Biroul lui Kirby Duncan ocupa un spațiu pătrat foarte restrâns într-o clădire dărăpănată de cărămidă ce se eschivase de la orice încercare de revitalizare urbană. Trotuarul crăpat mărginea vitrinele de la parter ce promovau consultații de clarviziune într-o parte și un magazin de jucării pentru adulți în cealaltă.
— Aproape că îți poți face cumpărăturile într-un singur loc, reflectă Abra. Poți să mergi la Madam Carlotta și să afli dacă o să ai suficient noroc cât să merite să investești niște bănuți în Camera Roșie.
— Dacă trebuie să-i ceri părerea unei clarvăzătoare, probabil nu o să ai noroc.
— Eu citesc în cărțile de tarot, îi aminti ea. E o formă antică și interesantă de a căuta cunoaștere și conștiință de sine.
— Sunt doar cărți.
Deschise ușa din mijloc și păși într-un hol îngust, spre treptele ce urcau.
— O să-ți citesc neapărat o dată. Mintea ta e prea închisă în fața posibilităților, în special pentru un scriitor.
— În calitate de avocat, am apărat odată o presupusă clarvăzătoare, acum câțiva ani, acuzată că a escrocat de la clienții ei o sumă considerabilă.
— Oamenii care escrochează alți oameni nu au har sau chemare adevărată. Ai câștigat?
— Da, însă doar fiindcă toți clienții ei erau larg deschiși în fața posibilităților și cât se poate de idioți.
Abra îl împunse ușor cu cotul, dar râse.
La etaj, găsiră mai multe uși de sticlă mată anunțând BAXTER TREMAINE, AVOCAT, ceva numit QUIKEE LOANS, o altă organizație numită ALLIED ANSWERING SERVICE și KIRBY DUNCAN, DETECTIV PARTICULAR.
Ușa de sticlă mată a lui Duncan era acoperită de o bandă galbenă de poliție.
— Sperasem să putem intra, să aruncăm o privire.
— Este un caz de crimă încă nerezolvat. Eli ridică din umeri. Poliția vrea să securizeze scena intrării prin efracție. Wolfe e fără îndoială implicat în asta. Nu renunță ușor.
— Putem merge jos și să discutăm cu clarvăzătoarea, să vedem dacă Madam Carlotta știe să ne spună ceva.
Eli îi aruncă o privire scurtă, apoi se apropie de ușa avocatului.
În spațiul cât o debara al sălii de așteptare, o femeie trecută bine de patruzeci de ani țăcănea harnică pe o tastatură. Se opri și își scoase ochelarii cu ramă aurie, lăsându-i să atârne de lănțișorul împletit de la gâtul ei:
— Bună dimineața. Vă pot ajuta?
— Căutăm informații despre Kirby Duncan.
Deși zâmbetul ei de birou avocățesc nu păli, îi studie pe amândoi cu ochi cinici.
— Nu sunteți polițiști.
— Nu, doamnă. Speram să ne consultăm cu domnul Duncan într-o... problemă personală, dacă tot suntem în Boston. Am trecut pe aici sperând să ne poată primi și neanunțați, apoi am văzut banda poliției peste ușa lui. A fost spartă cumva?
Ochii ei rămaseră cinici, dar își întoarse scaunul pentru a fi mai cu fața spre ei.
— Da. Poliția nu a redeschis încă accesul la locul faptei.
— Mare păcat.
— Și un alt motiv să nu locuiești la oraș, interveni Abra, cu un foarte vag accent din sud.
Eli nu făcu decât să o bată ușor pe braț.
— Cumva domnul Duncan lucrează dintr-un alt birou? Ar fi trebuit să îl sun, dar nu îi mai găseam cartea de vizită. Țineam minte unde se afla biroul. Eventual ați putea să ne spuneți unde lucrează acum sau aveți eventual numărul lui ca să-l putem suna?
