În subsolul bisericii, Abra își conduse încet cursanții spre încheierea exercițiului de relaxare finală. În dimineața aceea se strânseseră douăsprezece persoane, un număr semnificativ dată fiind ora și perioada din an. Acel număr îi asigura o profundă satisfacție personală și un buget stabil.
Mai multe conversații izbucniră pe măsură ce doamnele ei – și cei doi băbați – se ridicară și începură să își strângă saltelele personale sau pe cele câteva suplimentare pe care le aducea ea întotdeauna pentru cei care nu veneau pregătiți de acasă.
— Te-ai descurcat foarte bine azi, Henry.
Veterinarul pensionar în vârstă de șaizeci și șase de ani îi oferi rânjetul lui încrezător:
— Într-o bună zi, am să reușesc să mențin poziția semilunii mai mult de trei secunde.
— Continuă doar să respiri.
Abra își aminti că, prima dată când fusese târât la curs de soția lui – zbătându-se din răsputeri în mintea lui –, Henry nu fusese în stare să își atingă degetele de la picioare.
— Nu uitați, le strigă ea, joi avem curs de „Estul Întâlnește Vestul“.
Maureen se apropie în timp ce Abra își strângea salteaua.
— O să am nevoie de cursul ăla, și de niște exerciții cardio serioase. Azi am făcut brioșe pentru petrecerea de la școală a lui Liam. Și am mâncat două dintre ele.
— Ce fel de brioșe?
— Cu dublu strat de ciocolată și glazură din cremă de unt. Presărate cu fulgi decorativi și jeleuri.
— Și a mea unde e?
Maureen râse, se bătu peste burtă.
— Am mâncat-o. Trebuie să merg acasă, să fac un duș, să-mi iau hainele de mămică și să duc brioșele la școală. Altfel te-aș implora și te-aș mitui să vii să alergi cu mine, ca să pot arde porția dublă de ciocolată. Copiii au o întâlnire stabilită după școală, eu sunt la zi cu hârțogăriile și contabilitatea, așa că nu am nici o scuză.
— Caută-mă mai târziu, după trei. Am de lucru până atunci.
— Eli?
— Nu, el e programat pe mâine.
— Merge bine în continuare acolo?
— Nu au trecut decât câteva săptămâni, dar da, eu așa aș zice. Nu mă mai privește cu un aer de „Ce naiba caută aici?“ de fiecare dată când mă vede. Acum o face mai degrabă o dată la două vizite. Când sunt acolo în timpul zilei, de regulă e închis în biroul lui, scriind – și mă evită strecurându-se afară la o plimbare când urc să mă ocup de curățenia la etaj. Dar mănâncă ceea ce îi las și nu mai arată atât de scofâlcit. Abra își închise salteaua personală în husă. Chiar și așa, de fiecare dată când îi fac masaj – am reușit de patru ori până acum – este ca și cum aș începe de la zero. E atât de plin de tensiune, plus că stă deasupra tastaturii ore întregi.
— Ai să-i vii de hac, Abracadabra. Sunt absolut convinsă că ai să reușești.
— Asta e misiunea mea în acest moment. Abra își îmbrăcă hanoracul și îi trase fermoarul. Dar acum am câteva bijuterii noi de dus la Buried Treasures – așa că ține-mi pumnii –, apoi trebuie să fac o serie de comisioane pentru Marcia Frost. Băiatul ei e încă bolnav de virusul ăla și nu poate să iasă din casă. Am un masaj programat la două, dar după aia sunt disponibilă să ieșim la alergare.
— Dacă reușesc să-mi fac timp, îți trimit un mesaj.
— Ne vedem mai târziu.
În timp ce cursanții ei ieșeau, Abra își strânse saltelele și băgă iPod-ul în geantă. Când își trase o jachetă peste hanorac văzu un bărbat coborând scările. Nu îl recunoștea, dar avea un chip destul de plăcut. Ochi umflați ce îl făceau să pară obosit, păr castaniu scurt și bogat, puțină burtă, care ar fi arătat mai bine dacă nu ar fi stat cocoșat.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Așa sper. Ești Abra Walsh?
