India

Bill era peste tot pe acea insulă. Îi auzea vocea, mirosea fumul ţigărilor lui şi lămâia verde din ginul lui tonic. Îl vedea din spate pe plajă, cu părul lui negru, aşa cum îl avea înainte să i se subţieze şi să devină cenuşiu, cu spatele şi braţele suficient de puternice cât să-i care pe băieţi în cârcă. Îi vedea chiar şi slipul de baie, nişte pantaloni scurţi de un portocaliu fluorescent. Ieşea prea mult în evidenţă. „Dumnezeule, Bill, fă ceva cu slipul ăla! Nu pot gândi!“

Fusese fericit pe Tuckernuck, în cele două săptămâni pe care le petreceau acolo vara. Spre deosebire de Grant, lui îi plăcea să se deconecteze. Să nu mai primească telefoane de la dealeri, să nu mai audă de termene-limită, să nu mai simtă presiunea de mare artist. Aici era tată. Făcea focul de tabără, frigea bezelele pe băţ, spunea poveşti cu fantome (mereu cu final amuzant şi stupid, ca nu cumva copiii să meargă speriaţi la culcare). Organiza alergări şi turnee de remi şi plimbări în natură. Dădea lecţii de condus în Scout. Aduna lemne aduse de valuri, scoici şi cioburi de sticlă de pe plajă şi le asambla în mici opere de artă (pentru că nu putea să nu fie şi artist). Făcuse sculptura pe care ei o numiseră „Roger“ pentru India, la o zi după o ceartă îngrozitoare. Cearta se iscase mai degrabă din fericirea Indiei, nu din nefericirea ei. Se întâmplase chiar când boala lui Bill devenise vizibilă într-un fel în care nu mai putea fi ignorată. Pe Tuckernuck, Bill era relaxat şi liber. Putea să râdă şi să fie iubitul ei. Făceau dragoste pe salteaua moale (plină cu jeleu, glumeau ei), sau afară – pe plajă, în Scout, la capătul drumului noroios şi, o dată, chiar în vechea şcoală. „De ce nu poate Bill să fie aşa şi acasă?“ se întrebase India. Plângea. Era atât de fericită acolo, atunci, aşa! Pe când acasă, în viaţa lor de zi cu zi, situaţia era cu totul alta.

Acasă, în viaţa lor de zi cu zi, Bill lucra cu toane şi crize. Petrecea zile întregi fără să mănânce sau să doarmă. Stătea în atelierul său, iar India îi aducea ţigări şi sticle gin pe care-l bea sec, numai cu gheaţă. Angajase un artizan din Santa Fe care să-i construiască piesele mai mari; durerea cu piesele mai mari erau schiţele – întâi efectul de ansamblu, apoi detaliile cele mai mărunte –, iar măsurătorile trebuiau să fie exacte. Bill era un perfecţionist – toţi artiştii mari, toţi oamenii mari erau –, însă perfecţiunea putea fi judecată doar în ochii lui. Ceva care Indiei i se părea fabulos putea să i se pară lui în neregulă. Înjura din toţi rărunchii, arunca şi spărgea diverse obiecte; chiar şi din atelierul său închis, aflat la sute de metri distanţă, băieţii îl auzeau. India încerca să intervină, însă el nu o lăsa. Era propriul său stăpân de sclavi.

Acela era Bill Maniacul, un adevărat monstru, cineva de care să te temi şi de care să fugi ca de un uragan. Vă rugăm să folosiţi toate căile de evacuare.