— Nu o să vă ajute. Domnul Duncan a fost împușcat și ucis acum câteva săptămâni.
— O, Doamne! Abra se agăță de brațul lui Eli. Vreau să merg. Vreau doar să merg acasă.
— Nu aici, explică secretara, și adăugă cu un zâmbet subțire: Și nu în oraș. Lucra undeva în nord, într-un loc numit Whiskey Beach.
— Este îngrozitor. Pur și simplu îngrozitor. Domnul Duncan m-a ajutat cu...
— O problemă personală, o completă secretara.
— Da, acum câțiva ani. Era un tip de treabă. Îmi pare foarte rău. Presupun că îl cunoșteați.
— Sigur. Kirby mai lucra pentru șeful meu uneori, și pentru societatea de creditare din celălalt capăt al holului.
— Îmi pare foarte rău, repetă Eli. Mulțumim pentru ajutor. Făcu un pas înapoi, se opri. Dar... ați spus că se afla undeva în nord, însă biroul lui a fost spart aici. Nu înțeleg.
— Poliția cercetează problema asta. Se pare că cel care l-a ucis a venit să caute ceva aici. Tot ce știu e că i-a spus șefului că va fi pe teren câteva zile. Apoi m-am trezit cu banda galbenă peste ușă și polițiști întrebându-mă dacă am văzut ceva sau pe cineva suspect. N-am văzut, deși mai apar astfel de situații pe aici, cu oamenii care caută ajutor pentru probleme personale.
— Cred că da.
— Din câte am auzit eu, s-a întâmplat, cel mai probabil, în aceeași noapte în care a fost ucis. Deci probabil nu era nimeni prin preajmă să vadă nimic. Deci... pot să vă recomand un alt detectiv.
— Vreau doar să plec. Abra îl smuci pe Eli de mână. Nu putem să mergem acasă, să discutăm despre asta acolo?
— Da. În regulă. Mulțumesc oricum. Mare păcat.
Când ieșiră, Eli fu tentat să încerce într-unul din celelalte două birouri, dar nu vedea rostul. Abra păstră tăcerea până când începură să coboare scările.
— Te pricepi foarte bine.
— La ce anume?
— Să minți.
— Ocolesc adevărul.
— Așa îi spun avocații?
— Nu, noi îi spunem mințit.
Abra râse și îl înghionti cu umărul.
— Nu știu ce speram să aflu venind aici. Biroul a fost spart fie foarte târziu în noapte, fie foarte devreme dimineața. Nu avea cum să vadă nimeni nimic.
— Eu am rămas cu ceva.
— Împărtășește-mi, insistă ea, când intrară înapoi în mașină.
— Dacă mergem pe ipoteza că Suskind l-a angajat pe Duncan, avem de-a face cu un tip din clasa burghezului bogat. Genul care umblă la costum și își ține familia într-o casă mare dintr-o suburbie elegantă. Statutul este important pentru el. Dar când angajează un detectiv particular, alege unul ieftin.
— Poate i l-a recomandat cineva.
— Mă îndoiesc. Cred că nu a vrut un detectiv de lux, cu tarife mari, din două motive. În primul rând, nu voia pe cineva care era posibil să fi lucrat și pentru altcineva din cercul lui social. În al doilea rând, și asta mi se pare mai relevant, se aștepta să fie copleșit de cheltuieli.
— A cumpărat o casă pe plajă, începu Abra.
— O investiție în scopul de a pune mâna pe premiul cel mare. Și încearcă, cel puțin, să ascundă faptul că el e proprietarul.
— Fiindcă știe că se îndreaptă spre un divorț. Individul e un vierme, declară Abra. După legea karmică, se va reîncarna în melc data viitoare.
— Sunt deschis la această posibilitate, decise Eli. După legea karmică, poziția în care se află acum va atrage după sine cheltuieli judiciare – iar în materie de avocat își va alege unul scump –, pensie alimentară, daune de divorț. Mă gândesc că l-a plătit pe Duncan cu bani gheață, ca tranzacția să nu fie înregistrată. Să nu apară în lista de cheltuieli când va trebui să își prezinte finanțele în fața avocaților.
