Chess

Ziua a doua.

În noaptea aceea am plecat de la Bowery Ballroom cu Michael, iar Rhonda cu Nick. Inima mea era tăiată în felii precum o ceapă, însă nu atât de uniform. Îmi plăcea Michael, chiar îmi plăcea. Pe hârtie era perfect pentru mine. Era exact ceea ce credeam că îmi dorisem dintotdeauna: un atlet absolvent de Ivy League cu planuri de cucerire a lumii. Cândva avea să fie bogat şi plin de succes; şi avea să le transmită copiilor noştri genele sale minunate. Era sincer şi bun. Însă îl doream pe Nick; am ştiut asta încă din prima noapte. Nick îmi sugera ciocolată şi ţigări şi whisky şi pericol, ceva de care ar fi trebuit să mă feresc. L-am întrebat pe Michael despre el în taxi, în drum spre apartamentul meu. Mereu intra în necazuri, mi-a spus Michael. Nu avea o direcţie clară în viaţă. Terminase cu greu liceul, apoi avusese nevoie de şapte ani să treacă prin Penn State. Cânta la chitară în baruri; înregistrase un album cu o trupă, apoi trupa se destrămase. Atunci locuia într-o garsonieră pe 121st Street. Chiria era plătită de părinţii lor, însă Nick nu avea bani nici de mobilă, nici de factura de cablu, nici de mâncare. Tot ce câştiga dădea pe chitare noi, pe înregistrările de studio sau pe echipamente scumpe de alpinism, a doua sa obsesie după muzică. Însă noua trupă, Diplomatic Immunity, era bună, era minunată. Nick trebuia să se ţină de treabă şi să n-o scrântească. Bea mult şi era temperamental. Michael era îngrijorat pentru el.

Am dat din cap. „Aha“, am spus eu. După cum mă aşteptam, nu Nick era fratele potrivit pentru mine. Însă pe el îl doream.

*

Eram înnebunită că Nick plecase de la bar cu Rhonda. Rhonda era irezistibilă, iar eu nu puteam îndura că Nick şi Rhonda erau împreună cu un etaj mai jos de mine. Dar Rhonda mi-a spus după aceea că Nick fusese un gentleman. O condusese până în holul clădirii, însă nu o însoţise până sus. („Ceea ce a fost groaznic!“ bombănise Rhonda. „Ce mod mai bun să închei o seară decât sex cu un star rock atât de frumos?“) O sărutase la lift, apoi plecase fără să-i ceară numărul de telefon.

– Cred că era atras de tine, mi-a zis Rhonda. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre tine.

– Despre mine? m-am mirat eu.

Am început să ies cu Michael. Îmi plăcea Michael. Ne distram împreună. Alergam împreună după serviciu, apoi mergeam să mâncăm la un restaurant vietnamez. Uneori găteam pentru el în apartamentul meu. Era un gurmand, aprecia ingredientele şi metodele de preparare, mă ajuta în bucătărie. Ne plăceau aceleaşi filme; am început să citim aceleaşi cărţi şi să vorbim despre ele. Era un romantic – îmi trimitea flori, mă ducea la Café des Artistes, îmi făcea cafea şi îmi aducea o ceaşcă la pat. Era un amant bun, înţelegător, sincer, dornic să-mi facă plăcere. Prea dornic? Mă gândeam cum ar fi fost Nick în pat de mai multe ori decât voiam să recunosc. Voiam să ard. Iar cu Michael nu era nici urmă de arsură. Cu Michael, sexul era curat şi atletic.

Michael mi-a cunoscut părinţii, iar întâlnirea a avut un succes răsunător. Tatăl meu îl iubea. Tatăl meu nu l-ar fi iubit pe Nick.

I-am cunoscut părinţii. Se întâmpla în casa lor din New Jersey, iar Nick era acolo. Purta blugi şi un tricou pătat de vopsea; ca să facă rost de nişte bani, zugrăvea dormitoarele de la etaj din casa părinţilor săi. Era prima dată când îl vedeam pe Nick după noaptea aceea de la club, însă Michael avea un poster cu Diplomatic Immunity înrămat pe un perete de la bucătărie, aşa că Nick se holba la mine, iar eu mă holbam la Nick în timp ce îi găteam cina lui Michael şi îmi mâncam ouăle dimineaţa.

– Îmi pare bine să te revăd, i-am spus eu lui Nick.

