Chess

Pentru ea, depresia reprezenta un adăpost faţă de lumea înconjurătoare. Birdie ciocănise la uşă, iar Chess o ignorase. Barrett Lee ciocănise, iar Chess îi spusese să plece. India ciocănise şi ea, iar Chess – mai mult pentru că nu putea să fie nepoliticoasă cu mătuşa ei – acceptase să asculte. Mătuşa India vorbea despre o studentă de la PAFA şi despre legătura dintre ele. Povestea era captivantă. Pentru prima dată de când ajunsese la Tuckernuck, Chess se gândea şi la altceva decât la ea însăşi.

– O iubeşti? vru ea să ştie.

India îşi duse degetele la tâmple şi dădu ochii peste cap, ca o prezicătoare încercând să vadă viitorul.

– Nu ştiu. Zâmbi, apoi aprinse o ţigară. Draga mea, problema este că sentimentele umane se manifestă în nenumărate feluri şocante. Înţelegi ce vreau să-ţi spun?

– Ce? întrebă Chess.

– Îţi spun că nu eşti singură.

Ziua a şaptea.

Sentimentele umane se manifestă în nenumărate feluri şocante.

– India Bishop

Nick mă sărutase. Mă gândeam la acel sărut de o sută de ori, chiar de o mie de ori pe zi. Încercam să-mi amintesc cum mă purtasem şi cum reacţionasem, dar se întâmplase atât de repede, încât nu reuşeam. Mi-l aminteam doar pe el. Mă întrebam dacă ar fi trebuit să spun altceva sau să fi făcut altceva, pentru că după acel sărut nu s-a mai întâmplat nimic multă vreme. Ar fi trebuit să fi spus ceva care să-i dea de înţeles ce simţeam pentru el, ar fi trebuit să-l păstrez acolo mai mult timp, să-l sărut mai mult, să fi făcut mai mult decât să-l sărut.

Am continuat să ies cu Michael. Îl vedeam rar pe Nick – din când în când mergeam să-l ascultăm cântând la Bowery Ballroom sau la Roseland şi mă privea cu un dor intens, însă doar o dată, apoi nu se mai uita la mine. Mereu avea femei în jur – fete slabe, cu părul lung, îmbrăcate în blugi şi bluze strâmte şi cu bijuterii făcute manual, frumoase, subnutrite, care erau fanele înfocate ale grupului – însă de fiecare dată îl vedeam cu alta, iar atunci când l-am întrebat pe Michael dacă Nick avea o relaţie, mi-a răspuns: „Ce anume înseamnă să ai o relaţie?“

Eram invitaţi la cine de familie cu Cy şi Evelyn, dar Nick nu venea.

Michael se întâlnea cu Nick în serile de miercuri, când jucau poker. Gazda era Christo Snow, care absolvise ca şi ei Liceul Englewood. Mizele erau mari, mâncarea comandată din oraş, iar Christo angaja din Atlantic City nu doar un crupier, ci şi un responsabil cu siguranţa. Michael câştiga sau pierdea. Nick aproape întotdeauna făcea bani; asta era sursa lui principală de venit. Într-o noapte, după joc, Michael a venit acasă cu un ochi roşu şi umflat. Nick îl pocnise.

Eu am scos un ţipăt.

– De ce?

– Ne-am certat.

– Pentru ce?

Aşa cum se întâmpla după seara de poker, Michael era beat. Altfel nu mi-ar fi spus vreodată.

– Pentru tine.

– Pentru mine?

– Mi-a spus că nu sunt potrivit pentru tine.

– Nu eşti potrivit pentru mine?

– Nu sunt suficient de bun pentru tine.

Ameţisem. Mi-am amintit că în trecut Michael îi rupsese nasul lui Nick din cauza unei fete. Ar fi trebuit să-mi fie milă de Michael, dar în sufletul meu mă simţeam ca şi când mi-ar fi cântat privighetorile. Lui Nick îi păsa de mine.

– E o prostie, am răspuns eu.

