Poate că, per ansamblu, pierduse o parte din progresul total, recunoscu Eli, dar se ocupase de carte în cea mai mare parte a zilei și reușise să producă ceva.
Dacă ar fi putut să-și mențină creierul în priză, ar fi scris de cum deschidea ochii până se retrăgea la culcare. Și, de acord, poate că nu era sănătos, dar ar fi fost productiv.
În plus, ninsoarea nu se potolise decât la mijlocul după-amiezii. Promisiunea lui de a ieși din casă cel puțin o dată pe zi fu nevoită să cedeze în fața stratului de mai bine de jumătate de metru de zăpadă, încă în creștere.
La un moment dat, când pur și simplu nu mai putea gândi suficient de limpede pentru a pune pe pagină cuvinte coerente, reluă explorarea casei.
Camere de oaspeți curate, băi imaculate – și, spre surprinderea și nedumerirea lui, în vechiul salon de la etaj, din aripa nordică, se găseau acum un aparat de fitness multifuncțional, gantere, un televizor uriaș cu ecran plat. Rătăci prin încăpere, încruntându-se spre saltelele de yoga ordonate în suluri pe raft, prosoapele în vrafuri îngrijite, borseta mare cu DVD-uri.
O deschise, răsfoi paginile. Power Yoga? Bunica lui? Serios? Tai chi, Pilates... Mușchi de oțel?
Buni?
Încercă să și-o imagineze. Nu putea să nu creadă că era înzestrat cu o imaginație al naibii de activă, altfel nu și-ar fi putut câștiga niciodată o existență decentă din scrisul de romane. Dar când încercă să o vizualizeze pe bunica lui, o persoană care făcea schițe în creion și robotea în grădină, trăgând de fiare, imaginația lui se dovedi neputincioasă.
Însă Hester Landon nu făcea niciodată nimic fără motiv. Nu putea nega faptul că echiparea și aranjarea încăperii demonstrau o planificare atentă și un studiu temeinic.
Poate hotărâse că avea nevoie de un loc confortabil în care să facă mișcare în zilele în care, precum azi, vremea o împiedica să își facă faimoasele plimbări zilnice de cinci kilometri. Ar fi putut angaja pe cineva să amenajeze camera.
Nu, ea nu făcea niciodată nimic fără un motiv – și nu făcea niciodată nimic pe jumătate. Dar tot nu și-o putea imagina băgând un DVD în aparat pentru a-și face mușchi de oțel.
Răsfoi leneș printre alte câteva DVD-uri din borsetă și găsi bilețelul autoadeziv.
Eli, sportul practicat cu regularitate e benefic pentru corp, minte și spirit. Acum, mai puține gânduri negre și mai multă sudoare.
Te iubesc.
Buni, via Abra Walsh.
— Dumnezeule!
Nu se putea hotărî dacă să fie amuzat sau jenat. Și totuși, cât de multe îi spusese bunica lui Abrei? Ce-ar fi fost să păstreze puțină discreție?
Își îndesă mâinile în buzunare și se apropie de fereastra ce dădea spre plajă.
Chiar dacă marea se calmase, rămânea cenușie sub un cer de culoarea unei vânătăi palide. Valurile se loveau plescăind de plaja acoperită de zăpadă, mușcând încet, treptat, din pătura vălurită de alb. Movilițele albe ale dunelor se înălțau, iarba de mare se ivea ca niște bolduri într-o perniță de ace. Firele tremurau în bătaia vântului, aplecându-se sub forța lui. Zăpada îngropase treptele spre plajă, întinzându-se groasă și grea peste balustrade.
Nu văzu nici urmă de picior de om, însă lumea de afară nu era pustie. Undeva departe în acea veșnicie cenușie, observă ceva sărind – doar o formă și o tresărire vagă, apărută pentru o clipă. Și privi pescărușii zburând deasupra zăpezii, deasupra mării. În liniștea înăbușită de zăpadă, auzi râsul lor.