— Corect.
— Eu sunt Kirby Duncan. Îi întinse mâna pentru a i-o strânge, apoi îi oferi o carte de vizită. Detectiv particular.
Instinctiv, ridică barierele în minte.
— Fac cercetări pentru un client, în afara Bostonului. Speram să îți pot pune câteva întrebări. Mi-ar face plăcere să îți fac cinste cu o cafea dacă mi-ai putea acorda câteva minute.
— Mi-am băut deja porția pe ziua de azi.
— Mi-ar plăcea să-mi pot respecta și eu porția. Dumnezeu mi-e martor că beau prea multă cafea. Sunt sigur că micuța cafenea din vecini servește și ceai sau orice altceva ai dori.
— Am o întâlnire, domnule Duncan, spuse Abra, încălțându-și cizmele. Despre ce e vorba?
— Avem informații că lucrezi pentru Eli Landon.
— Aveți informații?
Fața lui rămase agreabilă, chiar afabilă.
— Nu e secret, nu?
— Nu, nu e, și nici nu e treaba dumitale.
— A strânge informații e treaba mea. Fără îndoială știi că Eli Landon e suspect în uciderea soției sale.
— E oare corect așa? se întrebă Abra, trăgându-și șapca. Eu cred că e mai corect să spui că, după o anchetă de un an, poliția nu a reușit să strângă dovezi care să demonstreze că Eli Landon ar fi avut vreo legătură cu moartea soției lui.
— Adevărul e că mulți procurori refuză cazurile care nu sunt extrem de solide. Ceea ce nu înseamnă că dacă nu există dovezi, nu există un caz. E treaba mea să strâng mai multe informații – dă-mi voie să te ajut cu geanta aia.
— Nu, mulțumesc, sunt obișnuită să îmi car singură lucrurile. Pentru cine lucrezi? îl întrebă Abra.
— După cum ziceam, am un client.
— Care are fără îndoială un nume.
— Nu pot divulga această informație.
— Am înțeles. Îi zâmbi agreabil, porni spre scări. Nici eu nu am informații de divulgat.
— Dacă Landon e nevinovat, nu are nimic de ascuns.
Abra se opri și îl privi pe Duncan în ochi.
— Serios? Mă îndoiesc că ești atât de naiv, domnule Duncan. Eu sigur nu sunt.
— Sunt autorizat să recompensez informațiile, spuse el, în timp ce urcară scările spre biserica propriu-zisă.
— Ești autorizat să plătești pentru bârfe? Nu, mulțumesc. Când bârfesc, o fac pe gratis.
Ieși și coti spre parcare, spre locul unde se afla mașina ei.
— Ai o relație personală cu Landon? strigă Duncan din urma ei.
Își simți maxilarul crispându-se și îl blestemă că îi stricase buna dispoziție de după yoga. Își aruncă saltelele și geanta în mașină și deschise portiera. Și, într-un răspuns fără cuvinte la întrebarea lui, ridică în aer degetul mijlociu înainte de a urca, învârtind cheia în contact și îndepărtându-se.
Întâlnirea îi menținu o stare de iritare în tot timpul în care trecu de la o treabă la alta, de la o sarcină la următoarea. Se gândi să își anuleze ședința de masaj programată, dar nu se justifica. Nu putea penaliza un client pentru faptul că un detectiv băgăcios din Boston își vâra nasul în viața ei. Pentru că o scosese din fire atât de rapid încât o determinase să se poarte grosolan.
Nu în viața ei, își aminti singură, nu tocmai. În cea a lui Eli.
Chiar și așa, i se părea teribil de nedrept și supărător. Iar ea știa exact ce însemna nedrept și supărător.
Când Maureen îi trimise un mesaj invitând-o să iasă să alerge, aproape că își găsi o scuză. În schimb decise că sportul și compania aveau să se dovedească, poate, exact ceea ce îi trebuia. Se schimbă, își trase fermoarul la hanorac, își luă căciula și o pereche de mănuși fără degete și se întâlni cu prietena ei pe treptele spre plajă.
