India

Când apăru în acea după-amiază, Barrett aduse o scrisoare pentru India.

– Poşta, anunţă el.

Asta era complet neobişnuit. Sigur, Grant primea scrisori, documente care aveau nevoie de semnătura lui; acestea erau trimise prin FedEx la Chuck Lee, apoi Chuck Lee le aducea cu barca şi i le dădea lui Grant cu o privire dezaprobatoare. Primirea de scrisori era considerată o infracţiune în raport cu stilul de viaţă de la Tuckernuck. Acolo nu trebuia să existe scrisori, convorbiri telefonice, comunicare cu lumea exterioară. India fusese crescută în această tradiţie. Şi totuşi nu putea, pur şi simplu, să dispară de pe faţa pământului timp de treizeci de zile. Lăsase adresa firmei lui Barrett celor trei fii ai ei şi asistentei sale, Ainslie. Mesajul ei fusese foarte clar: „Folosiţi adresa asta doar în caz de urgenţă“. Aşa că imaginea lui Barrett fluturând plicul îi stârni îngrijorarea, care imediat se transformă în frică. Primul ei gând fu copilul.

Copilul lui Billy. Heidi, soţia lui Billy, era însărcinată în douăzeci şi nouă de săptămâni. Totul mergea bine; sarcina fusese monitorizată cu atenţie. Heidi însăşi era obstetrician; avea în cabinetul propriu un aparat de ecografie şi îl folosise în ultima zi a fiecărei luni. Heidi simţea o mare responsabilitate că-l purta în pântece pe nepotul lui Bill Bishop, moştenitorul acelui nume faimos, dar era la înălţime. Era un medic foarte bun, care îşi urma propriile sfaturi: lua vitamine, mânca verdeţuri şi banane, nu mai bea alcool. Şi totuşi era posibil ca ceva să nu fi mers bine, o groază de lucruri pot să nu meargă bine în timpul unei sarcini sau la naştere – ca să nu mai vorbim de o sumedenie de boli şi defecte congenitale. Oare aşa fusese şi India în timpul sarcinii? Probabil că da, însă nu totul putea fi diagnosticat aşa ca acum. Când privi plicul alb din mâna lui Barrett, se gândi: „Heidi naşte prematur. O să nască înainte ca plămânii copilului să se maturizeze. Dacă cel mic trăieşte, îl aşteaptă săptămâni întregi la terapie intensivă cu aparate de respiraţie, şi chiar şi aşa poate avea creierul afectat. Of, Billy!“ El şi Heidi erau perfecţionişti şi aveau rezultate excepţionale. N-ar fi putut trece peste asta.

Sau, îşi zise India, scrisoarea ar fi putut să-l privească pe Teddy. Dintre cei trei fii ai ei, Teddy îi stârnea cele mai mari griji, pentru că semăna cel mai mult cu Bill. Îi plăcea să lucreze cu mâinile; înfiinţase o companie care făcea acoperişuri în suburbiile din nord-vestul Philadelphiei – Harleysville, Gilbertsville, Oaks – foste ferme transformate în sedii de companii farmaceutice şi vile pentru directori. Teddy avusese mult timp o prietenă pe nume Kimberly, dar se despărţeau şi se împăcau constant. Teddy era instabil din punct de vedere emoţional; la un moment dat fusese internat la secţia de psihiatrie de la Spitalul Quakertown. Doctorii îi dăduseră Zoloft, însă el băuse prea mult. India era nevoită să recunoască faptul că el era o adevărată bombă. Deci ce anume spunea scrisoarea? Că o omorâse pe Kimberly? Că-şi luase viaţa?

Scrisoarea nu avea cum să fie despre Ethan. La douăzeci şi şapte de ani, Ethan era cea mai fericită persoană pe care o văzuse vreodată India. Era prezentator la un canal de ştiri sportive din Philadelphia, ceea ce-l făcea o mică celebritate, suficient de importantă cât să-şi găsească pe cineva cu care să se culce de câte ori ieşea prin baruri. Ethan avea un câine pe nume Dr. J. Locuia într-un apartament din Manayunk. Avusese doar doisprezece ani la moartea lui Bill, însă nu rămăsese cu sechele, ceea ce demonstra că lucrurile nu merg întotdeauna conform aşteptărilor.

India luă plicul de la Barrett. Pe faţă scria „India Bishop, Insula Tuckernuck“. Atât; nu era trecută adresa companiei de administrare pe care India le-o dăduse băieţilor şi lui Ainslie. Scrisoarea avea timbru de Philadelphia.

„India Bishop, Insula Tuckernuck.“

– Nu-mi vine să cred că a ajuns la mine, spuse India.

– E simplu, tata îi cunoaşte pe toţi din Nantucket, inclusiv pe poştaş, răspunse Barrett. Amândoi sunt înscrişi în clubul Rotary. Când a sosit scrisoarea, poştaşul i-a dat-o tatei, iar el mi-a dat-o mie.

– Mulţumesc, spuse India, încercând să zâmbească.

– Cu plăcere. Hei, ştiţi cumva unde e Tate?

– La North Pond.

– Perfect, zise tânărul. Lăsă două plase cu alimente, o pungă cu gheaţă şi o ladă cu vin în bucătărie, apoi păru nerăbdător să se întoarcă la barcă. India vru să-i atragă atenţia că Tate îşi exprimase clar dorinţa de a fi singură, însă abia aştepta să-l vadă plecând, ca să aibă un moment de intimitate pentru scrisoarea ei. Birdie era undeva să se plimbe, iar Chess dormea pe canapeaua din sufragerie. Chess dormise pe plajă timp de aproape două ore, apoi venise în casă pentru că plaja era prea fierbinte şi adormise din nou. Nici nu se atinsese de mâncare la prânz. Birdie îşi făcea griji pentru ea; înainte să plece la plimbare, îi mărturisise Indiei temerile ei şi o implorase să vorbească cu Chess. Cum Tate avea să fie plecată toată ziua, era ocazia perfectă. „Da, sigur, răspunsese India. Oricum aveam de gând să fac asta.“ Însă nu prea ştia cum să procedeze. Îi putea povesti lui Chess despre propria ei experienţă, însă nu putea şti dacă aveau să fie pe aceeaşi lungime de undă. În opinia Indiei, fiecare femeie trebuia să treacă singură prin foc.

