Eli colindă prin casă, sperând că poate avea să îl ajute să se orienteze. Detesta acel sentiment de rătăcire în neștire, alunecând dintr-un loc într-altul, de la un gând la altul, fără a-și găsi nicăieri o ancoră sau rădăcini. Cândva avusese o structură în viața lui, și un țel precis. Chiar și după moartea lui Lindsay, când structura se făcuse țăndări, îi rămăsese țelul. Lupta pentru a evita să își petreacă restul zilelor în închisoare constituise un țel puternic și bine definit.
Iar acum că amenințarea era mai puțin imediată, mai puțin viabilă, ce țel mai avea? Scrisul, își aminti singur. Își spunea frecvent că procesul și refugiul oferit de scris îl împiedicaseră să își piardă mințile.
Dar unde era ancora lui acum? Unde era rădăcina? Să fi fost Bluff House? Chiar atât de simplu?
Își petrecuse timp în acea casă în copilărie, ca tânăr bărbat, atât de multe veri cu plaja întotdeauna ispititor de aproape, atât de multe sărbători de iarnă sau weekenduri în care privise zăpada adunându-se pe nisip, pe pietrele ce ieșeau prin el.
Vremuri simple – inocente? Fuseseră oare? Castele de nisip și picnicuri pe plajă cu familia, cu prietenii, navigând cu bunicul lui în goeleta frumoasă pe care știa că bunica lui încă o ținea ancorată în portul Whiskey Beach, și cine de Crăciun zgomotoase, pline de culoare și de oameni, cu toate șemineurile trosnind și duduind.
Nu își imaginase niciodată că avea să rătăcească prin acele încăperi ca o stafie, chinuindu-se să audă ecourile acelor voci sau să deslușească imaginile șterse ale unor timpuri mai bune.
Când se opri în dormitorul bunicii lui îl izbi faptul că, deși făcuse unele schimbări acolo – zugrăveala, așternuturile de pat –, multe rămăseseră la fel ca întotdeauna.
Patul mare și impresionant cu patru stâlpi în care se născuse propriul lui tată – din cauza unui viscol și a unui travaliu rapid. Fotografia cu bunicii lui, atât de tineri, plini de viață și frumoși în ziua nunții lor, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, era așezată, ca întotdeauna, în rama ei strălucitoare de argint, pe birou. Și priveliștea de la ferestre spre mare, nisip și curba neregulată a coastei stâncoase, rămăsese neschimbată.
Brusc fu lovit de o amintire vie, ca desprinsă dintr-un film, despre o noapte de vară, o furtună sălbatică de vară. Tunetul bubuind, fulgerele șfichiuind cerul. Iar el și sora lui, care veniseră să își petreacă săptămâna la Bluff House, alergând înspăimântați spre patul bunicilor lui.
Cât să fi avut – cinci, sau poate șase ani? Dar își amintea totul, ca printr-o lentilă transparentă de cristal. Străfulgerările de lumină în fața ferestrelor, minunatul pat uriaș în care nu putea ajunge decât cățărându-se. Îl auzi pe bunicul lui – și nu era ciudat că exact în acel moment își dădu seama cât de mult ajunsese tatăl lui să semene cu bunicul lui la o vârstă similară? – râzând în timp ce o ridicase pe Tricia, îngrozită, în pat.
Se pune de-o petrecere sălbatică acolo sus, în noaptea asta! E concertul rock din ceruri.
Chiar în clipa în care amintirea păli, Eli se simți mai ancorat. Porni spre ușile de la terasă, trase zăvorul și ieși în vânt și frig.
Valurile se zbăteau, întețite de vântul puternic, constant, cu gust de ninsoare. În vârful limbii de pământ, la capătul îndepărtat al curbei, turnul alb ca o rochie de mireasă al farului se înălța deasupra unui amalgam de pietre. Departe pe Atlantic văzu un fulg care era o navă înfruntând vântul pe acele ape agitate.
Unde se ducea? Ce transporta?
Inventaseră un joc, cu mult timp în urmă, o variație a jocului A e de la Avion. Se duce în Armenia, își spuse Eli, și transportă anghinare.
Pentru prima dată după prea mult timp, strângându-și umerii în fața frigului tăios, zâmbi.
În Bimini cu babuini. În Cairo cu cireșe. În Danemarca, cu dicționare, își spuse, în timp ce fulgul dispăru.
Rămase nemișcat preț de încă o clipă, înainte de a reveni înăuntru la căldură. Trebuia să facă ceva. Ar fi trebuit să iasă, să își ia lucrurile. Să despacheteze, să se instaleze.
Poate mai târziu.
Ieși din nou, rătăci din nou, ajungând până la etajul doi, care servise cândva – înainte de epoca lui – drept domeniu al servitorilor.
Era un spațiu de depozitare acum, mobilier fantomatic ascuns sub cearșafuri, cufere și cutii aflându-se majoritatea în spațiul larg, în vreme ce mănunchiul de camere în care dormiseră cameristele și bucătarii stăteau acum goale. Chiar și așa, neavând nimic în minte, le traversă până spre mare, în camera de mansardă ale cărei ferestre largi, curbate, dădeau spre mare.
