Birdie

La ora două dimineaţa era trează.

Se dusese la culcare la zece, ca de obicei, după cină şi mai multe pahare de vin şi o oră sau două petrecute împletind şosete pentru nepotul Indiei.

O întrebase pe sora ei:

– Eşti entuziasmată la gândul că o să fii bunică?

Stăteau împreună pe veranda acoperită. India îşi fuma a o suta ţigară şi pretindea că era la al unsprezecelea pahar de vin. Era beată şi foarte poetică.

– Nu cred că asta îmi poate stârni vreun entuziasm, pentru că în acel moment voi intra oficial în categoria bătrânilor. E greu să te mai consideri un sex-simbol când eşti bunică, nu crezi? Unde s-a dus viaţa noastră? Aveam impresia că o să fim adolescente pentru totdeauna, apoi am fost tinere soţii, apoi mame, după care a venit acea perioadă interminabilă când copiii au fost în creştere, iar eu şi Bill ne concentram asupra carierei lui, iar eu m-am ocupat de gospodărie şi m-am asigurat că totul mergea ca pe roate, apoi Bill a murit şi a urmat o perioadă îndelungată de doliu. În cele din urmă m-am ridicat şi mi-am continuat viaţa şi mi s-a părut că preţ de aproximativ cinci minute am fost liberă şi independentă şi incredibil de productivă, dar acum, deodată, s-a terminat totul. O să fiu bunică. Suflă o trâmbă de fum. Dar da, când o să se întâmple cred că o să fiu entuziasmată.

– Şi pe mine mă încântă ideea că voi fi bunică într-o zi, mărturisi Birdie.

– Fără nici o îndoială, spuse India cu blândeţe.

Hank era şi el bunic, se gândi Birdie, şi-i plăcea la nebunie. Era implicat în viaţa nepoţilor săi. Ieşea cu ei la lăptăria Stew Leonard şi la muzeul copiilor din Norwalk. Îi lua de la şcoală în fiecare marţi.

Birdie oftă. I-ar fi plăcut să petreacă doar zece minute, sau măcar cinci minute, fără să se gândească la Hank. Şi îşi dădu seama că asta avea să se întâmple doar după ce purta o conversaţie lungă şi frumoasă cu acel om. Tânjea fizic după acea discuţie la fel cum tânjea după mâncare sau nicotină. Tate spusese un lucru adevărat în acea după-amiază: Birdie îl suna pe Hank doar în momente nepotrivite. Prin urmare, îşi zise ea, trebuia să-l încolţească. Dacă se trezea la miezul nopţii, avea să se dea jos din pat, să meargă pe jos la Bigelow Point cu lanterna şi să-l sune pe Hank. Ideea prinsese contur în subconştientul lui Birdie şi iată, se trezise.

Coborî scările pe bâjbâite. Îşi lăsase telefonul mobil şi lanterna pe blatul bucătăriei. Le înşfăcă pe amândouă. Îşi găsi sandalele. Se strecură afară.

Da, se gândi ea, în timp ce mergea pe poteca prăfuită, era nebună de legat. Iat-o la două noaptea plimbându-se prin Tuckernuck către Bigelow Point. Ar fi trebuit să ia Scoutul, dar se temea că sunetul motorului avea să le trezească pe India şi pe fete.

Era o lună bombată şi galbenă, care îi lumina considerabil drumul. Birdie ţinea lanterna aţintită spre potecă. Nu-i era frică de animalele sălbatice, dar se temea să nu se împiedice de o rădăcină sau de o piatră şi să-şi rupă piciorul ori să calce în vreo groapă şi să-şi scrântească glezna. Înainta cu precauţie, oprindu-se din când în când să privească insula Tuckernuck în toiul nopţii. Era uimitor de frumoasă – poteca şi tufişurile pitice din jur străluceau în lumina palidă.

O lume simplă. Inima ei era complicată. Continuă să înainteze.

Drumul i se părea lung şi, la un moment dat, avu senzaţia că se rătăcise. Apoi se apropie de casa Adelizei Coffin, care, chiar şi sub razele lunii, era întunecată şi sinistră. De la bunicii ei auzise poveşti cu Adeliza stând în prag cu o armă, îndepărtându-i pe cei care îndrăzneau să invadeze pământul sacru din Tuckernuck. „A fost o femeie formidabilă“, spusese bunicul lui Birdie, însă nu se ştia clar dacă o cunoscuse personal sau pur şi simplu istorisea o legendă. Birdie trecu în grabă pe lângă casa Adelizei – când erau mici, ea şi India îşi ţineau respiraţia şi îşi astupau nasul. Exista însă şi o parte bună: clădirea aceea era ultima înainte de apă. După ce trecu pe lângă ea, Birdie auzi curând valurile şi văzu apa sclipind în faţa ei precum o bucată de mătase. Păşi pe limba de pământ care adăpostea North Pond: Bigelow Point.

