Tate

Rugăciunile dădeau roade. Uneori, când Tate încerca să repare o eroare gravă în sistemul cuiva, închidea ochii şi spunea o rugăciune. Şi de mai multe ori decât îşi poate imagina o persoană raţională, Dumnezeul care trăia în computer îi răspundea. Ecranul se curăţa sau revenea la viaţă şi de acolo prelua ea comanda.

Aşa că, se gândea ea, de ce să nu-l roage pe Dumnezeul care trăia pe Tuckernuck să o ajute cu Barrett Lee? Rostea zilnic câte o mică rugăciune şi spera la ce era mai bun. „Alege-mă pe mine, alege-mă pe mine, alege-mă pe mine, ALEGE-MĂ PE MINE!“

Încerca să înfiripe o relaţie de amiciţie cu Barrett. Era greu, pentru că mama şi mătuşa India erau mereu prezente, aşa că nu prea avea ocazia să vorbească între patru ochi cu el.

Singura perioadă din zi în care Tate şi Barrett aveau câteva minute singuri era dimineaţa. Barrett ajungea de obicei când Tate îşi făcea ridicările în copac, iar priveliştea ei atârnând de genunchi era probabil irezistibilă, căci el se oprea întotdeauna să o tachineze. Începuse să o strige Maimuţica, un apelativ deloc flatant, însă ea se mulţumea chiar şi cu atât. Într-o zi, îl provocase să facă şi el acelaşi lucru. „Nu, chiar vorbesc serios. Pariez că nu poţi să faci nici măcar una!“ îl împunsese ea. Iar Barrett, cu frumuseţea lui diavolească, îşi lăsase şapca şi ochelarii de soare pe masa de picnic şi se urcase în copac, apoi se lăsase să atârne. Cămaşa îi căzuse, descoperindu-i abdomenul perfect. Făcuse zece ridicări cu mâinile la ceafă, apoi sărise şi comentase:

– Nu e rău, dar prefer sala de gimnastică.

– Mda, şi eu prefer sala de gimnastică, mormăise Tate, însă uite unde mă aflu.

– Meriţi toate laudele, spusese Barrett. Eşti inventivă.

Într-adevăr, era inventivă! În dimineaţa următoare, plecă la alergat cu cincisprezece minute mai târziu decât de obicei şi termină chiar când barca lui Barrett trăgea în golfuleţul lor. Tate ţinea mâinile în şolduri şi gâfâia. Bău sticla de apă pe care o lăsase pe scările plajei, apoi îşi destinse genunchii pe trepte. Barrett ancoră barca. Tate stătea pe ultima treaptă, îl aştepta. Faţa ei era fierbinte şi roşie, mirosea ca brânza cu mucegai, dar iată, în sfârşit, i se ivise ocazia!

El sări din barcă, apoi ridică punga cu cumpărături şi o plasă cu cinci kilograme de gheaţă. Tate îi făcu vesel cu mâna; Barrett zâmbi.

– Bună dimineaţa, Maimuţico. Te-ai trezit prea târziu?

– M-am hotărât să fac de două ori turul insulei.

– Glumeşti, replică el făcând ochii mari.

– Bineînţeles!

Se apropie de ea. Tate nu dădu semne să se mişte. El… părea că va trece pe lângă ea şi va urca scările, dar se întoarse şi se aşeză pe treaptă. Tate nu ştia unde să se uite, aşa că se holbă la cronometrul ei. Arăta opt şi un sfert. Ora şi minutul primei ei conversaţii adevărate cu Barrett Lee. Jucându-se cu butoanele de la ceas, păli dintr-odată. Era un ceas bărbătesc de-a dreptul urât, însă fata îşi aminti că mecanismul complicat, cu o sumedenie de funcţii, îi plăcuse în vitrina unui magazin de sport din Charlotte. Acum îşi dorea să-şi fi cumpărat ceva mai atrăgător, mai feminin. În timp ce stătea lângă Barrett, se simţea în gardă mai mult decât îşi putuse imagina vreodată.

– Şi ce faci pe o zi atât de frumoasă, Barrett Lee? întrebă ea.

– Ei, ştii tu, răspunse el.

– Nu, chiar nu ştiu, continuă Tate. Cum este viaţa ta acolo? Ce faci? În afară de faptul că-i cumperi mamei gem de prune.

– Păi noaptea trecută am fost la pescuit cu tata.

