a contactat Vinnie, acum câteva ore. Gloanțele pe care le-au recuperat din cadavrul lui Duncan au fost trase de pistolul pe care l-am găsit acasă la mine.
Eli își puse o mână peste a ei:
— Aș fi fost surprins dacă nu s-ar fi potrivit.
— Știu. Faptul că l-am sunat pe Vinnie când l-am găsit e un argument în favoarea mea. Și telefonul anonim dat lui Wolfe de pe un telefon cu cartelă – pare dubios. Dar voia să mă anunțe că Wolfe face săpături în trecutul meu, legate de mișcările mele, încercând să găsească o legătură între noi doi înainte de uciderea lui Lindsay.
— Nu a existat, deci nu poate.
— Nu, nu poate.
— Comunică toate astea avocatului tău.
— Am făcut-o. Se ocupă. Nu există nimic, Eli, și cred că Wolfe e interesat de mine doar ca mijloc de a ajunge la tine. Dacă reușește cumva să ne asocieze cu moartea lui Duncan, devine mai plauzibil că ai avut legătură și cu moartea lui Lindsay.
— E valabil și invers, îi aminti el. Din moment ce suntem nevinovați în cazul lui Duncan, asta vine să susțină nevinovăția mea în cazul lui Lindsay.
— Înseamnă că ești de acord cu el în privința ipotezei de bază. Cele două crime sunt legate cumva.
— Nu pot să cred că sunt atât de aproape de două crime, un accident aproape fatal, o serie de intrări prin efracție și o agresiune, fără să existe legături.
— Sunt de acord cu tine în privința asta, dar atunci toate au legătură între ele, la un anumit nivel. Se ridică din nou. Mă apuc din nou de treabă, poate așa reușim să găsim o cale de a fi eroul și eroina propriului nostru roman și de a ajuta la prinderea unui personaj negativ.
— Ar trebui să ieșim la cină în seara asta.
Sprâncenele ei se arcuiră.
— Ar trebui?
— Da. Barbie poate să păzească Bluff House. Ar trebui să ieșim, să luăm o cină plăcută undeva. Tu poți să porți ceva sexy.
— Ieșim la o întâlnire, Eli?
— Am sărit peste asta. Alege un local, îi spuse el. Ieșim la o întâlnire.
— În regulă, am să aleg. Se întoarse, se aplecă, îl sărută. Tu va trebui să porți una dintre numeroasele tale cravate.
— Pot să fac asta.
Vești bune, vești neliniștitoare, își spuse el când Abra ieși. Întrebări ce trebuiau puse și la care trebuiau date răspunsuri. Dar în seara aceea ieșea cu o femeie fascinantă care îl făcea să gândească și care îl făcea să simtă.
— Mă întorc să mai lucrez puțin, îi spuse lui Barbie. Apoi poți să mă ajuți să aleg o cravată.
Nu putea supraveghea casa oră de oră, zi de zi. Dar continuă să verifice ocazional. Știa că putea să intre din nou în casă, chiar dacă Landon modificase iarăși codul. Ar fi preferat să își continue căutarea în casa goală, dar după cum stătea Landon pe lângă casă, poate avea să fie nevoit să riște să intre în timp ce Landon dormea.
Începuse să creadă că o luase în direcția greșită cu beciul, cel puțin cu acea secțiune a uriașului spațiu. Dar trebuia să termine pentru a fi sigur. Investise atât de mult timp, atât de multă sudoare, atât de mulți bani, încât trebuia să ducă treaba la capăt.
Trebuia să ajungă din nou la etajul doi. Undeva, într-unul dintre acele cufere, sub vreo pernă, în spatele vreunei fotografii, avea să găsească un indiciu. Un jurnal, o hartă, coordonate.
Răscolise biblioteca din Bluff House în timp ce bătrâna dormea, dar nu găsise nimic important. Nu găsise nimic care să confirme ceea ce știa deja, propriile lui cercetări meticuloase și detaliate legate de zestrea Esmeraldei.
El știa adevărul. Dincolo de legendă, dincolo de poveștile de aventuri scrise despre acea noapte furtunoasă din Whiskey Beach, el știa.
