Chess

Ziua a douăsprezecea.

La câteva zile după fuga mea din Irving Plaza, Nick m-a sunat la birou.

– Te-ai supărat din cauza Rhondei? a început el. Nu am răspuns. Te-ai supărat din cauza Rhondei, a continuat el.

– Meriţi să ai pe cineva, am spus eu. Iar Rhonda arată bine. Îmi dau seama de ce îţi place.

– Arată bine. Însă nu eşti tu.

– Mă iubeşti?

– Nu-mi dau voie să gândesc în termenii ăştia. Eşti prietena fratelui meu. Dar dacă tot întrebi, o să îţi spun că am pentru tine sentimente care mă depăşesc. Nu sunt sigur că e dragoste, însă e ceva măreţ de care nu pot să scap.

– Şi eu simt exact la fel, i-am mărturisit. S-a lăsat o tăcere lungă. În cele din urmă am zis: Deci o să-i spunem.

– Nu putem, s-a opus Nick. N-o să meargă. O să iasă urât, iar tu o să fii nefericită. Amândoi o să fim nefericiţi. Chess, eu nu sunt Michael. Michael este fratele cel bun. Eu nu sunt bun. Eu sunt muzician cu o trupă aproape decentă. Nu fac bani. Michael urcă pe scara corporatistă, în timp ce eu urc pe munţi. Făcu o pauză. Şi îmi plac jocurile de noroc.

– Asta mă atrage la tine. Spiritul liber.

– Conferi prea mult romantism situaţiei. Adevărul este că eu locuiesc într-o şandrama, iar dacă nu am noroc la cărţi o să mă mut înapoi în Bergen County cu Cy şi Evelyn. Meriţi mai mult, Chess; asta îmi spun de fiecare dată când mă gândesc să te fur. Meriţi pe cineva ca Michael.

– Dar te vreau pe tine, am spus eu.

– Sentimentul e reciproc. Niciodată în viaţa mea n-am vrut ceva atât de aprig.

Am tăcut o vreme, după care m-am confesat:

– Îmi doresc din tot sufletul ca Michael să se îndrăgostească de altcineva.

– Iar eu îmi doresc din tot sufletul ca Michael să moară, completă Nick. Probabil se aşteptase să fiu şocată, însă nu eram. A continuat: Vrei să ne vedem în treizeci de minute? La trei?

Am acceptat.

A venit vara, iar eu şi Michael am făcut o excursie la Bar Harbor. Era perfect: homar, afine, pini şi apă rece şi limpede. Mergeam mult cu bicicleta prin Parcul Naţional Arcadia. Ne trezeam de dimineaţă să alergăm; am văzut căprioare. Ne înţelegeam perfect; nu ne certam. Tot ce voiam eu voia şi el şi invers. Stăteam în fotolii şi citeam la soare şi, cu toate că era plăcut, aveam sentimentul dureros că eram de optzeci de ani.

Am escaladat muntele Champlain. Era un traseu greu, iar eu eram în toane proaste. Cu o noapte în urmă ne întâlniserăm cu un prieten al lui Michael de la Princeton şi cu logodnica lui să luăm masa la hotelul Bayview. Numele lor erau Carter şi Kate. Kate era încântătoare, dar plicticoasă; vorbea doar de nunta ei, care urma să aibă loc în toamna aceea la Hotel Pierre. Carter vorbea despre casa pe care urmau să o cumpere în Ridgewood, New Jersey. Vorbea despre ipoteci şi costuri şi cât de bune erau şcolile publice. M-a privit în faţă şi mi-a spus: „Pentru că, într-un viitor apropiat, o să ne petrecem zilele de sâmbătă urmărindu-i pe copiii noştri jucând fotbal“.