– Cum se simte Chuck? Îl mai ţin minte de când eram mică. Credeam că insula asta e a lui. Credeam că era preşedintele.

– Chuck Lee, preşedintele de la Tuckernuck. O să se amuze copios.

– Se simte bine? Birdie spunea că a avut un atac.

– Nu a fost foarte grav, din fericire. Braţul lui stâng e afectat şi vorbeşte mai lent, dar se mişcă bine – iese o dată pe zi, la poştă sau să ia prânzul la Rotary. Nu mai poate juca golf, iar să-l iau la pescuit poate fi periculos, dar o fac. Îi place să iasă în larg. Arunc firul şi el ţine undiţa, iar dacă peştele muşcă momeala îl trag eu şi el mă ajută.

„Barrett e un sfânt“, se gândi Tate. Însă l-ar fi stânjenit dacă ar fi spus asta cu voce tare.

– Şi aţi prins ceva?

– Trei peşti, doar unul de păstrat.

– O să-l mâncaţi?

– Cred că în seara asta. Aseară n-am apucat. Am o clientă care mereu are nevoie de câte ceva. Soţul ei e toată săptămâna în Manhattan, aşa că e singură în casă. A auzit un zgomot şi a crezut că e un spărgător, aşa că a chemat poliţia. Au auzit şi ei zgomotul, însă de fapt era o ţeavă spartă. Prin urmare, m-a chemat pe mine.

– Eşti instalator? întrebă Tate.

– Sunt câte puţin din toate, spuse Barrett. Tocmai am reparat-o.

– Însă păcat că ţi-ai stricat noaptea.

– Mda. Femeia asta are o problemă cu limitele.

Stătea lângă Tate; braţele lor se atingeau. Tate avea zeci de întrebări. „Ce faci în afară de muncă şi pescuit? Te mai şi distrezi? Ieşi cu femei vreodată?“ În timp ce se gândea pe care să i-o adreseze, Barrett vorbi primul:

– Deci ce se întâmplă cu Chess?

Întrebarea lui avu efectul duşului cu apă rece. Vara în care avusese şaptesprezece ani se repeta.

– Ce se întâmplă? îngăimă ea.

– Da. Mama ta mi-a spus că logodnicul ei sau fostul logodnic a murit. Şi că e distrusă. De asta s-a tuns zero?

– Asta ar fi concluzia logică. Dar cine ştie?

– Nu e treaba mea, spuse Barrett. Însă, Dumnezeule, era atât de frumoasă! Părul ei… şi ea se potriveau atât de bine. Avea un aer matur şi modern.

– Mi-ar plăcea să te pot lămuri, dar nu mi-a spus cum se simte. Deloc. Deci dacă vrei alte detalii va trebui să o întrebi tu pe Chess.

– Da, ai dreptate. Tânărul se ridică, apoi se întoarse. Însă am senzaţia că nu prea mă place.

– Nu prea place pe nimeni în ultima vreme, spuse Tate. Barrett păru sceptic. Sincer. Nu pot să fac mai mult de-atât, insistă ea. Nu prea e în apele ei acum. De fapt, ăsta e motivul pentru care suntem toate aici.

Tate îşi făcuse ridicările pe creangă învăluită în norul verde al geloziei bolnave. Când Birdie o întrebase dacă se simţea bine, fata răspunsese „Mda“ şi se îndreptase în grabă spre duş. Apa rece o făcea să se simtă bine, dar nu o răcorea. Birdie pregătise omletă cu brânză cedar şi un platou de bacon prăjit, micul dejun preferat al lui Tate; şi totuşi Tate o ignoră şi pe draga ei mamă, şi micul dejun minunat. Se înghesui pe lângă India pe scări, când de fapt ar fi trebuit să aştepte jos şi s-o lase să coboare. Scara era strâmtă şi pe ea avea loc o singură persoană. Nici măcar nu-i dădu bună dimineaţa mătuşii ei. Când India ajunse jos, Tate o auzi întrebând-o pe Birdie:

– E bine?

Se opri la baie să ia deodorantul şi loţiunea de corp, dar, aruncând o privire pe geam, îi văzu pe Chess şi pe Barrett rezemaţi de capota Scoutului. Stăteau cu faţa la apă, nu se priveau. Nu aveau alt motiv să se afle acolo decât că maşina era în partea îndepărtată a casei, în afara vederii şi auzului oricui care ar fi fost în bucătărie sau la masa de picnic. Tate ştia că nu trebuia să facă asta, dar îi spionă fără scrupule. Fereastra băii era deschisă şi auzea voci, însă nu prea înţelegea ce spuneau.