Acum însă, mult mai importantă era scrisoarea. Imediat după ce Barrett dispăru pe treptele care duceau la plajă, îşi puse ochelarii de citit ai lui Bill şi desfăcu plicul cu un cuţit.

O coală de hârtie albă, împachetată în trei. În partea de sus, cu cerneală roşie, scria: „Oare m-am înşelat în privinţa ta?“

India citi rândul de două ori, apoi încă o dată. În cele din urmă oftă, împături coala şi o vârî înapoi în plic. Lăsă ochelarii de citit ai lui Bill să-i cadă pe piept.

Scrisoarea era de la Lula.

Pe de o parte, India se simţea uşurată. O scrisoare de la fiii ei ar fi conţinut o veste tragică. Pe de altă parte, se simţea ciudat de expusă. Lula o găsise acolo, pe Tuckernuck, cu un plic trimis ca pe vremea diligenţelor poştale.

Probabil o sunase pe Ainslie să afle unde era şefa ei; poate că Ainslie îi spusese numele insulei (însă nu şi adresa firmei lui Barrett Lee). Sau Lula îşi amintise de poveştile Indiei, cum că reşedinţa de vară a familiei ei se afla pe acea fâşie de pământ pe nume Tuckernuck. India se simţea uşurată că scrisoarea nu era mai dură; dacă tânăra fusese atât de supărată cât să plece de la PAFA, atunci mânia ar fi împins-o să scrie mai mult de un rând. Lula se cenzurase; fusese cumpătată. Aproape că-şi acceptase vina.

India nu ştia cum să răspundă la întrebare.

Îşi aprinse o ţigară, apoi se duse la bucătărie să-şi toarne un pahar cu vin. Era doar ora trei, însă ce naiba, Barrett adusese o ladă nouă de Sancerre. Era rece, iar ea tocmai suferise un şoc. Merita să bea ceva.

Se aşeză la masa de picnic şi îşi trecu mâna prin părul ţepos, întărit de sare, foarte atentă la gesturile sale, ca şi când cineva o privea. Îşi fumă ţigara până la filtru, sorbi din vin, ridică faţa spre soare – la naiba cu ridurile –, privi plicul, apoi dădu din cap. Iisuse!

Oare Lula chiar se înşelase în privinţa ei?

„Da, Lula, probabil te-ai înşelat, ai înţeles greşit lucrurile pe care le-am spus şi le-am făcut, le-ai dat prea multă importanţă.“ Oare acela era răspunsul? „Te-am indus în eroare, am ezitat, nu am ştiut ce voiam sau ce simţeam. Ieşisem din zona mea de siguranţă.“

India îşi termină paharul cu vin şi îşi turnă altul. Era rece şi bun – ştia Birdie ce ştia când opta pentru Sancerre. Dintr-odată, îi veni să blesteme. Rezistase o săptămână întreagă fără să se gândească la PAFA în general şi la Lula în particular, şi acum asta.

Tallulah Simpson. Lula venise târziu la PAFA, adică la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Deja avea diplomă în limbi romanice de la Universitatea McGill. Vorbea franceză, italiană, spaniolă, portugheză, arabă şi hindi. Era talentată la limbi străine, poate chiar mai talentată decât la artă; încă de când era mică, Lula dorise să fie interpretă pentru o organizaţie importantă – Unicef, Banca Mondială sau Crucea Roşie. Lucrase câţiva ani ca traducător pentru o mare companie din industria tutunului; călătorise la Montreal, la Paris şi în India. Nu pictase nimic în viaţa ei înainte să se îmbolnăvească de febră dengue în India şi să rămână închisă în hotel pe banii companiei. Îşi revenise în trei săptămâni şi mai avusese nevoie de încă trei ca să-şi recapete puterile. Atunci se apucase de pictură – din plictiseală, spunea ea, şi din slăbiciune. Şi-ar fi dorit să scrie un roman, însă o durea creierul să gândească. Era mai uşor să picteze; începuse cu acuarele şi tempera pe hârtia groasă şi scumpă de la centrul de afaceri al hotelului. Deja ştia ce dorea să reprezinte; imaginile o însoţiseră dintotdeauna.

Lula îi spusese Indiei povestea vieţii ei în timpul primei lor întâlniri la o cafea cu lapte la White Dog Café, în prima zi de octombrie când fusese suficient de frig cât să poată savura o cafea de după-amiază. Întrevederea era oficială, deoarece India era mentorul fetei. Poziţia Indiei în academie îi permitea să-şi aleagă singură studenţii; era condiţia pe care o pusese ca să fie mentor. (Atât de nemernică era.) Îi alegea pe acei studenţi din anul doi care se dovediseră în primul an cei mai interesanţi, cei mai talentaţi şi cei mai atrăgători, iar Tallulah Simpson era lider în toate categoriile. Era uimitoare, cu părul lung, drept şi negru, ochi verzi şi limpezi şi pielea aurie. Avea gura mare, iar între dinţii din faţă se formase o strungăreaţă. Avea un accent pe care nu ştiai de unde să-l iei. Fuma şi bea şi folosea cuvinte din alte limbi; purta haine scumpe şi la modă – bluze evazate, blugi strâmţi, tocuri imposibil de înalte. (India sfârşise prin a fi influenţată de ea; iar uneori chiar c-o imita de-a dreptul). Tatăl Lulei, decedat între timp, fusese un om de afaceri iranian emigrat în Canada la sfârşitul anilor ’70, iar mama ei provenea dintr-o familie de vază din Bangalore. Lula avusese o viaţă privilegiată, dar suferise de pe urma marginalizării rasiale chiar şi printre canadienii cei toleranţi. Înţelegea cât de dureros era să fii străin, iar din acea durere provenea şi inspiraţia pentru tablourile ei.