Vântul, stâncile, marea turbată, și un singur bărbat supraviețuise. Un singur bărbat, își spuse, și o comoară neprețuită. Pradă de pirați, luată prin forță, prin curaj, prin sânge. Și a lui de drept, prin sângele lui. Sângele pe care îl moștenise de la Nathanial Broome.
Era urmașul lui Broome, care revendicase comoara, și al Violetei Landon, care îi dăruise piratului inima ei, trupul ei, și un fiu. Avea dovada, scrisă de mâna Violetei. Își spunea adesea că mesajul ei de dincolo de mormânt fusese scris direct pentru el, pentru a-i oferi fragmentele și detaliile culese din scrisori, dintr-un singur jurnal, toate descoperite după moartea unchiului lui după bunici.
Un bărbat stupid, neglijent.
Acum el era moștenitorul acelei comori. Cine avea mai multe drepturi asupra acelei prăzi decât el?
Nu Eli Landon.
Avea să pună mâna pe ceea ce era al lui. Avea să ucidă dacă era nevoie.
Ucisese deja. Iar acum că o făcuse, știa că era capabil să o facă din nou. Înțelese, pe măsură ce zilele se scurgeau și accesul lui în Bluff House era blocat, înțelese că avea să îl ucidă pe Eli Landon înainte să se sfârșească toate acestea, înainte să se poată sfârși cu adevărat.
După ce punea mâna pe ceea ce era al lui, avea să îl omoare pe Landon, așa cum Landon o omorâse pe Lindsay.
Astfel se făcea dreptate, își spuse. O dreptate brutală, genul pe care o meritau toți cei din familia Landon. Genul pe care Nathanial Broome ar fi aprobat-o.
Inima lui tresări când îi văzu ieșind din casă. Landon îmbrăcat la costum, femeia într-o rochie roșie scurtă. Ținându-se de mână, râzând unul spre celălalt.
Fără nici o grijă pe lume.
Și-o trăsese oare cu ea cât timp fusese cu Lindsay? Nenorocit ipocrit! Merita să moară. Și-ar fi dorit să o poată face atunci, să îi ucidă pe amândoi, chiar în acel moment.
Dar trebuia să aibă răbdare. Trebuia să își revendice moștenirea, apoi avea să facă dreptate.
Îi privi urcând în mașină, văzu femeia aplecându-se pentru un sărut înainte ca Landon să pornească motorul, îndepărtându-se.
Două ore, estimă el. Dacă și-ar fi putut permite să pună pe cineva să îi urmărească, așa cum făcuse înainte, ar fi știut mai exact. Dar putea risca să petreacă două ore înăuntru.
Plătise un preț mare pentru dispozitivul de spart alarma, iar banii aveau să devină o problemă gravă în scurt timp. Era o investiție, își aminti singur, parcând mașina și scoțându-și geanta din portbagaj.
Știa că mașinile de poliție patrulau prin zonă. Le privise trecând încet pe lângă Bluff House, credea că înțelesese programul în linii mari. Își spunea că ar fi fost și el un bun pirat și considera acest talent al lui o nouă dovadă a sângelui pe care îl moștenise, a drepturilor lui.
Știa cum să evadeze, cum să plănuiască și cum să pună mâna pe ceea ce voia.
Ploaia mohorâtă îl acoperea bine. Fugi prin ea, îndreptându-se spre ușa laterală – cel mai facil punct de acces, cel mai ferit. Avea să își facă timp să confecționeze un mulaj din ceară după cheia femeii. Fără îndoială nu își luase acea cheie grea pe care o purta, nu când ieșise îmbrăcată elegant. Avea să o găsească și să o copieze.
Iar data viitoare avea să folosească pur și simplu o cheie pentru a intra.
Dar deocamdată își scoase șperaclul din geantă și își petrecu în jurul gâtului cureaua cititorului de alarme pentru a-l avea la îndemână.
Chiar în clipa în care se apropie de ușă, lătraturile sălbatice, amenințătoare, izbucniră dinăuntrul casei. Se dădu în spate împleticindu-se, cu inima bubuindu-i în gât.