La un moment dat, Barrett se întoarse cu faţa la Chess şi zise:

– Eşti sigură?

Ea răspunse ceva, însă cuvintele i se pierdură în vânt şi în ocean. Barrett se îndepărtă.

O întrebase dacă voia să iasă cu el.

Tate se încruntă în oglinda murdară. Nu era corect. Chess câştigase din nou, iar lucrul care o supăra şi o demoraliza la culme era că sora ei nici măcar nu făcuse vreun efort în acest sens. Arăta precum Telly Savalas, era cheală, pentru numele lui Dumnezeu, touşi Barrett încă era atras de ea. În timp ce Tate era atletică şi zâmbitoare şi fericită, întruchiparea forţei vitale. Tate cântărea cincizeci de kilograme, era bronzată şi avea o dentiţie perfectă. Tate lucra pe bani mulţi în industria cea mai importantă a economiei mondiale. În această vară, Tate era varianta de preferat. Oare el chiar nu vedea asta?

E bine?

„Da, mătuşă India, sunt bine“, se gândi Tate în timp ce îşi lua slipul. Însă nu când vine vorba de sora mea.

Când coborî în bucătărie cu rucsacul (în care avea loţiunea de plajă, iPod-ul – la care nu ascultase nimic de când sosise – două prosoape şi cartea lui John Irving Cider House Rules, pe care Tate deja o citise, însă ar fi recitit-o cu plăcere), Birdie, mătuşa India şi Chess stăteau la masa din sufragerie, prefăcându-se că studiau ziarul local. Însă Tate îşi dădu seama că o aşteptau. Se hotărî să preia iniţiativa.

– Nu are nimeni nevoie de Scout, nu-i aşa? spuse ea. O să-l iau să mă duc la North Pond, unde o să stau azi toată ziua.

– Vin şi eu, sări India. Încă nu am fost nicăieri, oasele mele sunt prea leneşe.

– Aş vrea să merg singură, replică Tate. Toate o priviră. Am nevoie de timp pentru mine.

– Tate, s-a întâmplat ceva? întrebă Birdie.

Nu-i plăcea să fie pusă aşa la zid.

– Pot să spun pas?

– Sigur. Hai să spunem pas la orice cât suntem aici şi să avem o lună tăcută şi neproductivă. Iar după aceea o să mustim de toate lucrurile pe care le-am ţinut în noi.

Tate fu luată prin surprindere. Se uită la Chess, care stătea cu fruntea îngropată în mâini.

– Nu e mare lucru, mamă, stărui ea. Îmi faci un pachet de picnic?

Chess pufni, probabil ca să dea de înţeles că pachetul de picnic i se părea o cerere îndrăzneaţă, de vreme ce mama lor nu era nici bucătăreasa personală, nici sclava ei. (Erau surori; Tate îi putea citi gândurile.) Însă Tate decise să nu reacţioneze.

– Da, dacă îţi ceri scuze în faţa mătuşii tale că ai fost nepoliticoasă cu ea pe scări, spuse Birdie.

– Îmi pare rău, murmură fata în direcţia Indiei.

– Se acceptă, zise aceasta cu o fluturare a mâinii.

Când se ridică mama ei, Tate îi luă locul, iar Birdie îi aduse o farfurie cu ouă şi bacon, un pahar de suc proaspăt stors şi o brioşă englezească pufoasă, apoi începu să pregătească pachetul de picnic. Chess îşi lăsă fruntea pe braţe, iar India citi ziarul şi fumă o ţigară. Tate începea să se obişnuiască cu mirosul.

– Sper că nu te-ai supărat că am spus că vreau să merg singură.

– Dumnezeule, nu, răspunse India. Pot merge mâine sau în ziua următoare sau cealaltă. Sau în oricare altă zi.

– Eşti absolut sigură că vrei să mergi la North Pond? interveni Birdie.

– Da, zise Tate.

– Acolo sunt curenţi periculoşi, continuă Birdie.

– E un lac, mamă! Chess nu spuse nimic, însă lui Tate nu-i păsa. Barrett o invitase pe Chess la o întâlnire, dar Tate nu dorea să se gândească la asta.