„Hai să fim serioşi!“ se gândise India.

Povestea părea răsuflată şi tipică; India sperase la mai mult. Însă majoritatea studenţilor de la PAFA – artişti în devenire aflaţi la sfârşitul adolescenţei – prezentau versiuni mult prea romanţate ale propriei existenţe. Le plăcea să vorbească despre durerea lor, despre inspiraţia lor. Nu-şi dădeau încă seama că secretul consta în muncă şi ambiţie.

Lula păruse cam apatică la acea primă cafea, însă avea un talent extraordinar la desen. Era tot timpul în atelier, mereu încerca tehnici, vopsele şi pânze noi. Făcuse ca ipsosul şi guaşa să fie iar la modă. Studia culori şi texturi, pictând în straturi mai subţiri sau mai groase. Era pasionată de istoria artei – Matisse, Modigliani, O’Keeffe, Pollock, Rothko. Îl iubea pe Rothko; iniţiase de una singură un cult al acestuia. Curând, în tablourile tuturor începuseră să apară referinţe la lucrările lui Rothko, iar profesorii dădeau din cap. Totul datorită lui Tallulah. Era în stare să creeze tendinţe.

Lula nu dormea niciodată; aşa umbla zvonul. Îşi moştenise insomnia de la tatăl ei iranian, care nici el nu dormea niciodată. Îi vorbise despre asta şi Indiei, când se întâlniseră la altă cafea la White Dog. India recunoscuse că nici ea nu dormea, însă insomnia ei era provocată, nu moştenită. Factorul declanşator îl constituise sinuciderea soţului ei.

India îşi petrecea orele de insomnie bând ceai de muşeţel şi răsfoind reviste de modă. Asculta John Coltrane; se uita la Love Story la TNT. Barurile ei preferate erau Tattooed Mom şi la 105 Social; bea şampania pe care i-o cumpărau bărbaţii cu conturi grase; lua droguri recreaţionale. În zori mergea acasă, se spăla pe cap, mânca un ou fiert tare, iar la şapte dimineaţa era în atelier.

În al doilea an, Lula descoperise nudul feminin. Petrecea multe ore la sala de mulaje, schiţând forme din ghips ale corpului uman; stătea câte o oră la o ureche şi câte o zi întreagă la o mână. Dorea să fie perfecte din punct de vedere tehnic. Cel mai faimos profesor de la PAFA, Thomas Eakins, îşi încurajase studenţii să disece cadavre. Astfel că Lula insistase pe lângă un cunoscut de la facultatea de medicină a universităţii şi petrecuse o săptămână schiţând cadavre. Vestea acestui efort extrem în numele autenticităţii circulase prin tot campusul; Lula devenise curând celebră pentru talentul fără pereche şi etica nesănătoasă a muncii. India şi ceilalţi profesori ştiau că o reputaţie strălucitoare în doar anul doi nu era neapărat o chestiune benefică. Însă lucrările ei vorbeau de la sine: un perete întreg din atelierul Lulei era dedicat studiului în roz al unei femei dansând. Femeia era înaltă de un metru optzeci şi avea braţele întinse deasupra capului; Lula o desenase de şaisprezece ori consecutiv, iar dacă priveai peretele de la stânga la dreapta, aveai senzaţia că execută o piruetă.

La sfârşitul anului, Lula câştigase premiul în bani pentru Cel Mai Promiţător Student, făcând obiectul multor controverse şi discuţii, pentru că era singurul student care nu terminase un tablou. În acel moment, întreaga ei operă era alcătuită din studii. Însă acele studii erau strălucite şi, după cum spusese India – care avea votul cel mai influent – nici măcar unul dintre tablourile terminate ale celorlalţi studenţi nu era la fel de promiţător precum studiile lui Tallulah.

În anul al treilea, cafelele de la White Dog se transformaseră în cine în locuri precum Susanna Foo şi Morimoto. Se spunea pe ascuns că gestul era lipsit de etică (nu exista nici măcar un zvon care să nu fi ajuns la urechea Indiei). Ele nu percepeau însă vreun derapaj de la norme. Lula şi India erau prietene, cu un gust comun pentru mâncarea exotică şi vinul bun. Şi de fiecare dată îşi plăteau separat consumaţia.

Apoi, într-o seară, India o invită pe Lula la ea acasă. Dorea să gătească. Lula împrumută o maşină şi merse în suburbia împădurită în care locuia profesoara ei. Lula, şoarecele de oraş, păru intimidată de Main Line3. Părea coborâtă de-a dreptul din cărţile de istorie. Atât de burgheză! Foarte diferită de oraş, remarcase ea. În metropolă putea să se descurce uşor, dar podurile acoperite şi vilele mari, cluburile de ţară cu porţi şi copaci bătrâni de o sută de ani o lăsau fără cuvinte.

– Pur şi simplu uită-te la casa asta, îi atrase atenţia India.

Se referea la faptul că era construită din pietre scoase din fluviul Delaware în secolul al XVIII-lea. Foaierul avea tavanul boltit şi podeaua din cărămidă. I se părea impunător fetei, care trăia într-un apartament modern şi minimalist.