— Dar trebuia oricum să intre și să răscolească biroul, fiindcă un detectiv păstrează registre cu informațiile clienților, chiar și când e vorba de tranzacții cu bani gheață.
— Documente, în format electronic sau pe hârtie, copii după chitanțe, registru, listă de clienți, confirmă Eli. Nu voia să fie identificat drept client al unui detectiv pe care îl angajase să mă urmărească și care sfârșise mort. O asociere foarte neplăcută.
— Foarte. Reflectă. Probabil nici nu a venit vreodată aici, așa-i, la birou?
— Probabil că nu. Prefera să se întâlnească undeva la o cafenea sau un bar. Nu în zona lui, nici în cea a lui Duncan.
Eli opri lângă o altă clădire – din oțel și blocuri de beton.
— Aici locuia?
— La etajul doi. O zonă periculoasă.
— Ce-ți spune asta?
— Că Duncan simțea că se descurcă, nu-și făcea griji că mașina i-ar fi putut fi furată bucată cu bucată, că vecinii i-ar fi făcut probleme. Un tip dur, poate, sau pur și simplu unul care credea că înțelesese regulile jocului și le stăpânea. Cineva ca el nu s-ar fi gândit de două ori înainte să accepte să se întâlnească singur cu un client.
— Vrei să intri să vorbești cu vecini de-ai lui?
— Nu are rost. Fără îndoială, polițiștii au vorbit deja cu ei. Suskind nu avea de ce să vină aici, în afară de noaptea când i-a umblat prin apartament. Nu doar fiindcă nu ar fi avut nici un motiv să se întâlnească aici cu Duncan, ci și fiindcă i-ar fi fost frică să pună piciorul în zonă. Partea de sud a Bostonului nu e domeniul lui.
— Nu e nici al tău, baron al whisky-ului.
— Ăla e tatăl meu sau sora mea, baroneasa. Oricum, am avut câțiva clienți din zona asta, cu care am lucrat pro bono. Nu e domeniul meu, nu, dar nici un teritoriu complet necunoscut. Ei bine, presupun că am văzut tot ce era de văzut, sau mai degrabă nu era de văzut.
— El doar își făcea treaba, spuse Abra. Nu mi-a plăcut de el sau nu mi-a plăcut felul în care își făcea treaba atunci când a vorbit cu mine, dar nu merita să moară fiindcă își făcea treaba.
— Nu, nu a meritat. Dar poți să-ți spui că are șansa la o reîncarnare mai bună.
— Îmi dau seama când încerci să-mi cânți în strună, dar bine lucrat. Și am să-mi spun asta.
— Așa. Hai să mergem să-i facem o vizită lui Buni înainte să plecăm înapoi.
— O să trecem cu mașina pe lângă casa în care ai locuit cu Lindsay?
— De ce?
— Ca să-mi fac o idee despre cine erai.
Eli ezită, apoi își spuse: De ce nu? De ce să nu facă o tură completă?
— În regulă.
Se simți ciudat să refacă acele drumuri, să se îndrepte în direcția aceea. Nu mai trecuse pe la casa din Back Bay de când primise permisiunea să-și ia toate lucrurile pe care le voia. Odată ce făcuse acest lucru, contractase o firmă să vândă restul, apoi scosese casa la vânzare.
Crezuse că tăierea acelor legături avea să îl ajute, dar nu putea spune că fusese așa. Trecu pe lângă magazine și restaurante care făcuseră parte cândva din rutina lui. Barul în care ieșise adesea cu prietenii, salonul de înfrumusețare preferat al lui Lindsay, restaurantul chinezesc unde se mânca un incredibil pui kung pao și care avea un curier mereu cu rânjetul pe buze. Copacii eleganți și curțile îngrijite din ceea ce fusese cândva cartierul lui.