– Mie îmi pare bine să te revăd, mi-a răspuns el. Din nou acea privire pătrunzătoare. Mă dorea, eram sigură şi în acelaşi timp nu eram sigură de asta. Mă simţeam norocoasă că Michael mă plăcea. Nu eram atât de vanitoasă cât să cred că şi Nick m-ar fi putut considera atrăgătoare.

Cina a fost tensionată, şi asta nu din cauza lui Cy şi a lui Evelyn. Cy şi Evelyn erau încântători, mi-era uşor să port o conversaţie cu ei, mă plăceau, se vedea asta, iar eu îi plăceam pe ei. Am răspuns corect la toate întrebările lor; am primit steaua de aur. Nick nu-şi lua ochii de la mine. Mă ţintuia cu privirea ca şi când aş fi fost în braţele lui.

Tensiunea dintre cei doi fraţi era perceptibilă. S-au înţepat pe tot parcursul cinei. Nick l-a numit pe Michael un pupincurist corporatist, iar Michael l-a numit pe Nick un tolomac bun de nimic. Cy şi Evelyn păreau să nu observe sau, probabil observaseră, însă erau obişnuiţi cu asta. În timp ce Evelyn strângea masa, a menţionat că nasul lui Nick era strâmb deoarece Michael îl pocnise în faţă când erau în liceu.

– De ce? aproape că am strigat.

Michael şi Nick nu au răspuns. Se uitau urât unul la altul.

– S-au bătut pentru o fată, m-a lămurit Evelyn din bucătărie.

Înainte de desert m-am scuzat să merg la baie şi am străbătut coridorul lung privind pozele cu Michael, Nick şi Dora când erau copii. Îmi plăceau freza şi hainele lor din anii ’80, Michael în uniforma lui de hochei pe iarbă, Nick în costumul său de catifea, cu nasul drept şi perfect. Am găsit toaleta. Era elegantă şi rafinată, foarte asemănătoare cu toaleta din casa lui Birdie. Până şi săpunul avea un suport şic, imitând o piatră de râu.

Când am deschis uşa de la toaletă, Nick stătea acolo. Am rămas mască. În clipa următoare, m-a sărutat. Buzele lui erau calde, sărate, uşor amare. Apoi s-a retras.

– Gustul tău e aşa cum l-am visat, a şoptit el. Şi a dispărut într-o parte necunoscută a casei. Nu s-a mai întors pentru budinca de ciocolată. În seara aceea nu l-am mai revăzut.

Chess azvârli agenda cât colo, iar aceasta ateriză sub dulap, deranjând naiba ştie câţi păianjeni. Mărturisirea aceea o făcea să sufere, nu o ajuta. Robin vorbise prostii.

Câteva secunde mai târziu, se ridică din pat să ia caietul, pe care îl aşeză din nou la locul lui dintre saltea şi somieră. Nu dorea ca Tate să-l găsească.

Robin şi diploma ei medicală îi spuseseră lui Chess că lucrul cel mai important pe care-l avea de făcut atunci când ajungea la Tuckernuck era să-şi stabilească o rutină, care însă nu trebuia să fie complicată sau stresantă. Asta o făcuse să râdă. Nimic pe Tuckernuck nu era complicat sau stresant; totul era simplu şi plictisitor.

Şi totuşi, încercase. Chess se trezise pe la nouă şi jumătate, când Tate era deja în picioare de trei ore, alergase în jurul insulei şi făcuse şase sute de ridicări atârnată de genunchi pe creanga copacului, se spălase, mâncase micul dejun consistent pregătit de mama lor, se schimbase deja în costumul de baie, se dăduse cu loţiune de plajă şi se dusese pe malul mării. Se rugase de sora ei să vină.

– Cobor şi eu imediat, spusese Chess. Se spălase pe dinţi şi coborâse treptele cu viteza unui melc, încă în cămaşă de noapte. Ţinuta nu-i dădea un sentiment de confort, ci o făcea să se simtă neglijentă. Birdie rămăsese în bucătărie mult timp după ce Tate şi India terminaseră masa, ca să pregătească pe loc micul dejun rezervat lui Chess. Şi ce făcuse ea în semn de mulţumire? Abia se atinsese de mâncare şi scăpase intenţionat firimituri pe jos, ca să vină furnicile. După aceea se întorsese în mansarda înăbuşitoare, unde îşi scrisese confesiunea în caiet.