India o pofti în bucătărie, o încăpere magnifică, dotată cu blaturi de marmură, lambriuri masive, vase de gătit strălucitoare din cupru, dulapuri din lemn de nuc ale căror ornamente purtau patina timpului. Când băieţii locuiau încă acasă şi când Bill lucra, singura treabă a Indiei era să se asigure că totul era în ordine. Pregătea mese mari şi elaborate, dublând şi triplând reţetele ca să satisfacă apetitul băieţilor. Îi povesti asta şi lui Tallulah.

– Iar acum abia folosesc bucătăria, încheie ea. Aşa că sunt bucuroasă că ai venit.

Lula o sărută scurt pe gură, gest care o luă prin surprindere pe India, însă nu o sperie. Tânăra femeie îi adusese o gerbera roz într-un ghiveci împachetat în folie roz, un cadou foarte atipic pentru ea. Îi explică:

– Era vorba de suburbii, aşa că n-am fost prea sigură. Mai adusese şi două ţigări cu marijuana într-o pungă de sendvişuri. Una acum, spuse ea, iar cealaltă mai târziu, în caz că nu-ţi vine somnul cu nici un chip.

India turnă puţin vin; aprinseră prima ţigară. Trecuse destul de când fumase ultima oară un drog şi nu fumase niciodată cu un student. Însă era liniştită de siguranţa propriei bucătării, iar ţigara era bună. India se ameţi bine de tot; toate neliniştile ei zburaseră în tavan odată cu fumul. Amestecă în sosul pentru paste de pe plită. Lula o întrebă dacă poate să arunce un ochi în restul casei. India simţi împunsătura unei gelozii vechi şi uitate. La urma urmei, aceea era casa lui Bill Bishop, iar în spate se afla atelierul lui. Lula voia precis să îl vadă; poate chiar acela era motivul pentru care acceptase, de fapt, invitaţia.

– Poţi să arunci o privire, spuse India. Însă n-o să fac pe ghidul. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, însă mi se pare plictisitor să vorbesc despre lucrurile lui Bill.

– Da, răspunse Lula. Sunt sigură.

Porni însă în explorare. Deschise uşa din spate, activând senzorii de mişcare, apoi se strecură pe peluză până la atelierul lui Bill, care era încuiat. Se întoarse în grabă în casă, iar India se hotărî să nu comenteze.

Avură o cină încântătoare: salată de verdeţuri, smochine, alune prăjite şi brânză de capră cu verdeaţă, stropită cu vinegreta faimoasă a Indiei. Fettuccine cu unt de trufe, smântână şi brânză pecorino. Pâine de casă.

– Pâine de casă? exclamă Lula. Înfuleca lacom, aşa cum n-o văzuse India niciodată în public. Probabil din cauza drogului. Sau se simţea bine acolo. Sau pur şi simplu îi era foame: ca toţi insomniacii dependenţi de muncă, Lula abia mânca. Trăia pe cafea şi ţigări şi ciugulea câteva firimituri de pâine naan cu brânză, pe când acum îşi ungea cu unt felia de pâine de casă. India era încântată.

La desert – o tartă cu prune şi îngheţată amaretto – Lula îi mărturisi că nudurile feminine pe care le tot realiza nu erau o întâmplare. Se născuseră dintr-o descoperire pe care o făcuse cu un an în urmă: descoperirea sexuală a femeii.

– Vrei să spui că eşti lesbiană? întrebă India.

– Bisexuală, preciză Lula. Am fost cu prea mulţi bărbaţi ca să mă consider lesbiană. Îmi plac bărbaţii, însă momentan am terminat-o cu ei din punct de vedere sexual.

– Chiar aşa?

– Îmi plac femeile.

– Ai pe cineva? vru India să ştie.

– Nu. Nu chiar. Te gândeşti vreodată la femei?

– Nu. Niciodată. Imediat ce rosti aceste cuvinte, India se simţi imatură şi provincială.

– Te întreb altceva, continuă Lula. Îşi devorase desertul şi apăsa dinţii furculiţei pe firimiturile rămase. Ai vrea să-mi fii model?

Târziu în acea noapte, India fumase a doua ţigară, suflând fumul pe fereastra deschisă a dormitorului ei. Insomnia, diavolul ei personal, o strângea de gât. Mintea ei era o cameră însângerată, cu toate alarmele pornite. Ştiuse, în secunda în care acceptase să fie model pentru Lula, că îşi pierduse orice şansă la somn. Se temea că nu avea să mai fie în stare să doarmă vreodată.

Iniţial refuzase. „Nu, Dumnezeule, nu, trupul meu nu are nimic care să merite să fie reprodus într-o operă de artă.“

Lula insistase. „Încerc să redau ceva din interiorul trupului. Să arăt forţa interioară, elasticitatea. Sigur ai observat asta.“

Da, India observase. Tocmai asta făcea ca nudurile ei să iasă în evidenţă. Priveai imaginile Lulei şi vedeai fier şi elasticitate.

„Pe cine ai mai folosit?“ întrebase ea.

Lula ridicase din umeri. „Pe silfidele din grajd.“ Se referea la actriţele aspirante şi la chelneriţele care erau plătite cu treizeci de dolari pe oră ca să pozeze pentru studenţii de la PAFA. „Şi pe o prietenă de-a mea care m-a vizitat în vară. Şi o dată pe o liceană de culoare pe care am luat-o de pe stradă.“

„Dumnezeule“, se gândise India. Lula căuta procesele cu lumânarea. Însă văzuse studiile cu adolescenta de culoare şi le considerase excepţionale. „Nimeni nu trebuie să ştie, insistase ea. Nimeni nu trebuie să ştie că o fac şi nimeni nu trebuie să ştie că e vorba de mine când tablourile vor fi expuse. Îţi dai seama ce încurcătură ar ieşi?“

„Îmi dau seama“, o asigurase Lula.

