Tate

Nu avea cu ce să se îmbrace. Nici în visele ei cele mai frumoase nu se aşteptase să meargă la o petrecere elegantă într-o vilă din Nantucket. Avea haine de alergat, costume de baie, pantaloni scurţi şi tricouri. Însă, din fericire, Chess îşi adusese cu ea tot şifonierul.

– Pot să împrumut ceva? o rugă Tate. Dacă mă refuzi nu ştiu ce să fac.

– Ia ce vrei, răspunse Chess.

– Mă ajuţi?

Chess mârâi, însă Tate nu se lăsă prostită. Chess se considera prea deprimată ca să fie de ajutor în privinţa unui lucru atât de frivol precum alegerea unei ţinute, dar sora ei ştia că, în secret, se simţea flatată şi i-ar fi plăcut să o facă. Iar în acest caz, toaleta însemna totul. Dacă purta ce trebuia, avea să se simtă sexy şi încrezătoare, iar Barrett Lee avea să se îndrăgostească de ea. O îngrijorase posibilitatea ca şi Chess să aibă unele sentimente pentru Barrett, însă temerile ei păreau nefondate. Barrett Lee intra în aceeaşi categorie ca toţi ceilalţi: Chess era prea interesată de ea însăşi ca să se gândească la el.

Rochiile lui Chess atârnau de o stinghie în dulapul improvizat din mansardă. Tate alese o rochie albă cu flori albastre. O îmbrăcă. Drăguţă, dar parcă un pic prea protocolară. Chess se întinse pe pat.

– Am purtat rochia aceea când i-am cunoscut pe părinţii lui Michael, spuse ea. Cină de familie acasă la ei. Era şi Nick acolo şi, bineînţeles, Cy şi Evelyn.

Tate lăsă braţele în jos. Aşa avea să fie şi în cazul ei? Îşi scoase rochia. Luă o rochie portocalie cu spatele gol şi buline albe.

– Pe asta am cumpărat-o pentru cina de dinaintea nunţii, o informă Chess. Probeaz-o.

Sora ei ezită. Chess o cumpărase pentru cina de dinaintea nunţii? O îmbrăcă. Era adorabilă, drăguţă şi cochetă, iar portocaliul era culoarea ei preferată. Avea să înveselească petrecerea cu o explozie de lumină solară. Însă ceva în acea rochie urla Chess! Poate că erau bulinele sau volanul de sus. Chess cumpărase acea rochie pentru ajunul nunţii. Nu se putea atinge de ea.

– Nu cred, murmură Tate.

– Nu o voi purta niciodată, stărui Chess.

– Ba o s-o porţi. Privi minunile din dulap. Atât de multe rochii! Viaţa lui Chess cu Michael Morgan fusese… ce? O petrecere după alta?

– Nu o să mă îmbrac frumos şi nu o să mai ies vreodată în oraş, declară Chess.

– Fii serioasă! Părul o să-ţi crească din nou. Deja începuse să-i apară un puf blond; capul lui Chess arăta ca o piersică.

– Nu spun asta ca să stârnesc milă. Vreau să spun doar că poţi să împrumuţi ce vrei.

– Bine, zise Tate. Nici măcar acasă, în şifonierul ei, Tate nu avea vreo rochie potrivită pentru o astfel de seară. Nu avea rochii de vară pentru petreceri pentru că nu era invitată la petreceri. Nu mergea la cină cu părinţii prietenilor ei. În acea secundă îşi dădu seama că viaţa ei socială era nulă. Tot ce făcea era să muncească şi, din când în când, mai mergea noaptea la karaoke în barul hotelului cu clienţii şi cu secretarele lor mult mai vesele. Chiar când se pregătea să-şi plângă de milă şi eventual să se sperie – oare va şti cum să se poarte la petrecere? – Chess îi sugeră:

– Încearc-o pe cea roşie.

Tate scoase din dulap o rochie roşie. Era un model de mătase fără zorzoane.

– Şi asta nu are vreo amintire distrugătoare?

– Ba cam da, admise Chess. Am purtat-o în Bungalow Eight în noaptea în care m-am despărţit de Michael.

– Dumnezeule, Chess. Asta e rochia de dat papucii?

– Probeaz-o, stărui sora ei. Am considerat-o mult timp rochia mea norocoasă. Şi am şi nişte pantofi roşii Jimmy Choo cu toc care merg perfect.

Tate îşi puse rochia roşie. Era minunată. Încălţă şi pantofii cu toc. Erau pantofi roşii din velur cu vârful tăiat şi aplicaţii din piele roşie de şarpe. Se simţea femeie, poate pentru prima dată în viaţă. Şi oare ce spunea asta despre ea? Nu voia să se gândească. Pur şi simplu voia să rămână pentru totdeauna în acea rochie, chiar dacă povestea ei era chiar mai sinistră decât cea a rochiei portocalii cu buline.

– Da, hotărî ea. Asta e.

– Asta e, aprobă Chess. Rochia ta norocoasă. Rochia cu care o să frângi inima cuiva.

Tate avea ţinuta şi bronzul. Restul trebuia lucrat, însă nu era deloc uşor. Îşi făcu unghiile – perfect, cu excepţia nisipului răspândit pe ojă. Îşi spălă părul la duşul cu apă rece. Un föhn ar fi prins bine; aşa, nu putea decât să spere că nu avea să arate ca o sperietoare. O lăsă pe India să o machieze. Tate nu se dădea niciodată cu mai mult de un balsam de buze, dar mătuşa ei insistă să folosească rimel, tuş şi gloss. Birdie îi împrumută o poşetă argintie care chipurile aparţinuse bunicii ei în anii ’30. (Nu cumva era o invenţie?) India îi împrumută un şal auriu (de firmă: Wanamaker’s, 1994). Tate nu înţelegea de ce adusese cu ea un şal auriu la Tuckernuck, dar nu-şi exprimă nedumerirea. În ziua aceea era Cenuşăreasa; era în regulă dacă lucrurile pur şi simplu apăreau de nicăieri.

– Cum arăt? se interesă ea. În casă nu exista o oglindă edificatoare. Se îngrijora în privinţa părului.

– O, scumpa mea, eşti atât de frumoasă! exclamă mama ei.