Și se gândi la Abra.
Aruncă o privire în spatele lui, studiind apatic aparatul de fitness multifuncțional. Nu îi plăcuse niciodată să facă mișcare pe mașinării. Dacă voia să facă sport, prefera să joace baschet.
— N-am nici minge, nici coș, spuse el în casa goală. Și am totuși câțiva zeci de centimetri de zăpadă. Ar trebui să curăț aleea, eventual. De ce? Nu mă duc nicăieri.
Iar acea ultimă afirmație, își spuse, făcea parte din problemă de aproape un an.
— În regulă, bine. Dar nu am de gând să mă cobor la nenorocita aia de Power Yoga. Dumnezeule, cine se gândește la chestiile alea? Eventual zece sau cincisprezece minute pe aparatul ăla mizerabil. Câțiva kilometri.
Se obișnuise să alerge câțiva kilometri pe pista de jogging de lângă râul Charles, reușind de regulă să iasă de câteva ori pe săptămână când vremea era acceptabilă. Considerase banda de alergare de la sala de sport drept ultimă soluție, dar petrecuse suficient timp și pe ea.
Cu siguranță se putea descurca pe micuțul aparat multifuncțional al bunicii lui.
Apoi putea să îi trimită un e-mail, să îi spună că găsise biletul, că făcuse ce avea de făcut. Iar dacă dorea să comunice cu el despre ceva, să comunice pur și simplu. Nu era nevoie să își implice colega de yoga în fiecare nenorocită de treabă.
Se apropie de aparatul de fitness cu o antipatie inerentă, aruncând o privire spre ecranul plat. Nu, nu voia televizor, decise. Renunțase să se mai uite după ce își văzuse propriul chip pe ecran mult prea des, auzise comentariile, dezbaterile privind vinovăția sau nevinovăția lui, descrierile detaliate cu adevărat oribile ale vieții lui personale, corecte sau nu.
Data viitoare, dacă avea să mai existe o dată viitoare, avea să-și caute iPod-ul, dar deocamdată urma să facă treaba doar ca să fie făcută și să se concentreze pe propriile gânduri.
Pentru a-și face o idee, prinse mânerele, împinse din picioare. Iar pe afișajul aparatului apăru numele bunicii lui.
— Hm.
Curios, studie panoul și ceru să îi afișeze datele înregistrate pentru ea.
— Uau. Bine lucrat, Buni.
Conform ultimei ei înregistrări, care, își dădu el seama, data din ziua în care căzuse, făcuse cinci kilometri în patruzeci și opt de minute și treizeci și două de secunde.
— Nu-i rău. Dar te pot întrece.
Curios acum, programă aparatul pentru un al doilea utilizator și își introduse numele. Începu încet, lăsându-și răgaz să se încălzească. Apoi îi dădu bătaie în forță.
Paisprezece minute și doi kilometri mai târziu, scăldat în sudoare, cu plămânii arzând, se dădu bătut. Gâfâind zgomotos, se clătină până la frigiderul mic și luă o sticlă de apă. După ce bău cu sete din ea, se lăsă pe podea, întinzându-se pe spate.
— Doamne, Dumnezeule! Nu mai pot nici măcar să țin pasul cu o bătrână. Deplorabil. Jalnic.
Se zgâi la tavan, chinuindu-se să își recapete suflul, dezgustat să constate că mușchii picioarelor îi tremurau efectiv de șoc și oboseală.
Jucase baschet pentru nenorocita de echipă a universității Harvard. Având un metru nouăzeci, compensase pentru relativul dezavantaj al înălțimii prin viteză și agilitate – și rezistență.
La naiba, fusese sportiv cândva, iar acum era moale și fără vlagă, prea slab și lent.