„Bine“, spusese India, simţindu-se în egală măsură flatată şi deloc în largul ei. De fapt se simţea ca şi când ar fi fost cerută de soţie. Era o şansă să facă parte dintr-un proiect nou şi viu. În mintea ei nu era nici o îndoială că Lula avea să devină o artistă importantă a mileniului – cândva la fel de mare ca Rothko însuşi sau ca Pollock sau O’Keeffe – şi cum ar fi putut ea, o biată muritoare, să renunţe la această ocazie? India avea deopotrivă forţă interioară şi elasticitate şi era nepermis de mândră de amândouă. Era un fenix înviat din propria cenuşă. Trebuia să fie subiectul unui tablou! Dacă nu ea, atunci cine? Lula ar fi putut-o ruga apoi pe Ainslie sau pe Aversa, apriga nevastă a lui Spencer Frost. India ar fi avut o şansă şi i-ar fi dat cu piciorul. Aşa că acceptă. Avea să fie modelul Lulei.

Fata plecase curând după ce obţinuse confirmarea, luând cu ea o bucată generoasă de tartă cu prune pe o farfurie de carton învelită în folie de plastic. Era beată şi drogată şi conducea o maşină împrumutată pe un drum şerpuitor şi necunoscut; fusese un gest lipsit de etică, chiar criminal, să o trimită acasă. India ar fi trebuit să o invite să rămână peste noapte. „Mâine-dimineaţă am putea pleca pe rând“, ar fi putut să-i propună. Însă respectul pentru etichetă îi poruncise să o expedieze înainte să încalce şi alte limite.

Fumă a doua ţigară cu marijuana, apoi se duse la bucătărie să termine tarta cu prune şi îngheţata. Adormi pe la ora cinci şi se trezi la şapte cu dinţii nespălaţi şi cu o senzaţie vagă de ruşine în suflet.

La masa de picnic, India goli şi al doilea pahar cu vin. Se făcuse patru fără un sfert şi încă era singură. Se simţea privilegiată că avea timp să se gândească la scrisoare şi la Lula fără alţi oameni în preajmă. Dacă ar fi fost Birdie acolo ar fi vrut să ştie de la cine era scrisoarea şi ce conţinea. Capul îi era tot mai greu. Era o experienţă unică să te îmbeţi într-o după-amiază însorită. Ajunsese la punctul în care trebuia să intre în casă şi să descopere cum funcţiona vechea maşinărie franţuzească pentru a-şi face o cafea sau să continue să bea vin. Ce naiba, îşi spuse. Era pe Tuckernuck, unde nimeni nu aştepta nimic de la ea.

În bucătărie îşi mai turnă un pahar cu vin. Se asigură că Chess mai respira. Da? În regulă.

Faptul că poza pentru Lula era la fel de secret precum o poveste de dragoste ilicită. India refuză să pozeze în atelierul fetei sau în alt spaţiu deţinut de PAFA. Aşa că aleseră apartamentul Lulei.

Se înregistră la portar sub un pseudonim, Elizabeth Tate, care era, după cum îi spuse ea Lulei, un nume din familia ei. Tânăra artistă nu înţelegea nevoia identităţii false – portarul era un om discret, cu care India putea să-şi folosească propriul nume. Însă nu, nu voia.

Lula o aşteptă la uşa apartamentului. Tot timpul asculta Schubert, un adevărat balsam pentru sensibilităţile Indiei; în atelierul ei de la facultate, Lula asculta Smashing Pumpkins, Sex Pistols şi The Ramones la un volum absurd. (Ceilalţi studenţi s-ar fi plâns dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva decât Lula.) O întâmpină pe India formal – un salut scurt, fără să o sărute – şi îi întinse un halat alb.

– Te poţi schimba în baie.

Baia Lulei era lustruită şi modernă ca tot restul apartamentului şi la fel de impersonală precum o baie de hotel. Toate efectele personale ale proprietarei erau ascunse în dulapuri cu oglindă – atât de multe oglinzi, care dublau sau cvadruplau silueta Indiei în neglijeu. Încercă să nu se privească. În acea zi, misiunea ei nu implica vanitatea personală. Nu era vorba de trupul ei şi de ceea ce se întâmplase cu şoldurile ei cândva minunate (prea multă tartă cu prune, prea multe dulciuri, vârsta). Era vorba de artă.

Intră în sufragerie înfăşurată în halat.

– Unde vrei să stau? se interesă ea.

– Nu sunt sigură, răspunse Lula. Purta o bluză albă cu volane peste colanţi de un verde fosforescent. Era în picioarele goale şi fuma. Părul ei era în dezordine; în jurul ochilor i se întinsese dermatograful. M-am tot gândit. Să începem cu canapeaua.

Canapeaua era căptuşită cu velur alb. Indiei îi era teamă. Sau mai degrabă îi era teamă de acel moment, de momentul în care trebuia să-şi scoată halatul. Nu-i stătea în fire să se neliniştească din orice, să se simtă vulnerabilă. Încercă să se concentreze asupra altor lucruri. Muzica lui Schubert era plăcută. Pe masa de alături se afla o vază cu dalii roşii.

Îşi lăsă halatul să alunece, arătându-i Lulei spatele. Se întinse pe canapea.

– Aşa? întrebă ea. Vocea ei avea un ton ciudat.