Bill Maniacul era însoţit întotdeauna de Bill Deprimatul, care era şi mai neplăcut. Bill Deprimatul era trist şi vrednic de milă. Nu lucra, nu putea lucra, nu putea vorbi la telefon, nu putea mânca un sendviş şi nu putea avea erecţie sau, de multe ori, nu putea nici măcar să se dea jos din pat, decât, slavă Cerului, ca să se ducă la baie. Primul episod depresiv apăruse cu ocazia suprapunerii unor evenimente nefericite, în 1985: New Orleans Times-Picayune publicase o recenzie defăimătoare despre o sculptură a lui Bill care fusese montată recent în parcul municipal. Ziarul o descrisese drept „hidoasă şi anorganică“ şi criticase consiliul local care cheltuise două sute de mii de dolari din banii contribuabililor pe „eroarea grotescă a unui artist de altfel demn de laudă“. Articolul apăruse la New Orleans, astfel că nici unul dintre cunoscuţii lui Bill şi ai Indiei nu avea să-l vadă, însă Philadelphia Inquirer prinsese de veste şi publicase un material amplu despre ceea ce se întâmpla când marii artişti veneau cu un „produs prost“, dându-l ca exemplu tocmai pe Bill cu lucrarea lui din New Orleans. În acelaşi timp, Bill se îmbolnăvise de bronşită, care se transformase în pneumonie. Rămăsese la pat zile întregi, chiar săptămâni. Era murdar şi îi crescuse barba. India se mutase în camera de oaspeţi. Era o asistentă medicală decentă, se gândea ea. Îi aducea supă italiană de casă şi focaccia de la magazinul său preferat de delicatese de pe South Street, făcea budincă lipicioasă de curmale după reţeta mamei lui britanice, îi dădea antibioticele o dată la patru ore şi îi schimba mereu apa din pahar. Împrumutase cărţi de la bibliotecă şi le citea la căpătâiul său. Fizic, el începuse să se însănătoşească; fluidul se curăţase din plămâni. Însă mintal nu. Rămăsese la pat. Ratase meciurile de fotbal ale copiilor; ratase un eveniment la MOMA în care i se aduceau onoruri. Într-o noapte, India auzise zgomot din dormitor, iar când deschisese uşa îl găsise pe Bill plângând. Se aşezase pe marginea patului şi îi mângâiase părul; pentru prima dată se gândise să-l părăsească.

Apoi, jucătorul lui preferat de hochei, Pelle Lindbergh, murise într-un accident de maşină şi, cumva, acest lucru îi dăduse lui Bill impulsul de care avea nevoie ca să se dea jos din pat. Nu era întristat de moartea lui Lindbergh; era furios. Se irosise un mare talent. Se întorsese în atelierul său, începuse să dea telefoane şi să schiţeze o comandă nouă pentru o grădină particulară din Princeton, New Jersey.

Între Bill Maniacul şi Bill Deprimatul exista şi un om normal şi echilibrat. Era Bill Bishop de pe Anthony Wayne Way numărul 346, proprietar a cinci hectare şi jumătate de pământ şi al unei ferme transformate în locuinţă şi atelier, soţul Indiei Tate Bishop, tatăl lui Billy, Teddy şi Ethan.

Bill şi India locuiau în suburbie, iar băieţii mergeau la şcoli de elită şi practicau diverse sporturi. Bill şi India mergeau la recepţii şi petreceri, la film şi la restaurant, ţineau sărbătorile. Duceau gunoiul, strângeau frunzele şi tundeau peluza. Toate erau bune şi frumoase pentru că Bill era un „artist celebru“, însă aveau o viaţă de trăit, iar pentru asta trebuiau să rămână întregi la minte.

În acele zile, India se bizuise pe Tuckernuck pentru ca Bill să-şi vină în fire. Bill se simţea bine acolo. Era puternic; avea capul pe umeri. În acele vremuri, când venea ultima zi, India nu dorea niciodată să plece.

India se întinse pe saltea – plină cu jeleu, pastă de dinţi, cremă de lămâie, caviar, ceva imposibil de moale – şi îl studie pe Roger. Îl numiseră Roger, însă micuţul cu tors de lemn, ochi albaştri de sticlă şi păr de alge îl întruchipa, de fapt, pe Bill când era fericit.

Dumnezeule, ce dor îi era de el.

Se hotărî să plece de pe Tuckernuck miercuri. Întâi de toate, era fumătoare. Fumatul o ajuta să-şi calmeze nervii, îi ţinea mâinile ocupate, o lăsa să gândească; însă când Birdie avea să afle că India fuma, avea s-o dea afară din casă. Aşa cum o dăduse şi directoarea de la Şcoala Miss Porter pentru că o prinsese fumând la paisprezece ani. (India se dusese apoi la Pomfret, unde fumatul era tolerat, apoi la facultate la Bennington, unde fumatul era obligatoriu.)