Își voia viața înapoi. Nu, nu, nu era corect. Chiar și înainte de coșmarul declanșat de uciderea lui Lindsay, viața lui fusese imposibil de plină de probleme, profund nesatisfăcătoare. Se voia pe el însuși înapoi. Și al naibii să fie dacă știa cum să ajungă la acest lucru.
Unde se pierduse? Nu mai ținea minte cum era să fie fericit. Dar știa că fusese. Avusese prieteni, interese, ambiții. Avusese pasiune.
Nu mai reușea să își găsească nici măcar furia, reflectă el. Nu putea nici măcar să caute adânc în el și să găsească furia legată de ceea ce îi fusese furat sau ceea ce abandonase el cumva.
Luase antidepresive, vorbise cu psihiatrul. Nu voia să mai facă așa ceva. Nu putea. Și nu putea nici să zacă acolo pe podea, într-o grămadă asudată. Trebuia să facă ceva, oricât de neînsemnat, oricât de comun. „Fă pur și simplu ceea ce urmează“, își spuse.
Se ridică în picioare și porni șchiopătând spre duș.
Ignorând vocea din mintea lui care îl îndemna să se întindă pur și simplu, să își petreacă restul zilei dormind, se îmbrăcă gros pentru a rezista frigului, trăgându-și un pulover peste o bluză de corp termoizolantă, luându-și o căciulă de schi și mănuși. Poate că nu pleca nicăieri, însă acest lucru nu însemna că aleea, cărările și chiar terasele nu trebuiau curățate de zăpadă.
Promisese că avea să se ocupe de Bluff House, prin urmare avea să se ocupe de Bluff House.
Îi luă câteva ore, cu o freză de zăpadă și o lopată. Nici nu mai ținea minte de câte ori fusese nevoit să se oprească, să se odihnească, atunci când pulsul îi trezise clopote răsunătoare de alarmă în minte sau când brațele îi tremuraseră ca unui neputincios. Dar curăță aleea pentru mașini, cărarea din față, apoi croi un drum decent de-a curmezișul terasei principale până la treptele spre plajă.
Și îi mulțumi lui Dumnezeu când se lăsă seara și lumina scăzu, și deveni nepractic să continue cu celelalte terase. Înăuntru, își aruncă hainele de exterior în spălătorie, intră ca un somnambul în bucătărie, unde își trânti câteva bucăți de mezel și cașcaval între două felii de pâine și se mulțumi cu acel sendviș drept cină.
Îl ajută să alunece pe gât cu o bere, doar fiindcă era acolo, mâncând și bând în picioare deasupra chiuvetei, uitându-se pe fereastră.
Făcuse ceva, își spuse. Se dăduse jos din pat, întotdeauna primul hop. Scrisese. Se făcuse de râs pe aparatul de fitness multifuncțional. Și se ocupase de Bluff House.
Per ansamblu, o zi destul de bună.
Înghiți patru pastile de ibuprofen, apoi își târî corpul înțepenit la etaj. Se dezbrăcă, se băgă în pat și dormi până în zori. Fără vise.
Abra fu surprinsă și încântată să constate că aleea pentru mașini de la Bluff House fusese curățată. Se așteptase să fie nevoită să își croiască drum prin jumătate de metru de zăpadă neatinsă.
În mod normal, ar fi venit pe jos de la căsuța ei, dar alesese să nu înfrunte zăpada adâncă sau gheața subțire. Parcă Chevroletul Volt în spatele BMW-ului lui Eli și își luă geanta.
Descuie ușa de la intrare, înclină ușor capul și ascultă. Când nu fu întâmpinată decât de tăcere, hotărî că Eli fie era încă în pat, fie se închisese undeva prin casă. Își atârnă paltonul în debara și își schimbă cizmele cu pantofi.
Mai întâi făcu focul în camera de zi, pentru a înveseli încăperea, apoi porni spre bucătărie pentru a face cafea.
Nu erau farfurii în chiuvetă, remarcă ea, și deschise mașina de spălat vase.