Îl văzuse pe Landon cu un câine pe plajă, dar păruse prietenos, jucăuș. Inofensiv, genul de câine pe care îl lăsai liber în preajma copiilor tăi.
Își pusese în geantă câțiva biscuiți pentru câini, pentru a-l mitui. Violența lătratului nu sugera un câine ușor de mituit. Îl făcu să se gândească la colți fioroși, la fălci mușcătoare.
Blestemând, gata să izbucnească în lacrimi, se dădu înapoi. Data viitoare avea să aducă o bucată de carne. Otrăvită.
Nimic nu avea să-l țină departe de Whiskey Beach și de ceea ce era de drept al lui.
Trebuia să se calmeze și trebuia să reflecteze. Ceea ce îl înfuria cel mai tare era faptul că trebuia să se întoarcă la muncă, cel puțin pentru câteva zile. Dar astfel avea să i se ofere răgaz să reflecteze, să plănuiască. Eventual să găsească o nouă idee pentru a-l implica pe Landon sau pe femeie. Pentru a-l scoate pe unul dintre ei sau pe amândoi din casă, în arestul poliției pentru o vreme. Vreme suficientă.
Sau poate vreunul dintre membrii din Boston ai familiei Landon avea să sufere un accident. Așa ceva l-ar fi scos pe ticălos din casă. I-ar fi deschis cale liberă.
Era ceva la care să reflecteze.
Acum trebuia să se întoarcă el la Boston și să se replieze. Să păstreze aparențele, să se asigure că era văzut acolo unde trebuia să fie văzut, să se asigure că discuta cu cei cu care trebuia să discute.
Toată lumea urma să vadă un bărbat obișnuit, văzându-și de munca lui, de ziua lui, de viața lui. Nimeni nu avea să vadă cât de extraordinar era.
Se pripise, își spuse acum, verificând viteza mașinii, având grijă să rămână în limitele legale. Conștiința faptului că se afla atât de aproape îl determinase să se pripească. Avea să o ia puțin mai încet, să lase timp ca toți și toate să se liniștească. Când urma să se întoarcă în Whiskey Beach, avea să fie pregătit să facă mișcarea decisivă, pregătit să câștige. Să își revendice moștenirea. Avea să facă dreptate.
Apoi să trăiască așa cum merita. Poate ca un rege al piraților.
Trecu atent cu mașina pe lângă restaurantul de la țărmul mării în care Eli și Abra se țineau de mână peste masă.
— Îmi place să ies la întâlniri, comentă Abra. Aproape uitasem.
— Și mie.
— Îmi plac întâlnirile de tatonare. Își luă vinul, zâmbind pe deasupra paharului. Mai ales cele la care nu trebuie să decid dacă am să mă las convinsă să ajung în pat.
— Îmi place mult ultima parte din asta.
— Ești acasă. Ești acasă în Whiskey Beach. Se vede, și cunosc sentimentul. Spune-mi ce planuri ai pentru Bluff House. Știu că ai planuri, adăugă ea, desprinzând un deget de pe piciorul paharului pentru a-l îndrepta spre el. Ești genul care face planuri.
— Eram cândva. O vreme, pentru prea mult timp, simplul fapt de a mai trece peste o zi mi se părea că e prea greu de plănuit. Dar ai dreptate, m-am tot gândit la planuri pentru casă.
Abra se aplecă ușor peste masă, cu lumina lumânărilor pâlpâindu-i în ochi, vuietul mării răzbătând prin ferestrele largi de lângă ei.
— Spune-mi tot.
— Aspectele practice mai întâi. Buni trebuie să se întoarcă. Va sta la Boston și va face terapie până va fi pregătită, apoi se va întoarce acasă. Mă gândeam la un lift. Știu un arhitect care ar fi dispus să vină, să arunce o privire. Va veni o vreme când nu se va mai descurca pe scări, deci poate că un lift ar fi o opțiune. Dacă nu, în cele din urmă am putea lua măsuri să transformăm salonul mai mic într-un apartament cu dormitor pentru ea.