Scoutul era un vehicul magic; o putea transpune în altă stare. Tate merse foarte încet pe drumurile prăfuite, pentru că îi plăcea să conducă şi pentru că oricând era posibil ca un localnic să se plângă dacă depăşea doisprezece kilometri pe oră. Tate parcă la North Pond, apoi merse pe jos până la Bigelow Point. Nisipul era auriu şi neted, iar apa era mai limpede la fund şi caldă, numai bună pentru scăldat. Tate întinse prosopul şi îşi puse căştile. Ascultă Tenth Avenue Freeze-Out, For You, Viva Las Vegas, Atlantic City, Pink Cadillac şi The Promised Land. Pe o distanţă de câţiva kilometri nu mai era nici un suflet. Izolarea îi dădea o senzaţie fantastică de libertate. Intră în apa oceanului; după câteva mişcări de înviorare, o luă hotărâtă spre larg. Deja făcuse aproape cinci sute de metri; putea vedea întreaga coastă de vest a insulei. Apa era liniştită, iar Tate era tentată să înainteze şi mai mult. Însă acolo erau rechini. Sau, mai degrabă, câte un rechin îşi făcea apariţia din când în când, o dată la patruzeci de ani. În timp ce Tate spinteca apa, simţea furnicături în labele picioarelor. Da, era furioasă şi era geloasă. Îl iubea pe Barrett, însă Barrett o iubea pe Chess. Şi totuşi, Tate nu voia să fie mâncată de vreun rechin. Iubea prea mult viaţa. Îl iubea pe Bruce Springsteen şi adora mâncarea gătită de mama ei. Îi plăcea la nebunie să alerge pe plajă, să conducă Scoutul şi să doarmă în mansarda fierbinte. Pe deasupra, îşi iubea sora. Da, o iubea; nu putea nega asta. Nenorocita se strecura lângă ea în pat în fiecare noapte, iar Tate se trezea în fiecare dimineaţă fericită că o găsea acolo.

O luă înapoi spre ţărm.

Citi câteva pagini din Cider House Rules, dar se plictisi. Lectura nu-i plăcuse niciodată prea mult; nu reuşea să se concentreze şi să se gândească la sensul cuvintelor şi la înţelesurile ascunse probabil printre rânduri. Pentru Tate, cititul era o treabă prea complicată. În opinia lui Chess, acesta era un defect în personalitatea ei. Însă Tate nu avusese nici un profesor bun de engleză la liceu, spre deosebire de sora ei. Chess citea tot timpul. Avea mii de cărţi şi citea textele de ficţiune din New Yorker şi Atlantic Monthly. Avea poezii lipite pe oglinda din baia apartamentului ei din New York. Lui Tate, pe de altă parte, îi plăceau computerele, îi plăceau ecranele care pâlpâiau, informaţiile prezentate clar şi cu imagini interesante. Faci clic pe un link şi ecranul se schimbă, faci clic pe alt link şi ajungi într-un loc complet nou. Internetul era viu, era un animal pe care Tate îl dresase, era o planetă a cărei hartă o ştia. Lumea era la picioarele ei. Cine avea nevoie de cărţi?

Folosi Cider House Rules pe post de pernă.

Însă nu era obosită, iar faptul că stătea întinsă la soare îi lăsa prea mult timp de gândire. Şi chiar nu dorea să gândească.

Barrett o invitase pe Chess să iasă cu el. Se părea că Chess refuzase. Însă nu refuzase din loialitate pentru sora ei. Refuzase pentru că nu se simţea în stare să iasă cu Barrett şi să se distreze. Nu-i stătea mintea la distracţii.