— Am nevoie de asta. Maureen alergă pe loc. Optsprezece copii de grădiniță îmbătați cu zahăr. Fiecare educatoare din America ar trebui să primească salariu dublu și să i se ofere câte un buchet de trandafiri în fiecare nenorocită de săptămână. Plus o sticlă din cel mai fin whisky Landon.
— Înțeleg că brioșele au avut mare succes.
— Le-au devorat ca niște lăcuste, spuse Maureen, începând să coboare spre plajă. Nu sunt sigură dacă a mai rămas vreo firimitură rătăcită pe undeva. Este totul în regulă?
— De ce?
— Ai chestia aia acolo.
Maureen se bătu cu degetul între sprâncene.
— La naiba. Instinctiv, Abra își frecționă acel punct. O să mă aleg cu riduri. O să mă aleg cu șanțuri acolo.
— Ba nu. Cuta aia nu îți apare decât când ești foarte supărată sau enervată. Care dintre ele e acum?
— Poate amândouă.
Porniră în alergare ușoară, cu oceanul înspumat pe o parte, nisipul cu grămezile și petele lui de zăpadă de cealaltă parte. Cunoscându-și prietena, Maureen nu spuse nimic.
— L-ai văzut pe tipul ăla când ai plecat de la curs azi-dimineață? Cam de înălțime medie, păr castaniu, față plăcută, puțină burtă?
— Nu știu... poate, da. Mi-a ținut ușa deschisă. De ce? Ce s-a întâmplat?
— A coborât la subsol.
— Ce s-a întâmplat? Maureen se opri brusc, apoi fu nevoită să accelereze pentru a o ajunge din urmă pe Abra, care alergase mai departe. Scumpo, a încercat ceva? Cumva a...?
— Nu. Nu, nimic de genul ăsta. Suntem în Whiskey Beach, Maureen, nu în sudul Bostonului.
— Chiar și așa. La naiba. Nu ar fi trebuit să te las singură acolo. Mă gândeam la brioșe, pentru numele lui Dumnezeu.
— Nu a fost nimic de genul ăsta. Și cine a ținut cursul ăla de autoapărare pentru femei?
— Tu l-ai ținut, dar asta nu înseamnă că prietena ta cea mai bună poate să plece pur și simplu și să te lase singură în felul ăsta.
— E un detectiv particular din Boston. Haide, spuse Abra, când Maureen se opri din nou. Ține pasul. Trebuie să alerg până se risipește proasta dispoziție.
— Ce voia? Ticălosul ăla e încă în închisoare, nu?
— Da, și nu a fost vorba de mine. A fost vorba de Eli.
— Eli? Ai spus detectiv particular, nu poliție. Ce voia?
— El le-a numit informații. De fapt, voia ca eu să îl bârfesc pe Eli. Voia detalii cât mai murdare și s-a oferit să mă plătească. Căuta o cârtiță, spuse ea furioasă. Cineva care să îl spioneze pe Eli și să dea mai departe ce face și ce spune. Eu nici măcar nu știu, fiindcă Eli nici nu face, nici nu spune nimic. Și când i-am spus, în esență, să o șteargă, m-a întrebat dacă am o legătură cu Eli. Ceea ce aducea al naibii de mult cu a mă întreba dacă eu și Eli ne-o tragem ca iepurii. Nu mi-a plăcut întrebarea. Nu mi-a plăcut individul. Iar acum o să mă aleg cu șanțuri pe față.
Chipul lui Maureen se coloră de furie și de efort. Vocea ei, gâtuită de la ambele, se ridică deasupra zgomotului făcut de valurile ce se ridicau și se spărgeau de țărm.
— Nu îl privește absolut deloc dacă chiar v-o trageți ca iepurii. Soția lui Eli e moartă de mai bine de un an și erau deja în toiul unui divorț. Și nu au împotriva lui decât probe strict circumstanțiale. Poliția nu poate dovedi nimic, așa că acum caută mai departe, scormonesc mizeria.
