Birdie

Tate era îndrăgostită pentru prima dată în viaţă. Birdie ar fi vrut să fie fericită pentru ea, dar se trezi gândind ca o cinică realistă. Tate şi Barrett îşi exprimau foarte public afecţiunea, iar Birdie considera asta deranjant, nu pentru că i-ar fi rănit sensibilităţile (cu toate că, într-un fel, se întâmpla şi asta; mereu fusese conservatoare în privinţa asta), ci pentru că era invidioasă. Hank!

Lui Birdie îi era greu să fie în preajma lui Barrett şi a lui Tate şi a fericirii lor delirante, în care erau acum incluşi şi copiii lui Barrett, Cameron şi Tucker, cei mai drăguţi şi mai dulci băieţei de pe pământ (pistruii, mânuţele grăsune, manierele lor exersate), pentru că inima ei sângera.

Avea clipe de luciditate, ca un soare care iese din nori. Îl cunoştea pe Hank de mai puţin de şase luni, nu ar fi trebuit să plângă după el nici măcar o secundă, era o prostie să se întrebe ce făcea sau de ce nu răspundea la telefoanele ei de după-amiază; încerca să nu se întrebe de ce nu îi răspunsese la telefoanele pe care i le dăduse în toiul nopţii. Unde fusese? Ce făcuse? Nu avea importanţă, nu era treaba ei, nu-i datora ei nimic, nu îşi făcuseră jurăminte sau promisiuni. Nu avea să lase tăcerea să-i strice vacanţa.

Imediat apărea însă ceva care-i amintea de el, ceva simplu precum trandafirii agăţători de la casa Constable sau un pahar de Sancerre, iar ea se simţea din nou furioasă şi rănită. Povestea romantică de acolo ar fi putut fi a lor: dragostea pe care o găsise după o căsnicie dificilă şi nesatisfăcătoare care durase treizeci de ani. Hank şi Birdie ar fi putut să fie cei pe care restul să-i privească cu invidie: ei doi ţinându-se de mână, sărutându-se şi hrănindu-se unul pe altul cu bucăţele de homar înmuiate în unt, ei doi făcând excursii în Islanda şi Rio de Janeiro, primind în vizită familiile lor unite, copii, nepoţi, ei doi cu aceleaşi interese, mergând la o expoziţie Chagall marţea, lucrând în grădină joia, amestecându-şi vocile de soprană şi de bariton la rugăciunile de duminică. De ce nu erau în această ipostază?

Veni dimineaţa, iar după ce Tate fusese plecată o noapte la Nantucket cu Barrett şi după o noapte în care îi găzduiseră pe Barrett şi pe copiii lui, lucrurile reveniseră la normal. Tate dormise în mansardă şi se trezise să alerge. Birdie făcuse cafeaua şi tăia căpşune şi kiwi pentru salata de fructe. Tate îşi sărută mama pe obraz aşa cum făcea de fiecare dată. Mereu îşi manifestase afecţiunea cu generozitate şi o apreciase pe Birdie şi eforturile ei.

Îşi luă cafeaua şi ieşi la masa de picnic unde începu să-şi întindă tendoanele. Avea un corp frumos şi era foarte bronzată de la soare. Niciodată nu arătase atât de bine. Birdie lăsă jos cuţitul, abandonă salata de fructe şi ieşi la soare să o privească pe fiica ei.

După o oră, India coborî scările în kimono.

– Ai dormit bine? întrebă Birdie.

– Am dormit minunat. Luă cafeaua pe care i-o întinse Birdie şi o porţie de salată de căpşune şi kiwi. Kiwi, spuse ea. Îţi dai seama ce-ar fi spus mama dacă ne-ar fi văzut mâncând kiwi pe Tuckernuck? Birdie izbucni în râs. Îţi aminteşti cum îi dicta prin staţia radio lui Chuck lista de cumpărături? continuă India. Îţi aminteşti ce câine avea Chuck când eram mici? Cel pe care îl lua în barcă? Dumnezeule, oare cum îl chema?

– Queenie, răspunse Birdie.

– Queenie! exclamă India. O privi pe Birdie. Unde ţi-e plăcerea că am descoperit o comoară ascunsă a copilăriei noastre comune? Ai păţit ceva?

Birdie lăsă să cadă patru cercuri de aluat în tigaia încinsă. Se gândise să-i spună Indiei despre necazurile ei cu Hank, însă India îl cunoştea pe Hank, India ieşise cu Hank, aşa că era un subiect pe care nu dorea să-l deschidă.