Camera menajerei-șefă, își spuse. Sau poate fusese a majordomului? Nu își putea aminti exact, dar oricine o deținuse se bucurase de condiții excelente, incluzând intrarea privată și terasa.
Nu mai era nevoie de tot acel personal acum, nici de a ține etajul doi mobilat, îngrijit, nici măcar încălzit. Bunica lui cu simț practic îl închisese cu ani în urmă.
Poate că într-o bună zi oricine urma să fie stăpânul casei avea să îl reamenajeze, să îl readucă la viață, să ridice toate acele cârpe fantomatice și să readucă lumina și căldura. Dar în acel moment era la fel de gol și de rece precum se simțea și el.
Coborî din nou, continuând să rătăcească. Și descoperi și alte schimbări.
O încăpere care fusese cândva unul dintre dormitoarele de la primul etaj fusese reamenajată și regândită de bunica lui ca birou-salon. O cameră de lucru, presupuse el. Dotată cu un computer aflat pe o masă de birou veche superbă, un scaun de lectură și ceea ce lui i se păru a fi o canapea pentru somnul de după-amiază. Și alte lucrări realizate de ea – bujori trandafirii revărsându-se dintr-o vază albastru cobalt, cețuri ridicându-se peste dune măturate de vânt.
Și priveliștea, desigur, întinzându-se în fața lui ca un banchet pentru un suflet flămând.
Intră în cameră, se apropie de birou și desprinse bilețelul autocolant de pe monitor.
Hester spune:
Scrie aici, și de ce nu ai început deja?
Transmis de Abra
Se încruntă spre bilet pentru o clipă, nu tocmai sigur dacă îi plăcea faptul că bunica lui se folosise de vecina ei pentru a-i transmite ordinele. Apoi, încă ținând bilețelul în mână, privi în jurul lui, studiind încăperea, ferestrele, chiar și micuța baie, dulapul în care acum se aflau obiecte de birotică, precum și așternuturi, pături și perne. Ceea ce însemna, concluzionă el, că respectiva canapea era extensibilă.
Simțul ei practic, din nou. Casa cuprindea o duzină de dormitoare sau chiar mai multe – nu ținea minte exact –, dar de ce să irosești spațiu când puteai crea unul cu destinații multiple?
Clătină din cap în fața frigiderului minuscul cu vitrină aprovizionat cu apă îmbuteliată și cu propria lui plăcere vinovată încă din facultate, Mountain Dew.
Scrie aici.
Era un loc bun, își spuse el, iar gândul de a scrie era cu mult mai tentant decât de a despacheta.
— Bine, spuse. În regulă.
Se duse în camera lui, își aduse geanta de laptop. Împinse tastatura și monitorul în colțul stâng, făcându-și loc pentru propriul computer. Și, dacă tot era acolo, ce naiba, își scoase o sticlă rece de Dew. Porni calculatorul și băgă stick-ul de memorie.
— În regulă, spuse din nou. Unde rămăsesem?
Deschise sticla, o dădu pe gât cât așteptă să i se afișeze textul, aruncă rapid un ochi peste el. Și, cu o ultimă privire spre peisaj, se cufundă în muncă.
Se refugie.
Încă din facultate, scrisul fusese un hobby – un interes pe care îl cultivase cu plăcere. Și care îl făcuse să se simtă oarecum mândru când vânduse câteva nuvele.
În ultimele optsprezece luni – când viața lui începuse să se zguduie în containerul de gunoi – descoperise că scrisul îi oferea o terapie mai eficientă și o minte mai calmă decât o ședință de cincizeci de minute cu un psihiatru. Putea călători într-o lume pe care o crea el, una pe care – cel puțin într-o oarecare măsură – o controla el. Și, în mod ciudat, se simțea mai real în acea lume decât în cea exterioară.
Scria – din nou, într-o oarecare măsură – ceea ce știa. Născocirea de thrillere juridice – mai întâi sub formă de nuvele, iar acum această încercare înspăimântătoare și seducătoare de a construi un roman – îi oferea o oportunitate de a se juca abil cu legea, de a o folosi și abuza, în funcție de personaj. Putea crea dileme, soluții, făcând echilibristică pe o muchie îngustă și alunecoasă, oscilând în permanență între lege și dreptate.
Devenise avocat fiindcă legea, cu toate lipsurile ei, cu toate încâlcelile și interpretările ei, îl fascina. Și fiindcă afacerea de familie, industria Landon Whiskey, pur și simplu nu i se potrivea așa cum i se potrivise tatălui, surorii, chiar și cumnatului său.
Își dorise să facă drept penal și urmărise concentrat acel țel pe tot parcursul facultății de drept, lucrând între timp ca secretar pentru judecătorul Reingold, un bărbat pe care îl admira și respecta, și ajungând la firma Brown, Kinsale, Schubert și asociații. Acum că legea îl dezamăgise într-o manieră foarte reală, scria pentru a se simți viu, pentru a-și aminti că uneori adevărul triumfa în fața minciunilor, iar dreptatea triumfa în cele din urmă.
Când reveni din nou la realitate, lumina se schimbase, devenind sumbră, atenuând tonurile apei. Fu oarecum surprins să constate că era trecut de ora trei; își petrecuse aproape patru ore bune scriind neîntrerupt.