— Nu cred că poliția angajează detectivi particulari.
— Probabil că nu. Atunci cine o face?
— Nu știu. Pe măsură ce mușchii i se încălziră și aerul rece îi mângâie fața, Abra își simți calmul revenind. O companie de asigurări? Poate că soția lui avea asigurare și nu vor să plătească. Atâta că a spus, că fusese angajat de un client. Și a refuzat să îmi spună de cine anume. Poate avocații companiei de asigurări sau, nu știu, familia soției lui moarte, care îl terfelesc întruna în presă. Nu știu.
— Nici eu nu știu. Dă-mi voie să îl întreb pe Mike.
— Mike? De ce?
— El are de-a face cu avocați și clienți tot timpul.
— Avocați și clienți din domeniul imobiliar, remarcă Abra.
— Un avocat rămâne un avocat, iar un client rămâne un client. S-ar putea să aibă vreo idee. Și, cu siguranță, va păstra confidențialitatea.
— Nu sunt sigură că aspectul ăsta contează. Dacă tipul ăsta a dat de urma mea, cine știe cu cine altcineva a mai vorbit? Se răscolește iar toată povestea.
— Bietul Eli.
— Nici tu nu ai crezut vreodată că el ar fi vinovatul.
— Nu.
— Tu de ce îl crezi, Maureen?
— Ei bine, după cum știi, m-am format profesional ca detectiv uitându-mă la televizor. Lăsând asta la o parte, ce l-ar face pe un bărbat care nu a manifestat niciodată un comportament violent să îi zdrobească țeasta soției lui cu un vătrai? Ea l-a înșelat, iar asta l-a înfuriat. În același timp, a pus-o pe ea într-o lumină proastă în cadrul divorțului. Mie uneori îmi vine să îi zdrobesc țeasta lui Mike cu un vătrai.
— Ba nu.
— Nu la propriu, dar ce vreau să spun e că eu chiar îl iubesc pe Mike. Cred că trebuie să iubești cu adevărat sau să urăști cu adevărat pe cineva pentru a vrea să îi zbori creierii. Doar dacă nu e altceva la mijloc. Bani, teamă, răzbunare. Nu știu.
— Atunci cine a făcut-o?
— Dacă aș ști asta și aș putea să o dovedesc, aș fi avansată în grad de la detectiv la locotenent. Sau căpitan. Mi-ar plăcea să fiu căpitan.
— Ești deja. Căpitan al bunei și credincioasei corăbii O’Malley.
— E adevărat. Tu poți fi căpitanul departamentului de poliție însărcinat cu reabilitarea lui Eli Landon o dată pentru totdeauna. În fața tăcerii prietenei ei, Maureen o plesni ușor cu mâna pe braț. A fost o glumă. Nici să nu te gândești să te implici în povestea asta. O să se liniștească apele, Abra. Eli va trece cu bine prin toate astea.
— Ce aș putea să fac?
Iar întrebarea, decise Abra, nu promitea să nu facă ceva.
Când ajunseră la jumătatea distanței și se întoarseră pentru a alerga înapoi, își dădu seama că îi părea bine că ieșise. Era un mod bun de gândire, de a alunga cu forța proasta dispoziție, de a vedea lucrurile mai în perspectivă. Îi lipsise alergarea în strânsoarea înghețată a iernii, îi lipsise sunetul propriilor ei picioare pe nisip, în timp ce înghițea lacom aerul mării.
Nu era genul care să aștepte ca timpul să treacă pur și simplu, nici măcar pentru o clipă, dar putea să tânjească, în adâncul sufletului, după primăvară și după vara ce avea să-i urmeze.
Oare Eli avea să se afle tot la Bluff House, se întrebă, când aerul avea să înceapă să se încălzească și copacii să înverzească? Aveau să reușească brizele mângâietoare ale primăverii să îi alunge umbrele care îl hăituiau? Poate că acele umbre aveau nevoie să fie puțin ajutate să plece. Urma să se gândească la acest lucru.