I-am zâmbit lui Carter, însă mi s-a strâns inima de tot. Oare avea dreptate? Sigur, viaţa mea se desfăşurase într-un anumit fel, însă chiar eram predestinată traiului într-un cartier de bogătaşi cu soţ şi copii şi un Range Rover şi un loc în consiliul unei organizaţii caritabile importante ca să-mi ţin mintea ocupată? Aceea era viaţa pe care şi-o dorea Michael, însă eu nu eram gata să mă predau. Doream ceva mai puţin predestinat, ceva la limită, mai profund şi cu mai mult sens. Voiam să călătoresc în India, să scriu un roman, să găsesc dragostea adevărată, acea dragoste care să mă lase fără suflare.

Când am ajuns în vârful muntelui Champlain şi am privit copacii verzi învăluiţi în ceaţă de dedesubt, am vrut să-i strig numele lui Nick. Am vrut să-l strig. Am vrut să-i spun lui Michael atunci şi acolo.

Ar fi fost obligat să priceapă că nu-mi mai puteam stăpâni sentimentele.

Însă nu puteam să-mi neg firea. Nu eram o rebelă. N-am scufundat barca.

Nu am spus nimic.

Pentru Chess era un adevărat chin să-i vadă pe Tate şi Barrett. Însă erau pe Tuckernuck; nu avea altceva de făcut decât să vadă.

Barrett îi aducea flori lui Tate. O ducea la plimbare cu barca. Se duceau pe plaje izolate din Tuckernuck şi la Muskeget. Făceau dragoste în barcă sau pe nisip. Chess nu întreba despre asta, iar Tate nu spunea, dar îşi dădea seama din felul în care strălucea sora ei.

Barrett şi Tate pescuiau de pe plajă. Glumeau între ei – o glumă veche despre momentul în care tatăl lor îl plătise pe Barrett să o ducă pe Tate la pescuit („A fost nevoie să te plătească să ieşi cu mine!“) iar ea lansase cârligul singură („Avea talent!“) şi prinsese cel mai mare peşte pe care îl văzuse el vreodată fără nici un ajutor din partea lui („Un peşte de un metru!“) Chess nu dorea să ia parte la glumele dintre ei, despre trecutul sau prezentul lor. Îşi îngropa faţa în braţe şi îşi dorea ca plaja să fi fost un pic mai mare.

– Haide! Vrei să încerci? o strigă Tate.

– Nu, răspunse Chess.

După câteva zeci de aruncări, Tate simţi că plumbul se afundă şi trase. Prinsese un peştişor, ai cărui solzi argintii sclipeau în soare. Peştele sărea şi se chinuia să se elibereze, iar Tate spuse:

– Priveşte!

Când Chess văzu peştişorul, se văzu pe ea însăşi.

Barrett preluă iniţiativa, tăie firul şi trase cârligul cu atenţie din gura peştişorului, care începu să se zbată cu disperare pe nisip; Chess nu putea suporta să se uite. Îi imploră în gând: „Of, Dumnezeule, aruncaţi-l înapoi în apă“.

Barrett şi Tate începură să se sărute. Era încântată de rezultatele ei, iar el era mândru de ea, însă era doar o scuză ca să fie iar unul în braţele altuia.

Birdie veni să cerceteze peştele.

– Vrei să-l gătesc diseară la cină?

– Nu, nu cred, răspunse Tate.

Barrett aruncă peştele în ocean. Chess închise ochii.

Tate se duse la Nantucket să petreacă altă noapte cu Barrett. Urma să ia cina la Company of the Cauldron; rezervase o masă privată în grădina din spate. Chess se zbârli când auzi acea informaţie. Scria, copilăreşte, în jurnal frazele care o deranjau. „Masă privată în grădina din spate.“ Chess îşi amintea că şi ea fusese răsfăţată cu astfel de gesturi romantice. Michael obişnuia să-i trimită flori la serviciu. Curierul intra în biroul revistei cu un braţ de floarea-soarelui sau de trandafiri cu tulpini lungi şi toţi spuneau „Sunt pentru Chess“. Michael obişnuia să o scoată la cine romantice în tot felul de ocazii. La Babbo când încheia un număr nou; la Café des Artistes pentru că era miercuri şi ploua.