— Hester marchează din nou, murmură el.
Salvă ceea ce lucrase, trecu la e-mail. O grămadă de mesaje spam, remarcă el – și le șterse. În rest, nu mare lucru, și nimic care să îl facă să se simtă obligat să citească în acel moment.
În schimb compuse un mesaj pentru părinții lui, și un altul pentru sora lui, cu aproape același text. Nu avusese probleme pe drum, casa arăta grozav, se simțea bine acasă, se instala. Nu pomeni nimic despre vise recurente, despre depresia ce îl pândea sau despre vecine bune de gură care făceau omlete.
Apoi compuse un alt e-mail pentru bunica lui.
Scriu aici, după cum mi-ai poruncit. Mulțumesc. Apa a căpătat accente de oțel în valuri mici cu armăsari albi sălbatici. O să ningă, se simte în aer. Casa arată bine, iar atmosfera e chiar mai bună. Uitasem cum mă făcea întotdeauna să mă simt. Îmi pare rău – nu-mi spune să nu-mi cer scuze din nou –, îmi pare rău, Buni, că nu am mai venit. Dar acum îmi pare aproape la fel de rău pentru mine ca și pentru tine.
Poate dacă aș fi venit la tine, la Bluff House, aș fi văzut lucrurile mai limpede, aș fi acceptat lucrurile, aș fi schimbat lucrurile. Dacă aș fi făcut-o, s-ar mai fi ajuns la o situație atât de oribil de nefastă?
Nu voi ști niciodată și nu are nici un rost să mă mai întreb acum.
De un lucru sunt sigur: mă simt bine aici, și voi avea grijă de casă până te întorci. O să fac o plimbare pe plajă, o să mă întorc și o să fac focul, ca să mă pot bucura de el odată ce începe să ningă.
Te iubesc,
Eli
Oh, P.S. Am întâlnit-o pe Abra Walsh. Este interesantă. Nu mai țin minte dacă i-am mulțumit că a salvat-o pe iubirea vieții mele. Voi avea grijă să o fac când se întoarce.
După ce trimise e-mailul își dădu seama că, deși nu mai ținea minte dacă îi mulțumise, era totuși sigur că nu îi plătise cumpărăturile.
Își scrise o notă pe teancul de bilețele autocolante pe care îl găsi în sertarul biroului și o lipi de monitorul calculatorului. Uita prea ușor în ultima vreme.
Nu avea nici un rost să mai amâne despachetatul, își spuse. Măcar fiindcă trebuia să își schimbe hainele pe care le purtase două zile la rând. Nu-și putea permite să recadă în acea rutină. Se folosi de avântul obținut prin scris, își luă paltonul, își aminti că încă nu se încălțase, apoi ieși să își aducă valizele.
În timp ce despachetă descoperi că nu fusese deloc rezonabil când își făcuse bagajul. Nu avea nicidecum nevoie de un costum, cu atât mai puțin de trei, sau de patru perechi de pantofi eleganți, nici de cincisprezece (Dumnezeule mare!) cravate. Doar din obișnuință, își spuse. Își făcuse bagajele pe pilot automat.
Își atârnă hainele pe umerașe, le împături în sertare, își aranjă cărțile pe rafturi, își găsi încărcătorul de la telefon, iPod-ul. Odată ce o parte dintre lucrurile lui își găsiră locul în camera lui, constată că îl făceau să se simtă mai acasă.
Prin urmare, despachetă ceea ce avea în geanta de laptop, își băgă carnetul de cecuri – trebuia să o plătească pe vecină când venea la curățenie – în sertarul biroului, alături de colecția lui obsesivă de stilouri.
Avea să iasă la o plimbare acum. Să își întindă picioarele, să facă puțină mișcare, să ia puțin aer proaspăt. Acestea erau activități sănătoase, productive. Fiindcă nu voia să facă efortul necesar, se forță, așa cum își promisese că avea să o facă. „Ieși din casă în fiecare zi, chiar dacă doar pentru o plimbare pe plajă. Nu sta să-ți plângi de milă, nu te cufunda în gânduri negre.“
Își luă hanoracul, își îndesă cheile în buzunar și ieși pe ușile de la terasă înainte să apuce să se răzgândească. Se forță să traverseze pavajul, înfruntând rafalele violente de vânt. Cincisprezece minute, decise el, pornind cu fruntea plecată și umerii cocârjați pe treptele ce coborau către plajă. Puteau fi considerate o ieșire din casă. Avea de gând să pornească pe plajă și să meargă într-o direcție pentru șapte minute și jumătate, apoi să se întoarcă. După care să facă un foc și să stea în fața lui cufundat în gânduri negre, cu un pahar de whisky dacă dorea.
Nisipul se ridica dansând în vârtejuri de pe dune, în timp ce vântul ce bătea dinspre larg lovea cu brutalitate iarba de mare. Armăsarii albi despre care îi scrisese bunicii lui se ridicau și galopau peste apa de un cenușiu oțelit, înghețat. Cu fiecare răsuflare, aerul îi zgâria gâtul ca sticla pisată.
Iarna se agăța de Whiskey Beach ca niște scaieți înghețați, amintindu-i că uitase să își ia mănuși și o căciulă.