Când opri în fața casei, nu spuse nimic.
Noii proprietari adăugaseră un copac ornamental în față, ceva cu ramuri plângătoare ce tocmai începuseră să înflorească într-o nuanță delicată de roz. Văzu o tricicletă pe aleea din față, roșu aprins și veselă.
Restul arăta la fel, nu? Aceleași vârfuri și unghiuri, aceleași ferestre scânteietoare și aceeași ușă largă la intrare. Atunci de ce i se părea atât de străină?
— Nu-mi amintește de tine, spuse Abra de lângă el.
— Nu?
— Nu. E prea banală. E mare și frumoasă în felul ei. Frumoasă ca un palton elegant, dar acel palton nu este pe măsura ta, sau cel puțin nu îți mai vine bine acum. Poate îi venea bine bărbatului care purta cravată Hermès și un costum italienesc și un diplomat avocățesc și care se oprea la cafeneaua din zonă pentru a bea o specialitate de cafea la suprapreț în timp ce răspundea la mesaje pe telefon. Dar acel bărbat nu ești tu. Se întoarse spre el. Așa era?
— Cred că da. Sau cel puțin în direcția aia mă îndreptam, indiferent dacă paltonul îmi venea bine sau nu.
— Dar acum?
— Nu vreau paltonul înapoi. O studie. Când casa s-a vândut în sfârșit acum câteva luni, a fost o ușurare. Ca și cum m-aș fi descotorosit de un strat de piele în care nu mai încăpeam. De asta ai vrut să treci pe aici? Ca să recunosc asta, sau să înțeleg asta?
— E un beneficiu secundar plăcut, dar motivul principal a fost curiozitatea. Am avut și eu cândva un palton nu foarte diferit de ăsta. M-am simțit bine când l-am dat cuiva căruia îi venea mai bine. Hai să mergem să o vedem pe Hester.
O altă rută familiară, de la o casă la cealaltă. Pe măsură ce lăsă tot mai mult în urmă Back Bay, tensiunea din umerii lui se atenuă. Din reflex, se opri la florăria de lângă casa familiei lui.
— Îmi place să-i iau ceva.
— Nepotul cel bun. Mulțumită, coborî cu el. Dacă m-aș fi gândit, am fi putut să-i luăm ceva din Whiskey Beach. Ar fi fost foarte încântată de asta.
— Data viitoare.
Abra îi zâmbi în timp ce intrară.
— Data viitoare.
Abra se plimbă prin florărie, lăsându-l pe el să aleagă. Voia să vadă ce avea să aleagă, cum avea să procedeze. Spera că nu urma să opteze pentru trandafiri, oricât ar fi fost de frumoși. Erau prea banali, prea obișnuiți. Fu încântată când Eli alese câțiva iriși albaștri, combinându-i cu câțiva crini asiatici roz.
— E perfect. Evocă primăvara și este o asociere îndrăzneață. O reprezintă foarte bine pe Hester.
— Vreau să se întoarcă acasă înainte de sfârșitul verii.
Abra își sprijini capul de umărul lui în timp ce florăreasa împachetă buchetul și înregistră vânzarea.
— Și eu.
— Mă bucur să vă văd, domnule Landon. Florăreasa îi oferi lui Eli un stilou pentru a semna bonul. Transmiteți salutări familiei.
— Mulțumesc. Așa voi face.
— De ce ai o expresie atât de surprinsă? îl întrebă Abra când porniră spre ieșire.
— M-am obișnuit ca oamenii pe care îi cunoșteam din cealaltă viață a mea... să spunem că fie se prefăceau că nu mă cunosc, fie îmi întorceau pur și simplu spatele.
Abra se ridică pe vârfuri pentru a-l săruta pe obraz.
— Nu toți oamenii sunt dobitoci, îi spuse.