În clipa aceea îl văzu, stând la marginea apei, cu mâinile în buzunare și cu privirea ațintită asupra orizontului îndepărtat.
— Uite-l pe Eli chiar acum.
— Poftim? Unde? O, rahat!
— Care e problema?
— Nu mi-am imaginat că o să dau peste el pentru prima dată tocmai când sunt transpirată, roșie la față și gâfâind. Femeile țin să respecte anumite standarde pentru întâlnirile întâmplătoare cu primul partener cu care s-au sărutat serios. De ce mi-am luat cei mai vechi pantaloni de jogging? Ăștia îmi fac picioarele să arate ca niște cioturi de copaci.
— Nu e adevărat. Nu te-aș lăsa niciodată să porți pantaloni care îți fac picioarele să arate ca niște cioturi de copaci. Îmi insulți codul de onoare în prietenie.
— Ai dreptate. A fost meschin și egoist din partea mea. Îmi cer scuze.
— Se acceptă, dar fii atentă. Eli!
— Rahat, murmură Maureen din nou când el se întoarse.
De ce nu își luase măcar un luciu de buze în buzunar?
Abra ridică o mână. Nu îi vedea ochii, nu când purta ochelari de soare. Însă el nu se mulțumi să fluture mâna și să se îndepărteze. Așteptă, iar ea consideră acest lucru un semn pozitiv.
— Bună. Se opri, își sprijini mâinile pe o coapsă și duse un picior în spate pentru a se întinde. Dacă te-aș fi văzut mai devreme te-aș fi convins să vii să alergi.
— Mersul e o viteză care mi se potrivește mai bine în ultima vreme.
Capul i se întoarse milimetric înainte de a-și scoate ochelarii de soare. Pentru prima dată Abra îl văzu zâmbind cu adevărat, când privirea lui se fixă și se încălzi pe chipul lui Maureen.
— Maureen Bannion. Uită-te la tine.
— Da, uită-te la mine. Cu un râs stingher, ridică o mână pentru a-și da la o parte părul, înainte de a-și aminti că purta o căciulă de schi. Bună, Eli.
— Maureen Bannion, repetă el. Nu, scuze, acum e... Cum anume?
— O’Malley.
— Așa. Ultima dată când te-am văzut erai...
— Foarte gravidă.
— Arăți minunat.
— Arăt transpirată și ciufulită de vânt, dar mulțumesc. Mă bucur să te văd, Eli.
Când Maureen se apropie pur și simplu de Eli și își încolăci brațele în jurul lui, prinzându-l într-o îmbrățișare sănătoasă, strânsă, Abra reflectă că exact acela era motivul pentru care se îndrăgostise ea de Maureen atât de rapid, atât de complet. Acea compasiune simplă, fără rezerve, acea inimă care în mod firesc îi includea pe toți.
Îl văzu pe Eli închizând ochii și se întrebă dacă își amintea o noapte sub debarcaderul din Whiskey Beach când totul fusese simplu, fusese nevinovat.
— Ți-am lăsat răgaz să te instalezi, spuse Maureen, dându-se în spate. Se pare că timpul ți-a expirat. Trebuie să vii la cină, să îi cunoști pe Mike și pe copii.
— O, ei bine...
— Locuim în Sea Breeze, chiar vizavi de Abra. O să organizăm o cină și o să povestim despre ce s-a mai întâmplat. Cum se simte Hester?
— Mai bine. Mult mai bine.
— Să-i spui că îi simțim lipsa la cursul de yoga. Trebuie să fug – ha! ha! – și să-mi iau copiii de la o întâlnire cu alți puști. Bine ai revenit, Eli. Mă bucur să te știu întors la Bluff House.
— Mulțumesc.
— Ne auzim mai târziu, Abra. Hei, eu și Mike plănuim să ieșim vineri seara la Village Pub. Convinge-l pe Eli să vină.
Fluturând scurt din mână, porni în fugă.
— Nu știam că voi două vă cunoașteți, începu Eli.
— Suntem cele mai bune prietene pentru totdeauna.
