India

India dormea noaptea.

Era un miracol. Prima noapte fusese extenuată după călătorie, însă a doua noapte dormise buştean, la fel într-a treia, a patra, a cincea, a şasea. Se întindea pe salteaua ei gelatinoasă, înconjurată de pernele noi şi tari comandate de Birdie dintr-un catalog, şi îi lăsa pe îngeri să o ducă departe, aşa cum făcea când venea acolo când era copil, apoi adolescentă (pe atunci dormea până la amiază), în fine tânără soţie şi mamă alături de Bill. Avea un somn excelent şi se trezea în lumina soarelui care intra pe fereastră şi în firicele de praf care dansau prin aer şi în miros de bacon şi în melodiile Lindei Ronstadt pe care le fredona Birdie. Iar India se simţea triumfătoare, mândră de ea ca şi când ar fi alergat într-un maraton de patru ore.

M-am înşelat în privinţa ta?

Scrisoarea de la Lula nu îi stricase somnul. Se temuse că se va întâmpla asta; se temuse că se va agita şi va repeta în gând acea întrebare stupidă, rostogolind-o de colo-colo ca pe o bilă de obsidian, neagră şi de nepătruns. India se culcă, pregătită pentru ce era mai rău, însă fu primită imediat în sala de aşteptare albastră a crepusculului, în care se plimbă în stare semiconştientă până să fie condusă în alcovul somnului.

Pe de altă parte, în timpul zilei nu avea stare. Se gândea la sensul acelei întrebări, compunea răspunsuri posibile, refăcea în minte evenimentele din primăvară până când i se făcea frică de veridicitatea lor. Oare toate acele lucruri chiar se întâmplaseră, sau le înflorea India? Era preocupată; nu se putea relaxa.

Ceea ce o punea pe picior de egalitate cu restul lumii.

India făcu o plimbare, nu către nord-vest, unde le plăcea lui Birdie şi Tate să meargă, ci spre nord-est, dincolo de East Pond. Aceea era prima ei ieşire în afara proprietăţii de când veniseră; era leneşă când venea vorba de mişcare, aşa fusese întotdeauna, iar ţigările îi pedepseau plămânii cu o arsură mistuitoare. Însă îi plăcuse mereu acel traseu – aerul era parfumat de mirosul dulce de liliac şi caprifoi. Trecu pe lângă casa unui pilot, care avea un aparat de zbor Cessna parcat în curte precum o maşină. În curte era şi o femeie în vârstă, care tăia nişte crini galbeni. Îi făcu semn Indiei şi o salută:

– Viaţa e frumoasă!

– Viaţa este frumoasă! răspunse India, în timp ce i se strângea inima. Şi ea şi Birdie fuseseră învăţate din copilărie să folosească salutul tradiţional de pe Tuckernuck, însă ei i se părea o culme a ipocriziei. Grăbi pasul, ca să nu fie nevoită să facă o vizită neaşteptată.

Era într-un fel de misiune.

Trecu pe lângă vechea şcoală cu pereţi din şindrilă. India aproape că o auzea pe învăţătoare lovind cu rigla pe bănci. Fusese transformată în reşedinţă privată, însă vreme îndelungată rămăsese părăsită; cu mulţi ani în urmă, India şi Bill intraseră înăuntru şi făcuseră dragoste în clasă. Încăperea mirosea a praf de cretă.

– O să te învăţ şi eu câteva lucruri, spusese Bill.

Atunci India fusese o elevă ascultătoare. Ea şi Bill aveau o viaţă sexuală foarte activă – în fiecare noapte, timp de zile în şir, cu gemete, respiraţie accelerată şi şoapte perverse în ureche. Birdie îi prinsese odată goi-puşcă pe bancheta din spate a Scoutului.

Acum, India îşi spuse: „Te rog, Bill, mă laşi în pace?“

În ultimele câteva zile, India îi urmărise pe Tate şi Barrett împreună şi ea văzuse în ei acea scânteie de energie sexuală pură. Remarcase cum o privea el, cum îl atingea ea. Era electrizant. Chiar cu o noapte în urmă, visase că stătea întinsă pe plajă, cu faţa în jos pe nisip şi cu soarele pe spate. Ştia că era observată, însă când privise la stânga şi la dreapta nu văzuse pe nimeni. Apoi îşi dăduse seama că un bărbat o urmărea din far. (Era un vis ciudat; Tuckernuck nu avea far.) Bărbatul venise pe faleză. Era Bill. Nu, nu era Bill. Era Barrett Lee. India rămăsese nemişcată; se prefăcea că doarme. Îl auzise pe Barrett apropiindu-se. Tălpile îi scârţâiau în nisip. Simţise ceva rece pe şira spinării. Cutremurându-se, ridicase fruntea. Nu era Barrett Lee – era Chuck Lee, cu două sticle de bere între degete.

În vis, Chuck Lee era aspru şi sexy, aşa cum fusese când India, pe atunci minoră, era foarte îndrăgostită de el.

„L-am cunoscut pe fiul tău“, spusese India.

El trăsese un fum de ţigară. „Pe fiul meu?“

India se trezise în acel moment, înfierbântată. Excitată de vechile amintiri despre Chuck Lee? Era tulburată.

M-am înşelat în privinţa ta?

India ajunse la East Pond. Era înconjurat de tufe dese de trandafiri sălbatici, însă găsi o potecă îngustă care ducea în apă. Băieţii ei obişnuiau să vină aici şi să lanseze bărcuţele simple pe care le făcea Bill pentru ei – bucăţi lungi şi late de lemn, care puteau fi chiar beţe de amestecat vopseaua, cu o gaură într-un capăt şi de care era prinsă o bucată de sfoară. În acea zi, în ochiul de apă erau câteva raţe, iar India se simţi mai puţin singură. Avea martori.

Scoase scrisoarea Lulei din buzunarul bluzei de plajă şi o rupse în fâşii egale, apoi rupse fâşiile în pătrate. Aruncă pătratele în aer ca pe confetti, iar hârtiile plutiră la suprafaţa apei. Raţele înotară spre ele, crezând că erau firimituri de pâine, dar se îndepărtară când descoperiră că era hârtie.

Ceremonia era inutilă, chiar prostească, iar India ştia asta; ar fi putut să mototolească foaia şi să o arunce în gunoiul de la bucătărie. Dar să lase hârtia să plutească părea lucrul cel mai potrivit. India nu avea nevoie de drame sau de poveşti de dragoste; avusese parte de destule astfel de episoade şi supravieţuise. Acum trecuse de toate astea. La urma urmei, practic era bunică.