Lula abia dădu din cap în semn de aprobare. Creionul ei scoase un scârţâit frenetic pe hârtie. India era electrizată. Se simţi excitată instantaneu, cuprinsă de o dorinţă sexuală irepresibilă. În acea clipă nu era altceva decât un trup gol întins pe velurul neted şi moale ca pielea. Era o femeie asupra căreia se îndrepta privirea altei femei. Totul era obscen şi captivant. Creionul Lulei se mişca din ce în ce mai repede. India se simţea ca şi când creionul ar fi atins-o, ca şi când guma de şters îi mângâia sfârcurile acum întărite. Oare Lula observase?

– Întoarce coapsele un pic spre mine, spuse Lula.

Desigur, India auzise toate glumele despre silfidele din grajd. După curs, fetele care pozau pentru artiştii de la PAFA erau cele mai uşor de cucerit din Delaware Valley. Cădeau în braţele primului student care le oferea ceva de băut. Acum India înţelegea de ce. Era o experienţă incredibil de senzuală să îţi dezgoleşti trupul şi să laşi pe altcineva să te deseneze.

Închise ochii. Era udă între picioare. Pulsa de căldură.

– Ochii deschişi! pufni Lula.

India deschise ochii.

Reuşi să plece după o oră fără nici un incident, fapt care pe moment o dezamăgise, însă îi provocă o mare uşurare după ce ajunse în aerul rece al străzii.

Oare ce se întâmplase acolo? se întrebă India. Ce vrăjitorie?

Se hotărî să nu se mai ducă.

Însă a continuat să se ducă, în fiecare marţi la ora cinci, timp de opt săptămâni. Aceste şedinţe luară locul ieşirilor lor săptămânale la cină. Nu mai putea să stea la masă cu Lula; ceva se schimbase între ele. Şedinţele lor erau o chestiune foarte serioasă; în timpul lor abia îşi vorbeau. India nu ştia cum să canalizeze acea energie sexuală. Oare Lula remarcase? Simţea şi ea acelaşi lucru? Nu lăsa să se vadă nimic.

În timpul acelor opt săptămâni, India începu din nou să aibă grijă de corpul ei. Se înscrise la o sală de gimnastică de la King of Prussia; acolo nu risca să dea peste cunoscuţi, aşa că se putea concentra asupra misiunii de a-şi recăpăta forţa şi rezistenţa. Îşi angajă un instructor personal pe nume Robbie, un travestit care o puse să muncească din greu la aparate şi haltere. Îşi limită regimul alimentar la pui, peşte şi legume. Reduse numărul de ţigări şi încetă să mai bea acasă. Cumpără creme şi loţiuni de corp; începu să meargă la manichiură şi pedichiură şi la masaj în fiecare weekend. (India îşi dădu seama că, dacă o făcea după toate regulile artei, îngrijirea îi putea lua tot timpul liber. Oare câţi oameni mai făceau asta?) Folosi aţa dentară la fiecare spălare pe dinţi. Începu să ia vitamine şi să facă băi cu lavandă. Se gândi să îşi epileze părul pubian cu ceară, însă nu dorea să atragă atenţia asupra ei.

Lula nu părea să observe vreo schimbare, până când într-o zi, când India îşi scoase halatul, o întrebă:

– Slăbeşti pentru mine, Indie?

India negă imediat.

– Serios? se miră tânăra. Arăţi mult mai zveltă. Şi străluceşti. Ce e cu tine? India ridică din umeri. Întinde-te, continuă Lula.

Apoi şedinţele se încheiară. Era vacanţa de primăvară, lungă de două săptămâni. India plecă în Grecia cu fosta ei colegă de cameră de la facultate, Paula Dore-Duffy, care acum era profesoară de neurologie la Universitatea de Stat Wayne. Paula făcea cercetări asupra barierei hematoencefalice; nu o interesau lumea artistică, PAFA ori sentimentele lesbiene proaspăt descoperite, iar India nu vorbea de asemenea lucruri. Paula dorea să scape de halatul ei alb de laborator, să bea ouzo şi să danseze în discoteca hotelului cu vedere la Marea Egee, iar India o însoţi. În singura dimineaţă în care Paula o întrebă despre serviciu, în cursul micului dejun, India răspunse în glumă că să se gândească la PAFA o făcea să se îngrijoreze pentru propria ei barieră dintre sistemul sangvin şi creier, apoi îşi văzu de mierea şi iaurtul ei. Subiectul rămase închis. Era o uşurare.

Când se întoarse la academie, simţi agitaţia specifică sfârşitului de an. Studenţii din anii trei şi patru se pregăteau pentru Expoziţia Studenţească Anuală. India îi superviză pe cei cărora le era mentor, inclusiv pe Lula, care era ocupată să picteze. Se întorsese la obsesiile ei – stătea în atelier de la şapte dimineaţa până la miezul nopţii, fumând două pachete pe zi, bând zece cafele cu lapte, comandând de la Mumbai Palace mâncare indiană care rămânea neatinsă în cutia de carton.

– Toţi aşteaptă ceva ieşit din comun, îi spuse India.

– Du-te naibii, răspunse Lula. Însă zâmbea.

ESA era întotdeauna noaptea cea mai importantă a anului academic; din multe puncte de vedere, era chiar mai importantă decât absolvirea. Absolvirea însemna o ceremonie, primirea unei diplome (practic inutilă) în artă. Însă ESA însemna contactul cu realitatea; însemna banii. Veneau dealeri de artă din tot oraşul şi din New York şi Boston şi Chicago, dar şi familia, prietenii, foşti absolvenţi, colegi de la alte şcoli, curatori de la alte muzee, colecţionari importanţi, colecţionari începători şi doamne din înalta societate care nu făceau diferenţa între Winslow Homer şi Homer Simpson, însă doreau să vadă şi să fie văzute. ESA era o seară importantă în lumea artistică din Philadelphia; se făcea coadă la intrare cu multe ore înainte să înceapă.