Putea să iasă la plimbare pentru treizeci de minute mâine, își promise în sinea lui. Sau să aleagă o zi pe săptămână pentru o ieșire de o oră. Cine spunea că trebuia să fie în fiecare zi? Cine făcea regulile? Era al naibii de frig acolo, și chiar și un idiot ar fi putut să privească cerul întunecat și să înțeleagă că acei nori aroganți, agitați, nu așteptau decât să descarce o căruță de ninsoare. Și doar un idiot se plimba pe plajă în timpul unei furtuni de zăpadă.
Ajunse la capătul treptelor presărate cu nisip, cu propriile gânduri aproape asurzite de mugetul apei și al vântului. Nu avea nici un rost să continue, se convinse singur, și, pe punctul de a se întoarce și a reveni în casă, înălță capul.
Valurile se desprindeau din acea lume gri oțel, izbindu-se de țărm ca niște berbeci de asediu, pline de forță și de furie. Strigăte de război neîntrerupte răsunau la înaintarea și retragerea lor neînduplecată. Pe fundalul nisipului mișcător se înălțau amalgamul de piatră și colții de stâncă pe care valurile le atacau, se regrupau, atacau din nou, într-un război pe care nici una dintre tabere nu avea să-l câștige vreodată. Deasupra bătăliei, cerul bulbucat aștepta, privea, ca și cum ar fi calculat când să își dezlănțuie propriile arme.
Iar Eli se opri, năucit de forța și de frumusețea teribilă. De superbitatea pură a energiei.
Apoi, în mugetul furios al războiului, începu să se plimbe.
Nu văzu nici un alt suflet pe întreaga plajă lungă, nu auzi decât sunetul vântului năprasnic și al hulei furioase. Deasupra dunelor, casele și căbănuțele stăteau cu ferestrele bine ferecate în fața frigului. Nimeni nu urca sau nu cobora treptele spre plajă, nici nu stătea pe faleză sau pe stâncă, din câte vedea el. Nimeni nu privea spre mare de pe debarcader, unde hula violentă lovea necruțătoare stâlpii.
În acel moment, era la fel de singur ca Robinson Crusoe. Dar nu se simțea însingurat. Era imposibil să te simți însingurat acolo, își dădu el seama, înconjurat de atâta forță și energie. Avea să își amintească acest lucru, își promise, avea să își amintească acel sentiment data viitoare când mai încerca să-și găsească scuze, data viitoare când încerca să găsească o justificare pentru a se închide pur și simplu în el.
Iubea plaja, iar acea fâșie rămânea o favorită sentimentală. Iubea atmosfera ei înainte de o furtună – indiferent dacă era una de iarnă, de vară sau de primăvară. Și vitalitatea ei în timpul sezonului, când oamenii săreau în valuri sau se întindeau pe prosoape, ori se instalau pe șezlonguri sub umbrele. Felul în care arăta la răsăritul soarelui sau aerul ei în sărutul dulce al amurgului de vară.
De ce se lipsise de bunăvoie de toate acestea pentru atâta timp? Nu putea să dea vina pe circumstanțe, nu putea să dea vina pe Lindsay. Ar fi putut și ar fi trebuit să vină – pentru bunica lui, pentru el însuși. Dar alesese soluția care i se păruse mai ușoară decât a explica de ce nu venise și soția lui, găsind scuze și pentru ea, și pentru el însuși. Sau decât să se certe cu Lindsay când ea insistase pentru Cape Cod sau Martha’s Vineyard – sau pentru o vacanță prelungită pe Coasta de Azur.
Dar soluția mai ușoară nu îi ușurase situația și pierduse ceva important pentru el.
Dacă nu își recupera acel ceva acum, avea să fie singurul vinovat. Prin urmare își continuă plimbarea, ajungând până la debarcader, și își aminti de fata cu care savurase un flirt pasional, fierbinte, de vară, chiar înainte să înceapă facultatea. Partidele de pescuit cu tatăl lui – o activitate pentru care nici unul dintre ei nu avea nici urmă de talent. Și merse și mai departe în trecut, în copilărie, amintindu-și cum săpase în nisip, în timpul refluxului, în căutarea comorii piraților, alături de prieteni trecători de vară.
Zestrea Esmeraldei, își spuse. Legenda veche și încă plină de viață a comorii furate de pirați într-o bătălie aprigă pe mare, apoi pierdută din nou când corabia piraților, faimoasa Calypso, naufragiase pe stâncile din Whiskey Beach, aproape la picioarele Bluff House.
De-a lungul anilor auzise toate versiunile acelei legende, iar în copilărie mersese în căutarea ei cu prietenii. Ei urmau să fie cei care să dea la iveală comoara, devenind pirați ai epocii moderne, grație monedelor de opt reali, bijuteriilor și argintului.
Și, ca toți ceilalți, nu găsiseră nimic în afară de scoici, crabi de nisip și cochilii. Dar savuraseră aventurile acelor veri de demult, scăldate în soare.
Whiskey Beach fusese bună cu el, bună pentru el. Stând acolo printre talazurile nărăvașe ce împroșcau spumă și stropi fini, credea că avea să fie bună pentru el din nou.