Se auzi un ciocănit la uşă. India se sperie. Se ridică în capul oaselor în pat şi încercă să elimine fumul prin fereastra deschisă, însă era inutil. Oricine ar fi intrat şi-ar fi dat seama că fuma. Avea cincizeci şi cinci de ani; trebuia să dea socoteală pentru faptele ei. Însă Birdie era bunătatea întruchipată. Aşa fusese mereu. Ea nu se căsătorise cu un sculptor impulsiv şi bolnav mintal, nu prizase niciodată cocaină la două noaptea într-un club obscur, nu se sărutase niciodată cu altă femeie. Birdie făcea clătite şi storcea suc din portocale; mergea la biserică. Era reîncarnarea mamei lor.

– Intră! spuse India, rugându-se să fie una dintre fete. Uşa se deschise. Era Birdie.

– Fumezi? începu aceasta. India inhală sfidător şi dădu din cap.

Birdie se aşeză pe colţul saltelei gelatinoase.

– Îmi dai şi mie una?

– O ce?

– O ţigară.

India zâmbi. Nu se putea stăpâni. Era prea amuzant. Birdie probabil glumise, însă pur şi simplu nu putea exprima sarcasmul sau ironia; vocea ei era la fel de sinceră ca întotdeauna. Micuţa Birdie, Mama Bird nu intenţiona s-o trimită pe India acasă pe motiv că o prinsese fumând. Avea de gând să i se alăture în acel viciu murdar.

India nu spuse asta cu voce tare. Nu voia să-şi jignească sora. Scoase o ţigară din pachet şi i-o întinse. Birdie o duse între buze, iar India i-o aprinse cu minunata ei brichetă Versace incrustată cu pietre preţioase. Birdie inhală sub privirea fascinată a surorii ei. Se comporta ca o fumătoare experimentată. India îşi dădu seama atunci cât de puţine ştia despre viaţa ei de adult. Birdie şi Grant nu fumaseră acasă; India era sigură de asta. Grant îşi pufăia trabucul pe terenul de golf şi alături de un pahar de coniac la restaurant, însă când avusese Birdie ocazia să fumeze? Poate la seratele de la club, în toaleta doamnelor, când celelalte femei îşi aranjau părul şi se gândeau să se culce una cu soţul alteia? Sau poate se apucase de fumat după divorţ. Ar fi fost un alt semn de revoltă. Pentru că, deşi Birdie era bunătatea întruchipată, la fel ca mama lor, făcuse ceva la care doamna Tate nici măcar nu s-ar fi gândit: Birdie îşi părăsise soţul. Dintr-odată, India îşi dădu seama cu uimire că ştia foarte puţine despre divorţul surorii sale.

Într-o bună zi primise un telefon la biroul ei de la Academia de Artă şi intuise pe loc că se întâmplase ceva; Birdie nu suna decât dacă cineva era bolnav sau murise.

– Ce s-a întâmplat? întrebase India.

– Divorţez de Grant, o informase sora ei pe un ton rece, prozaic.

– Serios?

– Cât se poate de serios. E timpul. Ca şi când ar fi spus că era timpul să-şi eutanasieze câinele.

– L-ai prins că te înşală?

– Nu, răspunsese Birdie. Nu cred că e interesat de femei. Iar asta mă include şi pe mine.

– E homosexual? o iscodise India. Nu era posibil – nu Grant! – însă ea trăia în lumea artei, unde văzuse cele mai neaşteptate lucruri de la cei mai neaşteptaţi oameni.

– Dumnezeule, nu! Însă e interesat doar de golf, de Yankees, de piaţa bursieră, de muncă, de maşină şi de paharul cu scotch. M-am săturat.

– Nu te condamn. Ai tot sprijinul meu.

– Ştiu că îl am, zisese Birdie. Voiam să fii prima care află. În afară de copii eşti prima căreia i-am spus.

– O, făcuse India. Mulţumesc.

La atât se redusese conversaţia lor despre acel subiect, însă acum India şi-ar fi dorit să-i fi pus mai multe întrebări. Care fusese factorul hotărâtor? Se întâmplase ceva, se certaseră, Grant îşi verificase cumva Blackberry-ul de prea multe ori, nu ridicase privirea din Wall Street Journal când îl strigase ea, nu îi mulţumise pentru ouăle pe care i le pregătise (moi, cu cantitatea perfectă de sare şi piper)? Sau se schimbase ceva în mintea ei? Citise vreo carte, văzuse un film? Oare una dintre prietenele ei din New Canaan divorţase? Se îndrăgostise Birdie?