L-am revăzut pe Nick în săptămâna de dinainte de Crăciun. Stătea pe o bancă în holul clădirii mele de birouri. Eu plecam, terminasem ziua de lucru; tocmai încheiasem numărul pe februarie, cu tot felul de supe şi ciorbe reconfortante şi un meniu pentru o ieşire la săniuş. Simţeam o mare uşurare, ca de fiecare dată când dădeam bunul de tipar, iar numărul acela al revistei era excelent. În plus, se apropia Crăciunul, aveam douăsprezece zile libere şi în acea noapte mă aştepta o petrecere frumoasă organizată de firma lui Michael la Biblioteca Morgan. Eram în toane bune. Nu iubeam Crăciunul aşa cum îl iubeau Birdie sau Tate; Crăciunul era pentru copii, iar eu nu aveam copii şi nici nu mai eram copil, însă în acea zi aveam o stare de spirit sărbătorească.

Apoi am văzut pe cineva care semăna cu Nick, însă nu avea cum să fie Nick, stând pe o banchetă căptuşită cu vinil lângă uşa rotativă a clădirii în care lucram. M-am apropiat şi i-am văzut chipul, părul, ochii. Purta o haină de lână neagră şi blugi, iar paznicii de la intrare îl priveau bănuitori.

– Nick? am început eu.

M-a privit. Am simţit că ameţesc. În hol se cântau colinde, iar în clipa aceea se auzea Burl Ives interpretând Have a Holly Jolly Christmas.

– Eram în zonă, mi-a răspuns el.

Era o minciună. Eu lucram în Midtown. Nick Morgan n-avea ce să caute vreodată în Midtown.

Nu ştiam ce să spun. Nu-mi puteam lua ochii de la el şi nu doream ca el să-şi ia ochii de la mine. Stăteam în holul de marmură al clădirii, pe lângă noi treceau oameni din toate direcţiile, Burl Ives cânta, iar noi eram încuiaţi într-un fel de câmp de forţă strălucitor.

– Să mergem, a rostit el într-un final.

Ne-am plimbat mult. El înainte, iar eu uşor în urma lui. Am mers pe Fifth Avenue printre grupurile mari de trecători. Atât de mulţi oameni, atât de multă veselie de Crăciun – beteala de pe felinare, hârtia colorată care acoperea magazinul Louis Vuitton şi bomboanele din fereastră de la Henri Bendel. Am trecut prin faţă pe la Plaza Hotel; peste drum, coada de la FAO Schwarz număra vreo cinci sute de persoane. Când mă plimbam prin oraş cu Michael, toate acele detalii mă interesau. De data asta nu-mi păsa decât de Nick.

Am intrat în parc, unde am apucat-o pe prima alee. Era frig, dar nu-mi păsa. Nick m-a dus lângă un copac maiestuos, cu ramurile golaşe, care oferea adăpost. A devenit imediat copacul nostru. M-am întors cu faţa spre el, iar el m-a sărutat. Chiar m-a sărutat, ne sărutam şi, Dumnezeule, săruta cel mai bine dintre toţi bărbaţii pe care-i cunoscusem. Mai senzual decât Michael, mai atent sau, poate, mai puţin atent.

– Sunt obsedat de tine, a murmurat el.

Asta ar fi trebuit să mă surprindă, însă nu m-a surprins. Chiar dacă ieşeam cu Michael, mă gândeam la Nick în fiecare oră a fiecărei zile. Îl visam. Eram fixată pe afişul din bucătăria lui Michael şi pe fotografiile cu Nick şi Michael copii din casa lui Cy şi Evelyn. Găseam pretexte să-i pronunţ numele.

– Ce-o să facem? am întrebat eu, dar n-am primit nici un răspuns.

Mă gândeam la ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu i-aş fi spus lui Michael: „Ascultă, sunt îndrăgostită de fratele tău“. Sigur, ar fi fost rău; s-ar fi lăsat cu alt ochi umflat sau nas spart ori ceva mai grav. Cy şi Evelyn s-ar fi opus, însă ne-ar fi distrus oare universul? L-ar fi dezmoştenit pe Nick şi, chiar şi în acest caz, ne-ar fi distrus nouă asta universul?

Nick clătina din cap.

– Îl urăsc, chiar îl urăsc, însă îl şi iubesc şi chiar nu pot să-i fac asta.

– Nici eu, am răspuns.

– Însă nu mai puteam aştepta, a continuat Nick. Trebuia să vin la tine. Trebuia să te sărut astăzi.