Fluxul era aproape de cota maximă. Vârful fâşiei era acoperit de apă. Oare cât de adâncă era? Birdie era în cămaşă de noapte, o cămaşă simplă şi albă de bumbac care îi ajungea până la genunchi. Şi purta chiloţi. India dormea goală; când se plimba prin casă îşi lua un kimono de mătase, însă nu avea nimic pe dedesubt. India nu putea să traverseze Tuckernuck noaptea.

Birdie intră în apă pe partea cu oceanul. Era caldă, mai caldă ca aerul. Merse până în capătul limbii de pământ, iar când simţi că adâncimea creştea îşi suflecă rochia. Apa îi ajungea până la jumătatea coapsei. Dintr-odată, simţi nevoia să urineze. Avea să-şi satisfacă necesităţile pe rând, începând cu cea mai importantă. Iar cea mai importantă era Hank.

Formă numărul lui de acasă. Probabil dormea, însă ţinea un telefon chiar la capul patului, în caz că suna cineva de la clinică să-i dea o veste despre Caroline. Hank avea un somn uşor. Când petreceau noaptea împreună, Birdie îl trezea întotdeauna când se ridica să meargă la baie sau se speria de vreun vis. Când suna telefonul, Hank îl auzea de fiecare dată. Precis avea să răspundă.

Telefonul suna. De patru ori, de cinci, de şase, de şapte. Apoi se auzi un clic. Şi vocea lui Hank la robot. Birdie închise.

Mai formă o dată, rugându-se: „Te rog, Hank, te rog, trezeşte-te, răspunde“.

Din nou robotul telefonic. Birdie insistă cu un nou apel. Era toiul nopţii. Poate dormea adânc, foarte adânc, în stadiul REM, poate auzise telefonul, însă credea că face parte din visul lui.

Din nou. Din nou. Din nou.

Birdie încercă apoi să îl sune pe mobil. Era trei şi un sfert. Hank nu avea de ce să fie afară la ora aceea, sub nici o formă, însă poate rămăsese peste noapte să aibă grijă de Nathan sau de Cassandra.

Nu răspunse nici la mobil. Birdie sună de patru ori. Apoi sună din nou acasă, iar când intră robotul lăsă un mesaj: „La naiba, Hank“. Apoi închise.

La naiba, Hank: nu era foarte elocvent, dar se făcuse înţeleasă. Se săturase. Dorea să-i vorbească.

Îşi dădu seama că nivelul apei creştea din ce în ce mai mult, iar în încercarea ei nebunească de a-l găsi pe Hank îşi lăsase poalele cămăşii de noapte să cadă, iar acum se udaseră. Şi chiloţii îi erau uzi, aşa că Birdie făcu pipi, o uşurare plăcută, apoi se întrebă dacă urina ei avea să atragă rechinii. Plaja i se părea departe; poate avea să fie nevoită să înoate, ceea ce ar fi făcut-o leoarcă din cap până-n picioare în toiul nopţii, la trei kilometri de casă. Iar dacă înota spre ţărm avea să-şi distrugă telefonul mobil. Începu să plângă – nu pentru că era udă şi îi era frică de rechini, nici măcar pentru că era moartă de oboseală. Plângea din cauza lui Hank.

În timp ce se îndrepta spre mal, făcu din nou un lucru incredibil şi îl sună pe Grant. Răspunse la al treilea apel, cu vocea lui de om trezit din somn, o voce care părea alertă şi vioaie, însă care de fapt îi denota starea confuză.

– Alo? spuse el.

– Grant?

– Bird? Era fericită că o recunoscuse. Îşi dădea seama că într-o bună zi asta nu avea să se mai întâmple. Eşti bine?

– Hank nu mă iubeşte, scânci ea.

– Hank? Cine e Hank?

– Prietenul meu. Bărbatul cu care ies.

– A, făcu Grant. Unde eşti?

– La Tuckernuck. La Bigelow Point.

– E toiul nopţii, remarcă el.

– Ştiu. Hank nu mă iubeşte. Se lăsă o tăcere lungă. Atât de lungă, încât Birdie se întrebă dacă nu cumva Grant adormise la loc. Grant? spuse ea.

El tresări. Da, adormise la loc. Făcuse de multe ori asta în timpul vieţii lor de cuplu.

– Ce vrei să fac? mormăi el. Să-l bat? Să-l sun şi să-i spun că e un idiot?

Birdie ajunse la ţărm. Găsi lanterna pe nisip şi îndreptă raza de lumină către cerul întunecat.

– Ai face asta?