La ESA India avea întotdeauna o toaletă nouă şi spectaculoasă pentru că, inevitabil, fotografia ei apărea pe pagina mondenă din Philadelphia Inquirer şi pe paginile centrale şi glossy ale revistei Philadelphia. Din atâtea puncte de vedere, era imaginea PAFA; numele ei era cel pe care-l recunoşteau oamenii. India Bishop, văduva faimosului sculptor. Iar în acest an ştia că implicarea ei avea să fie mai profundă şi mai nuanţată decât în anii precedenţi. Tablourile care urmau să se afle în centrul atenţiei o înfăţişau pe ea.

Pentru că ESA avea drept curatori doar studenţi (ceea ce îi sporea farmecul: nici măcar consiliul de administraţie nu ştia la ce să se aştepte). India nu văzuse tablourile. Fusese tentată de multe ori să ceară accesul la ele pentru a se convinge că nudul nu putea fi recunoscut, însă nu voia să rişte să o insulte pe Lula astfel. Avuseseră o înţelegere: singura ei condiţie avea să fie onorată.

India purta o rochie albă şi largă pe un umăr, marca Elie Tahari, care, chiar dacă era fermecătoare, văzută de aproape arăta ca un cearşaf murdar de vopsea aruncat într-o doară pe corpul ei. Înainte să ajungă la intrarea din spate, înainte să apuce să ia un pahar de şampanie de pe tavă, deja primea complimente pentru ţinută. „Ce rochie frumoasă, atât de elegantă, îţi stă atât de bine, de unde ai cumpărat-o?“ Era plin de lume, invitaţii se năpusteau asupra ei ca un stol de păsări, pescăruşi pe o plajă în care ea avea singurul sendviş. Toţi doreau să discute cu ea; toţi doreau să-i atragă atenţia. Un reporter de la Inquirer îi făcu poză în timp ce încă avea ochelarii de soare pe nas. India era copleşită. Avea nevoie măcar de un milimetru de spaţiu personal, de câteva clipe ca să-şi lase geanta, să guste din şampanie, să meargă în sălile de expoziţie. Oare apariţia ei provocase asemenea vâlvă? Sau interesul lor era stârnit de altceva? Oare ştiau? Aveau informaţii clare sau era doar un zvon?

Trase adânc aer în piept. Trebuia să se relaxeze. ESA era la fel de copleşitoare în fiecare an, îşi spuse ea, pentru că îi ştia pe aproape toţi cei prezenţi, iar cei câţiva pe care nu-i cunoştea doreau să se prezinte. Totuşi, scene din coşmarurile ei de la trezire îi reveneau în minte – trupul ei era hidos şi gras, chipul ei contorsionat şi urât, dezvăluindu-i caracterul mizerabil – în timp ce îşi făcea loc prin mulţime.

Preşedintele consiliului director, Spencer Frost, o aştepta chiar la intrarea în spaţiul expoziţional. Era roşu şi transpirat, pradă exaltării.

– Dumnezeule, India, e fantastic. Fata e un superstar. Vreau să le cumpăr pe toate. Deja am cumpărat două pentru mine şi unul pentru şcoală. Sunt… Mai bine du-te şi vezi singură.

Intră în sala din faţă, în care se aflau pânze imense, de dimensiunile celor ale lui Delacroix de la Luvru; toate erau ale Lulei şi toate o înfăţişau pe India. Era India deconstruită şi reconstruită – India în planurile de culoare pătate ale lui Rothko, sânii şi picioarele Indiei şi şoldurile cândva magnifice reprezentate într-un fel care sugera o mişcare fluidă. Pielea ei era luminiscentă, liniile fără greşeală. India trebui să-şi facă loc – încăperea era plină, şi pentru un moment se gândi cu tristeţe la studenţii ale căror lucrări urmau să primească doar o zecime din toată acea atenţie – pentru că dorea să le vadă. Când le privi atent, avu o senzaţie de triumf. Nu pentru ea însăşi (sau poate puţin şi pentru ea însăşi), ci pentru Lula. „A reuşit“, se gândi ea.

India se ridică de la masă cu scrisoarea în mână. Îşi turnă alt pahar de vin şi urcă în dormitorul ei. Roger era pe noptieră; din cauza umezelii, părul lui de alge se înmuiase. Puse mesajul de la Lula în sertarul noptierei şi se gândi să tragă un pui de somn pe salteaua ei cea plină cu jeleu, însă asta însemna să se trezească într-o oră sau două cu gura pungă şi cu dureri de cap. „Nu, mulţumesc“, îşi zise ea.

Jos o auzi pe Chess. Închise bine sertarul noptierei.

M-am înşelat în privinţa ta?

Ediţia cu numărul 108 a ESA fusese un succes pe care nu şi-l putuseră imagina nici Lula, nici India. Tânăra artistă îşi vânduse toate lucrările. Două lui Spencer Frost pentru colecţia personală (şi se ştia bine că el colecţiona doar lucrările pictorilor morţi) şi una pentru şcoală prin intermediul aceluiaşi Spencer Frost. Cel mai mare tablou ajunse în posesia lui Mary Rose Garth, moştenitoarea unei companii producătoare de cauciuc, prezenţa cea mai extravagantă de la ESA (venea cu o foaie cu abţibilduri cu puncte roşii în geantă ca să-şi poată rezerva tablourile cele mai bune înainte să le vadă alţii). Lula vându alt tablou unui colecţionar din Seattle (nu era confirmat, dar se zvonea că era vorba de Bill Gates), iar altul celei mai prestigioase companii de avocate din Philadelphia. Toţi proprietarii de galerii prezenţi se oferiră să o reprezinte. Avea să fie bogată şi faimoasă.

– Însă nu renunţ la şcoală, îi spuse ea Indiei. O să termin. Şi o să-mi iau nenorocita de diplomă.