India nu întrebase atunci, însă putea întreba acum. Acum erau singure, faţă în faţă, cu un şir lung de ore goale înaintea lor. Şi fumau împreună.

– Ce s-a întâmplat? vru ea să ştie. Ce te-a făcut să-l părăseşti pe Grant?

– Of, Dumnezeule… murmură Birdie.

– Nu, vreau să spun momentul exact.

– Momentul?

– Momentul în care ai ştiut. Când ai trecut la acţiune. India era agitată de la nicotină şi de la acea apropiere neobişnuită de sora ei. Ştii că şi eu şi Bill am avut problemele noastre, probleme mari, probleme chiar uriaşe. Ştii că de multe ori m-am gândit să-l dau afară. Să-l las la metrou în Stockholm. Să-i dau actele de divorţ pe terenul de tenis. Şi totuşi nu am putut s-o fac. Nu am avut niciodată curaj. Nu voiam să întorc lumea noastră cu susul în jos. Nu voiam să întrerup mersul lucrurilor. India expiră fumul. Apoi, după cum ştii, a făcut-o el pentru mine.

Birdie dădu gânditoare din cap, iar Indiei i se făcu ruşine. Poftim, îi pusese o întrebare şi sfârşise prin a vorbi despre ea însăşi. Era o nenorocită egoistă, cum fusese întotdeauna, şi de aceea se împuşcase de fapt şi Bill.

– Ei bine… India se aplecă spre ea. Dorea să ştie. S-au întâmplat mai multe lucruri unul după altul, continuă Birdie. Întâi de toate a fost călătoria la Charlotte să o vizităm pe Tate. Tocmai se mutase singură în oraş şi voiam să văd dacă se descurcă. Am ajuns vineri noapte şi am plecat duminică, însă asta l-a distrus pe Grant, pentru că a fost ceea ce lui îi plăcea să numească „distracţie forţată de familie“. A fost nevoit să interacţioneze cu noi; trebuia să fie prezent. Aşa că vineri noaptea a fost bine – Tate ne-a plimbat puţin prin oraş, am văzut stadionul cu nocturnă, chestii din astea. Sâmbătă ne-am întâlnit cu Tate în parcul unde îi plăcea să alerge, apoi ne-am dus să luăm prânzul şi să facem nişte cumpărături. Voiam să-i iau lui Tate nişte haine noi şi frumoase, să o scot din blugi. În toată acea după-amiază, Grant s-a purtat ca un Saint Bernard uriaş şi încăpăţânat pe care îl târam de lesă. Apoi, în noaptea aceea la cină – eram la un restaurant – Grant s-a ridicat de la masă şi am crezut că s-a dus la toaletă, însă nu s-a întors. Aşa că eu şi Tate am terminat, am plătit şi ne-am dus să îl căutăm. Bineînţeles, era la bar, unde exista televizor. Vorbea cu un străin despre ce şanse aveau cei de la Giants în meciul de a doua zi cu Panthers.

– Asta sună a Grant, comentă India.

– Era Grant şi este în continuare Grant. Însă m-a rănit. Ne iubea, însă nu ne plăcea.

– Ştii că asta nu e adevărat.

– Ne plăcea, însă nu voia să fie cu noi. Acea întâmplare doar a precedat „momentul“. Căci adevăratul „moment“ a venit câteva săptămâni mai târziu.

– Ce s-a întâmplat? întrebă India.

– Era o duminică frumoasă de toamnă. Grant jucase golf toată ziua de sâmbătă, iar acordul nostru fusese ca o singură zi din weekend să fie dedicată golfului. Aşa că duminică ar fi trebuit să fie al meu, nu?

– Exact.

– Aşa că ne-am trezit şi am… am făcut dragoste.

– Şi cum a fost? se interesă India.

– O, a fost bine, răspunse Birdie. Suflă o trâmbă de fum pe fereastră. Pentru India era ciudat să o vadă fumând. Era ca şi când l-ar fi văzut pe preşedintele Obama fumând. Sau pe papă. Sora ei urmă: Însă nu era ca şi când în mintea mea cânta Unchained Melody. Eram măritată de treizeci de ani cu el. Speram la un alt gen de legătură, ceva mai profund. Voiam să fac lucruri împreună cu Grant. Voiam să-i fiu prietenă.