— Aha.
— Nu e ceva rezervat doar adolescentelor. Iar astfel de prietene, indiferent de vârstă, își spun orice.
Eli dădu să o aprobe din cap, apoi Abra îl văzu înțelegând brusc.
— Oh. Ei bine. Își puse din nou ochelarii de soare. Hmmm.
Râzând, Abra îl înghionti ușor în burtă.
— Secrete dulci și sexy de adolescenți.
— Poate ar trebui să îl evit pe soțul ei.
— Mike? Nicidecum. În afară de faptul că eu personal îl consider foarte adorabil, e un om bun. Un tată bun. O să-ți placă de el. Ar trebui să treci pe la tavernă vineri seara.
— Nu știu ce să zic.
— Era altceva pe vremuri. Katydids.
— Așa. Sigur.
— A decăzut, din câte mi s-a spus. Înainte să apar eu. A primit un nume nou și proprietari noi în ultimii trei ani. E plăcut. Distractiv. Băutură bună, oameni agreabili și muzică live în serile de vineri și sâmbătă.
— Nu prea mă interesează să socializez.
— Ar trebui. Te va ajuta împotriva stresului. Ai zâmbit.
— Poftim?
— Când ai recunoscut-o pe Maureen, ai zâmbit. Cu adevărat. Te-ai bucurat să o vezi, iar asta a fost evident. Ce-ar fi să faci o plimbare cu mine?
Arătă spre plajă în direcția casei ei. În loc să îi lase ocazia să refuze, îl luă pur și simplu de mână și porni la plimbare.
— Cum te simți? îl întrebă. De la ultimul masaj.
— Bine. Ai avut dreptate. De obicei simt puțin disconfort în ziua următoare, dar îmi trece.
— Te vei simți și mai bine după ce vom reuși în sfârșit să spargem nodurile alea, să te obișnuiești cu senzația de relaxare. Am să-ți arăt câteva mișcări de yoga pentru a te întinde.
Nu, nu îi vedea ochii, dar simțea prudența în limbajul lui corporal.
— Nu prea cred.
— Nu e doar pentru fete, să știi.
Lăsă să-i scape un oftat prelung.
— E ceva în neregulă?
— Dezbat ceva în gând. Dacă ar trebui sau nu să îți spun ceva. Și cred că ai dreptul să știi, deși probabil că o să te supere. Îmi pare rău că eu voi fi cea care să te supere.
— Ce anume o să mă supere?
— Am fost abordată de un bărbat după cursul de azi-dimineață. Un detectiv particular – investigator. Îl cheamă Kirby Duncan, e din Boston. Spunea că are un client acolo. Voia să îmi pună întrebări despre tine.
— În regulă.
— În regulă? Nu e în regulă. A fost insistent și mi-a promis să mă recompenseze pentru informații, ceea ce mi s-a părut o insultă personală, deci nu e în regulă. E hărțuire, care nici ea nu e în regulă. Ești hărțuit. Ar trebui...
— Să anunț poliția? Cred că asta nu mai e o opțiune. Să angajez un avocat? Am unul.
— Nu e corect. Poliția te-a vânat timp de un an. Acum ei sau altcineva se ascunde în spatele unor avocați și detectivi pentru a continua să te vâneze? Trebuie să existe o cale de a-i forța să înceteze.
— Nu este ilegal să pui întrebări. Și nu se ascund. Vor ca eu să știu cine plătește pentru întrebări, pentru răspunsuri.
— Cine? Și să nu spui că nu mă privește, îi aruncă ea, în caz că avea de gând să încerce. Ticălosul ăla m-a abordat pe mine. Și a sugerat că refuz să cooperez fiindcă ar exista o relație personală între noi, ceea ce era, evident, o aluzie cum că ne-am culca împreună.
— Îmi pare rău.