– Sigur că da, prostuţo, replică India. Gâsculiţo. Era destul de beată. Se făcuse târziu – trei şi douăzeci. Supravieţuiseră expoziţiei şi recepţiei ulterioare şi cinei de la Tria de după recepţie şi băuturilor de la Valanni de după cină şi dansului din 105 Social de după acele băuturi. Fumaseră un joint pe drumul de întoarcere pe North Broad Street. Lula dorea să mai vadă o dată tablourile – unele dintre ele aveau să fie luate de noii proprietari chiar în acea dimineaţă –, la fel şi India.

Chiar când stăteau în faţa pânzelor, Lula, după ce făcu promisiunea să termine şcoala, o cuprinse de talie pe mai vârstnica sa prietenă şi îşi lipi gura pe gâtul ei. India era beată şi drogată şi se clătina de la şocurile de după cea mai spectaculoasă noapte a vieţii ei. Ar fi putut la fel de bine să cedeze în faţa Lulei, să se scufunde complet în fiinţa ei.

Luă însă hotărârea de a se retrage.

– Nu, spuse ea. Îmi pare rău.

Lula încercă din nou cu infinită blândeţe.

– Am văzut când ai pozat pentru mine, murmură ea. Am văzut, însă am aşteptat.

Ce ar fi putut India să spună? Orele în care pozase pentru Lula fuseseră cele mai erotice din viaţa ei, nu o putea nega. Dacă Lula i-ar fi făcut avansuri când se aflase pe canapeaua de velur, India n-ar fi fost în stare să o respingă.

– Îmi pare rău.

– Te iubesc, spuse Lula. Serios. Te iubesc, India.

India se înfioră. Pentru prima dată, după multă vreme, se gândi la Bill şi la cât de agitată şi plină fusese viaţa ei. Chiar şi când erau copiii bolnavi sau vremea era rea, chiar şi când el se afla într-o stare depresivă, India se simţise vie. Se simţise implicată, interesată, provocată. Aşa era viaţa cu un geniu. Însă nu o mai putea face din nou.

– Lula. Îi atinse bărbia şi îi întoarse chipul către ea. Îmi pare rău.

Lula o plesni puternic peste faţă.

India scoase un ţipăt. Iar în sala cavernoasă, ţipătul ei avu ecou. Din nou, Bill: şi el o plesnise în public, pe un peron de metrou din Stockholm. Atunci îi spusese că avea să divorţeze de el. Însă nu o făcuse.

Trebuia oare să o pocnească la rândul ei? Oare Lula voia o bătaie între femei, cu tras de păr şi haine rupte? Care să se termine cu ele două încleştate pe podea?

Se răsuci pe călcâie, îşi luă poşeta şi ieşi din încăpere.

– India! strigă Lula. India!

Nu se opri. Se duse acasă şi dormi ca un prunc până a doua zi la prânz.

Apoi urmă weekendul cu Ziua Eroilor, pe care îl petrecu în linişte acasă, îngrijind grădina. Marţi dimineaţă, vestea deja se răspândise ca o epidemie: Tallulah Simpson părăsea PAFA. Se transfera la Parsons.

Când India ajunse la parter, Chess clipea cu ochii mari şi pierduţi, ca ai unui nou-născut.

– Cât e ceasul? întrebă fata.

– Aproape cinci, spuse India, însă era doar patru şi un sfert. Vrei un pahar cu vin?

– Da. Unde e mama?

– A plecat la plimbare.

– Am dormit mult, constată Chess.

– Tu dormi bine noaptea? întrebă India.

– Neîntoarsă.

– Ai mare noroc, spuse India, conştientă că în realitate nepoata ei era victima depresiei. Se simţea vinovată. Ar fi trebuit să discute cu Chess. Ar fi trebuit să o ajute. De aceea fusese invitată pe insulă.

Îi turnă un pahar cu vin şi-l umplu pe al ei. Era beată, sau aproape beată, ceea ce nu era deloc rău când venea vorba de o conversaţie sinceră.

– Hai cu mine, o îndemnă ea.

Chess acceptă recunoscătoare vinul şi se aşeză la masa de picnic. India căută în bucătărie nişte gustări şi găsi jumătate de conservă de alune spaniole şi o cutie de napolitane Bremner expirate care aveau gust de carton ud.

Avea pe limbă o frază de început. „Mama ta doreşte să discut cu tine.“ Cât de ciudat şi didactic suna! Ca şi când ar fi vrut să o certe. Ştia că ar fi trebuit să-i povestească despre Bill – cum murise Bill, prin ce calvar trecuse ea şi cum îşi revenise. Însă India nu dorea să discute despre Bill. Mintea ei era în altă parte.

Se gândi o secundă, în timp ce studie chipul fetei. Fără păr, faţa lui Chess ieşea şi mai mult în evidenţă. Avea ochi azurii şi un inel negru în jurul irisului care atrăgea inevitabil privirile. În locul în care obrazul ei atinsese materialul dur al canapelei din sufragerie se zăreau urme roz în formă de haşură. Biata fată avea nevoie de ceva – o aluzie, o îndrumare care să-i arate calea pe care să o apuce. Rupsese logodna; logodnicul ei murise. Mai erau şi alte lucruri pe care nu le spunea. Nu era pregătită să vorbească, însă, când o privi, India se întrebă dacă era pregătită să asculte.

Era în stare să audă povestea despre Lula şi draga ei mătuşă?

„La naiba, India. Dă-i drumul odată!“

– Azi am primit o scrisoare, începu ea.

3 Regiune aferentă Philadelphiei compusă din orăşele extrem de prospere înşirate de-a lungul vechii căi ferate Pennsylvania (n.red.)