– O să-ţi fac o poză, spuse India. Adusese cu ea un aparat de fotografiat de unică folosinţă, din acelea în carcasă de carton. Din câte ştia Tate, era prima dată când îl folosea. Fusese o excursie lipsită de evenimente.

Se simţi stânjenită în timp ce poza. Se simţea vinovată că se aranja şi ieşea la o petrecere pe insula cea mare – în lumea adevărată, cu electricitate şi apă caldă şi alţi oameni cu care să vorbească. Oare nu ar fi fost mai bine să stea acasă şi să mănânce porumb şi plăcintă cu afine şi să facă pasienţe în timp ce rubedeniile ei ar fi stat să citească, să croşeteze ori să se afunde şi mai mult în introspecţii? Nu, era o idee prostească. Avea să se ducă.

Din atâtea puncte de vedere, asta era tot ce-şi dorise vreodată.

Când Barrett veni cu barca, la ora şase, stătea pe plajă în rochia ei roşie de mătase, cu şalul Indiei şi poşeta străbunicii ei şi pantofii lui Chess în mână. La picioarele ei se afla un rucsac în care băgase o cămaşă de noapte (împrumutată de la Chess), periuţa de dinţi şi hainele de alergat. Sus, pe faleză, Tate le sărutase şi le îmbrăţişase pe toate de rămas-bun, ca şi când ar fi plecat într-o călătorie lungă.

– Mă întorc dimineaţă, spusese ea. Era ciudat cum Tuckernuck, unul dintre cele mai izolate locuri de pe litoralul estic, devenise pentru ea centrul universului.

Barrett opri motorul. Se holba la ea într-un fel pe care Tate îl aşteptase toată viaţa. Se holba!

– Dumnezeule, cât de bine arăţi, zise el. Tate aplecă fruntea, ca să nu-l lase să vadă expresia prostească de pe chipul ei. Rochia îşi făcuse efectul. La fel şi machiajul. Şi orice altceva la care reacţiona el. Barrett sări din barcă şi o trase la ţărm, aşa cum făcea întotdeauna. Însă de data asta arăta altfel: purta o cămaşă albă, o cravată verde imprimată cu bărci, un sacou bleumarin şi pantaloni scurţi kaki. „O să fac să fie deosebit“, murmură el venind mai aproape. Apoi o sărută. Avea gust de bere. Gura lui era caldă şi moale, iar Tate se cutremură, simţind cum sângele îi năvălea prin tot corpul. Stomacul i se strânse, ploapele îi tremurară. Bum!

„O, Doamne, se gândi ea. Sărută-mă din nou.“

El o sărută din nou. Era ca o scenă răsărită drept din fanteziile ei de la şaptesprezece ani. Apoi auzi un zgomot, un fluierat golănesc şi chiote, iar când aruncă o privire spre faleză le văzu pe mătuşa India şi pe Birdie care priveau. Barrett râse, apoi o luă uşor în braţe şi o lăsă cu blândeţe în ambarcaţiunea denumită Girlfriend. Ea prinse şalul, pantofii şi rucsacul. Barrett sări în barcă şi trase ancora, apoi plecară. Tate făcu cu mâna în semn de rămas-bun.

Ştia că pentru Barrett era o noapte foarte importantă. Gazdele petrecerii, soţii Fullin, erau clienţii lui cei mai importanţi. Prin „cei mai importanţi“ Barrett înţelegea că-i dădeau mult de furcă; Anita Fullin era femeia care îl chemase de la pescuit pentru că făceau ţevile zgomot. Anita Fullin avea nevoie ca el să-i facă toate treburile, spunea el, chiar şi să-i înlocuiască şervetele de bucătărie.

– Glumeşti, nu? spuse Tate.

– Da, râse el.

Cei doi Fullin aveau bani mulţi de cheltuit şi plăteau foarte bine; Girlfriend fusese barca lor. I-o dăduseră lui Barrett ca bonus la sfârşitul verii precedente. Trebuia să se poarte foarte atent cu acei oameni; erau clienţii lui de nădejde.

Dădeau în fiecare an acea petrecere, la care îi invitau pe toţi cunoscuţii lor de pe insulă – adică prietenii din Manhattan care închiriau case acolo, Barrett, maseuza doamnei Fullin, managerul clubului lor de pe plajă, băiatul care îi purta crosele de golf domnului Fullin, bucătarul de la LoLa 41. Era un amestec drăguţ de turişti şi localnici, după cum o informă Barrett pe Tate. Era o petrecere drăguţă, la care în ultimii doi ani nu se dusese din cauza… din cauza lui Stephanie.

– E prima dată când ies, mărturisi el. Adică aşa, înţelegi, de când a murit.

Tate dădu din cap. Dorea să ştie totul. Şi, pe lângă că dorea să ştie totul, voia să-l mai sărute o dată, să-i slăbească nodul cravatei, să-i descheie cămaşa… Era ca un cal de curse care bătea nervos din picioare înainte de start. Însă aceea fusese de fiecare dată problema ei cu bărbaţii. Se aprindea prea repede şi prea puternic. Putea să stea pe uscat ani întregi (ultimul bărbat cu care se culcase fusese Andre Clairfield, care făcea parte din echipa de antrenament a celor de la Carolina Panthers, însă fusese o partidă de sex la beţie, noaptea târziu, care probabil n-ar fi trebuit luată în considerare), apoi, când găsea pe cineva care chiar îi plăcea, constata că nu ştia ce înseamnă reţinerea feminină. Era prea înfometată, prea plină de dorinţă şi îi speria pe bărbaţi.

Pe Barrett nu avea să-l sperie. Îşi dădu seama că era un bărbat taciturn. (Se întrebă dacă aşa fusese întotdeauna sau devenise astfel după ce-şi pierduse soţia). Acum vedea că se străduia să vorbească despre seara care îi aştepta, ca pentru a o pregăti.

– Unde sunt copiii? întrebă ea.

– Cu părinţii mei. Şi vor rămâne peste noapte acolo.

Tate se întrebase dacă, trezindu-se în zori, avea să găsească doi băieţei holbându-se la ea ca şi când ar fi fost un vizitator de pe altă planetă, cum se întâmplă de obicei în filme. Tate, goală sau aproape goală, în patul tatălui lor. Şi cel mai mare declarând: „Tu nu eşti mămica mea“.