Văzu urmele a tot ce mâncase Eli de când sosise. Micul dejun pe care i-l pregătise ea, câteva boluri de supă, două farfurii mici, două pahare, două căni de cafea.
Clătină din cap.
Nu era bine.
Pentru confirmare, verifică și dulapurile, frigiderul.
Nu, nu era bine deloc.
Porni iPod-ul din bucătărie la volum mic, apoi adună ingredientele. Odată ce termină de pregătit un bol de aluat pentru clătite, urcă să îl caute.
Dacă era încă în pat, era timpul să se trezească.
Dar auzi țăcănitul unei tastaturi din biroul lui Hester și zâmbi. Era totuși ceva. Mișcându-se fără zgomot, aruncă o privire prin ușa întredeschisă și îl văzu așezat la superbul birou vechi, având lângă tastatură o sticlă deschisă de Mountain Dew (își notă în gând să refacă stocul pentru el).
Avea să-i lase ceva mai mult timp acolo, decise ea, apoi porni direct spre dormitorul lui. Făcu patul, scoase sacul de rufe din coș, adăugă prosoape de baie.
Verifică și celelalte băi la întoarcere, în caz că folosise prosoape de mâini sau prosopele, cercetă sala de sport.
Revenind la parter, duse sacul de rufe în spălătorie, sortă, separă și porni o primă tură de spălat. Și îi scutură și îi puse pe umeraș hainele de exterior.
Nu avea prea multă ordine de făcut, își dădu ea seama, și făcuse o curățenie temeinică în întreaga casă cu o zi înainte de sosirea lui. Deși putea găsi oricând ceva de făcut, își calculă timpul. Avea să îi pregătească un fel de mic dejun mai consistent înainte de a-și sufleca mânecile și a se apuca de lucru cu adevărat.
Când urcă din nou, făcu intenționat gălăgie. Când ajunse la birou, Eli se ridicase și venea spre ușă. Probabil cu intenția de a o închide, își spuse ea, prin urmare intră înainte ca el să apuce să o facă:
— Bună dimineața. E o zi superbă.
— Ah...
— Cerul e de un albastru splendid. Ținând în mână sacul de gunoi, se apropie să golească și coșul de sub birou. Marea este albastră, soarele se reflectă scânteietor de pe zăpadă. Pescărușii pescuiesc. Am văzut o balenă azi-dimineață.
— O balenă.
— Pur noroc. Tocmai mă uitam pe fereastră exact când a suflat apa. Era foarte departe, dar oricum a fost spectaculos. Deci. Se întoarse. Micul tău prânz e gata.
— Ce anume?
— Micul prânz. E prea târziu pentru micul dejun, peste care ai sărit.
— Am consumat... cafea.
— Acum poți să consumi mâncare.
— De fapt, eu tocmai...
Arătă spre laptop.
— Și e iritant să fii întrerupt, să fii târât la masă. Dar probabil ai să lucrezi mai bine după ce mănânci ceva. De cât timp scrii azi?
— Nu știu. Chiar era iritant, reflectă el. Întreruperea, întrebările, mâncarea pentru care nu voia să își facă timp. De pe la șase, cred.
— Ei bine, Dumnezeule! E ora unsprezece, deci clar trebuie să faci o pauză. Ți-am pus masa în camera de dimineață de data asta. Peisajul e atât de frumos de acolo, în special azi. Vrei să fac puțină curățenie și aici până mănânci – sau în general?
— Nu. Eu... Nu. După o altă scurtă ezitare. Nu.
— Am înțeles. Du-te și mănâncă, iar eu voi face ce am de făcut la etajul ăsta. Așa, dacă vei dori să te întorci la muncă, eu voi fi la parter, unde nu te voi deranja.
Se puse între el și laptopul lui, zâmbind cald într-un pulover mov spălăcit cu un semn al păcii exact în centru, o pereche de blugi și mai spălăciți și saboți Crocs portocaliu intens.