— Mie îmi place ideea unui lift. Ea își iubește dormitorul și îi place să se poată deplasa în toată casa. Ar ajuta-o să facă toate astea. Cred că mai sunt ani buni până atunci, dar e bine să plănuiești din timp. Ce altceva?
— Să înlocuiesc acel vechi generator, să fac ceva în privința subsolului. În privința asta nu m-am hotărât încă. Nu este o prioritate. Etajul doi îmi stârnește mai mult interesul.
— Un nou spațiu de lucru pentru romancier.
Eli rânji, clătinând din cap.
— În capul listei, alături de lift – vreau să țin din nou petreceri în Bluff House.
— Petreceri?
— Cândva îmi plăceau. Prieteni mulți, familie, mâncare gustoasă, muzică bună. Vreau să văd dacă îmi plac în continuare.
Ideea aproape o îmbătă de încântare.
— Hai să plănuim una, o petrecere mare, pentru când îți vei vinde cartea.
— Asta e sub semnul întrebării.
— Eu sunt o optimistă, deci cred că se va întâmpla.
Se foi când ospătarul le servi salatele, așteptând până rămaseră singuri din nou. Chiar dacă nu era superstițios, nu voia să plănuiască o petrecere pentru cartea pe care încă nici măcar nu o terminase, cu atât mai puțin să o vândă.
„Găsește un compromis“, își spuse.
— Ce-ar fi să organizăm o petrecere de bun venit când se întoarce Buni acasă.
— E perfect. Îl strânse scurt de mână înainte de a-și lua furculița. I-ar plăcea la nebunie. Știu o trupă de swing grozavă.
— Swing?
— O să fie distractiv. Ușor retro. Femei în rochii elegante, bărbați în costume de vară, fiindcă știu că se va întoarce înainte de sfârșitul verii. Lampioane chinezești pe terasă, șampanie, pahare de martini, flori peste tot. Tăvi de argint pline cu mâncăruri rafinate pe mesele albe.
— Te angajez.
Abra râse:
— Mă ocup, ocazional, și de organizare de evenimente.
— Oare de ce nu mă surprinde?
Flutură furculița prin aer.
— Cunosc oameni care cunosc alți oameni.
— Sunt convins. Cum rămâne cu planurile tale? Studioul de yoga.
— E în plan.
— Aș putea să te ajut.
Abra se dădu înapoi, milimetric.
— Îmi place să mă ajut singură.
— Nu accepți investitori?
— Cel puțin nu încă. Mi-ar plăcea un loc larg, confortabil, senin. Cu lumină bună. Un perete cu oglinzi, eventual o mică fântână elegantă. Un sistem audio de calitate, ceea ce clar nu am la biserică. Lumini pe care să le pot reduce în intensitate. Saltele, pături, blocuri de yoga asortate, genul ăsta de lucruri. Să am suficient succes cât să pot, la un moment dat, să îmi mai iau câțiva instructori, dar nimic exagerat. Și o micuță cameră de tratament, pentru masaje. Dar deocamdată sunt fericită să fac ceea ce fac.
— Adică totul.
— Tot ceea ce îmi place. Nu-i așa că suntem norocoși?
— Mă simt destul de norocos în momentul de față.
— Mă refer la faptul că amândoi facem ceea ce ne place. Ne aflăm aici la prima noastră întâlnire, ceea ce îmi place, și discutăm despre planuri de a face alte lucruri care ne plac. Asta face ca îndeplinirea acelor sarcini care nu ne plac să pară mai ușoară.
— Ce anume nu îți place?
Ea îi zâmbi.
— Chiar acum și aici? Nu îmi vine în minte nimic.
Mai târziu, cuibărită caldă și relaxată lângă el, alunecând visătoare spre somn, își dădu seama că îi plăcea tot ce ținea de a fi cu el. Și când se gândea la ziua de mâine, se gândea la el.
Înțelese, plutind pe murmurul mării de afară că, dacă își permitea să alunece doar încă puțin, avea să iubească.
Nu putea decât să spere că era pregătită.