– Bine, spuse Tate. Acum se aflau în maşina lui Barrett – o Toyota neagră – şi mergeau pe şoseaua spre Madaket. După o săptămână pe insula pustie, cu potecile ei prăfuite şi desfundate, senzaţia de viteză i se părea străină. Trecură pe lângă groapa de gunoi, care mirosea ca o omletă de ouă putrede, însă Tate se prefăcu că nu observă. Barrett mormăia împreună cu radioul, la care Fleetwood Mac cântau You Make Loving Fun. Apoi DJ-ul anunţă vremea: nori peste noapte, ploaie a doua zi, vânt dinspre sud-vest la cincisprezece sau douăzeci de noduri.

Ajunseră în oraş. Când Tate era mică, tatăl ei le aducea pe ea şi pe Chess într-o excursie de o zi în fiecare vară. Folosea telefonul agentului de asigurări de la Congdon and Coleman ca să sune la birou, în timp ce ea şi Chess erau libere să umble pe strada principală şi să-şi cumpere ce voiau. Se prezentau la tejgheaua drogheriei la ora zece dimineaţa şi îşi luau îngheţată de mentă pe băţ. Apoi mergeau la Mitchell’s Book Corner. (Mai mult la insistenţele lui Chess; ceea ce îşi amintea Tate despre acea librărie era faptul că o implora pe Chess să plece.) Apoi se duceau la Hub să cumpere revista Seventeen şi acadele. Se întâlneau cu tatăl lor şi luau prânzul la Brotherhood of Thieves; în sala de mese întunecată de la subsol mâncau fructe de mare, burgeri groşi şi cartofi prăjiţi. Tate îşi amintea că folosea robinetul cu apă caldă din baie şi lăsa apa să-i curgă pe mâini; şi îşi mai amintea că se privea în oglinda perfect clară. După ce stătuseră atâta pe Tuckernuck, totul li se părea o noutate, până şi savoniera care atârna de perete. După-amiaza, tatăl lor le ducea la Muzeul Balenelor sau la Jetties să joace tenis. Sau închiriau biciclete şi mergeau la Sconset să vadă farul Sankaty şi să cumpere altă îngheţată din piaţa centrală. Zilele petrecute pe insula Nantucket fuseseră întotdeauna distractive, iar înainte să plece aduceau întotdeauna un omagiu casei galbene din şindrilă cu verandă de jur împrejur de pe Gay Street, care, cu zeci de ani în urmă, aparţinuse străbunicilor lor, Arthur şi Emilie Tate. Însă Nantucket nu însemnase niciodată un cămin pentru Tate. Nu reprezentase altceva decât o poartă către Tuckernuck. Tuckernuck era de neînlocuit în inima ei. O insulă pentru purişti.

Ar fi vrut să-i împărtăşească amintirile lui Barrett, însă acesta era preocupat să tragă în spatele unui şir lung de maşini parcate pe stradă. Sosiseră. Barrett privi în oglinda retrovizoare şi îşi strânse nodul de la cravată. Zâmbi spre Tate. Ea încă îşi făcea griji în privinţa părului, mai ales după călătoria cu barca.

„Pot să fiu mai frumoasă de-atât, ar fi vrut ea să-i spună. Chiar pot.“

– Eşti atât de frumoasă, Tate, zise el. Sincer, aş putea să te mănânc.

Ea se aplecă uşor spre Barrett. Nu dorea să fie agasantă sau uşuratică, însă el era ca un magnet. Începură din nou să se sărute. „Hai să uităm petrecerea asta, se gândi ea, şi să mergem la tine acasă şi să ne mâncăm unul pe altul.“ Însă îşi reveni şi se retrase. Simţi că asta ar fi făcut Chess.

– Te rog, spuse el, nu te opri.

– Să mergem, replică Tate. Suntem aşteptaţi.

În mintea ei, petrecerea era doar o etapă peste care trebuiau să treacă înainte de a putea rămâne singuri. Însă, când se apropiară de casă, îşi ajustă planurile. Văzu că locul în care mergeau era uriaş, o vilă cu ferestre masive şi multe terase. Barrett o conduse printr-o arcadă albă cu spaliere de care atârnau trandafiri căţărători (preferaţii lui Birdie; Tate trebuia să-şi aducă aminte să-i povestească). Toată peluza era plină de oameni care ţineau pahare de băutură şi de ospătari în cămăşi albe şi veste negre care ofereau diverse gustări pe platouri de argint, iar de undeva se auzea muzică. Tate cercetă proprietatea din priviri: un trio de jazz cânta pe o terasă. Era uluită. Se simţea ca şi când ar fi urcat pe o scenă de pe Broadway şi nu-şi amintea replicile. India ştia să facă faţă unei asemenea situaţii sociale, la fel şi Chess cea de odinioară; chiar şi Birdie ar fi putut să se descurce acolo – însă nu şi Tate.

Tocurile ei se afundară în iarbă. Trebuia să le scoată la fiecare pas. Privi în jur. Mai erau şi alte femei cu tocuri, dar nu păreau să se scufunde. Oare mergea ea greşit? Probabil că da. Tate se simţea cel mai bine în tenişi. La muncă se încălţa cu pantofi cu talpă plată sau cu balerini. Ar fi trebuit să o roage pe Chess să-i facă un instructaj de mers pe tocuri.

– Ţine-te de mine, spuse Barrett, oferindu-i braţul. Vreau să iau ceva de băut, apoi să o găsim pe Anita să o salutăm.

„Da, se gândi Tate. Când vii la o asemenea petrecere ai nevoie de un plan, cel puţin la început.“ Dacă ar fi fost lăsată de capul ei, s-ar fi plimbat pe acolo, ar fi luat o tequila, ar fi mâncat de pe o tavă ceva la care avea alergie şi s-ar fi împiedicat din cauza tocurilor, sfârşind prin a cădea în genunchi într-un strat de flori.

Barrett îi întinse un pahar de şampanie. Ea îl dădu pe gât pe tot, apoi râgâi încet. Exact asta însemna pripeala.

– Nu trebuie să fii neliniştită, râse Barrett.