– Pricep.

– Nu a mers cu mine la biserică pentru că nu avea chef. După cum bine ştim amândouă, singurul lucru pe care îl venerează el sunt banii. Bine, fiecare cu ale lui, dar apoi l-am întrebat dacă după biserică vine să mâncăm ceva împreună. Mă gândeam să prânzim la Silvermine Tavern, cu cocktailuri şi Bloody Mary. Refuzase Grant vreodată o invitaţie la alcool? Însă a spus că nu, nu dorea să ia o gustare şi nici să bea, deoarece promisese să facă jogging cu Joe Price la ora două. Şi asta a fost. Momentul.

– Da? o îndemnă India să continue.

– Grant nu alergase vreodată în viaţa lui. Însă în acea duminică ieşea la jogging cu Joe Price. Pentru că ar fi acceptat orice ofertă numai ca să nu stea cu mine. India suflă fumul şi culese un fir de tutun de pe limbă. Ce-ar mai fi putut spune? Probabil că Birdie avea dreptate. Grant era masculinitatea întruchipată. Ar fi putut scrie un manual despre asta. Nu voiam să o fac, mărturisi Birdie. Am petrecut mult timp gândindu-mă la familiile Campbell şi Oliver şi Martinelli şi Alquin şi la toţi ceilalţi prieteni ai noştri care trecuseră prin furtuna divorţurilor când toţi ne apropiam de patruzeci de ani. Ne gândeam că noi supravieţuiserăm. Evitaserăm familiile recompuse şi pensiile alimentare. Eram mândri de asta; Eu eram mândră de asta. Eram mândră că încă eram măritată. Însă mi-am dat seama că singurul lucru pe care luptam să-l păstrez era propria nefericire. Prin urmare, înainte să-şi lege tenişii de alergat, i-am cerut lui Grant să plece. Iar el mi-a spus: „Eşti sigură, Bird?“ pe un ton cât mai drăguţ cu putinţă, dar într-un mod care mi-a dat de înţeles că în ochii lui căsătoria nu era suficient de importantă cât să se zbată pentru ea. „Sunt sigură“, i-am răspuns. Şi a plecat. Nu în acea noapte, ci după vreo două zile.

– Ţi s-a părut ciudat? întrebă India. Să îl vezi cum îşi mută lucrurile?

Birdie scutură ţigara în scoica pe care sora ei o folosea drept scrumieră.

– Ceea ce m-a mirat a fost numărul mic al bagajelor lui. Ce avea? Costumele, periuţa de dinţi, halatul şi papucii de baie. Cutia pentru trabucuri. Rachetele de tenis şi cele două seturi de crose de golf. Câteva poze cu copiii, însă asta i-am sugerat eu. A mai luat televizorul cu ecran plat şi sticla de scotch foarte bun din dulapul cu băuturi. A făcut un singur drum, întrucât totul a încăput în Jaguar. Şi asta a fost tot.

– Asta a fost tot, repetă India.

Dumnezeule, Bill avea atât de multe lucruri. Atelierul lui era plin de caiete de schiţe, de lut, colaci de sârmă de cupru, foi de tablă, pânză, vopsele, palete de culori furate de la magazinul de menaj şi studii neterminate de sculpturi. Avea sute de CD-uri – de la Mozart până la Beatles şi The Cure. Iubea muzica; mereu dorise să ştie ce ascultau băieţii. Avea lucrurile pe care le cumpărase din alte ţări – un şal de rugăciune tibetan, un fluier din India, măşti, o sarbacană, nişte pumnale malaieze şi un set de ceai din China. Avea sculpturile şi picturile altor artişti. Avea propriul său set de cuţite de bucătar şi condimente indiene speciale comandate de la Harrod’s. Avea o bibliotecă impresionantă. Mii şi mii de cărţi. Dacă i-ar fi cerut lui Bill să plece, ar fi avut nevoie de luni întregi să-şi strângă lucrurile. După moartea lui, India păstrase totul. Aceea fusese sugestia avocatului ei. „Nu arunca nimic din obiectele personale ale lui Bill Bishop“, zisese el. Cândva ar fi putut să le doneze. Sau să întemeieze o fundaţie. Ori să transforme casa în muzeu.