— Nu. Când el își smulse mâna din strânsoarea ei, Abra i-o prinse din nou. Nu o să-ți pară rău. Și dacă într-adevăr am avea o relație personală, de genul celei la care se referea el? Nu e nicidecum nenorocita de treabă a lui. Suntem adulți, suntem singuri. Și nu e nimic greșit, nimic imoral, absolut nimic în general dacă mergi mai departe cu viața ta. Căsnicia ta se încheiase înainte să moară soția ta. De ce să nu ai o viață care să includă și o relație cu mine sau cu altcineva?
Ochii ei, remarcă Eli, căpătau o nuanță de verde deosebit de strălucitor când era furioasă. Foarte furioasă.
— Am impresia că te-a supărat pe tine mai mult decât pe mine.
— Tu de ce nu ești nervos? întrebă ea. De ce nu îți ieși din minți de furie?
— Mi-am petrecut o grămadă de timp fiind furios. Nu m-a ajutat al naibii de mult.
— E sâcâitor, și e... răzbunător. Ce rost are să fii răzbunător când... Apoi își dădu seama, brusc și limpede. E vorba de familia ei, nu-i așa? Familia lui Lindsay. Nu pot să lase trecutul în urmă.
— Tu ai putea?
— O, încetează să mai fii atât de afurisit de rezonabil. Se îndepărtă cu pași mari, pornind spre marginea apei înspumate. Cred că, dacă ar fi fost sora mea, mama mea, fiica mea, aș fi vrut să aflu adevărul. Se întoarse spre el, spre locul unde Eli stătea nemișcat, nefăcând altceva decât să o privească. Cum ar putea afla adevărul angajând pe cineva să vină și să pună întrebări aici?
— Deci nu e deosebit de logic. Ridică din umeri nepăsător. Și nu se va dovedi productiv, dar ei cred că eu am ucis-o. Pentru ei nu există nimeni altcineva care ar fi putut sau ar fi vrut să o facă.
— Asta e o gândire îngustă și inflexibilă. Nu erai singura persoană din viața ei și nici cea mai importantă, nici măcar în momentul morții ei. Avea un amant, avea un serviciu cu jumătate de normă, avea prieteni, făcea parte din diverse comisii, avea o familie. Se opri, observând că Eli se încrunta spre ea. Ți-am spus că am urmărit cazul și am ascultat-o pe Hester. I-a venit mai ușor să discute cu mine când era mai greu să discute cu tine sau cu familia ta. Eram o persoană care ținea la ea, dar care nu era cu adevărat implicată. Așa că putea să se descarce pe mine.
El nu spuse nimic pentru o clipă, apoi încuviință din cap.
— Probabil a ajutat-o faptul că te-a avut pe tine și a putut să se descarce.
— Așa a fost. Și știu că Hester nu o plăcea, absolut deloc. Ar fi făcut un efort să o placă și ar fi făcut-o să se simtă bine-venită.
— Știu asta.
— Ceea ce încerc să îți spun e că Hester nu o plăcea, și e foarte puțin probabil ca Hester să fi fost singura persoană din lume care simțea astfel. Deci, ca majoritatea oamenilor, Lindsay avea dușmani, sau cel puțin oameni care nu o plăceau, care îi purtau pică sau ar fi vrut să se răzbune pe ea.
— Nici unul dintre ei nu era căsătorit cu ea, nu se certase cu ea în public în ziua în care a murit, nici nu i-a descoperit cadavrul.
— Dacă așa gândești, sper al naibii de tare că nici măcar nu te-ai gândit să te aperi singur la tribunal.
Eli zâmbi ușor.
— Ar fi însemnat să am un neghiob drept client, deci nu, dar toate astea sunt argumente valide. Adaugă-le la lista de plângeri a familiei ei. Am pus nevoile și ambițiile mele mai presus de ale ei și nu am făcut-o fericită, prin urmare și-a căutat fericirea altundeva. Ea le-a spus că o neglijam, apoi mă plângeam de cât timp acorda propriilor ei interese, că ea credea că am aventuri, că eram rece și o abuzam verbal.
— Deși nu a existat niciodată nici o umbră de dovadă, chiar și după o anchetă polițienească amănunțită, că ai fi avut aventuri – în schimb ea da? Sau că ai fi avut vreodată un comportament abuziv?