– Nu sunt neliniştită. Opri un ospătar care ducea şampanie şi mai luă un pahar, punându-l pe primul pe tavă. Şi toate astea fără să verse sau să spargă ceva. Pe ăsta o să-l sorb încet, promise ea. Îşi făcură loc prin mulţime. Aveau o misiune: să o găsească pe gazdă. Spatele casei, după cum descoperi curând Tate, dădea spre portul Nantucket. Uite ce privelişte! exclamă ea.

– Nu e mai frumoasă decât priveliştea de la casa ta, răspunse Barrett.

Era adevărat. Casa de pe Tuckernuck avea vedere la ocean. Şi totuşi era ceva fermecător în peluza aceea îngrijită şi în fâşia palidă de plajă privată şi în întinderea portului Nantucket cu farul de la Brant Point, bărcile sale şi soarele care apunea.

Barrett fu oprit de un cuplu de vârstă mijlocie. Pe obrajii bărbatului cărunt se observau capilarele plesnite. Femeia avea părul argintiu tuns scurt; purta parfumul lui Birdie, Coco de la Chanel. Tate încercă să se concentreze, să-i privească, să le zâmbească, să strălucească. Îl iubea pe Barrett; dorea să fie la înălţime pentru el.

– Tate Cousins, spuse Barrett, aş vrea să ţi-i prezint pe Eugene şi Beatrice AuClaire, clienţii mei din Hinckley Lane.

Doamna AuClaire (Tate deja îi uitase prenumele. Beverly?) îi zâmbi lui Tate cu o anumită privire pe chip. Oare ce însemna acea căutătură?

– Sunt încântată să te cunosc, rosti ea întinzându-i mâna. Strânsoarea lui Tate era prea puternică; doamna AuClaire clipi, iar Tate îşi spuse „Of, la naiba“. Fu mai blândă cu domnul AuClaire, însă acesta nu era interesat de ea, ci de Barrett. Dorea să afle locuri bune de mers la pescuit. Asta îi lăsă fetei răgaz să caute un subiect de conversaţie cu soţia lui. Doamna AuClaire mirosea ca Birdie; asta o distrăgea. În plus, o examina cu o atenţie deranjantă.

Tate se temea pentru părul ei, pentru machiajul ei; se simţea ca şi când ar fi avut firimituri în ochi.

– Deci eşti o prietenă de-a lui Barrett? întrebă doamna AuClaire. Dintr-odată, Tate recunoscu privirea. „Tu nu eşti mămica mea.“ Femeia mai în vârstă o cunoscuse probabil pe soţia lui Barrett, Stephanie. Din câte ştia, Stephanie fusese nepoata doamnei AuClaire sau cea mai bună prietenă a fiicei ei.

– Da, răspunse Tate. Barrett are grijă şi de casa familiei mele.

– A, serios? Se părea că acea informaţie o luase prin surprindere. Se gândise probabil că Barrett o cunoscuse pe Tate la vreun club de striptease de la Cape Cod. Şi unde locuieşti?

Tate trase aer în piept. Paharul de şampanie pe care îl dăduse pe gât se răzbuna pe ea; gazul ameninţa să-i iasă pe nas. Chipul îi era fierbinte şi se simţea ameţită. Era nesigură în pantofii cu toc, iar Barrett nu o mai ţinea. Nu dorea să-i ia braţul de teamă să nu pară prea insistentă şi ca să-i dea de înţeles doamnei AuClaire că, la fel ca ei, nu era decât o clientă.

– Avem o casă pe Tuckernuck, răspunse ea.

Doamna AuClaire făcu ochii mari – o expresie facială pe care chirurgul ei plastician nu o anticipase. Se părea că întreaga ei faţă stătea să se spargă şi să cadă în bucăţi pe iarbă.

– Tuckernuck? Ador Tuckernuck! Ne place la nebunie, însă, desigur, e proprietate particulară şi trebuie să fii invitat ca să ajungi acolo. Obişnuiam să-i ducem pe copii cu barca la Bancul Balenelor atunci când erau mici, pentru că Bancul Balenelor e deschis pentru toată lumea, iar acolo adunau cochilii de melci de mare. O, draga mea, nu-ţi dai seama ce norocoasă eşti. Eugene, fata asta – şi doamna AuClaire îi uitase în mod cert numele – stă la Tuckernuck!

Vestea părea suficient de importantă cât să-l smulgă pe domnul AuClaire din discuţia despre sardinele din largul Capului Sankaty.

– Locuieşti acolo? întrebă el. Şi cum anume reuşiţi să vă descurcaţi?

– Casa noastră are fântână şi generator, explică Tate. Generatorul acţionează pompa, aşa că avem apă curentă – doar rece, nu există boiler – şi avem electricitate pentru câteva aparate care nu consumă prea mult. Un frigider de mărime medie şi nişte becuri. Gătim la grătar şi la un cuptor cu gaz. Iar Barrett – acum Tate îi luă braţul, pentru că entuziasmul o făcuse să se clatine şi îi era teamă să nu cadă – ne aduce în fiecare zi alimente, pungi cu gheaţă şi vin pentru mama. Doamna AuClaire zâmbi. Ne aduce ziarul şi ne duce gunoiul şi rufele la spălat. Trăim foarte simplu. În cea mai mare parte a timpului facem plajă. Citim şi jucăm cărţi. Făcu o pauză. Soţii AuClaire o priveau atenţi. Şi vorbim. Ne spunem tot felul de lucruri.

– Minunat, şopti doamna AuClaire.

Barrett se scuză şi plecă de lângă familia AuClaire ca să-i caute pe cei doi Fullin. O găsiră pe doamna Fullin la marginea peluzei, înconjurată de prietenele ei. Avea părul negru, lung şi ondulat, în care era împletită o eşarfă colorată. Era foarte bronzată, de parcă tocmai coborâse de pe un iaht din Mediterana. Purta – Tate clipi – o rochie portocalie cu spatele gol şi buline albe. Exact rochia lui Chess din preziua nunţii. Doamna Fullin părea ca o flacără în ea. Avea trupul arcuit şi picioare subţiri şi frumoase; purta sandale de piele portocalii foarte înalte, care nu păreau să-i facă vreo problemă. Când îl văzu pe Barrett, scoase un ţipăt ca o adolescentă la un concert Jonas Brothers.