Și, ieșind, porniră spre locul unde Wolfe aștepta lângă mașina lui Eli. Pentru o clipă, trecutul și prezentul se suprapuseră.
— Frumoase flori.
— Și legale, spuse Abra veselă. Au și alte flori frumoase înăuntru, dacă ai chef.
— Ai treabă în Boston? întrebă el, fără a-și desprinde privirea de pe Eli.
— La drept vorbind, da. Dădu să îl ocolească pe Wolfe pentru a-i deschide portiera Abrei.
— Ce-ar fi să-mi explici ce treabă ai avut în clădirea în care s-a aflat biroul lui Duncan, punând întrebări?
— Și asta e legal.
Eli îi dădu florile Abrei pentru a-și elibera mâinile.
— Unii oameni nu se pot abține să nu se întoarcă la scena crimei.
— Iar unii nu se pot abține să nu umble după potcoave de cai morți. Mai e ceva, detective?
— Doar că o să continui să fac săpături. Calul nu e îngropat încă.
— Oh, gata, ajunge! Scoasă din sărite, Abra trânti florile înapoi în brațele lui Eli, apoi scotoci prin poșetă. Uite, aruncă o privire. Ăsta e omul care a tot intrat cu forța în Bluff House.
— Abra...
— Nu. Se întoarse asupra lui Eli. Ajunge. Ăsta e bărbatul pe care l-am văzut în bar în seara aia și bărbatul care, cel mai probabil, a pus mâna pe mine când eram în Bluff House. Ăsta e bărbatul care aproape sigur l-a ucis pe Duncan Kirby – un om pe care îl cunoșteai – și a plantat pistolul în casa mea înainte să-ți dea telefonul ăla anonim. Și dacă ai renunța la ideile tale ridicole te-ai întreba de ce a cumpărat Justin Suskind o casă în Whiskey Beach, de ce l-a angajat pe Duncan, de ce l-a ucis. Poate că nu a ucis-o pe Lindsay, dar poate că da. Poate că știe ceva fiindcă e un infractor. Așa că fă-ți datoria de polițist și ia măsuri în privința asta. Luă florile înapoi, își deschise singură portiera, cu o smucitură. Ajunge, repetă, și trânti ușa.
— Prietena ta e cam temperamentală.
— Ai apăsat butoane, detective. Mă duc să îmi vizitez bunica, apoi am să mă întorc în Whiskey Beach. Am de gând să îmi trăiesc viața. Tu fă ce ai de făcut.
Urcă în mașină, își puse centura și plecă.
— Îmi pare rău. Dându-și capul pe spate, Abra închise ochii pentru o clipă, încercă să își regăsească echilibrul. Îmi pare rău, probabil nu am făcut decât să înrăutățesc lucrurile.
— Ba nu. L-ai surprins. Și schița aia cu Suskind l-a surprins. Nu știu ce va face mai departe, dar l-ai luat pe nepregătite.
— Slabă consolare. Nu-mi place de el și nimic din ceea ce face sau nu face nu o să schimbe asta. Acum... Expiră prelung, adânc, de mai multe ori. Să îmi limpezesc dispoziția și să îmi liniștesc mințile. Nu vreau ca Hester să mă vadă supărată.
— Credeam că ești furioasă.
— Nu e chiar atât de mare diferența.
— Ba e, în cazul tău.
Abra reflectă la cuvintele lui în timp ce el luă ultima curbă spre casa de pe Beacon Hill. Și aceasta, decise ea, îl reprezenta mai bine pe Eli. Poate fiindcă întreaga casă avea, pentru ea, un aer de istorie și de familie ce cuprindea mai multe generații. Îi plăceau atmosfera casei, liniile, peisajul format cu atâta vreme în urmă și colorat acum de primele flori de primăvară.
Îi puse florile înapoi în mână când porniră spre ușă.
— Nepotul cel bun.