– Sunt îngrijorată pentru Tate şi Barrett, i se confesă ea.

– Îngrijorată? Ce motiv ai să fii îngrijorată? Cei doi arată minunat împreună. Ca două vedete de cinema.

Birdie întoarse clătitele. Pe o parte erau aurii.

– Mi se pare că relaţia lor se mişcă prea repede. Şi, ştii tu, e un pic fantezistă. Peste două săptămâni plecăm. Tate se va întoarce la viaţa ei, iar Barrett – la a lui. Ce se întâmplă acum e fantezie.

– Să-ţi spun ceva, zise India. Barrett Lee e fantezia oricărei femei.

– Şi ştii cum e Tate. E naivă ca un copil. Nu vede că chestia asta cu Barrett e doar o poveste de dragoste de-o vară. Nu are cum să reziste. Asta sunase dur, chiar şi pentru Birdie, însă vorbea serios. Nimic nu rezista. Îndrăgostirea aceea ameţitoare, până peste cap, se stingea; se transforma în altceva. Te căsătoreşti, apoi divorţezi. Sau ţi se sinucide soţul. Sau sinapsele din creierul tău sunt prinse într-o crustă cleioasă şi începi să pui tigaia în cutia cu gheaţă în loc să o pui în dulap unde îi e locul. Mi-e teamă să nu fie rănită, adăugă Birdie. Habar n-are ce face.

În acea clipă, Tate intră în bucătărie. Chipul ei era roşu şi transpirat de la alergat, însă Birdie văzu că avea ochii plini de lacrimi.

– Mulţumesc mult, mamă, bolborosi ea.

– O, draga mea, eu… spuse Birdie. Derulă tot episodul în minte, întrebându-se cât de mult auzise Tate. Clătitele începuseră să miroasă a ars.

– Eşti exact ca Chess, se răsti fata.

Acum era rândul lui Birdie să rămână uimită. Nu fusese comparată niciodată cu Chess.

– Poftim?

– Nu vrei să fiu fericită, spuse Tate, apoi o luă la fugă pe scări.

În acea după-amiază, Birdie se întoarse la Bigelow Point cu telefonul mobil. Îşi spuse că dorea să facă o plimbare; exerciţiul fizic avea să-i facă bine, iar timpul petrecut singură avea să-i fie de folos. Când ajunse acolo, îl sună pe Hank. Nu avea aşteptări. Nu avea să-i răspundă, iar ea nu intenţiona să-i lase nici un mesaj. Era inutil să sune. Însă nu putea să nu sune. Cumva, să nu sune o depăşea.

Formă numărul şi aşteptă. Marea era scăzută, iar apa îi ajungea până la glezne. Purta pălăria tatălui ei, care o proteja de soarele arzător. Oare o proteja şi din alte puncte de vedere? Se întrebă dacă tatăl ei l-ar fi acceptat pe Hank. Se hotărî să răspundă negativ; nu, nu l-ar fi acceptat din principiu. Tatăl ei fusese un tradiţionalist; îl adorase pe Grant.

Telefonul sună de două ori, de trei ori, de patru ori. Previzibil. Birdie aşteptă să audă sunetul vocii lui Hank la robotul telefonului. Să-i audă vocea, chiar şi în acea înregistrare de cinci secunde, făcea ca plimbarea de o oră să merite: „Aici Hank. Nu sunt disponibil. Lăsaţi un mesaj.“

Omul spunea adevărul, se gândi Birdie. Nu era disponibil. N-avea de gând să-i lase vreun mesaj. Închise. Privi apa şi îşi spuse ceea ce îşi spunea întotdeauna: „Gata, Birdie! Treci peste asta!“

Îşi dori să nu-i fi zis nimic Indiei despre Tate în acea dimineaţă. Fusese mamă timp de treizeci şi doi de ani şi încă făcea greşeli regretabile.

Telefonul se trezi la viaţă în mâna ei. Vibra, emitea sunetul său electric de apel. Îl ţinu la distanţă ca să poată citi pe ecran. Era Hank, o suna înapoi.

Îşi deschise telefonul.

– Alo?

– Salut, Birdie, spuse el.

– Salut, Hank, zise ea. Mâna în care ţinea telefonul îi tremura. Era un caz de „ai grijă ce-ţi doreşti“. Îl avea pe Hank la telefon, însă nu ştia ce să spună. Ar fi trebuit să fi pregătit ceva.

– Ce faci? întrebă el.

Ce faci? Cum ar fi trebuit să răspundă la asta? Dacă chiar răspundea la întrebarea asta? Dacă îi spunea adevărul? Se va sfârşi lumea?