– Barrett, ai făcut-o! Porţi sacou! Dumnezeule, eşti superb! Îl îmbrăţişă, apoi îl sărută, lăsându-i o urmă corai pe obraz. Ochii ei erau foarte negri, scoşi în evidenţă cu un tuş albastru electric. Avea, probabil, patruzeci şi cinci de ani, îşi zise Tate, dar se purta ca un supermodel de douăzeci şi unu. Zâmbi spre Tate. Iar tu… tu eşti fata de pe Tuckernuck?

Tate zâmbi. Se simţea lipsită de eleganţă şi cu limba legată; dinţii parcă i-ar fi fost acoperiţi cu muşchi.

– Tate Cousins, se prezentă ea.

– Doamnelor, le spuse doamna Fullin celorlalte, Tate locuieşte pe Tuckernuck.

– Unde e Tuckernuck? se interesă una dintre femei.

– E locul acela cu balene? întrebă alta.

– Nu, răspunse Tate fără să-şi dea seama că vorbise. Acolo e Muskeget. Tuckernuck e mai aproape. E la aproape un kilometru distanţă în larg de Eel Point. Femeile îi aruncară o privire goală, iar Tate îşi dădu seama că, deşi toate aveau probabil reşedinţe de vară enorme, era posibil să nu cunoască insula atât de bine încât să ştie unde era Eel Point.

– Sunt foarte geloasă pe voi, interveni doamna Fullin, deoarece Barrett vă răsfaţă venind acolo de două ori pe zi. De fapt, abia suport gândul ăsta. Dacă aş putea, l-aş lua să locuiască aici, cu noi. Făcu vesel cu ochiul. Desigur, Roman şi-ar pune unele întrebări.

– Şi ar avea dreptate, comentă o prietenă.

– Nu-i aşa că Barrett este cea mai minunată fiinţă pe care aţi pus ochii vreodată? spuse doamna Fullin.

– Anita, te rog, se amestecă Barrett în discuţie.

Doamna Fullin o privi pe Tate.

– Te urăsc pentru că mi l-ai furat. Vă urăsc pe tine, pe sora ta, pe mama ta şi pe mătuşa ta.

Tate era ca lovită de trăsnet. Putea supravieţui atacului – era lansat sub formă de glumă – dar se simţea violată. Această femeie nu putuse să afle despre mama şi sora ei decât dacă Barrett vorbise despre ele. Le bârfise cu Anita Fullin? Ce anume spusese? Ele nu-i ceruseră să le schimbe rola de şervete de hârtie de la bucătărie! Încercă să zâmbească, însă mâhnirea o apăsa prea tare. Ar fi vrut să riposteze: „Am auzit că i-ai stricat partida de pescuit lui Barrett“. Când el îi spusese acea poveste, Tate îşi imaginase o persoană mai în vârstă, poate chiar bătrână, fragilă, neajutorată. Iar în realitate Anita Fullin arăta foarte bine şi dădea de înţeles că se îndrăgostise de Barrett.

Bărbatul interveni să schimbe subiectul.

– E o petrecere minunată, zise el.

– E minunată, nu-i aşa? aprobă doamna Fullin. Se întinse şi îi luă mâna. Mă bucur mult că eşti aici. Anul trecut nu a fost la fel fără tine.

Se priviră şi ceva se petrecu între ei. Tate înghiţi restul de şampanie. Se uită la chipul celorlalte femei; toate îi urmăreau pe Barrett şi pe doamna Fullin ca şi când ar fi fost o emisiune la televizor.

– Nu am putut veni anul trecut, explică Barrett, sorbind din băutură.

– Sigur că nu, spuse doamna Fullin. Îi zâmbi lui, apoi lui Tate. Dar iată, viaţa merge înainte!

În urma interacţiunii cu Anita Fullin, Tate se simţea ameninţată şi stânjenită. Deja se gândea să se strecoare în casă, să găsească un computer şi să se piardă în lumea virtuală. (Tentaţia era foarte puternică. Îşi imagină că era aceeaşi tentaţie pe care o simţea tatăl ei când trecea pe lângă un teren de golf.) Însă Barrett o sprijinea de braţ şi, intuind că pantofii o înnebuneau (că doar nu aveau tocuri ucigătoare degeaba), o conduse către dig, unde se aşezară unul lângă altul să admire portul. Aşa era mai bine. Tate îşi bău şampania, iar Barrett opri un ospătar şi luară prăjiturele cu crab, coaste de porc chinezeşti şi tarte cu brânză cedar.

– Doamna Fullin te iubeşte, spuse Tate.

– Mda, aprobă Barrett. Asta e o problemă.

– E frumoasă.

– Tu eşti frumoasă, o corectă el.

*

Cina fu servită într-un cort din curtea laterală. Acolo se aflau zece mese rotunde şi o masă principală dreptunghiulară de şaisprezece persoane, unde se aşezară şi ei doi. Barrett avea locul într-un capăt al mesei, în stânga Anitei Fullin, iar Tate în capătul opus, în stânga domnului Fullin. În mintea lui Tate era scenariul cel mai rău posibil şi se gândi că Barrett avea să acţioneze cumva – să schimbe etichetele din dreptul scaunelor? – însă el se mulţumi să îşi lingă buza de jos.

– O să te descurci singură acolo? întrebă el.

„Nu“, îşi zise ea, dar cu voce tare răspunse:

– Da. Cu siguranţă.

Ştia că era o onoare să fii aşezat în capul mesei, chiar dacă şi-ar fi dorit mai degrabă să fi rămas blocaţi în Siberia cu bătrânii AuClaire. Barrett şi Tate trecură împreună pe la bufet. Mâncarea era excelentă, iar ea nu se abţinu. Îşi umplu farfuria cu miel la grătar, fasole verde, o salată de cartofi minunată, roşii cherry, coadă de homar, şase creveţi şi patru stridii crude, pe care le mâncă cu sos mignonette. Mai luă un pahar de şampanie de pe tava unui ospătar în trecere. Apoi se aşeză la locul ei şi îl privi pe Barrett care se îndrepta către celălalt capăt al lumii.