Îşi luă costumul de baie, încercând să ignore faptul că trupul ei se schimba într-un mod prea nedrept. Avea un torace aproape scheletic, iar sânii i se micşorau. Pielea din partea laterală a sânilor, care era fermă, începuse să cadă; putea să tragă de ea. Slipul nu-i mai venea bine; trebuia să-l ridice tot timpul. Casa de la Tuckernuck nu avea nici o oglindă mare – de fapt singura oglindă din casă era cea foarte pătată de deasupra chiuvetei de la baie – ceea ce era bine, căci, pentru prima dată în viaţa ei, Chess era urâtă. Nu mai avea păr. În fiecare dimineaţă se trezea cu ideea că avusese un păr lung şi mătăsos, de invidiat pentru orice femeie, iar acum capul ei devenise un fel de parcelă golaşă. O mânca scalpul. Asta o ducea cu gândul şi mai departe: Nu conta că era urâtă. Iubea un singur bărbat şi acela era Nick, iar Nick dispăruse. Şi Michael era mort. Mort? Nu. Ba da. Ura să se gândească. Trebuia să-şi oprească sângerarea mentală.

Rutina ei însemna să se trezească târziu, să ciugulească micul dejun, să-şi consemneze durerea în jurnal şi să reflecteze îndelung la o imagine negativă despre ea însăşi.

Chess se duse pe plajă îmbrăcată în costumul de baie care atârna pe ea, cu tricoul uzat cu Diplomatic Immunity şi pantalonii scurţi de camuflaj, iar pe cap purta şapca albastră croşetată. Avea cu ea un prosop, o carte şi o sticlă cu apă. Se hotărâse să citească doar clasici cât era pe Tuckernuck, aşa că îşi adusese cu ea Război şi pace şi Bâlciul deşertăciunilor. Le alesese pentru că acţiunea lor se desfăşura în trecut, iar problemele personajelor nu mai erau actuale. Începu cu Război şi pace. Trecu peste scenele de război şi se identifică mult prea mult cu dilemele sufleteşti ale Nataşei. Să citească Război şi pace era când plictisitor, când dureros. Ar fi trebuit să-şi ia o lectură uşoară şi amuzantă, însă genul acesta nu o încânta deloc; îi plăceau cărţile profunde şi pline de sens, cărora din păcate psihicul ei nu le putea face faţă în acel moment.

Însă nu prea conta, căci după cinci sau zece minute de lectură Tate o întrerupse.

– Dumnezeule, nu faci altceva decât să citeşti! Calmă, Chess lăsă cartea jos, pentru că Tate avea nevoie să-i dea cu loţiune pe spate sau voia să înoate sau voia să arunce cercul de Frisbee sau dorea să se plimbe în căutarea păsărilor prezentate în cartea pe care o „citea“, respectiv ghidul despre floră şi faună pe care îl luase de pe raft la sosire. Să fie pe plajă cu Tate era ca şi când ar fi supravegheat un băieţel de cinci ani. Nu putea să stea locului, nu putea să tacă. Dorea conversaţie, mişcare, activitate. Chess fu recunoscătoare când Birdie şi India coborâră scările cu scaunele lor pliante, aducând prânzul într-o mică ladă frigorifică şi un termos cu ceai cu gheaţă. Cele două purtau costume de baie întregi şi arătau mai bine decât arăta ea în slip. Birdie şi India fumau ca nişte şerpoaice, o descoperire care iniţial o şocase pe Chess, apoi o făcuse să se simtă bine, căci era un comportament autodistrugător pe care ea nu îl adoptase (încă). Între ţigări şi bucăţi de baghetă cu camembert, Birdie şi India se ocupau pe rând de Tate. Se plimbau cu ea, înotau cu ea, iar mătuşa India jucă până şi Frisbee cu ea, aruncând şi prinzând chiar bine cu o mână, în timp ce în cealaltă ţinea ţigara. Asta îi permitea lui Chess să stea la marginea apei şi să arunce cu pietre, un exerciţiu simbolic prin care îşi mai lăsa din greutatea de pe umeri. Se despovăra, după cum îi spusese Robin. La început, Chess dăduse nume pietrelor: suferinţă, vină, trufie, încătuşare. Apoi arunca piatra cât de departe putea. Actul aruncării era terapeutic atât la propriu, cât şi la figurat; după vreo patruzeci de lansări se simţi istovită. Mătuşa India numise această activitate „exerciţii de tragere“, însă tânăra era sigură că India înţelesese. În cele din urmă, adormi la soare.