— M-am exprimat destul de agresiv ultima dată când am vorbit cu ea în public.
— Amândoi ați făcut-o, din câte am citit. Și, în regulă, înțeleg că familia ei are nevoie de sprijin, are nevoie să raționalizeze, să facă orice pentru a-și găsi alinare. Dar să asmută un detectiv particular asupra ta, aici? Nu este nimic aici. Nu ai mai fost aici de câțiva ani, deci ce ar putea găsi?
Da, înțelegea faptul că, putând să discute cu Abra, o ajutase pe bunica lui. În pofida propriei ezitări de a relua o poveste veche, știa că îl ajuta și pe el.
— Nu neapărat asta urmăresc, cât să mă facă să înțeleg că n-au să mă lase să întorc spatele în liniște întregii povești. Părinții ei flutură acum amenințarea unui proces de daune morale pentru moarte accidentală.
— O, Eli.
— Eu cred că e doar o metodă de a mă anunța că sunt dispuși să își folosească toate opțiunile.
— Dar de ce opțiunile lor nu includ și a-l vâna pe amantul ei sau pe altcineva cu care ar fi putut avea o relație?
— El avea un alibi solid. Eu nu.
— Ce anume era atât de solid la el?
— Se afla acasă cu soția lui.
— Ei bine, am citit toate astea, am auzit toate astea, dar poate că soția lui a mințit.
— Sigur, dar de ce ar fi făcut-o? Soția lui, îngrozită și furioasă când a aflat de la poliție că avusese acea aventură, cu o persoană pe care o cunoșteau amândoi, a jurat ursuză că fusese acasă de dinainte de șase în seara respectivă. Poveștile lor despre diversele momente și lucrurile pe care le-au făcut în intervalul-cheie s-au potrivit. Justin Suskind nu a ucis-o pe Lindsay.
— Nici tu.
— Nici eu, dar dacă ții cont de factorul oportunitate, eu am avut-o, el nu.
— Tu de partea cui ești?
Eli zâmbi ușor.
— O, sunt de partea mea. Eu știu că nu am omorât-o, la fel de bine cum știu că, pe baza informațiilor disponibile, eu par vinovat.
— Înseamnă că au nevoie de mai multe informații. Cum fac rost de ele?
— Am cam epuizat toate sursele.
— Au angajat un detectiv particular. Angajează și tu un detectiv particular.
— Am făcut-o, nu a aflat nimic care să mă ajute.
— Atunci vrei pur și simplu să renunți? Încetează. Îl înghionti ușor. Angajează un altul și încearcă din nou.
— Acum parcă ai fi avocatul meu.
— Bun. Ascultă-ți avocatul. Nu sta pur și simplu să înduri. Vorbesc din experiență, adăugă ea. E povestea aia lungă pe care am să ți-o spun într-o bună zi. Deocamdată îți spun că a sta să înduri te face să te simți trist, și slab, și laș. Te face să te simți ca o victimă. Nu ești o victimă dacă nu accepți să fii.
— Te-a rănit cineva?
— Da. Și prea mult timp am făcut ceea ce faci și tu. Am acceptat pur și simplu. Luptă-te cu ei, Eli. Își puse mâinile pe umerii lui. Indiferent dacă ei cred sau nu că ești nevinovat, vor afla că nu ești țapul lor ispășitor. Și vei afla și tu. Dintr-un impuls, se ridică pe vârfuri și își trecu ușor buzele peste ale lui. Du-te și sună-ți avocatul, îi porunci, apoi porni spre treptele de pe plajă.
Aflat deasupra, pe promontoriul lung, Kirby Duncan făcu fotografii prin obiectivul lui puternic.
Își dăduse seama că se petrecea ceva între Landon și bruneta cu picioare lungi. Nu însemna nimic, desigur, dar treaba lui era să se documenteze, să pună întrebări, să îl țină pe Landon într-o stare de dezechilibru.
Oamenii făceau mai multe greșeli când erau dezechilibrați.