– Bine. Da, am rostit eu. Ne-am sărutat din nou – nu mă puteam sătura de el – apoi el s-a întors şi a plecat; m-a lăsat în parcul învăluit în beznă, ceva ce fratele său, gentlemanul, nu ar fi făcut niciodată.

O săptămână mai târziu, în ziua de Crăciun, m-am dus acasă la familia Morgan, tremurând de nerăbdare. În acea dimineaţă, Birdie pregătise masa noastră obişnuită cu ouă Benedict şi melci cu stafide, însă nu putusem mânca nimic. Eu şi Michael am pornit spre sud, către casa părinţilor lui din New Jersey, iar eu m-am prefăcut că aţipesc pentru a nu fi nevoită să fac conversaţie. Am intrat în casa familiei Morgan, care, la fel ca aceea a lui Birdie, era împodobită cu ghirlande verzi şi mirosea a scorţişoară. Evelyn a ieşit din sufragerie, unde ardea focul în cămin şi unde se afla şi bradul, cu zeci de cadouri făcute teanc sub el. Evelyn purta un pulover de Crăciun brodat şi pantaloni roşii de catifea.

– Mă bucur mult că aţi venit. E şi Dora aici, însă fratele tău nu poate ajunge.

– Cum aşa?

– A sunat de dimineaţă. A spus că nu se simte bine. Evelyn s-a încruntat. Deşi mi s-a părut că se simţea foarte bine.

Tate se întoarse arsă de soare şi agitată din escapada la North Pond. Bucuria ei era de-a dreptul enervantă. Cum ar fi putut Chess să se încreadă şi să-i povestească surorii ei tot „ce se întâmplase“, când sora ei era atât de fericită?

– Vino cu mine în mansardă, zise Tate. Vreau să-ţi spun ceva.

– Nu pot, răspunse Chess. O ajut pe Birdie să pregătească cina. Asta era adevărat: curăţa porumbul, însă nu mai avea mult.

– Am nevoie de tine acum, insistă Tate.

– O secundă, oftă Chess. Lasă-mă să termin.

Mansarda era ca o cutie încinsă. Fereastra micuţă de la streaşină era deschisă, însă nu trecea nici urmă de aer prin ea. Tate o trase pe Chess pe pat şi se aşeză alături.

– Ghici ce s-a întâmplat?

– Ce? întrebă Chess.

– Barrett m-a invitat să ies cu el. La o petrecere din Nantucket, mâine-noapte.

Chess tăcea. Ce-ar fi putut să spună?

– Ştiu că te-a întrebat întâi pe tine, urmă Tate.

– M-a întrebat de dimineaţă, răspunse Chess privindu-şi degetele de la picioare. A făcut-o doar din politeţe. Să-mi arate că nu mai e supărat.

– De ce să fie supărat? întrebă Tate.

– Ei, făcu Chess. Nu ştia sigur dacă putea să vorbească despre Barrett. Din cauza unui lucru întâmplat cu mult timp în urmă.

Tate se încruntă şi scoase limba. Uneori era atât de copilăroasă, imatură ca o adolescentă din punct de vedere emoţional. Tate era sora ei, se gândi Chess, dragostea ei era necondiţionată, însă realitatea nu putea fi trecută cu vederea: Tate nu avea capacitatea de a face faţă lucrurilor pe care ar fi dorit să i le spună. Era pasionată de computere, nu de literatură; pentru ea, un lucru ori mergea, ori nu mergea. Nu o interesau situaţiile complexe sau ambigue din punct de vedere moral. Nu dorea să asculte ce se întâmplase între Barrett şi Chess cu treisprezece ani în urmă; pentru Tate, trecutul era trecut şi n-avea rost să mai dezgroape morţii. Nu era suficient de evoluată cât să priceapă modul în care unele chestiuni din trecut răzbăteau până în prezent. Pe Tate o interesa doar ce se întâmplase în ultimele ore, azi, mâine, ea şi Barrett Lee împreună. Plutea, iar Chess nu dorea să înfigă acul care să-i spargă balonul.

– O să te distrezi de minune, spuse Chess. Cred că tu şi Barrett veţi fi un cuplu mult mai potrivit.

– Aşa e, răspunse Tate.