Rutina însemna cinci sau zece minute de tortură citind din clasici, o activitate de plajă impusă de sora ei cea hiperactivă, ciugulirea din sendvişurile cu şuncă şi unt împachetate în hârtie cerată, „exerciţiile de tragere“ şi somn.

Plecară de pe plajă la trei şi jumătate, apoi făcură „duş“. Chess nu se putea obişnui cu apa rece ca gheaţa, iar săpunul nu făcea oricum spumă în ea, aşa că se mulţumi doar să se clătească rapid. Din fericire nu avea de ce să-şi facă griji din pricina părului. După ce se spălară, Tate o convinse să facă „o plimbare în natură“, care se transformă într-un traseu lung şi obositor de vreo cinci kilometri prin Tuckernuck, pe o potecă murdară şi plină de pietriş. Era cald, bâzâiau ţânţarii şi alte insecte, iar dacă făcea un pas în afara potecii intra în contact cu iedera sălbatică, la care era foarte alergică. De ce insistase Tate să facă acea drumeţie când deja alergase opt kilometri dis-de-dimineaţă? Nu era altceva de văzut în afară de pescăruşi, care erau la fel de numeroşi precum şobolanii în canalizările de la Bastilia, şi ulii cu coadă roşie, dintre care unul plonjă ca un avion de atac într-un tufiş din apropierea lor şi ieşi cu un şoarece de câmp în gheare. Lui Tate i se păru o scenă palpitantă, în timp ce sora ei o consideră un incident trist şi tulburător. Trecură pe lângă toate casele pe care le ţineau minte din copilărie, inclusiv pe lângă „casa groazei“, care aparţinea, încă din vremea bunicilor lor, Adelizei Coffin. Adeliza, după cum li se spusese fetelor, obişnuia să stea în faţa casei cu o puşcă, să-i sperie pe răufăcători. Ea şi soţul ei, Albert, erau îngropaţi chiar acolo, în curtea din faţă; pietrele lor funerare ieşeau din pământ ca nişte dinţi. Din reflex, Tate şi Chess trecură în grabă pe lângă casa groazei, spre care aruncară doar o privire scurtă.

În majoritate, locuitorii de pe Tuckernuck erau oameni veseli, descurcăreţi, fericiţi, cu toţii înrudiţi cumva. Familiile lor deţineau proprietăţi acolo de peste două sute de ani.

– Viaţa e frumoasă! strigă către ele un domn ce purta pe cap o pălărie de pescuit tocită.

– Viaţa e frumoasă! strigă Tate la rândul ei.

„Viaţa e frumoasă“ era salutul acceptat pe Tuckernuck. Era o parolă. Strigând „Viaţa e frumoasă!“, Tate anunţa de fapt că erau din partea locului, în ciuda absenţei lor de treisprezece ani.

Pentru Chess, momentul cel mai plăcut a fost când, odată ajunse acasă după drumeţie, s-au aşezat la masa de picnic cu Birdie şi mătuşa India ca să bea un pahar de vin. În fine sosise ora de relaxare, perioada ei favorită din zi. Aşa fusese mereu, însă era valabil mai ales acum. Oare ce spunea asta despre ea? Tate prefera dimineaţa, la fel ca mama lor, când ziua abia începea, plină de posibilităţi. Însă lui Chess îi plăcea apusul, faptul că supravieţuise dimineţii şi prânzului, iar răsplata ei era că putea să se aşeze şi să bea un pahar cu vin – care, pentru că nu mâncase aproape nimic, i se urcă direct la cap. Birdie pregăti gustări cu migdale Marcona, pateu din sardine afumate şi biscuiţi crocanţi cu rozmarin şi, cu toate că nu avusese poftă de mâncare toată ziua, Chess ronţăi câte ceva. Clipele de tihnă fură însă compromise de apariţia lui Barrett Lee.

Barrett Lee o făcea pe Chess să se simtă stânjenită, şi asta nu doar din cauză că făcea parte din specia masculină, deci era un personaj pe care trebuia să-l evite. Era neliniştită în preajma lui şi din cauza trecutului lor, care însemna vestita plimbare ratată cu barca şi călătoria şi mai ratată pe care o făcuse Barrett Lee în toamna care urmase. Chess se purtase cu el la fel de urât precum cu ceilalţi, inclusiv cu Michael Morgan. Şi chiar dacă Barrett fusese bun şi prietenos încă de când sosiseră, îl bănuia de prefăcătorie. Îl rănise, iar bărbaţii nu uită astfel de lucruri. Sau poate că uită. Poate că Barrett o iertase; viaţa îi oferise provocări mai mari decât o respingere din partea unei studente mofturoase.