Tate nu veni acasă decât după-amiază târziu în ziua următoare. Din nou, Chess îi simţise lipsa şi o aşteptase cu nerăbdare, însă când sora ei se întoarse, o găsi din nou bosumflată şi ranchiunoasă.

– Mâine vin copiii, anunţă Tate.

Birdie şi India erau încântate de idee, astfel că Birdie îi ceru lui Barrett să aducă tot ce era necesar pentru o petrecere. Aveau să mănânce homari pe plajă şi să facă ditamai focul pentru a-i amuza pe Cameron şi Tucker. Surorile mai vârstnice doreau să retrăiască zilele când erau tinere mame. Tate voia să fie cu Barrett. Chess dorea doar să supravieţuiască.

Barrett săpă o groapă în nisip, iar Tate adună lemne pentru foc. Barrett aduse beţe ca să frigă bezele şi undiţe pentru ca Tate şi Cameron să pescuiască. Birdie îşi făcu de lucru răcind vinul, pregătind salată de cartofi, topind untul la plită. În aer plutea nerăbdarea. Urma să dea o petrecere. Chess voia să se închidă în mansardă şi să plângă.

Tate plecă împreună cu Barrett să-i ia pe copii. Chess o ajută pe India să ducă lăzile frigorifice şi pungile cu mâncare pe plajă, întinse păturile şi îndesă ziarele sub lemne. Petrecerea cu foc în aer liber necesita un efort imens, se gândi ea, de la chibrituri şi pungi de gunoi până la vase pentru untul topit şi biscuiţi pentru homari.

– Lui Bill îi plăceau grozav nopţile în care făceam focul, spuse India.

Da, îşi amintea Chess. Unchiul Bill se ocupa întotdeauna de foc. Toţi copiii frigeau bezelele şi i le arătau unchiului Bill ca să-şi dea cu părerea. Băieţii Bishop îşi înfigeau mereu beţele în foc, aprinzându-le ca pe nişte torţe, astfel că bezelele se murdăreau şi erau pline de cenuşă. Chess era mereu atentă cu bezelele ei; ţinea băţul la o distanţă corespunzătoare, cât să nu se ardă. Avea răbdare până obţinea culoarea maro-aurie care se carameliza peste mijlocul alb. „Asta e o bezea friptă perfect, spunea unchiul Bill zâmbind. Ştii să ai răbdare. Tu, draga mea, eşti un meşteşugar desăvârşit.“

Chess fusese stânjenită şi încântată de laudele lui. Când unchiul Bill spunea acele lucruri, păreau importante şi adevărate.

Apăru barca, iar Chess îi văzu: doi băieţei blonzi şi pistruiaţi, atât de drăgălaşi încât păreau comandaţi dintr-un catalog. Chess nu ştia nimic despre copii, decât că şi ea fusese unul. Nu fusese niciodată babysitter; nu fusese niciodată consilier de tabără sau lider al unui grup de tineret. Când Michael vorbea despre căsătorie şi copii, Chess dădea din cap veselă în semn de aprobare, însă ideea maternităţii nu-i spunea nimic. Totuşi, când o văzu pe Tate, se simţi ciudat de geloasă, ca şi când sora ei plecase o oră şi se întorsese cu o familie gata formată. Băieţii erau aproape identici, unul o versiune mai mică a celuilalt. Purtau veste de salvare portocalii, la fel ca acelea pe care le purtau Chess şi Tate. Chess se ridică. Pentru prima dată în acea zi era interesată să vadă ce se întâmpla.

Barrett îl ducea pe băiatul mai mare, iar iubita lui pe cel mai mic. Tate avea un talent înnăscut, ceea ce era surprinzător, pentru că, din câte ştia Chess, nu avea mai multă experienţă decât ea în privinţa copiilor. Însă băieţelul i se agăţase de gât, iar ea părea în largul ei.