Mersese mai departe decât intenționase, și stătuse mai mult, dar acum, când porni înapoi, se gândi la un pahar de whisky în fața focului ca o plăcere, un fel de recompensă, nu ca un refugiu sau o scuză pentru a se cufunda în gânduri negre.
Probabil ar fi trebuit să își facă ceva de mâncare, având în vedere că nu se gândise nici o clipă la prânz. Ba chiar, își dădu el seama, nu mâncase nimic de la micul dejun. Ceea ce însemna că își încălcase o altă promisiune – de a recâștiga kilogramele pe care le pierduse, de a începe să își construiască un stil de viață mai sănătos.
Așa că avea să-și pregătească o masă decentă pentru cină și să înceapă să adopte acel stil de viață mai sănătos. Fără îndoială avea din ce să își încropească ceva. Vecina îi aprovizionase bucătăria, deci...
Când se gândi la ea, ridică privirea și văzu căsuța Laughing Gull cuibărită printre vecinele ei dincolo de dune. Albastrul azuriu îndrăzneț al șindrilei ieșea în evidență printre culorile pastel și nuanțele de crem. Își amintea că fusese un gri cald cândva. Dar forma excentrică a construcției, cu acoperișul ascuțit și cocoașa de sticlă a unui solariu, o făceau inconfundabilă.
Văzu lumini clipind în spatele sticlei, pentru a ține la distanță întunericul.
Avea să meargă și să o plătească acum, decise el, cu bani gheață. Apoi putea să nu se mai gândească la acest lucru. Urma să pornească spre casă de acolo, aducându-și aminte de celelalte case și de cei care locuiau în ele – sau locuiseră.
O parte din mintea lui calculă că acum avea ceva vesel – și real – de raportat celor de acasă: Am ieșit la o plimbare pe plajă (să o descrii), am trecut pe la Abra Walsh în drum spre casă. Bla, bla, noua vopsea de pe Laughing Gull arată bine. Vedeți, nu mă izolez, familie îngrijorată. Ies, cunosc oameni. Totul e perfect normal.
Amuzat de el însuși, compuse e-mailul în gând în timp ce urcă. Coti pe o alee cu pavaj fin ce se întindea între o curte mică presărată cu tufișuri și sculpturi – o sirenă fantezistă sprijinită pe coada încolăcită, o broască zdrăngănind la un banjo și o mică bancă de piatră având drept picioare zâne înaripate. Fu atât de uluit de amenajarea surprinzătoare – pentru el – și de cât de bine se potrivea individualității căsuței, încât nu remarcă mișcarea din spatele solariului decât când era deja cu un picior în pragul ușii.
Mai multe femei aflate pe covorașe de yoga se ridicară – cu diverse grade de fluiditate și îndemânare, în poziția de V răsturnat pe care o identifică drept „poziția câinelui cu aplecare în față“. Cele mai multe dintre ele purtau echipamentul clasic de yoga – topuri colorate, pantaloni mulați – pe care îl văzuse frecvent la sala de sport. Pe vremea când avea abonament la o sală de sport. Unele optaseră pentru treninguri, altele pentru pantaloni scurți. Absolut toate, cu mici clătinări, își aduseră un picior în față într-o fandare, apoi se ridicară – cu dezechilibrări ocazionale – cu piciorul din față îndoit, cel din spate drept, brațele întinse, unul în față și altul în spate.
Ușor jenat, Eli dădu să se retragă, să facă un pas în spate, când își dădu seama că grupul urma exemplul Abrei.
Ea își păstră poziția, coama de păr fiindu-i prinsă la spate într-o coadă. Topul violet-închis dezvăluia brațe lungi, sculptate; pantalonii gri-cenușiu se mulau pe șoldurile înguste, alunecau pe picioarele lungi până la labe prelungi și înguste, cu unghiile lăcuite în același violet-închis precum topul.
Imaginea îl fascină, trase de el, când ea – apoi celelalte – se aplecară pe spate, cu brațul din față arcuit peste cap, cu trunchiul răsucindu-i-se și capul ridicându-i-se. Apoi își îndreptă piciorul din față, se înclină în față, aplecându-se tot mai mult până când mâna ei ajunse pe podea lângă laba piciorului din față, iar celălalt braț se întinse spre tavan. Trunchiul ei se răsuci din nou. Înainte ca Eli să apuce să se dea în spate, capul ei se întoarse, și când ridică privirea, ochii ei îi întâlniră pe ai lui.
Ea zâmbi. Ca și cum ar fi fost așteptat, ca și cum nu ar fi fost surprins spionând-o – fără să vrea.
Se dădu în spate acum, făcând un gest care spera că exprima scuze, dar ea începuse deja să se ridice. O văzu făcându-i un semn uneia dintre femei, croindu-și drum printre saltele și corpuri.
Ce ar fi trebuit să facă acum?
Ușa de la intrare se deschise, iar ea îi zâmbi din nou.
— Eli, bună.
— Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama... până nu era prea târziu.
— Doamne, e un ger cumplit! Intră.
— Nu, ești ocupată. Ieșisem doar la plimbare, apoi...
— Ei bine, hai înăuntru înainte să mor de frig.
Păși pe prag cu picioarele lungi, goale, și îl prinse de mână.
