Casa Tate

Era abandonată de peste treisprezece de ani. Se întâmplase brusc.

Era o casă de vară, o cabană, însă fusese construită cu materiale bune, cherestea de calitate şi cuie de oţel cu capăt pătrat, tocmai în 1935, în timpul Marii Crize. Tâmplarii erau dornici să capete de lucru; erau atenţi când aliniau şindrilele. Şlefuiau, măturau, apoi şlefuiau din nou cu şmirghel. Balustrada era la fel de netedă precum o rochie de satin. Dulgherii aduşi de la Fall River stăteau la ferestrele de sus şi fluierau uimiţi de privelişte: un dormitor dădea spre oceanul atotputernic, iar altul spre păşunile idilice şi ochiurile de apă sălbatice de pe insula Tuckernuck.

Casa era ocupată doar în iulie şi, uneori, în august. În celelalte luni, îngrijitorul verifica dacă ferestrele sunt închise bine şi scotea toate cadavrele mici şi cenuşii din capcanele pentru şoareci.

Fusese martora unor comportamente dintre cele mai diferite din partea membrilor familiei care o deţinea. Mâncau şi dormeau ca toţi ceilalţi; beau şi dansau pe muzica revărsată din radioul pe unde scurte. Făceau dragoste şi se certau. (Da, celor din familia Tate le plăcea să urle, pe rând sau toţi odată; probabil era ceva genetic.) Femeile rămâneau însărcinate şi năşteau; casa era mereu plină de copii care plângeau şi râdeau, desenau pe pereţi, ştirbeau câte o şindrilă cu o minge de crichet bine ţintită, stingeau de marginea balustradei o ţigară furată. Slavă Cerului, nu avuseseră parte de nici un incendiu.

Apoi, timp de treisprezece ani, acolo nu mai venise nimeni. Însă asta nu este în întregime adevărat. Mai treceau şoareci de câmp şi o adevărată armată de insecte. La un moment dat, trei lilieci au intrat în zbor pe fereastra deschisă a podului, pe care familia uitase să o închidă când plecase şi pe care îngrijitorul o omisese. Fereastra dădea spre sud-vest, aşa că era ferită de vânt şi ploaie, servind drept răsuflătoare.

Patru copii neastâmpăraţi intraseră după ce forţaseră uşa slăbită de pe verandă şi, preţ de o clipă, casa se simţi plină de optimism. Oameni! Tineri! Erau însă nişte intruşi. Din fericire, măcar nu erau vandali. Ieşiseră la vânătoare, dar singurele alimente pe care le găsiseră fuseseră o conservă de carne cu fasole şi o cutie cilindrică de ovăz Quaker, colcăind de gărgăriţe. Acestea o înspăimântaseră atât de rău pe fetiţa care ridicase cutia de carton, încât o scăpase pe jos, iar ovăzul se împrăştiase pe linoleumul de pe podea. Copiii se îndemnau unul pe celălalt să se aventureze la etaj. Pe insulă umbla vorba că acea casă era bântuită.

„Nu e nimeni aici în afară de mine, ar fi spus casa dacă ar fi putut să vorbească. Sau mă rog, de mine şi de lilieci. Şi şoareci. Şi păianjeni!“

Într-un dormitor, copiii găsiră o statuetă înaltă de vreo treizeci de centimetri realizată dintr-un lemn adus de valuri, scoici şi bucăţi de sticlă de pe plajă. Înfăţişa un bărbat cu părul din alge.

– Ce tare e! spuse un băieţel roşcovan şi cu pistrui. O iau eu!

– Ăsta se numeşte furt, răspunse fetiţa care scăpase ovăzul, iar puştiul lăsă jos statueta.

– E urâtă oricum, bombăni el. Să plecăm de aici.

Ceilalţi aprobară. Nu mai aveau ce face acolo, căci nu mai găsiseră nimic interesant. Toaleta nici măcar nu avea apă.

Din nou linişte. Pustietate.

Până când, într-o bună zi, îngrijitorul răsuci vechea cheie în broască, iar uşa din faţă se deschise, scârţâind din toate balamalele. Nu era îngrijitorul de la început, ci fiul său, acum matur. Trase aer în piept – ştia că nu avea cum să miroasă prea frumos – şi bătu cu afecţiune în tocul uşii.

– Se întorc, spuse el. Se întorc.