– Salut! spuse Chess. Spre surprinderea ei, avea o voce aproape prietenoasă.

Toţi intrară în apă, iar Barrett şi Tate îi lăsară pe băieţi pe ţărm.

– El e Cameron, făcu Barrett prezentările. Şi el este Tucker.

Cei doi se chinuiau să dezbrace vestele de salvare, iar Chess îşi aminti sentimentul pe care i-l dădea greutatea aceea restrictivă în jurul gâtului. Îl ajută pe Cameron să o desfacă pe a lui.

– Bine ai venit la Tuckernuck, spuse ea.

– Ce s-a întâmplat cu părul tău?

Chess îşi atinse capul. Purta şapca albastră croşetată, chiar dacă părul începuse să-i crească la loc. Însă pentru copii părea tot cheală.

– Cameron, se răsti Barrett.

– L-am tăiat, răspunse Chess.

– Aha. De ce?

– Cameron, încetează, îi ceru Barrett. Ea e sora lui Tate, Chess.

– Pentru că aşa am simţit nevoia, explică Chess.

Acest răspuns avu efect, bineînţeles, doar era răspunsul unei persoane de cinci ani pentru altă persoană de cinci ani. Cameron dădu din cap şi întinse mâna. Chess i-o strânse.

– Iar ele sunt doamna Birdie şi doamna India, continuă Barrett.

Cele două surori se înclinară în faţa lui Cameron ca şi când ar fi fost un prinţişor. Chess zâmbi. El întrupa regalitatea tinereţii, care lipsise din gospodăria de pe Tuckernuck timp de aproape douăzeci de ani. Cameron le privi lung pe cele două doamne şi îşi dădu seama că nu prezentau nici un interes (nu aveau nici bomboane, nici bani), aşa că se îndepărtă pe plajă. Între timp, Tucker se duse direct în apă.

– Ei, băiete! strigă Tate. Trebuie să-ţi iei costumul de baie! Privi spre Barrett. Unde e slipul lui?

– În geanta de pânză.

– Copiii sunt fermecători! exclamă Birdie. De zile întregi nu mai fusese atât de fericită. Seamănă leit cu tine.

– Seamănă cu mama lor. Părul, pistruii.

– Ai şi tu un merit, spuse Birdie. Sunt nişte îngeraşi.

– Vă asigur că sunt departe de a fi îngeraşi, răspunse Barrett. Cameron! strigă el. Nu te duce prea departe, ai înţeles?

– Bine, promise Cameron. Era deja jos pe plajă, adunând scoici într-o găleată. Tate îl schimba fără probleme pe Tucker în costum de baie. Chess era uimită. Tate arăta ca şi când ar fi urmat un curs de puericultură, atât era de competentă.

Copiii făceau ca lucrurile să fie mai bune, mai frumoase, mai fericite. Era straniu felul în care se plasaseră în centrul atenţiei şi detensionaseră atmosfera. Nu era timp să-ţi faci griji pentru propria persoană când trebuia să-ţi faci griji pentru copii: Erau în siguranţă în apă? Porumbul lor avea unt? „Atenţie să nu verşi băutura!“ Chess făcea şi ea treabă, ajutând la pregătirea platourilor cu mâncare şi la turnarea vinului; scoase carnea din homarul lui Tate pentru că Tate îl avea pe Tucker în braţe. După ce apuse soarele, Barrett aprinse focul. Cameron şi Chess făceau concurs de aruncat cu pietre. Chess arunca o piatră, iar Cameron încerca să arunce piatra lui şi mai departe. Sau arunca o piatră mai mare şi mai grea. Sau una mai netedă şi mai strălucitoare. Chess era impresionată că i se alăturase în jocul ei personal („Scapă de lucrurile apăsătoare“); era foarte conştientă că el nu avea mamă, aşa că orice femeie din intervalul de vârstă potrivit era perfectă. Încercă să aprecieze emoţia pe care o simţea el pentru ceva atât de simplu precum o piatră albă de forma unui ou cu un punct portocaliu pe ea.