— Mâna ți-e de gheață. Îl trase, insistent. Nu vreau ca aerul rece să le înghețe pe cursante.
Nemaiavând încotro, intră ca ea să poată închide ușa. Din solariu se revărsa un murmur de muzică relaxantă, ca apa într-un pârâu. Văzu femeia din spatele șirului de cursante revenind în poziția de fandare.
— Îmi pare rău, spuse din nou. Te-am întrerupt.
— Nu e nici o problemă. Le poate conduce Maureen mai departe. Aproape am terminat. Ce-ar fi să mergi în spate în bucătărie? Să bei un pahar de vin până termin eu?
— Nu. Nu, mulțumesc. Își dori aproape cu disperare să nu fi făcut acel ocol din impuls. Eu doar... ieșisem la o plimbare și am trecut doar pe la tine în drum spre casă fiindcă mi-am dat seama că nu ți-am plătit cumpărăturile.
— S-a ocupat Hester de asta.
— Oh. Ar fi trebuit să știu. O să vorbesc cu ea.
Schița în creion pusă în ramă îi distrase atenția pentru o clipă. Recunoscu mâna bunicii lui chiar și fără semnătura H.H. Landon în colțul de jos.
Și o recunoscu și pe Abra, stând zveltă și dreaptă ca o suliță în poziția „copacului“, cu brațele deasupra capului și chipul surprins într-un râs.
— Hester mi-a dat-o anul trecut, spuse Abra.
— Poftim?
— Schița. I-am sugerat să vină la oră să deseneze – un șiretlic pentru a o convinge să practice. Așa că mi-a oferit-o în semn de mulțumire, după ce s-a îndrăgostit de yoga.
— E foarte reușită.
Nu își dădu seama că Abra încă îl ținea de mână până când ea nu făcu un pas înapoi, iar el fu obligat să vină în față.
— Coboară umerii și trage-i în spate, Leah. Așa. Relaxează-ți maxilarul, Heather. Bun. Așa e bine. Scuze, îi spuse lui Eli.
— Nu, eu îmi cer scuze. Te încurc. Te las să te întorci la ale tale.
— Ești sigur că nu vrei acel pahar de vin? Sau poate, având în vedere... Își închise cealaltă mână peste a lui, o frecționă pentru a o încălzi. Niște ciocolată caldă?
— Nu. Nu, dar mulțumesc. Trebuie să mă întorc. Frecarea mâinilor ei îi provocă o încălzire rapidă, aproape dureroasă, care îi scoase în evidență faptul că se lăsase înghețat până în măduva oaselor. O să... ningă.
— O noapte bună pentru a sta în casă în fața focului, cu o carte bună. Ei bine... Îi eliberă mâna pentru a deschide din nou ușa. Ne vedem peste câteva zile. Sună-mă sau treci pe la mine dacă ai nevoie de ceva.
— Mulțumesc.
Se îndepărtă rapid ca ea să poată închide ușa, păstrând căldura înăuntru. În schimb, ea rămase în pragul ușii, urmărindu-l cu privirea.
Inima ei – despre care unii spuneau adesea că este prea sensibilă, prea deschisă – fu inundată pur și simplu de compasiune. Cât timp trecuse, se întrebă, de când nu mai avusese pe cineva, în afară de familie, pe care să îl întâmpine în căldura unui cămin? Închise ușa, se întoarse în solariu și, cu un semn din cap spre prietena ei Maureen, preluă din nou conducerea cursului.
Când ajunse la ultima parte a exercițiului de relaxare de la final, văzu zăpada pe care o prezisese Eli căzând, în fulgi mari și moi, dincolo de sticlă, dând impresia că spațiul ei confortabil era exact ca interiorul unui glob de zăpadă fantezist. I se părea perfect.
— Nu uitați să vă hidratați. Ridică propria sticlă de apă în vreme ce femeile își strânseră saltelele. Și încă mai avem locuri pentru cursul de mâine-dimineață „Estul întâlnește Vestul“, care se va ține la subsolul bisericii unitariene, de la nouă și un sfert.
— Ador cursul ăla. Heather Lockaby își înfoie claia de păr blond tuns scurt. Winnie, pot să te iau și pe tine în drum, dacă vrei.
— Sună-mă mai întâi. Mi-ar plăcea mult să încerc.
— Iar acum – Heather își frecă mâinile laolaltă – acela a fost cine cred eu, oare?
— Poftim? răspunse Abra.
— Bărbatul care a venit în timpul orei. Nu era Eli Landon?
Numele stârni imediat un murmur. Abra simți efectele benefice ale orei de yoga dispărând și umerii i se tensionară.
— Da, era Eli.
— Ți-am zis eu. Heather îi dădu un cot lui Winnie. Ți-am zis că am auzit că urma să se mute în Bluff House. Chiar ai de gând să faci curățenie acolo cât timp este el în casă?
— Nu prea ai ce curăța dacă nu locuiește nimeni acolo.
— Dar, Abra, nu ți-e teamă? Adică, e acuzat de crimă. Că și-ar fi ucis propria soție. Și...
— A fost achitat, Heather. Ții minte?
— Doar fiindcă nu au avut suficiente dovezi pentru a-l aresta nu înseamnă că nu e vinovat. Nu ar trebui să rămâi singură cu el în casa aia.