Chess fusese surprinsă să audă că Barrett îşi pierduse soţia. În ochii tuturor celorlalţi, asta îi conferea aura de erou şi sfânt. Birdie şi India se purtau cu el cu mănuşi. Iar Tate, ei bine, Tate era foarte uşor de citit; era simplu să-ţi dai seama ce simţea. Chess nu era sigură că moartea cuiva iubit te transforma în erou sau sfânt. Te transforma într-un personaj demn de milă; iar ca să poţi fi admirat trebuia tocmai să te ridici deasupra milei. Barrett o făcuse. Avea copii; trebuia să treacă peste asta.

Chess ştiuse dintotdeauna că Barrett era o persoană plină de calităţi. Ştia că busola lui indica spre nordul adevărat; ştia că era croit dintr-o stofă mult mai bună decât ea. Şi poate că din cauza asta se simţea stânjenită în prezenţa lui.

Barrett rămase doar cât să bea o bere. Tate, Birdie şi India se aplecaseră spre el şi îi puseseră întrebările potrivite care să-l facă să vorbească. Se apropia ora şase, astfel că lumina soarelui se îmblânzea.

– Ar trebui s-o şterg, spuse Barrett. Am nişte guri mici de hrănit.

Plecă ducând cu el două pungi de gunoi, rufele lor şi lista pentru ziua următoare, iar ele îl priviră îndepărtându-se. Mătuşa India, ca de obicei, fluieră, Tate înjură printre dinţi, iar Birdie dădu din cap cu un zâmbet încântat.

– Zău, India!

– Ar face bine să se obişnuiască, replică sora ei.

Pe măsură ce ora de relaxare trecea, Birdie începu să pregătească cina. Ca de fiecare dată, simţi nevoia să anunţe:

– Chess e adevărata bucătăreasă a familiei. Eşti sigură că nu vrei să găteşti, Chess?

Chess refuză. Gătitul, la fel ca orice altceva, îşi pierduse farmecul. Îşi aminti orele de planificare şi pregătire de care avea nevoie pentru mesele la care avea invitaţi – îşi făcea singură pastele, sosurile, pâinea. Pentru ea şi Michael, într-o seară din timpul săptămânii, pregătea o piccata de pui, o laksa thailandeză, un curry indian complicat cu opt garnituri. Pentru ce muncise atât? Nu-şi dădea seama.

Birdie era o bucătăreasă bună, iar mesele ei erau simple. Frigea carne de vită, pui sau peşte, fierbea porumb pe aragazul de voiaj, pregătea o salată verde sau castraveţi marinaţi în oţet cu tarhon şi servea chiflele pe care le cumpăra Barrett în fiecare dimineaţă. India se oferea de obicei să ajute, uneori şi Tate, în timp ce Chess stătea degeaba şi bea vin.

„Sunt un parazit“, se gândi ea, însă nu mişcă un deget.

Între cină şi desert, Tate şi Chess luară Scoutul şi merseră la North Pond să vadă apusul. Îşi luară paharele de plastic pline cu vin – Chess era deja prea beată să mai conducă şi probabil şi Tate. Însă aceea era frumuseţea la Tuckernuck: că nu mai era nimeni altcineva pe şosea. Trebuiau să aibă grijă doar la căprioare. Radioul maşinii prindea un post alternativ de la Universitatea Brown, aşa că puteau asculta muzică. Apusul în sine era nepământesc. La New York, soarele urca şi cobora, iar în toată acea aglomeraţie de oameni şi taxiuri şi magazine de delicatese coreene şi firme de investiţii nimeni nu părea să observe. Ceea ce era păcat. Sigur, era mult mai frumos să vezi cum soarele se scufundă în ocean decât să-l vezi apunând peste Fort Lee, New Jersey. Chess îşi găsi pacea sufletească pentru prima dată în acea zi odată ce soarele dispăru, stingându-se ca o lumânare. Mai supravieţuise unei zile.