Și intrară să o vadă pe Hester. O găsiră în camera ei de zi cu un carnet de schițe, un pahar de ceai rece și o farfurioară de fursecuri. Punând deoparte carnețelul și creionul, ea le întinse ambele mâini.
— Exact ceea ce îmi trebuia pentru a-mi înveseli ziua.
— Arăți obosită, spuse Eli imediat.
— Am și motive. Tocmai mi-am terminat ședința zilnică de fizioterapie. Ați ratat la mustață ocazia de a-l cunoaște pe Marchizul de Sade.
— Dacă e prea solicitant pentru tine, ar trebui...
— O, încetează. Îi respinse intervenția cu o fluturare iritată din mână. Jim e minunat, și are un simț al umorului bine dezvoltat, care mă ține în priză. Știe cât pot duce și cât de tare să forțeze. Dar după o sesiune, sunt obosită. Acum mi-am revenit văzându-vă pe amândoi, și florile astea superbe.
— Am crezut că voi fi nevoită să intervin, să îl îndrept pe Eli în direcția potrivită, dar s-a dovedit că are gusturi excelente. Ce-ar fi să i le duc jos lui Carmel, să le putem pune într-o vază pentru tine?
— Mulțumesc. Ați luat prânzul? Putem coborî toți. Eli, dă-mi o mână de ajutor.
— Ce-ar fi să stai jos o vreme, mai întâi. Pentru a o convinge, se așeză și el. O să coborâm după ce îți revii după Sade. Îi făcu un semn din cap Abrei, apoi se întoarse spre Hester când ea ieși cu florile. Nu e nevoie să te forțezi atât de tare.
— Uiți cu cine vorbești. Doar forțându-te realizezi ceva. Mă bucur că ai venit și mă bucur că ai adus-o pe Abra.
— Acum nu-mi mai e atât de greu să vin la Boston.
— Facem eforturi să ne vindecăm, amândoi.
— Eu nu m-am forțat prea tare la început.
— Nici eu. Trebuia să ne punem pe picioare mai întâi.
Eli zâmbi.
— Te iubesc, Buni.
— Ar fi bine. Mama ta ar trebui să ajungă acasă peste vreo două ore, deși tatăl tău abia după șase. Ai de gând să stai să îți vezi măcar mama?
— Așa intenționez, apoi plecăm înapoi. Am o casă și un câine de care trebuie să am grijă.
— Îți face bine să ai grijă de lucruri. Am progresat mult, amândoi, în ultimele câteva luni.
— Credeam că te-am pierdut. Toți credeam asta. Presupun că mai credeam și că mă pierdusem pe mine însumi.
— Și totuși, iată-ne aici. Spune-mi cum merge cartea.
— Cred că merge bine. Unele zile sunt mai bune decât altele, și uneori cred că e pur și simplu o tâmpenie. Dar, oricum ar fi, faptul că sunt în stare să scriu mă face să mă întreb de ce nu am făcut asta de la bun început.
— Ai avut talent pentru drept, Eli. E păcat că nu ai putut să faci din asta un hobby, sau să-i spunem activitate secundară, și din scris – o vocație. Ai putea să faci asta acum.
— Poate că da. Știm cu toții că m-aș fi descurcat execrabil în afacerea de familie. Tricia a fost dintotdeauna cea care a urmat această cale.
— Și e al naibii de bună la asta.
— Așa e, dar deși nu mi se potrivea, în ultima vreme am aflat mai multe despre afacere, sau despre istoria ei. Am fost mai atent la toate rădăcinile și începuturile ei.
Ochii ei se luminară de încântare.
— Ai petrecut timp în biblioteca din Bluff House.
— Da, așa am făcut. Mama soacrei tale făcea contrabandă cu whisky.
— Știu. Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai bine. Ceea ce-mi amintesc totuși despre ea e că era o irlandeză irascibilă și încăpățânată. Mă cam intimida.
— Trebuie să fi fost formidabilă pentru a reuși așa ceva.
— Chiar era. Bunicul tău o adora.