Tate scoase bunătăţile pe care i le pusese Birdie la pachet: un sendviş cu mozzarella, roşii şi pesto care se încălzise şi se topise la soare, o pungă de chipsuri, o prună, o caserolă cu zmeură şi afine, o sticlă de limonadă şi o negresă. Se gândi cât de mult îşi iubea mama şi ce minunat ar fi fost dacă Birdie ar fi acceptat să locuiască împreună cu ea. Măcar o lună sau două în timpul iernii. Spre deosebire de zona de nord-est, la Charlotte nu era niciodată frig. Ningea rar. Complexul de apartamente în care locuia Tate avea piscină exterioară încălzită; mama ei putea înota chiar şi în ianuarie. Însă Tate nu era niciodată acasă; era mereu pe drumuri. Birdie s-ar fi plictisit în Charlotte, fără prieteni şi fără activităţi. Apartamentul lui Tate nu avea grădină. Era mobilat de-a dreptul minimalist, cu un televizor cu ecran plat de cincizeci şi doi de inchi şi o saltea imensă aşezată direct pe podea. Tate nu şi-o putea imagina pe mama ei petrecând măcar o noapte în apartamentul din Charlotte în starea în care era atunci. Birdie şi Grant o vizitaseră o dată când încă erau cuplu, cu câţiva ani în urmă, chiar după ce se mutase, dar se cazaseră la Marriott. Cinaseră toţi trei la un restaurant al cărui nume Tate nu şi-l mai amintea. Legătura ei cu Charlotte era fragilă. Poate că trebuia să se mute în alt oraş. Las Vegas o atrăgea, cu toate luminile lui stridente.

Trebuia să-şi facă o viaţă. Avea nevoie de un prieten. Barrett!

Nu voia să se gândească la asta.

După prânz înotă în lac, ignorând ideea generală că trebuie să aştepţi o oră ca să digeri mâncarea. Plutea pe spate când văzu cu coada ochiului ceva mişcându-se. Se ridică – apa îi ajungea până la piept – şi privi într-acolo. Mai era cineva care mergea spre Bigelow Point. Recunoscu haina albastră şi pălăria albă, cu boruri late, care îi aparţinuse bunicului ei. Era Birdie!

Îi făcu semn cu mâna. Era uşurată. Dorea companie, însă era prea orgolioasă ca s-o recunoască. Nu era în stare să petreacă toată ziua pe plajă de una singură. Mama ei îşi dăduse seama şi venise să o salveze. Era o mamă atât de bună!

Birdie nu-i făcu semn înapoi. Chipul ei avea o expresie pe care Tate nu o înţelegea, însă un lucru era cert: nu părea fericită. Se îndreptă spre fâşia îngustă de nisip care se termina în apă.

– Mamă! strigă ea. Sunt aici! Poate că nu o văzuse? Birdie nu privi spre ea. Mamă! Tate se uită mai atent. Era mama ei, nu-i aşa? Avea bluza albastră inconfundabilă şi pălăria mare şi albă pe care o purta bunicul ei când le ducea pe ea şi pe Chess să caute crabi.

Era mama ei. Iar Tate observă că vorbea la telefon. Nu era posibil. Însă da, Birdie vorbea la telefon. Vorbea cu cineva. Făcea semne. Convorbirea fu scurtă. Două minute, poate chiar mai puţin. Închise telefonul şi îl strecură în buzunarul bluzei.

Tate aşteptă. Mama ei privi o clipă spre ocean, apoi trase adânc aer în piept şi se îndreptă spre lac. Fata înotă la ţărm.

Birdie se apropie fără vreun cuvânt sau zâmbet. Ce se întâmplase oare? Când ajunse suficient de aproape cât să se poată auzi, Tate îşi dădu seama că nu ştia ce să spună. Şi decât să spună o prostie, preferă să tacă. Aşteptă.

Merseră împreună spre prosopul lui Tate şi se aşezară.

– Îmi pare rău, spuse Birdie. Ştiu că azi voiai să fii singură.

– De fapt îmi doream enorm companie.

– Vorbeam la telefon cu Hank, continuă Birdie.

– Cine e Hank? întrebă Tate.

– Bărbatul cu care ies.

– Serios? Tânăra femeie simţi cum i se strânge stomacul. Pentru că nici unul dintre părinţii ei nu-şi găsise pe altcineva, încă spera că se vor împăca într-o zi. Ştia că era infantil să-şi dorească să-i vadă iar împreună, însă aşa simţea.

– Serios, confirmă Birdie.

– Şi de ce nu am auzit niciodată de el?

– Nu suntem împreună de prea mult timp. L-am cunoscut la sfârşitul lui aprilie. Chiar când sora ta a rupt logodna. Aşa că au fost tot felul de alte probleme. Şi nu ştiu sigur cât de serioasă e relaţia.

– Eşti îndrăgostită? întrebă Tate, rugându-se să audă un răspuns negativ.

– Sunt îndrăgostită. Cel puţin aşa îmi spun eu. Însă el nu mă iubeşte. Am crezut că mă iubeşte, mi-a spus că mă iubeşte, însă conversaţiile noastre de când suntem noi aici îmi spun altceva. Pare foarte detaşat. „Detaşat“, se gândi Tate. La fel ca Barrett. Hank e căsătorit, urmă Birdie.