Când se întoarseră, Birdie le oferi plăcinta cu coacăze pe care o cumpărase Barrett de la Bartlett Farm, acoperită cu frişcă bătută la cutie. După desert, se retraseră pe veranda acoperită, care le făcea să se simtă ca afară, însă le proteja de gândaci. Pe verandă se găseau o masă de cărţi şi nişte fotolii de răchită cu perne comode pe care le cumpărase Birdie – cele vechi se dezintegraseră, iar pernele de demult erau scorojite. Tate voia să joace remi, însă Chess nu se putea concentra. (Îşi închise ochii şi îl zări pe Nick scăldat în lumina verde a mesei de poker, cu cărţile desfăcute în evantai în mână.) Birdie lucra la gherghef o şosetă de Crăciun pentru viitorul nepot al Indiei, William Burroughs Bishop III, care urma să fie numit Tripp. India jucă remi cu Tate o jumătate de oră, apoi spuse că vrea să se bucure de ceea ce ea numea „timp pentru mine“, ceea ce însemna să mai fumeze o ţigară şi să se retragă în camera ei pentru o lectură plăcută. Chess încercă să citească pe verandă, însă îi era greu să se concentreze cu Tate înjurând din pricina cărţilor de joc (după ce se retrăsese India începuse să facă pasienţe). Chess nu voia să urce în mansardă fără Tate pentru că se temea de lilieci. Nu văzuse încă nici unul, iar Birdie menţionase că Barrett reuşise cumva să-i elimine, însă tot îi era frică.

Ea şi Tate urcară împreună, se spălară pe dinţi şi făcură pipi una în faţa alteia, economisind apa fără presiune a toaletei, apoi se urcară în pat. Chess avea lanternă şi o lampă de lectură, însă după ce se vârî în aşternuturi rămase întinsă, simţind întunericul. Tate încercase de două ori în acea zi să aducă vorba despre „ceea ce se întâmplase“ cu Michael Morgan, însă Chess ocolise subiectul. „Nu vreau să discut despre asta“, repetase ea. Acum, în beznă completă, Chess se gândi că ar fi putut să spună măcar o parte din poveste; ar fi putut începe cu începutul, aşa cum făcuse în jurnalul ei, să vadă cât departe putea merge. Însă, în timp ce îşi aranja gândurile şi cuvintele în minte, Tate, care avusese o zi plină şi obositoare, adormi imediat.

Chess rămase trează, gândindu-se că acel întuneric, acea beznă absolută era ceea ce simţea Michael în acel moment. Michael fusese întreg şi cald, fusese în stare să prindă o minge de lacrosse şi să alerge în jurul lacului, putuse să te privească în ochi şi să îţi strângă mâna – însă acum era dus pe vecie. Nu există o inegalitate mai mare decât cea între morţi şi vii. Lui Chess i se tăie respiraţia doar la acel gând. O înspăimânta mai mult decât ar fi putut-o face vreun liliac, până când nu mai putu îndura şi se cuibări în pat lângă Tate. Era confortul cel mai apropiat: trupul adormit al surorii ei care o ţinea în siguranţă.

*

În a treia zi, Chess fu prea nefericită ca să scrie. Aruncă agenda în cameră.

A patra zi era 4 Iulie. Rutina rămase aceeaşi, mai puţin faptul că Birdie pregăti clătite cu coacăze şi căpşune şi purtă o eşarfă de mătase cu steagul american la gât, chiar dacă eşarfa era prea sclifosită pentru Tuckernuck. Tate şi India râseră de ea, însă Birdie purta eşarfa cu acelaşi entuziasm cu care îşi purta de Crăciun puloverele croşetate. Chess nu ţinea partea nimănui.

Avură parte de o distracţie în timpul orei de citit, croşetat şi pasienţe de pe veranda acoperită, şi anume focurile de artificii. La Nantucket se lansau în largul ţărmului nordic, fiind vizibile de pe coasta de est de la Tuckernuck: buchete mari şi strălucitoare care se suprapuneau şi se desfăceau. Chess auzi pocnetele. Nu era o mare pasionată de artificii, însă i se păreau frumoase şi importante pentru că era vie şi le putea vedea, pe când Michael era mort. Trupul său se transformase în cenuşă rece într-o cutie de mahon.

Barrett nu veni din cauza sărbătorii. Tate era în toane proaste. Dădu vina pe faptul că urma să-i vină ciclul. La prânz fredonă Independence Day a lui Bruce Springsteen, însă cânta dureros de fals.