— Am văzut fotografii – era foarte frumoasă – și am găsit și altele scotocind prin Bluff House. Dar rădăcinile afacerii Landon Whiskey merg chiar mai departe în timp, până la Războiul de Independență.
— Inovație, suflete de cartofori, minți de oameni de afaceri, riscuri și recompense. Și conștientizarea faptului că oamenii savurează o băutură bună și tare. Desigur, războiul a ajutat, oricât ar părea de lipsit de inimă să spui asta. Bărbații care merg la luptă au nevoie de whisky, la fel și bărbații răniți. Într-un sens foarte real, Landon Whiskey a fost creată într-o luptă împotriva tiraniei și o bătălie pentru libertate.
— Ai vorbit ca un adevărat yankeu.
Abra se întoarse cu o vază de flori aranjate artistic.
— Sunt absolut superbe.
— Așa e. Să le pun aici sau în dormitorul tău?
— Aici. În ultima vreme petrec mai mult timp așezată decât întinsă în pat, slavă Domnului. Acum că s-a întors Abra, ce-ar fi să vorbim despre ceea ce vrei să știi cu adevărat.
— Te crezi deșteaptă, spuse Eli.
— Știu că sunt.
El rânji, încuviințând din cap.
— Ne cam învârtim în jurul a ceea ce vreau să știu cu adevărat. După părerea mea, istoria casei, a afacerii, s-ar putea să aibă un rol în tabloul întreg. Pur și simplu încă nu l-am deslușit. Dar putem să sărim peste câteva secole până în prezent.
— Nu-i pot vedea fața. Hester strânse o mână în pumn în poală. Smaraldul pe care îl purta adesea pe mâna dreaptă scânteie la acest gest. Am încercat tot ce mi-a venit în minte, chiar și meditație – care, să știi, Abra, nu-mi iese deosebit de bine. Tot ce văd sau îmi amintesc sunt umbre, mișcare, silueta unui bărbat – forma aia. Îmi amintesc că m-am trezit, crezând că am auzit zgomote, apoi m-am convins singură că nu le-am auzit. Știu acum că m-am înșelat în privința asta. Îmi amintesc că m-am ridicat din pat, m-am apropiat de scări, apoi mișcarea, forma, silueta, și instinctul să cobor și să fug. Asta e tot. Îmi pare rău.
— Nu e cazul să-ți pară rău, îi spuse Eli. Era întuneric. Poate nu-ți amintești fața fiindcă nu ai văzut-o, sau nu suficient de clar. Spune-mi despre sunetele pe care le-ai auzit.
— Alea mi le amintesc mai bine, sau așa cred. Credeam că visasem, și se prea poate să fi fost așa. Mi-am spus, sunt veverițe în horn. Ni s-a întâmplat să avem așa ceva, cu mult timp în urmă, dar între timp am montat protecții, desigur. Apoi am auzit scârțâit și, pe jumătate adormită, mi-am spus: „Cine e sus?“ Apoi m-am trezit complet, am hotărât că îmi imaginasem totul și, agitată, am decis în cele din urmă să cobor să-mi fac un ceai.
— Nu ai simțit vreun miros? întrebă Abra.
— Praf. Transpirație. Da. Cu ochii închiși, Hester se concentră. Ciudat, nu mi-am dat seama de asta până acum, până nu m-ai întrebat.
— Dacă a coborât de la etajul doi, e ceva acolo, din câte știi tu, care să-l fi interesat?
Ea clătină din cap spre Eli.
— Cele mai multe dintre lucrurile strânse acolo au valoare sentimentală sau istorică, plus altele care nu mai încap în spațiul locuibil practic. Există câteva lucruri minunate – haine, suvenire, jurnale, vechi registre de cheltuieli ale casei, fotografii.
— Am luat la rând o bună parte dintre ele.
— Face parte din planul meu pe termen lung să aduc o mână de experți, să le catalogheze pentru a deschide, într-un final, un muzeu al satului Whiskey Beach.