Cum a i se împotrivi părea un efort inutil și care i-ar fi consumat mult timp, Eli se mulțumi să iasă pur și simplu din cameră.
Intenționase să facă o pauză și să mănânce ceva – eventual o chiflă sau orice altceva. Timpul trecuse pe nesimțite. Îi plăcea ca timpul să treacă pe nesimțite, fiindcă acest lucru însemna că se cufundase cu totul în carte.
Ea ar fi trebuit să se ocupe de curățenia din casă, nu să își asume rolul de paznic.
Nu uitase că urma să vină. Dar planul lui de a lua o pauză de la scris când sosea ea, de a pune mâna pe acea chiflă și de a ieși la o plimbare, de a suna acasă în timp ce se plimba, ei bine, toate acestea se pierduseră în munca la carte.
Coti spre stânga, intrând în camera de dimineață, cu pereții ei rotunjiți, de sticlă.
Abra avusese dreptate. Peisajul merita admirat. Avea să facă plimbarea aceea mai târziu, dacă putea găsi o rută rezonabilă, ținând cont de zăpadă. Cel puțin putea ieși până pe treptele spre plajă, să facă poze și să le trimită acasă.
Se așeză la masă în fața farfuriei acoperite, a ceștii mici de cafea și a paharului de cristal cu suc. Abra adusese chiar și o floare din buchetul din camera de zi și o pusese într-o vază mică. Gestul îi evocă obiceiul mamei lui de a-i așeza o floare sau vreun joc, sau o carte, sau o jucărie pe tavă când îi aducea mâncare la pat dacă era bolnav, în copilărie.
Acum nu era bolnav. Nu avea nevoie să fie cocoloșit. Nu avea nevoie decât de cineva care să vină și să se ocupe de curățenie, ca el să poată scrie, trăi și curăța nenorocita de zăpadă dacă trebuia curățată.
Se așeză, tresărind puțin la durerea din gât și din umeri. În regulă, maratonul de curățat zăpada pentru propria mândrie îl costase, recunoscu el.
Îndepărtă capacul de pe farfurie. O adiere de abur parfumat se ridică dintr-un vraf de clătite cu afine. O feliuță de costiță crocantă era întinsă pe marginea farfuriei și un mic bol transparent cu pepene garnisit cu frunze de mentă era așezat alături.
— Uau.
Rămase cu privirea ațintită pentru o clipă, nehotărât între senzația de și mai multă iritare sau de acceptare. Decise că amândouă erau valabile. Avea să mănânce fiindcă mâncarea era în fața lui, iar acum era aproape lihnit de foame, și putea fi iritat de acest lucru.
Întinse o porție din untul pe care ea îl așezase cu lingurița deasupra teancului, și îl privi topindu-se în timp ce adăugă sirop.
Arăta puțin cam pretențios – dar foarte gustos.
Știa foarte bine că avusese parte de o copilărie privilegiată, dar astfel de mici mese elegante, cu ziarul de dimineață împăturit alături nu constituiseră evenimente cotidiene. Familia Landon se bucura de o situație privilegiată fiindcă muncea, și muncea fiindcă se bucura de o situație privilegiată.
Începând să mănânce, deschise ziarul, apoi îl puse deoparte. Ca în cazul televiziunii, ziarele evocau prea multe amintiri neplăcute. Era mulțumit să privească peisajul și, lăsându-și pur și simplu gândurile să rătăcească, privi apa și zăpada ce se topea sub razele soarelui.
Se simțea… aproape împăcat. Întoarse privirea spre ea când intră în cameră.
— Etajul e curat, îi spuse ea, și dădu să ridice tava.
— Mă ocup eu. Nu, insistă. Mă ocup eu. Ascultă, nu e nevoie să îmi gătești. A fost gustos, mulțumesc, dar nu e nevoie să gătești.