– Mamă! exclamă Tate. Încercă să pară şocată, însă nu era deloc. Ştia cum mergeau lucrurile pe lume; ştia că trădările sunt la fel de răspândite precum muşuroaiele de furnici.

– Soţia lui are Alzheimer, explică mama ei. E într-o clinică. Şi va rămâne acolo până moare.

– O, făcu Tate.

– E un lucru pe care încă nu-l înţeleg la vârsta mea. În cei doi ani dintre divorţul de tatăl tău şi momentul în care l-am cunoscut pe Hank m-am simţit bine. Eram fericită, aveam lucruri care îmi plăceau şi care mă interesau – grădinăritul, cititul, casa, voi, copiii, prietenele mele. Apoi l-am cunoscut pe Hank. Ne plac amândurora aceleaşi lucruri – să ieşim în oraş la cină, să mergem la teatru, să petrecem nopţile în hoteluri frumoase, să dansăm. Dumnezeule, era minunat să am un partener. Nici nu-ţi imaginezi. Mereu am fost singură, în toţi anii de căsnicie, singură, singură. Problema e că acum fericirea mea depinde de Hank. Birdie îşi încleştă pumnii. Nu este drept că un străin are puterea să mă afecteze atât de mult! Însă nu vreau să revin la starea de lucruri de dinainte să-l cunosc pe el. Eram singură. Apoi, cu Hank, nu am mai fost. Iar acum, fără Hank, sunt chiar mai singură decât eram înainte. Tate îşi privi mama. Nu era fericită să audă despre Hank, însă înţelegea. Şi ea simţea la fel. Fusese îndrăgostită de Barrett Lee de la şaptesprezece ani sau în ultimele şase zile – însă, oricum, nu era drept. Nu înţeleg de ce nu vorbeşte cu mine, continuă Birdie. Nu înţeleg de ce se fereşte. L-am sunat acum şi mi-a spus că e la fermă, la Stew Leonard, cu nepoţica lui de trei ani. Vreau să-mi spună că îi e dor de mine şi că mă iubeşte, însă tot ce aud e că în Connecticut sunt treizeci şi trei de grade şi că pe vacă o cheamă Calliope.

– L-ai prins într-un moment nepotrivit, remarcă Tate.

– A fost un moment nepotrivit de câte ori l-am sunat.

– L-ai sunat în fiecare zi?

– În fiecare zi începând cu 4 Iulie.

Tate observase că Birdie dispărea în fiecare zi cam pe la ora asta, însă credea că mergea în vreo misiune tipică pentru ea: să culeagă flori de câmp cu care să împodobească masa ori să găsească arpagic pentru salată.

– Dacă te face să te simţi mai bine, decise ea să mărturisească, eu sunt îndrăgostită de Barrett Lee.

Birdie scoase un ţipăt.

– Da?

– Ei, haide, mamă. Vrei să-mi spui că nu te-ai prins? L-am iubit dintotdeauna. Îl iubesc de când eram mică.

– Ce chestie! Mereu am crezut că sora ta îl plăcea pe Barrett.

– Bineînţeles că ai crezut. Chess mereu obţine rolul principal în poveştile de dragoste. Oare de ce se întâmplă asta?

– Of, Tate…

– Nu, chiar sunt curioasă. De ce ea e mereu cea care se îndrăgosteşte şi are relaţii, iar eu niciodată?

– O să vină şi rândul tău curând.

– Am treizeci de ani. Cât de mult mai trebuie să mai aştept?

– Nu am avut idee că eşti îndrăgostită de Barrett Lee, spuse Birdie. Îmi pare rău. Acum e bine că ştiu. Am tot încercat să-i aduc împreună pe el şi pe Chess.

– Poţi să nu mai faci asta? spuse Tate. Te rog.

– Oricum nu funcţionează.

– Azi-dimineaţă m-a întrebat de Chess, apoi i-a cerut să iasă cu el. I-am văzut vorbind lângă Scout. Însă cred că ea a refuzat. A pomenit ceva de asta?

– Nici măcar o vorbă. Ai fi fericită dacă a refuzat?

– Asta nu schimbă faptul că a vrut să iasă cu ea.