— Ce idee minunată! O făcu pe Abra să se lumineze la față. Nu mi-ai spus niciodată.
— E încă în faza în care plănuiesc să fac planul.
— Registrele de cheltuieli ale casei, reflectă Eli cu voce tare.
— Da, și registre contabile, liste de oaspeți, copii după invitații. Nu le-am mai luat la răsfoit de multă vreme și, sincer, nu le-am trecut în revistă pe toate niciodată. Lucrurile se schimbă, vremurile se schimbă. Eu și bunicul tău n-am mai avut nevoie de un personal numeros după ce-au plecat copiii, așa că am început să folosim etajul doi pentru a depozita diverse lucruri. Am încercat să pictez acolo timp de un an sau doi. Nu mai rămăseseră decât Bertie și Edna pe când a murit Eli. Tu probabil îți aduci aminte de ele, tinere Eli.
— Da, îmi aduc.
— Când ele s-au pensionat, nu m-am îndurat să-mi mai angajez personal care să locuiască acolo. Nu aveam nevoie să mă ocup decât de casă și de mine însămi. Nu-mi pot imagina decât că persoana respectivă a urcat acolo din curiozitate sau din speranța de a găsi ceva.
— Există ceva acolo sus care să țină de familia Landon care a fost contemporană cu naufragiul vasului Calypso?
— Trebuie să existe. În familia Landon a existat întotdeauna tendința de a păstra totul. Obiectele mai valoroase din epoca respectivă, și din alte epoci, sunt expuse în diverse încăperi din casă, dar oricum au ajuns diverse prăzi de război și la etajul doi. Sprâncenele ei se împreunară când încercă să se concentreze: Am neglijat acea parte a casei, cred. Pur și simplu, am încetat să o mai văd și mi-am spus că o să ajung într-o bună zi să angajez experții respectivi. Poate se așteptase să găsească hărți, ceea ce e o neghiobie. Dacă am fi avut indicații exacte despre locul comorii, am fi făcut noi înșine săpături acolo, cu mult înainte de asta. Sau a presupus că va găsi vreun jurnal, eventual vreunul aparținându-i Violetei Landon. Dar, conform poveștii, după ce fratele ei l-a ucis pe amantul ei, ea și-a distrus jurnalele, scrisorile de dragoste, totul. Dacă au existat cu adevărat. Dacă au existat și au supraviețuit, ar fi trebuit să aud despre ele sau să dau peste ele la un moment dat.
— În regulă. Îți amintești să fi primit telefoane, întrebări, să fi venit cineva care să se fi declarat interesat de a intermedia vânzarea unora dintre acele suvenire sau antichități, cineva care să-ți fi cerut acces acolo sub pretextul de a scrie un articol, o carte?
— Dumnezeule, Eli, am pierdut șirul de câte ori s-a întâmplat. Singurul lucru care m-a tentat să angajez încă o persoană în afară de Abra a fost ideea de a avea pe cineva care să se ocupe de aceste solicitări.
— Și nimic care să iasă în evidență cu ceva?
— Nu, nu-mi vine nimic în minte.
— Anunță-mă, te rog, dacă îți amintești ceva. Îi fusese de-ajuns, estimă Eli, căci arăta ușor palidă din nou. Ce avem la prânz?
— Ar trebui să coborâm să aflăm.
O ajută să se ridice, dar când dădu să o ia în brațe, ea îl refuză:
— Nu-i nevoie să fiu cărată. Mă descurc destul de bine cu bastonul.
— Poate, dar îmi place să fac pe Rhett Butler.
— El nu își ducea bunica în brațe pe scări pentru a-i permite să ia prânzul, zise ea când Eli o luă pe sus.
— Dar ar fi făcut-o.
Abra luă bastonul și, privindu-l pe Eli ducând-o pe Hester jos, înțelese complet de ce se îndrăgostise.