Roman Fullin era chel şi purta ochelari pătraţi. Avea figura distrasă a unui om foarte important care făcea o grămadă de bani. Se aşeză, îi făcu semn unui ospătar şi ceru un pahar de vin roşu dintr-una din sticlele pe care le pusese deoparte. „Doar pentru masa asta“, sublinie el. Îşi cercetă farfuria cu mâncare ca şi când n-ar fi recunoscut nimic de pe ea; apoi ochii i se opriră asupra farfuriei pline a lui Tate, după care urcară pe chipul ei. Cine era femeia asta care stătea lângă el în capul mesei? Tate se simţi ca şi când i-ar fi invadat teritoriul personal; ca şi când tocmai ar fi găsit-o în dormitorul lui.

– Salut, spuse el, întinzând mâna. Roman Fullin.

– Salut, răspunse ea. Eu sunt Tate Cousins.

– Tate Cousins, repetă el, probabil să vadă dacă numele îi spunea ceva.

– Am venit cu Barrett Lee.

– Aha, mormăi Roman, fără să pară impresionat. Se adresă celor din dreapta lui şi din stânga lui Tate, pe care, cu siguranţă, îi ştia mult mai bine. Betsy, Bernie, Joyce, Whitney, Monk – ea e Tate Cousins.

– Cousins? spuse unul dintre meseni. Toţi bărbaţii de acolo arătau la fel, iar Tate nu reuşise să le reţină numele. Cumva eşti rudă cu Grant Cousins?

Ea tocmai mânca o stridie, ceea ce îi lăsă o clipă de gândire. Oamenii ori îl urau, ori îl iubeau pe tatăl ei. Se simţea prea vulnerabilă ca să mintă.

– E tatăl meu, spuse ea.

– Uau! exclamă bărbatul. Ce coincidenţă, este avocatul meu.

Roman Fullin îşi arcui sprâncenele.

– Într-adevăr, ce coincidenţă! Nu cumva este tipul care…

– Da, el, răspunse celălalt bărbat. Chiar el. Apoi către Tate: Tatăl tău e un geniu. Chiar m-a salvat. A menţionat vreodată numele de Whit Vargas? Îi trimit bilete la meciurile celor de la Yankees de câte ori am ocazia.

Tate luă încă o stridie şi o picătură de sos se scurse pe rochia ei de mătase. Uita de maniere când era neliniştită, iar acum era foarte neliniştită, deşi lucrurile luaseră o întorsătură pozitivă. Cel puţin provenea dintr-o familie bună. Îl privi pe Barrett la celălalt capăt al mesei; era prins într-o conversaţie cu Anita Fullin.

Dădu din cap către Whit Vargas.

– Vorbeşte rar despre clienţii lui, spuse ea. Îi place să le respecte confidenţialitatea.

Whit Vargas rămase cu o bucată mare de cotlet în dreptul gurii.

– Ar trebui să fiu recunoscător pentru asta!

Roman Fullin căpătase un interes nou pentru Tate.

– Deci cu cine ziceai că ai venit?

– Cu Barrett, răspunse ea. Cu Barrett Lee.

– Şi de unde îl cunoşti pe Barrett?

– Are grijă de casa noastră de pe Tuckernuck.

– Ahhhhh, se lumină Roman. Faci parte din familia de pe Tuckernuck. Spinul din coasta soţiei mele.

– Se pare că da.

– Deci locuieşti pe Tuckernuck? Petreci noaptea acolo?

Oare oamenii îşi dădeau seama cât de idioţi păreau când puneau asemenea întrebări?

– Locuiesc acolo, deci petrec noaptea acolo, confirmă Tate.

– Stai puţin, interveni Whit Vargas. Unde naiba este Tuckernuck?

– E o insulă, Whit, îl lămuri Roman. Altă insulă.

– Cam la un kilometru în largul coastei de vest, adăugă Tate.

– Şi ce faceţi cu electricitatea? se interesă Roman.

Când termină de mâncat, Tate era deja vedeta jumătăţii estice a mesei. Era ca un exponat de muzeu, un studiu antropologic: Tate Cousins de la Tuckernuck, membra unei familii respectabile, care venise să stea o lună fără apă caldă (femeilor nu le venea să creadă) şi fără telefon, internet sau televizor (bărbaţilor nu le venea să creadă). Tate se hotărâse să se lase în voia lor. Era amuzantă şi fermecătoare, inteligentă şi modestă. Îi aruncă o privire lui Barrett la celălalt capăt al mesei. Oare el o urmărea? Oare văzuse că reuşise să întoarcă la o sută optzeci de grade un dezastru potenţial, iar acum toţi aceşti bogătani snobi îi ciuguleau din palmă? Era oare impresionat? O iubea?

Când farfuriile fură luate, iar trupa începu să cânte, Roman Fullin se ridică şi o invită la dans.

Tate acceptă. Nu prea putea să-l refuze, nu? Şi totuşi ar fi fost primii dansatori. N-ar fi trebuit mai degrabă să îşi invite soţia la dans? Pantofii ei erau altă problemă; se simţea ca şi când ar fi avut picioarele prinse în două curse de şoareci.

– E o petrecere minunată, remarcă ea. E ca o nuntă.

– Aşa e în fiecare an, spuse el. Anita trebuie să aibă petrecerea asta. Trăieşte pentru ea.

Alte cupluri li se alăturară pe ringul de dans, inclusiv Barrett şi Anita Fullin, care strălucea în rochia ei portocalie. (Slavă Cerului că Tate nu îmbrăcase rochia aceea!) Anita scoase un ţipăt când Barrett o învârti.

– Anita este copleşită, zise Roman. Mă duc să încerc s-o ajut.

Se despărţiră, iar Tate se trezi în braţele lui Barrett.

– Să plecăm de aici, murmură el.

– Mi-ai citit gândurile, răspunse Tate.

Când îşi puse centura de siguranţă în camioneta lui Barrett, Tate era suficient de trează cât să-şi dea seama că era beată, însă nu era suficient de trează cât să facă ceva în privinţa asta. Se simţea de parcă s-ar fi aflat în vârful unei pârtii de schi şi tocmai fusese împinsă. Se ducea în jos fără beţe. Îşi scoase pantofii şi lăsă sângele să-i coboare din nou în picioare. Uşurarea ei era aproape erotică.

– Anita Fullin nu mă place, observă ea.

– Anita Fullin nu te cunoaşte. În plus, este şi foarte nesigură.

– E absurd. Nu are de ce să fie nesigură.

– Crede-mă, zise Barrett.

– Am fost atât de proastă! Aveam ideea asta nebunească cum că noi suntem singurii tăi clienţi.