– Am avut două săptămâni foarte încărcate emoţional, spuse ea. Ştii, e greu să stau cu fetele şi cu India în pustietatea asta. Mă rog, partea grea e că vorbim tot timpul, nu avem altceva de făcut decât să vorbim şi din când în când ne călcăm pe nervi şi batem în retragere şi… Dumnezeule, îţi poţi imagina. Hank nu răspunse. Poate că nu-şi imagina. La urma urmei ce ştia el despre relaţiile dintre mame şi fiice sau dintre surori? Şi mi-a fost dor de tine, urmă Birdie. Mă gândesc mult prea des la tine. Simt dorul ăsta, durerea asta, care e şi mai rea pentru că mi se pare că nu ţi-e dor deloc de mine. Săptămâna trecută când te-am sunat păreai dezinteresat. Iar când te-am sunat în toiul nopţii nu mi-ai răspuns. Ţi-am lăsat un mesaj. L-ai primit?

– Da.

– Unde ai fost? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? Am sunat de patru sau de cinci ori.

– Nu eram acasă, spuse Hank. Mi-am auzit mobilul sunând, însă nu eram într-un loc în care aş fi putut să răspund.

– Ieşi cu altcineva? întrebă Birdie. Aceea era cea mai mare teamă a ei: că cineva i-l va fura pe Hank. Lumea era plină de femei singure, iar Hank era o partidă de dorit. Birdie şi-o imagină pe rivala ei precum Ondine Morris, sirena cu păr roşu care umblase după Grant cu ani în urmă. Ondine Morris juca golf şi era o persoană importantă, iar când soţul ei îşi pierduse toţi banii odată cu prăbuşirea bursieră din 1987, începuse să umble fără ruşine după Grant, cu toate că ea şi Birdie erau prietene. Lui Grant nu-i păsa deloc de Ondine Morris; toate femeile erau străine pentru el. Însă ameninţarea lui Ondine Morris sau a cuiva ca ea rămăsese pentru Birdie ca o fantomă mereu prezentă.

– Nu, răspunse Hank.

– Poţi să-mi spui dacă ieşi, stărui Birdie. Înţeleg.

– Nu ies cu nimeni, Birdie. Însă am avut multe griji şi nu am fost prea deschis şi îmi cer scuze pentru asta.

– Atunci fii deschis măcar acum, te rog, spuse Birdie. Explică-mi.

– Este vorba de Caroline. Hank scoase un oftat greu. A murit.

Lui Birdie îi scăpă un ţipăt.

– A murit? E moartă?

– În noaptea aceea când ai sunat, eram cu ea la clinică. O mutaseră sus. Adormisem pe scaun lângă patul ei, o ţineam de mână. Avusese un atac grav, mi-au spus că era foarte rău, iar eu m-am dus la ea. A murit duminică dimineaţă.

– O, Hank, îngăimă Birdie.

– Înmormântarea a avut loc miercuri, continuă el. Biserica era arhiplină. Am suficiente caserole cât să-mi ajungă toată viaţa.

– Îmi pare rău, spuse Birdie. Habar n-am avut. Nici măcar o secundă nu se gândise că s-ar fi putut întâmpla ceva cu Caroline. Caroline avea Alzheimer, iar Birdie îşi dăduse seama că, odată cu trecerea anilor, starea ei avea să se agraveze. Însă nu se aşteptase să se prăbuşească atât de dramatic. Moartea lui Caroline era cu siguranţă o veste tristă, însă viaţa ei nu fusese prea bună, iar acum Hank era liber. Avea să fie o perioadă de doliu, poate chiar de un an, înainte ca Birdie să poată fi prezentată oficial, înainte să-i cunoască pe copiii şi nepoţii lui Hank, însă va merita aşteptarea. Of, Hank, murmură ea. Nu am spus asta înainte să plec, însă am vrut, aşa că o voi spune acum: Te iubesc. Te iubesc, Hank Dunlap.

Hank tuşi sau îşi drese glasul.

– Birdie, eşti o femeie minunată.

Iar Birdie se gândi: „Vai, Dumnezeule, nu!“

– Hank… spuse ea.

– Nu mai pot ieşi cu tine. Eu… ei bine, nu mi-a picat prea bine moartea lui Caroline. Nu pot să dorm, nu pot să mănânc, sunt foarte trist, însă şi măcinat de vină. Mă simt vinovat că mă bucuram de viaţă alături de tine – mergeam la teatru şi în camere de hotel cu tine, în timp ce ea era întemniţată într-un sanatoriu. Ar fi trebuit să aştept până murea.