– Când intrai în casă nu-ţi dădeai seama că lipsea ceva, continuă Birdie. Iar asta spune multe. Grant nu se implicase niciodată în viaţa de familie. Viaţa lui era în altă parte – la birou sau pe terenul de golf. Se simţea mai acasă la Gallagher decât în propria noastră locuinţă. Aşa că atunci când a plecat singurul lucru pe care l-am simţit a fost regretul că nu i-am cerut asta mai devreme.

– Serios?

– Serios. Birdie stinse chiştocul, apoi întinse mâna după altă ţigară, pe care sora ei i-o aprinse. Mi-am irosit viaţa cu el.

– Nu ţi-ai irosit viaţa, o contrazise India. Ai doi copii frumoşi.

– Şi ce altceva?

– O casă minunată.

– Şi nu crezi că aveam aşteptări mai mari? spuse Birdie. Am fost educate. Am terminat la Wellesley, pentru numele lui Dumnezeu! Speram să fac lucruri extraordinare.

– Ai făcut lucruri extraordinare.

– Am câştigat un turneu feminin în 1990. Un turneu de golf. Tocmai de golf, sportul pe care îl dispreţuiesc, pe care l-am acceptat doar ca să petrec mai mult timp cu Grant, căruia oricum nu-i plăcea să joace cu mine pentru că nu eram suficient de bună. Am câştigat acel turneu doar ca să-i fac în ciudă. Am înfiinţat un grup de lectură, primul de acest fel din Fairfield County, pentru că am vrut să citesc literatură contemporană bună şi să vorbesc despre asta, şi ce crezi că s-a întâmplat? S-a transformat într-un grup ca oricare altul, în care se bea chardonnay Kendall-Jackson şi se citea Viaţa secretă a albinelor.

– Le-ai crescut pe fete, îi aminti India.

– Fetele sunt persoane de sine stătătoare. N-o să-mi asum meritele lor.

– Birdie, eşti o persoană minunată, stărui India. Eşti prea dură cu tine.

– Mă uit la Chess şi sunt atât de geloasă!

– Geloasă pe Chess? Fata se simte îngrozitor.

– Acum se simte îngrozitor, spuse Birdie. Însă o să fie mai fericită în viitor. A făcut ce a crezut că e mai bine. Dacă aş fi făcut şi eu asta? Dacă l-aş fi refuzat pe Grant Cousins şi toţi banii lui şi mi-aş fi văzut de mine însămi? Aş fi devenit un expert în covoare de lux.

India îşi aprinse încă o ţigară.

– Aşa e, mereu ţi-au plăcut covoarele.

– Limbajul covoarelor e fascinant. Ştiam câte ceva despre asta. Acum… e ca trigonometria. Am uitat totul.

– Te pricepi minunat la grădinărit.

– Vezi? Aş fi putut fi arhitect peisagist. Aş fi putut face o avere chiar şi în New Canaan. Aş fi putut avea propria mea afacere. Aş fi putut fi un mogul al peisajelor.

– Vorbeşti de parcă te-ai fi trecut de tot, o dojeni India. Încă poţi s-o faci.

Birdie se ridică de pe pat şi privi afară. Fereastra Indiei dădea spre nord-vest, către North Pond şi Muskeget.

– Vreau să merg acasă, spuse ea.

– Serios? întrebă India.

– Foarte serios.

Când intrase Birdie în cameră, India se întrebase cum să-i spună că avea de gând să plece miercuri. Însă după acea conversaţie îşi dăduse seama că se simţea excelent acolo şi comunica foarte bine cu sora ei, ceea ce era mult mai plăcut decât toată mizeria care fierbea în cazanul încins care era Center City, Philadelphia, în iulie. (Gândul la Independence Mall pe 4 Iulie, plin de turişti din Kansas şi Bulgaria, o făcu să se cutremure.) Iar acum, chiar când India se răzgândise, Birdie anunţa că voia să plece?

– Dă-ţi o şansă să te acomodezi, spuse India. Te rog.

Birdie expiră fumul şi nu răspunse. Ochii ei priveau în gol.