– Nu aţi mai fost aici de treisprezece ani. Dacă eraţi singurii mei clienţi aş fi dus-o destul de rău.

– Ştiam că te ocupi şi de gospodăriile altora. Însă nu mă gândeam la ei. Nu trebuia să mă întâlnesc cu ei. Iar Anita e atât de… posesivă.

– Nu ştii nici măcar jumătate din poveste, râse Barrett. Schimbă mai multe posturi de radio, apoi puse un CD. Era albumul 18 Tracks al lui Bruce Springsteen. Lui Tate nu-i venea să creadă.

– Stai aşa, ăsta e Bruce. E Eighteen Tracks.

– Corect.

– Îţi place? întrebă ea. Îl iubeşti? Doar oamenii care îl iubesc au acest album.

– Îmi place, zâmbi el. Mult. Însă nu-l iubesc chiar atât de mult ca tine. Adevărul e că am întrebat-o pe mama ta ce muzică îţi place şi ea mi-a spus. Aşa că în după-amiaza asta am fost să împrumut CD-ul de la un prieten.

– Serios? se minună ea.

– Da.

– Ai întrebat-o pe mama?

– Da. Am vrut să mă asigur că am lucrurile care-ţi plac. Vreau să fii fericită.

Voia să fie fericită. Nu-şi dădea seama că nici nu trebuia să se străduiască. Nu-şi dădea seama că ea aproape delira doar pentru că se afla în camioneta lui, doar pentru că îi privea chipul.

Melodia era „Thundercrack“. Tate cântă şi ea.

Casa lui Barrett se afla tocmai în Tom Nevers, la capătul unei şosele prăfuite. Era întuneric, însă Tate vedea că era o casă înaltă şi îngustă, cu o terasă la etaj. Curtea era plină de lucruri – o remorcă pentru barcă, balize îngrămădite într-un colţ, câţiva metri de sfoară, găleţi de plastic şi lopeţi, o cazma, o greblă, o maşină de jucărie suficient de mare cât să încapă doi copii în ea. Mai era şi o frânghie de rufe pe care fluturau prosoape de plajă; începuse să bată vântul. Barrett o luă de mână, iar ea trase în piept aerul rece al nopţii, încercând să se trezească. Bărbatul arătă către un pătrat întunecat.

– Acolo e încercarea mea patetică de a păstra grădina, spuse el.

„Grădina soţiei“, se gândi Tate.

El se opri lângă frânghia de rufe, luă prosoapele şi le împachetă în dreptunghiuri perfecte, anunţând:

– O să plouă.

O conduse pe cele câteva scări până la o uşă laterală şi intrară în casă. Se aflau în bucătărie, care era aglomerată şi primitoare. Tate clipi. Pe blat erau cărţi de poveşti, cărţi şi creioane de colorat, cutii de suc goale, o farfurie cu resturi de hotdog şi o urmă de ketchup şi cotorul unei pere. Lângă o plantă aproape moartă se aflau un teanc de scrisori şi câteva numere vechi din Sports Illustrated.

Barrett luă rapid farfuria murdară şi cutiile de suc goale.

– Am vrut să fac curat, se scuză el. Dar ziua a trecut prea repede.

– Nu-ţi face griji, îl linişti Tate. Îi plăcea dezordinea; îi plăcea povestea pe care o spunea dezordinea. Şi-l putea imagina pe Barrett încercând să pregătească cina pentru copii înainte de a-i lăsa acasă la părinţii lui. După aceea trebuise să se îmbrace elegant, să meargă în portul Madaket să ia barca şi să ajungă la Tuckernuck la ora şase. Dacă Barrett ar fi văzut spaţiul pe care Tate îl numea casă – apartamentul gol şi alb şi curat, în care se afla doar o saltea în faţa televizorului cu ecran mare – oare ce-ar fi zis? Că era singură şi muncea din greu.

Intră în sufragerie. Era o casă cu susul în jos, cu tot spaţiul comun la etaj. Avea ferestre mari cu vedere la mlaştinile din Tom Nevers şi la coasta de sud-est. Mai era şi o uşă care dădea spre terasă. Tate trase cu ochiul: afară se aflau un grătar, o muşcată roz într-un ghiveci ce părea că o duce mai bine decât grădina sau cealaltă plantă şi două scaune albe Adirondack.

– E frumos, şopti ea.

Barrett era ocupat în bucătărie. Tate remarcă televizorul (un Aquos de cincizeci şi doi de inchi cu ecran plat, la fel ca al ei) şi mobila – câteva piese noi, ce păreau să provină de la Restoration Hardware (o canapea de piele şi o masă de cafea din lemn de pin), şi altele care, după toate probabilităţile, fuseseră fie luate de la un magazin la mâna a doua, fie fuseseră împrumutate ori primite de la clienţi sau de la părinţi (un scaun verde care părea să fi fost şezlong, un dulap pentru televizorul uriaş). Pe Tate o interesa un singur lucru, şi acela era o poză cu soţia lui. Găsi ceea ce căuta pe o masă lungă şi îngustă de sub fereastra mai mare. Pe acea masă erau o veioză de sticlă şi câteva fotografii înrămate.

Prima pe care o luă Tate era de la nuntă: Barrett şi Stephanie într-o trăsură trasă de cai. Stephanie era încântătoare. Avea genul acela de păr roşu care atrage irezistibil privirile şi o piele albă şi netedă. Şi o mulţime de pistrui. Avea un zâmbet ştrengăresc. Tate fu atât de impresionată de fotografie, încât ochii i se umplură de lacrimi. Nu ştiuse la ce să se aştepte, însă nu se gândise la o coamă roşie ca focul; îşi imaginase o blondă elegantă de tipul lui Chess, sau poate o brunetă precum Anita Fullin. Se uită la altă poză – Stephanie ţinându-l în braţe pe unul dintre copii. Aici îi putu observa mai atent chipul. Pielea albă ca laptele, umbrele albăstrii de sub ochii verzi. Pistruii erau remarcabili. În acea poză arăta epuizată, însă luminoasă. Luă încă o fotografie – Stephanie în barca lui Barrett. Purta un slip galben. Era foarte slabă.

– Hei. Tate simţi mâna lui Barrett pe spatele ei. Scăpă fotografia, care căzu şi le dărâmă pe celelalte.