– Dragostea poate fi îngrozitoare, oftă Birdie. Uitasem cât de îngrozitoare. Nu-mi amintesc să mă fi simţit aşa cu tatăl tău. Eu şi Grant ne-am găsit unul pe celălalt şi am ştiut asta. Nu am jucat nici un joc. Ne-am unit forţele şi am trecut prin viaţă – el a lucrat, am cumpărat casa, v-am născut pe tine şi pe Chess. Apoi am pierdut două sarcini una după alta, ceea ce a fost supărător, dar mi-am revenit. Tatăl tău avea grija banilor şi a golfului, iar eu aveam grija returnării la timp a cărţilor de la bibliotecă şi să vă duc pe voi la orele de dans. Nu-mi aduc aminte să mă fi simţit atât de confuză. Să-l iubesc pe tatăl vostru a fost frustrant, însă nu dureros.

– Nici măcar la sfârşit? se interesă Tate.

– Nu a fost dureros nici măcar la sfârşit. Pur şi simplu s-a terminat ghemul. Nu am mai vrut să rămân lângă tatăl vostru. Nu mai rămăsese nimic din căsătoria noastră.

Tate dădu din cap. Simţea că aceea era conversaţia pe care ar fi trebuit să o aibă cu mama ei cu doi ani în urmă, însă nu se întâmplase. Tate nu dorise să ştie ce nu mai mergea; dorise doar ca ei să-şi repare căsnicia.

– Grant a fost asociatul meu. A fost copreşedintele corporaţiei reprezentate de viaţa noastră. Însă când l-am cunoscut pe Hank – Birdie îşi rezemă bărbia pe genunchi – mi-am dat seama că am şansa să încerc alt gen de relaţie. Un desert, ca să spun aşa. Hank are deja familie, la fel şi eu; şi-a încheiat cariera. Amândoi avem bani. Tot ce rămâne ţine de probabilităţi: zece, douăzeci, treizeci de ani în care te poţi bucura de viaţă alături de cineva. Eu nu m-am putut bucura de viaţă alături de tatăl tău pentru că eram atât de ocupaţi amândoi. Lui Hank îi plac aceleaşi lucruri ca şi mie – găteşte, lucrează în grădină, preferă aceeaşi muzică şi acelaşi vin. Şi de asta dragostea mea pentru el e atât de puternică. Nu vreau să umblu aiurea cu oricine. Trebuie să fie Hank. Înainte să vin aici, eram de nedespărţit. Am plâns când am plecat şi a plâns şi el. Dar acum… îl pierd. Când o privi pe Tate, ochii ei erau plini de lacrimi. Of, draga mea. Mă simt ca o fetiţă.

– E în regulă, spuse Tate. Asta e bine, mamă. Chiar credea că era bine. Mama ei era îndrăgostită, o simţea. Mama ei era femeie, fiinţă umană: oare Tate se gândise vreodată la asta? Oare cineva se gândeşte în felul acesta la o mamă? Că e o persoană cu dorinţe şi doruri şi puncte nevralgice? Tate îşi iubise întotdeauna mama, însă o cunoscuse vreodată?

Se îndreptă spre apă. Birdie o urmă. Tate luă o piatră şi o aruncă aşa cum o văzuse pe Chess făcând.

– Barrett Lee, spuse ea.

Birdie se aplecă şi luă o piatră de dimensiunea şi forma unui ou. O aruncă la câţiva metri în larg.

– Hank, rosti ea. Oare voiau să scape de bărbaţi? se întrebă Tate. Sau să-i cheme? Ar fi trebuit să-mi arunc telefonul, comentă Birdie.

Birdie se pregăti să o ia spre casă; nu dorea să le facă pe Chess şi pe India să se îngrijoreze de lipsa ei.

– O să-ţi păstrez secretul cu sfinţenie, o asigură Tate.

– Şi eu pe al tău, spuse Birdie. Dacă asta te face să te simţi mai bine, am fost foarte îndrăgostită de Chuck Lee când eram tânără.

– De Chuck? Serios? Nu-mi vine să cred!

– Şi la fel şi India, continuă Birdie. E ca şi când povestea s-ar repeta. Femeile Tate îndrăgostite de bărbaţii Lee, generaţie după generaţie.