– Da, spuse ea. Asta o să ajungă departe. Cameron o aruncă cu un mormăit. Chess zâmbi.

India făcu poze cu aparatul ei de unică folosinţă. Îi poză pe băieţi pe rând şi împreună, apoi pe Barrett cu băieţii, apoi pe Barrett şi Tate cu băieţii.

– Asta e ca o vedere de Crăciun! remarcă India.

– Mai e mult până atunci, spuse Tate, însă Chess îşi dădu seama că-i plăcea ideea.

India dădu să-i facă o poză lui Chess cu Cameron, însă Chess întinse mâna în faţa obiectivului ca şi când s-ar fi ferit de paparazzi.

– Te rog, nu. O să se strice aparatul.

– De ce? întrebă Cameron.

– Pentru că sunt urâtă.

India lăsă jos aparatul şi îi aruncă lui Chess o privire mustrătoare.

– Nu eşti urâtă, o linişti Cameron. Eşti doar cheală, ca bunicul Chuck.

India izbucni în râs.

– Gura copiilor.

Focul ardea fierbinte şi elementar în noaptea întunecată. India şi Birdie se prăbuşiră în scaune şi îşi înfăşurară picioarele goale în prosoape de plajă. Chipul lor era cald şi portocaliu de la flăcări. India părea mulţumită, iar Birdie părea tristă, combinaţia exactă a felului în care se simţea Chess.

Nimeni nu se atinsese de bezele. Chess scoase beţele şi îi oferi unul lui Cameron.

– E un băţ ca să frigi bezele.

– Nu, mulţumesc, răspunse el. Era ocupat să înşire pe marginea păturii pietrele pe care le găsise.

Tate şi Barrett erau îmbrăţişaţi, iar Tucker era întins pe picioarele lor.

– Băţ pentru bezele? întrebă Chess.

Barrett scutură din cap, iar Tate duse un deget la buze. Tucker era aproape adormit.

– Bine, spuse Chess. Atunci o să fac eu una.

Înfipse o bezea în băţ şi se aşeză pe pătură lângă Cameron, apoi întinse băţul la câţiva centimetri de cărbunii strălucitori, care ardeau molcom. India începu să cânte Songbird a celor de la Fleetwood Mac, melodia preferată de tabără din tinereţea lor, iar Chess fu străbătută de un fior. Nu mai auzise Songbird de ani întregi, poate chiar de la ultima bezea pe care o fripsese pe acea plajă. Vocea Indiei era subţire şi lină; nu putea să cânte o arie, însă putea să fredoneze un cântec de leagăn.

Focul trosni. Ochii lui Tucker se închiseră. Chess verifică bezeaua. Avea o culoare uşor caramelizată. O lăsă câteva secunde să se răcească. Simţi buna dispoziţie a copilăriei, uşurătatea, eliberarea de greutatea pe care o purta. Doar pentru o clipă.

Chess îi arătă băiatului bezeaua.

– Vrei să guşti? întrebă ea.

Cameron dădu din cap aprobator. Chess îi dădu să guste. Era perfectă, crocantă şi cleioasă.

– E bună, spuse el.

India cânta: „Şi te iubesc, te iubesc, te iubesc aşa cum n-am iubit niciodată“.

Era o adevărată provocare să ducă totul în casă, inclusiv doi copii adormiţi, însă reuşiră, în sfârşit stinseră focul, împachetară păturile şi puseră în frigider restul de salată de cartofi. Chess dormea în celălalt pat din camera lui Birdie, pentru ca Barrett, Tate şi copiii să stea în mansardă. Însă, din obişnuinţă, Chess şi Tate merseră la baie împreună. Se spălară pe dinţi şi făcură pipi una în faţa alteia, ca să economisească apa de la toaletă. Înainte să iasă, Chess îi surprinse privirea în oglinda neclară.

– Chiar eşti norocoasă, spuse ea.