Birdie încerca să-i înţeleagă afirmaţiile, însă punea cu greu totul cap la cap. Regreta mersul la teatru? Regreta noaptea lor de la Sherry-Netherland?

– Şi atunci de ce n-ai făcut-o? De ce nu ai aşteptat?

– Eram atât de singur…

– Hank, continuă Birdie, e în regulă. Caroline era foarte bolnavă. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-ai spus a fost că nu vă recunoştea pe tine şi pe copii. Că se gândea că eşti un străin bun la suflet care îi aduce bomboane de ciocolată în fiecare săptămână. Aveai tot dreptul să-ţi continui viaţa.

– A fost mai mult decât relaţia cu tine, spuse Hank. I-am fost necredincios lui Caroline şi înainte să se îmbolnăvească. Nu i-am meritat niciodată dragostea. Acum îmi dau seama de asta şi simt că îi datorez ceva, o ispăşire, o pedeapsă. Şi ca pedeapsă o să renunţ la tine.

– Să renunţi la mine? întrebă Birdie. De ce?

– Pentru că am avut o relaţie cu tine în timp ce eram căsătorit.

– Însă Caroline ar mai fi putut trăi încă cincisprezece sau douăzeci de ani; atunci ce-ai fi făcut? Ai fi irosit toţi acei ani? Am crezut… am crezut că te-ai împăcat singur cu acţiunile tale.

– Şi eu am crezut acelaşi lucru.

– Pur şi simplu ai nevoie de timp, spuse Birdie. Pentru că motivele lui Hank erau atât de ciudate şi de încurcate, părea un caz de nebunie temporară.

– Birdie, rosti el.

Şi, odată cu acel cuvânt, numele ei, ştiu. Îl pierduse. Era stupid, faptul că o oferea în semn de ispăşire soţiei sale moarte, precum un miel de sacrificiu, era o cacealma. Fusese necredincios în timpul căsniciei: pentru Birdie asta era o noutate importantă. Vorbiseră ore în şir despre căsniciile pe care le avuseseră, le disecaseră şi povestiseră ce fusese bine şi ce fusese rău, însă Hank nu-şi mărturisise niciodată adulterul. Era un mincinos, îşi zise Birdie. Poate că soţia lui nici măcar nu murise. Poate că toate astea nu erau decât o poveste elaborată, născocită ca să pună capăt relaţiei lor. Însă nu avea importanţă. Sfârşitul poveştii era la fel indiferent de context: nu o iubea. Se terminase.

– Eram perfecţi împreună, îi aminti ea.

– Eşti o femeie minunată, Birdie, răspunse el.

Putea îndura multe, însă nu să i se vorbească de sus. Închise telefonul fără să-şi ia rămas-bun.

El sună înapoi în clipa următoare, însă Birdie nu răspunse. Asta chiar o făcea să se simtă bine.

Stătea acolo, în acelaşi timp furioasă şi uimită. Să-l ia naiba pe Hank Dunlap! (Nu putea să îndure imaginea lui la uşa ei cu un buchet de zambile, purtându-şi ochelarii micuţi; ca un demon trimis să o păcălească.) Crezuse că Hank era altfel decât în realitate. Era în regulă. Se întâmpla şi la case mai mari.

Îl sună pe Grant la serviciu. Secretara lui, Alice, îi făcu imediat legătura, iar când îi auzi vocea, „Hei, Bird“, atât de firească şi de familiară, izbucni în lacrimi. El încercă s-o liniştească cu un oftat; mereu reuşise să o liniştească cu un oftat, pentru că asta nu necesita limbaj sau exprimarea unui sentiment.

– Iar Hank? întrebă el.

– Ne-am despărţit.

– Pentru totdeauna?

– Pentru totdeauna.

– Ce s-a întâmplat?

Îi povesti totul: Caroline moartă, Hank vinovat, Birdie dispărută.

– Deci dacă l-ai fi cunoscut la şase luni după moartea soţiei totul ar fi fost în regulă?

– Mda, bombăni Birdie. Nu are logică.

– Birdie, ce pot să spun? Tipul e un prost.

– Nici măcar nu-l cunoşti.

– A renunţat la tine. E un prost.

– Şi tu ai renunţat la mine.

– Şi eu sunt un prost, răspunse Grant.

Fără să vrea, Birdie zâmbi. Acela era felul lui Grant de a fi drăguţ.

– Nu eşti un prost, îl contrazise ea.