— Îmi place să gătesc și nu e foarte satisfăcător să gătesc doar pentru mine. Îl urmă în bucătărie, apoi merse mai departe în spălătorie. Iar tu nu mănânci cum trebuie.
— Mănânc, bombăni el.
— O supă la conservă, un sendviș, un bol de cereale reci? Aduse înăuntru un coș de rufe și se așeză în colțul de luat micul dejun pentru a împături hainele. Nu poți ține secrete față de menajeră, spuse ea relaxată. Nu în materie de mâncare, duș și sex. Trebuie să pui pe tine vreo șapte kilograme, aș spune. Nici nouă nu ți-ar strica.
Nu mai reușise să își găsească furia în ultimele câteva luni, dar ea îi desena practic o hartă.
— Ascultă…
— Poți să-mi spui că nu-i treaba mea, zise ea, dar asta nu o să mă oprească. Așa că o să gătesc când am timp. Sunt aici, oricum.
Nu îi venea în minte nici o metodă rezonabilă de a se certa cu o femeie care, în acel moment, îi împăturea boxerii.
— Știi să gătești? îl întrebă ea.
— Da. Suficient.
— Să vedem. Înclină capul într-o parte, studiindu-l cu ochii ei verzi. Sendvișuri calde cu cașcaval, omletă, grătare – și carne de hamburger – și… ceva cu homari sau stridii.
El numea acea mâncare Stridii à la Eli – și și-ar fi dorit foarte tare să iasă din mintea lui.
— Te ocupi și cu cititul gândurilor, în afară de făcutul de clătite?
— Citesc în palmă și în cărți de tarot, dar în cea mai mare parte, de amuzament.
Nu îl surprindea, își dădu el seama, câtuși de puțin.
— În fine, o să-ți pregătesc una sau două mâncăruri la caserolă, ceva ce să poți încălzi și mânca. Am să merg la piață înainte să mai vin aici. Mi-am marcat zilele pe calendarul de acolo, ca să ai un program. Vrei să-ți mai iau și altceva, în afară de Mountain Dew?
Detaliile ei vioaie, concrete, îi încețoșară gândurile.
— Nu-mi vine în minte nimic.
— Dacă îți amintești ceva, notează undeva. Despre ce e cartea ta? Sau e secret?
— E… Un avocat exclus din barou care caută răspunsuri și ispășire. O să își piardă viața, la propriu, sau o să și-o recupereze? Genul ăsta de lucruri.
— Îți place de el?
Eli se holbă la ea pentru o clipă fiindcă era exact întrebarea corectă. Și genul la care voia să răspundă, în loc să o ignore sau să o evite:
— Îl înțeleg și m-am implicat în crearea lui. Evoluează spre o persoană care îmi place.
— A-l înțelege e mai important decât a-l plăcea, cred eu. Se încruntă când Eli își frecționă umărul, apoi ceafa. Stai cocoșat.
— Poftim?
— Deasupra tastaturii. Stai cocoșat. Majoritatea așa stau.
Puse hainele deoparte și, înainte ca el să apuce să își dea seama ce voia să facă, se apropie și își înfipse degetele în umărul lui. Durerea, bruscă și dulce, explodă în el ajungându-i până la tălpi.
— Ascultă... au!
— Dumnezeule bun, Eli, ai pietroaie acolo.
Iritarea se transformă într-un fel de frustrare nedumerită. De ce nu îl lăsa în pace femeia aceea?
— Doar fiindcă am exagerat ieri. La curățatul zăpezii.
Abra lăsă mâinile jos, se dădu în spate și deschise dulapul, căutând ibuprofenul. Parțial fiindcă exagerase, reflectă ea, parțial fiindcă stătea cocoșat deasupra tastaturii. Dar dincolo de toate acestea? Stres profund, complex, răspândit în tot organismul.
— Am să ies o vreme, să dau niște telefoane.
— Bine. E frig, dar e frumos.