— Doar fiindcă presei îi plac subiectele fierbinți de scandal, în special cele în care e vorba și de sex, bani și familii cu vechime din New England, nu înseamnă că el nu e nevinovat. Maureen își arcui sprâncenele de un roșu aprins. Cunoști acea veche dogmă a dreptului, Heather. Vinovat până la proba contrarie?
— Știu că a fost dat afară – și că era avocat de drept penal. Ar fi fost cam dubios, după părerea mea, să îl dea afară dacă nu ar fi fost vinovat. Și s-a spus că era suspectul principal. Martorii l-au auzit amenințându-și soția în aceeași zi în care a fost ucisă. Ea s-ar fi ales cu o grămadă de bani în urma divorțului. Iar el nu avea ce să caute în casa aia, așa-i?
— Era casa lui, remarcă Abra.
— Așa este, dar se mutase din ea. Nu zic decât că nu iese fum...
— Uneori, dacă iese fum, înseamnă că altcineva a aprins focul.
— Ești atât de încrezătoare. Heather o îmbrățișă pe Abra cu un singur braț – un gest în egală măsură sincer și condescendent. Pur și simplu am să-mi fac griji pentru tine.
— Cred că Abra intuiește foarte bine oamenii și poate să aibă grijă de ea însăși. Greta Parrish, senioara grupului la cei șaptezeci și doi de ani, își îmbrăcă paltonul de lână cald și practic. Iar Hester Landon nu ar fi pus Bluff House la dispoziția lui Eli – care a fost întotdeauna un tânăr bine educat – dacă ar fi avut cel mai mic dubiu legat de nevinovăția lui.
— O, eu nu am decât afecțiune și respect pentru doamna Landon, începu Heather. Noi toți sperăm și ne rugăm să se facă suficient de bine pentru a se întoarce acasă în curând. Dar...
— Nici un dar. Greta își trase o pălărie cloș peste părul gri oțel. Băiatul ăla face parte din comunitatea asta. Chiar dacă a locuit la Boston, e un Landon și e unul dintre noi. Dumnezeu știe că a trecut printr-un calvar. Mi-ar displăcea foarte mult să aflu că cineva de aici ar vrea să îi îngreuneze și mai mult viața.
— Eu... n-am vrut să spun asta. Fâstâcită, Heather își plimbă privirea de la o față la alta. Sincer nu am vrut. Doar că îmi fac griji pentru Abra. Nu mă pot abține.
— Te cred că îți faci. Greta dădu scurt din cap spre Heather. Cred că nu ai motive. A fost o lecție foarte plăcută, Abra.
— Mulțumesc. Ce-ar fi să te duc acasă cu mașina? Ninge destul de tare.
— Cred că mă descurc cu o plimbare de trei minute.
Femeile se strânseră grămadă și ieșiră una câte una. Maureen rămase.
— Heather e o nesimțită, declară Maureen.
— Mulți oameni sunt așa. Și mulți oameni vor gândi ca ea. Dacă a fost suspectat, fără îndoială este vinovat. E greșit.
— Bineînțeles că da. Maureen O’Malley, cu părul scurt și țepos la fel de aprins ca sprâncenele, luă încă o gură de apă din sticlă. Problema e că nu știu dacă nu aș gândi și eu la fel, cel puțin într-un colțișor cinic al minții mele, dacă nu l-aș cunoaște pe Eli.
— Nu știam că îl cunoști.
— A fost primul tip cu care m-am sărutat serios.
— Stai așa. Abra îndreptă spre ea ambele degete arătătoare. Ia stai așa. Asta e o poveste de spus la un pahar de vin.
— Nu trebuie să-mi spui de două ori. Lasă-mă doar să îi trimit mesaj lui Mike că am să mai întârzii vreo jumătate de oră.
— Ocupă-te de asta. Eu am să torn vinul.
În bucătărie, Abra alese o sticlă de Shiraz, în vreme ce Maureen se trânti pe canapeaua din livingul confortabil.
— Zice că e în regulă. Copiii nu s-au omorât unul pe celălalt încă, și momentan urmăresc fericiți nașterea unei furtuni de zăpadă. Ridică privirea de pe telefon, zâmbi când Abra îi întinse vinul și se așeză. Mulțumesc. Am să consider acest pahar drept îmbărbătare înainte de a merge în vecini pe câmpul de luptă și a hrăni trupele.
— Sărutul?
— Aveam cincisprezece ani și, deși mai fusesem sărutată, ăla a fost primul sărut adevărat. Cu limbi și mâini și respirație gâfâită. Dă-mi voie să spun mai întâi că băiatul avea buze fantastice și mâini foarte plăcute. A fost primul, recunosc și asta, care a atins și aceste minunate țâțe. Se lovi ușor pe sâni, apoi sorbi din vin. Dar nu și ultimul.
— Detalii, detalii.
— Patru Iulie, după focurile de artificii. Făcusem un foc de tabără pe plajă. Eram mai mulți. Primisem învoire, pentru care muncisem din greu și, dă-mi voie să-ți spun, pe care copiii mei probabil o vor primi mult mai greu grație experienței mele. Era atât de chipeș. O, Doamne, Eli Landon venit din Boston pentru o lună – iar eu pusesem ochii pe el. Nu eram singura.