După ce dispăru Birdie, Tate se întinse pe prosop la soare. Mama ei era îndrăgostită de Hank. Asta era o informaţie despre care ea şi Chess puteau vorbi pe ascuns noaptea în mansardă, însă nu dorea să divulge secretul. Când era pe cale să adoarmă, se gândi la momentul în care mama ei pierduse cele două sarcini. Şi-o aminti pe patul de spital; şi pe tatăl ei dându-le îngheţată cu ciocolată la cină, iar când Tate îi povestise că tati le dăduse îngheţată cu ciocolată la cină, Birdie plânsese. Tate nu mai mâncase de atunci îngheţată cu ciocolată. Era foarte mică, avea patru sau cinci ani şi nimeni nu-i explicase ce se întâmplase, cu toate că tatăl ei sau mătuşa India încercaseră, pentru că era chiar acea perioadă în care Tate începuse să se roage cu ardoare pentru încă un frăţior sau o surioară. Chiar îl rugase pe Moş Crăciun să-i aducă unul. Apoi, când văzuse că nu apărea nici un frate, inventase unul – era nehotărâtă între un frăţior pe nume Jaysen (scris chiar aşa) şi o surioară pe nume Molly. Tate se minună: nu se mai gândise de mult la Jaysen sau la Molly. Însă lucrul cel mai important, îşi aminti ea, era că Jaysen şi/sau Molly îi erau cei mai buni prieteni, devotaţi doar ei. Jaysen şi Molly din imaginaţia lui Tate nici nu ştiau că Chess exista.

Tate se trezi la sunetul motorului unei bărci. Deschise ochii şi se sprijini în coate. Barca lui Barrett Lee venea spre lac. Mai auzi ceva, un refren îndepărtat, dar foarte cunoscut. iPod-ul ei era la picioare. Din el se auzea Glory Days.

Luă aparatul şi îl închise, mulţumită că fusese distrasă de la evenimentul principal: sosirea lui Barrett Lee cu barca. Tocmai acolo? Privi către locul în care se scufundase piatra ei; el era şi mai aproape. Nu, cu siguranţă era vorba de un vis.

Bău ce mai rămăsese din limonadă şi constată că era caldă şi acră. Era trează; totul era real. Barrett ancoră barca, sări şi se îndreptă spre ea prin apă.

– Am aflat că eşti aici, începu el. De teamă să nu facă vreo gafă, Tate aşteptă în tăcere ca el să continue: Ascultă, mâine-seară trebuie să merg undeva. Sunt invitat la petrecerea clientei de care ţi-am vorbit. La casa ei din Brant Point. O să fie multă lume bună. Ai vrea să vii cu mine?

– Da, răspunse Tate. Cuvântul ieşise singur, fără permisiunea ei. Mintea rămăsese cel mai rapid computer al lumii. Atâtea gânduri într-o singură clipă, gânduri care se suprapuneau, se izbeau, gânduri fără cuvinte. O petrecere cu Barrett. Da. oriunde cu Barrett. Mai conta că o invitase întâi pe Chess? Că Tate era a doua alegere şi toţi aveau să ştie? Conta, însă nu suficient de mult cât să-l refuze. Niciodată nu l-ar fi refuzat pe Barrett Lee.

– Chiar? spuse el. Părea surprins. Probabil se aşteptase să dea greş cu ambele fete Cousins.

– Mi-ar plăcea foarte mult, îl asigură ea. Vii să mă iei?

– La şase. Mâine-seară la şase. Problema e însă că nu pot să te aduc înapoi decât de dimineaţă. Va fi mult prea târziu când se termină petrecerea. Aşa că va trebui să rămâi cu mine. Te aduc duminică la prima oră. Suficient de devreme cât să poţi alerga, promit.

Suficient de devreme ca să alerge. Da, drăguţ din partea lui. Se gândise şi la asta. Ştia cu cine avea de-a face.

– O să stau la tine? se interesă ea.

– Da, la mine. E în regulă?

– E în regulă, răspunse Tate.

– Asta e singura problemă când ieşi cu o fată de pe Tuckernuck. N-ai cum să o aduci acasă noaptea.

„O fată de pe Tuckernuck“, remarcă Tate în gând.

Mai spuseseră şi alte lucruri, ca să facă conversaţie: „La revedere.“ „Ne vedem mâine.“ „Cred că lumea o să fie îmbrăcată elegant. O să port o haină sport.“ Tate nu-şi amintea exact. Gândurile ei erau la Dumnezeul de pe Tuckernuck. Ea era dinaintea lui, strângându-i mâinile în semn de mulţumire. Sărutându-i picioarele.