— Nu știu cât trebuie să-ți dau. Nu te-am întrebat niciodată.
Când ea îi spuse prețul, Eli băgă mâna după portofel. Găsi buzunarul gol.
— Nu știu unde mi-am lăsat portofelul.
— În pantalonii de blugi. Acum este pe măsuța ta de toaletă.
— În regulă, mulțumesc. Revin imediat.
Bietul, tristul, stresatul Eli, reflectă ea. Trebuia să îl ajute. Se gândi la Hester, clătinând din cap, în timp ce încărcă mașina de spălat vase.
— Știai că așa o să fac, murmură ea.
Eli se întoarse și puse banii pe tejghea.
— Și mulțumesc, în caz că nu mă întorc înainte să pleci.
— Cu plăcere.
— Ies doar să... văd cum e plaja și să îmi sun părinții, pe bunica mea.
„Și să stau naibii departe de tine.“
— Bine. Transmite-le tuturor salutările mele.
Eli se opri la ușa spălătoriei.
— Îi cunoști pe părinții mei?
— Bineînțeles. I-am întâlnit de câteva ori când au venit aici. Și i-am văzut când m-am dus la Boston să o vizitez pe Hester.
— Nu știam că ai venit la Boston să o vizitezi.
— Bineînțeles că da. Atâta că noi doi nu ne-am intersectat. Porni mașina și se întoarse. E bunica ta, Eli, dar a fost o adevărată bunică și pentru mine. O iubesc. Ar trebui să faci o poză în care să apară casa văzută de pe plajă și să i-o trimți. I-ar plăcea asta.
— Da, i-ar plăcea.
— A, Eli? spuse ea, când el se întoarse spre spălătorie, iar ea veni să ia coșul de rufe. Mă întorc pe la cinci și jumătate. Nu am nimic în program în seara asta.
— Te întorci?
— Da, cu masa mea. Ai nevoie de un masaj.
— Nu vreau...
— Ai nevoie, repetă ea. Poate crezi că nu vrei un masaj, dar, crede-mă, ai să vrei după ce încep. Ăsta e din partea casei – un cadou de bun venit. Masaj terapeutic, Eli, adăugă. Sunt licențiată. Nu ofer finaluri fericite.
— Ei bine, Dumnezeule!
Ea nu făcu decât să râdă când ieși.
— Ca să fie totul clar între noi. Cinci și jumătate!
Eli dădu să pornească după ea, să îi spună clar că nu își dorea acel serviciu. Iar când se desprinse brusc din cadrul ușii, o durere surdă îl fulgeră în partea din spate a umerilor.
— Rahat. Doar rahat.
Fu nevoit să își bage cu mare grijă brațele în palton. Trebuia doar ca ibuprofenul să își facă efectul, își spuse. Și să se cufunde din nou în mintea lui, fără ea, ca să se poată gândi la carte.
Avea să meargă – undeva – să sune, să respire, iar după ce se descotorosea de acea înțepeneală sâcâitoare, de acea durere neîncetată, avea să îi trimită pur și simplu un mesaj pe telefon – era mai bine să îi scrie mesaj – să-i spună să nu mai vină.
Dar mai întâi urma să îi urmeze sfatul, să iasă la plimbare pe plajă, să facă o poză cu Bluff House. Și poate avea să stoarcă de la bunica lui câteva informații despre Abra Walsh. Era încă avocat. Ar fi trebuit să fie în stare să obțină cu subtilitate niște răspunsuri de la un martor care îi era deja favorabil.
Înaintând pe cărarea pe care o croise în curtea interioară, aruncă o privire peste umăr și o văzu pe Abra la fereastra dormitorului lui. Îi făcu un semn cu mâna. Eli ridică și el mâna și se întoarse din nou.
Avea genul de chip fascinant care făcea un bărbat să își dorească să se uite de două ori. Prin urmare, cu foarte multă determinare, își ținu privirea ațintită direct în față.