– O, Dumnezeule, îngăimă ea, încercând să aşeze totul în ordine. Îmi pare rău, eram copleşită de admiraţie.

– Vino cu mine. Credea că o va duce în dormitor, însă ieşiră pe terasă. Avea în mâini o sticlă de şampanie. Îţi place Veuve Clicquot? întrebă el.

Recunoscu aceeaşi marcă de şampanie pe care o comandase Chess o dată la un restaurant când Tate venise la New York cu treabă, însă ea nu bea şampanie decât la nunţi sau la petrecerile foarte elegante ca aceea care tocmai se încheiase. Bea vin, însă doar cu mama ei. De una singură, prefera berea; acasă, în frigiderul ei trist, avea mereu un pachet de şase beri Miller Genuine Draft. Era jalnic. Şi complet nefeminin.

Luă sticla şi o înfipse în pământul ghiveciului cu muşcata.

– Nu o vreau acum. Ai irosi-o cu mine.

– În regulă, răspunse el. O ajută să se ridice şi se rezemară amândoi de balustrada terasei. Ea îşi îngropă faţa în cămaşa lui; Barrett îşi scosese cravata şi îşi descheiase primii nasturi. Tate îi sărută gâtul, îi simţi gustul – transpiraţie şi fum de cărbuni. El scoase un oftat. Îi ridică bărbia şi se sărutară uşor preţ de o secundă sau două secunde; apoi, dintr-odată, şuvoiul de pasiune se dezlănţui. Nu avea rost să se stăpânească. El era un tată singur; ea era de-a dreptul disperată. Îl dorise de la şaptesprezece ani. Se sărutară nebuneşte, îşi sfâşiară hainele. Tate îi smulse lui Barrett unul dintre nasturii de la cămaşă, iar el îi trase rochia; pentru o clipă îi trecu prin cap să-i ceară mai multă grijă, căci era rochia lui Chess, însă cui îi mai păsa? Se chinui să şi-o scoată pe cap. Avea să i-o cumpere lui Chess de o sută de ori. Îşi desfăcu sutienul şi îşi eliberă sânii în noaptea ceţoasă, iar Barrett, cu un răget leonin, o duse înapoi în casă. Ea mai avea doar chiloţii de dantelă, însă el nu apucase să-şi dea jos pantalonii.

– La naiba, gemu el. Te doresc atât de mult!

Ea se lăsă pe spate pe canapea şi spuse în gând o rugăciune de mulţumire. „Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.“ Asta era ceea ce visase dintotdeauna.

Barrett îngenunche dinaintea ei. În ochii lui se zăreau lacrimi.

Deci, se gândi Tate mai târziu, aşa ar trebui să fie sexul. Ameţitor, electric, imediat. Tulburător ca o săritură în gol, satisfăcător precum o gură de apă rece. Acum Barrett dormea, sforăind uşor lângă ea pe pat. Se mutaseră jos, în dormitorul lui, de unde, în mod surprinzător, dispăruse orice amintire de-a lui Stephanie. Patul cu baldachin era acoperit cu o cuvertură somptuoasă şi perne minunate. Mai era şi un şifonier cu o oglindă mare. O pictură de Illya Kagan atârna deasupra patului; era priveliştea de la North Pond de pe Tuckernuck.

Tate nu putea dormi şi ştia că nu avea să doarmă deloc în noaptea aceea. Coborî din pat să meargă la toaletă, apoi urcă în vârful picioarelor. Aduse sticla de şampanie din ghiveciul de pe terasă şi o puse în frigider, unde găsi bere Heineken şi cutii de suc, un pachet de crenvurşti Ball Park şi un litru de lapte integral. Mai văzu şi o cutie de Minute Maid şi un borcan de murături cu usturoi şi mărar, o salată verde frumoasă, jumătate de castravete învelit în plastic şi un kilogram de carne de vită friptă în stil italian în sertarul de delicatese. „Este bine“, se gândi Tate. În frigiderul lui Barrett nu era nimic intimidant sau rafinat. În congelator descoperi nişte chiftele de pui, câteva pungi cu file de sardine având data înscrisă cu marker negru şi o sticlă de votcă.

Tate îşi turnă un pahar de apă cu gheaţă. Se duse din nou la fotografii.

Dimineaţă, Barrett o găsi dormind pe canapea.

– Ce faci aici? întrebă el.

Ea era încurcată. Nu-şi amintea când se întinsese, însă avea sub cap o pernă şi se acoperise cu pătura de lână. Verifică pe furiş să vadă dacă luase vreo fotografie. Le studiase pe toate. Însă toate erau la locul lor pe masă, slavă Domnului.

– Nu sunt sigură, răspunse ea.

Barrett se înghesui pe canapea lângă ea.

– Plouă, o anunţă el.

– Da?

– Vrei să rămâi aici azi? Am putea să bem şampania aia. Să mâncăm căpşune în pat, să ascultăm Springsteen şi să stăm sub cuvertură.

Tate ar fi vrut să spună „Da!“

– Şi copiii tăi? se interesă ea după un moment de reflecţie.

– Aş putea să o rog pe mama să-i ţină.

– E duminică. Sunt sigură că vor să te vadă.

– Asta aşa e. Am putea să ne petrecem ziua împreună. Mergem să mâncăm, apoi îi ducem la film.

– Sună minunat…

– Dar?

– Dar nu astăzi.

– E prea devreme? întrebă el. Părea îngrijorat.

Ar fi vrut să spună că nu era deloc prea curând; nu avea cum să fie prea curând din moment ce aşteptase treisprezece ani acele clipe. S-ar fi măritat cu el a doua zi, luni, şi marţi i-ar fi adoptat pe copii. Ar fi renunţat la slujbă, şi-ar fi vândut apartamentul şi ar fi învăţat tot ce trebuia să ştie despre Locomotiva Thomas. Toate acestea intrau însă în categoria gesturilor pripite. Dacă ar fi rămas chiar şi o oră în plus ar fi însemnat să se întindă mai mult decât îi era plapuma.

– E prea devreme, confirmă ea. Vrei să mă duci acasă?

Barrett era zdrobit. Şi ea era zdrobită, însă în acelaşi timp mâhnirea lui o impresiona. El o sărută. Era goală sub pătură.

Avea să mai rămână o oră.