— Cât de chipeș?
— Mmm. Părul ăla cârlionțat decolorat tot mai mult de soare cu fiecare zi ce trecea, ochii fabuloși albastru cristal. Și avea un zâmbet care pur și simplu te lăsa fără suflare. O constituție atletică – juca baschet, din câte îmi amintesc. Dacă nu era pe plajă – la bustul gol –, era la centrul comunitar, jucând baschet – la bustul gol. Dă-mi voie să mă repet: Mmm.
— A mai scăzut în greutate, remarcă Abra. Este mult prea slab.
— Am văzut câteva poze și imaginile de la știri. Da, e mult prea slab. Însă în vara aceea? Era atât de arătos, de tânăr, și de fericit, și de interesant. Am flirtat din toate puterile, și la acel foc de tabără organizat de 4 Iulie am cules recompensele. Prima dată când m-a sărutat eram așezați în jurul focului. Muzica bubuia, unii dansau, alții erau în apă. Lucrurile s-au succedat firesc și am pornit împreună într-o plimbare spre debarcader. Oftă amintindu-și: Eram doar doi adolescenți chinuiți de hormoni într-o noapte caldă de vară. Nu s-a ajuns mai departe decât ar fi fost cazul – deși sunt sigură că tata nu ar fi fost de acord cu afirmația asta –, dar a fost cel mai îmbătător moment din viața mea de până atunci. Pare atât de dulce și inocent acum, dar oricum ridicol de romantic. Hula și marea, și lumina lunii, muzica ce răsuna dinspre plajă, două corpuri calde, pe jumătate goale, de-abia începând să înțeleagă, cu adevărat, la ce erau bune. Așa că...
— Așa că? Așa că? Aplecându-se în față, Abra descrise un cerc în aer cu ambele mâini, îndemnând-o să se grăbească. Ce s-a întâmplat apoi?
— Ne-am întors la focul de tabără. Cred că s-ar fi putut ajunge mai departe decât ar fi trebuit dacă el nu m-ar fi dus înapoi la grup. Eram atât de nepregătită pentru ceea ce se întâmplă în corpul tău când ți se aprind cu adevărat călcâiele după cineva. Știi?
— O, și încă ce bine știu.
— Dar el s-a oprit și, după aceea, m-a condus acasă. L-am mai văzut încă de câteva ori înainte să se întoarcă la Boston, și ne-am mai sărutat de câteva ori – dar nimic nu a fost la fel de năucitor ca acea primă dată. Când a venit din nou aici, aveam amândoi alți parteneri. Legătura dintre noi nu s-a reaprins niciodată, nu în felul acela. El probabil nici nu își mai amintește acel 4 Iulie cu roșcata sub debarcaderul din Whiskey Beach.
— Pun pariu că nu e chiar așa.
— Poate. Dacă se întâmpla să ne vedem când venea el în vizită, schimbam două-trei vorbe – așa cum faceți voi. Odată am dat peste el la piață, când aveam o burtă uriașă, în care creștea Liam. Eli mi-a cărat bagajele până la mașină. E un om bun. Cred asta.
— Ai cunoscut-o pe soția lui?
— Nu. Am văzut-o o dată sau de două ori, dar nu am cunoscut-o niciodată. Era superbă, recunosc. Dar n-aș spune că era genul căreia să-i placă acele mici discuții agreabile din fața pieței. Se zvonea că nu prea o avea la inimă pe Hester Landon. Eli a venit de câteva ori singur sau cu restul familiei după ce s-au căsătorit. Apoi nu a mai venit deloc. Cel puțin, nu din câte știu eu. Se uită la ceas. Trebuie să mă duc acasă. Să hrănesc hoarda sălbatică.
— Poate ar trebui să treci pe la el să îl vezi.
— Cred că s-ar putea simți deranjat în momentul de față – sau ar putea crede că mă chinuie o curiozitate morbidă.
— Are nevoie de prieteni, dar s-ar putea să ai dreptate. Poate e prea devreme.
Maureen își duse paharul gol de vin la bucătărie și îl puse jos.
— Te cunosc, Abracadabra. N-ai să-l lași să își plângă de milă, nu pentru mult timp. Își luă paltonul. E în firea ta să repari lucrurile, să vindeci, să pupi unde doare. Hester știa exact ce făcea când ți-a cerut să ai grijă de el și de casă.
— Atunci ar fi bine să nu o dezamăgesc. O îmbrățișă pe Maureen înainte de a deschide ușa din spate. Mulțumesc că mi-ai spus. Nu doar o poveste sexy despre dorințe de adolescenți, ci și una care îmi oferă o nouă perspectivă în privința lui.
— Ți-ar prinde bine și ție un sărut sau două.
Abra ridică mâinile:
— Postesc.
— Da, da. Nu zic decât că, dacă apare ocazia – are niște buze minunate. Ne vedem mâine.
Abra rămase în pragul ușii, privindu-și prietena croindu-și drum prin ninsoare până văzu lumina de la ușa din spate a casei vecine stingându-se.
Avea să facă focul, decise, să mănânce puțină supă și să se gândească serios la Eli Landon.