Tate

Oficial, erau „împreună“ de doar nouă zile, însă pe Tuckernuck fiecare zi era o viaţă, aşa că se părea că erau de-o veşnicie. Făcuseră dragoste de şaisprezece ori, luaseră masa împreună de unsprezece ori, văzuseră trei filme, merseseră la două restaurante, făcuseră cinci plimbări cu barca şi prinseseră doi peşti. Îi iubise pe copii din primul moment şi asta nu doar pentru că erau copiii lui. Îl liniştise pe Cameron după un vis urât şi îi schimbase pijamaua şi aşternuturile lui Tucker după ce făcuse pipi în pat.

Barrett spusese că nu-i plăcea să povestească despre Steph, însă devenise chiar de neoprit când venea vorba despre răposata lui soţie, mai ales noaptea târziu, când stătea întins în pat lângă Tate. Îi spunea fragmente care împreună formau povestea întreagă. Şi nu era chiar basmul pe care şi-l imaginase Tate.

Barrett o cunoscuse pe Stephanie în vara în care fuseseră amândoi ospătari la pensiune. Barrett nu o considerase drăguţă din prima, însă era prietenoasă şi avea o voce dulce. Intraseră într-o rutină previzibilă în care închideau restaurantul împreună după câteva băuturi de după tură; uneori mergeau să danseze la Chicken Box, alteori se duceau cu maşina pe plajă. O sărutase pentru prima dată la magazinul de sendvişuri Henry’s. Era dimineaţă şi se îndreptau spre Great Point să bea o bere rece. La tejghea, Stephanie comandase un sendviş cu carne de vită, maioneză cu hrean şi castravete, iar Barrett o sărutase pentru că acela era exact sendvişul pe care se pregătea să-l comande pentru el însuşi.

Fuseseră împreună trei ani. Steph absolvise şcoala de asistente la Colegiul Simmons din Boston. Slujba ei de chelneriţă se transformase într-una de asistare la naşteri în Spitalul Nantucket Cottage. Barrett le ceruse părinţilor săi bani împrumut şi cumpărase casa din Tom Nevers, care atunci era doar o carcasă abandonată de alt constructor, aşa că o luase la un preţ de nimic şi o terminase aşa cum dorise el. Steph se mutase cu el, iar viaţa lor nebunească se liniştise. Ea avea o slujbă adevărată; el avea de plătit o ipotecă. Se căsătoriseră, iar el preluase afacerea tatălui său.

– Lucrurile au mers mai departe, spuse el. Dintr-odată eram adult. Eram căsătorit, aveam casă şi o afacere. Trebuia să fiu serios. Aveam douăzeci şi şase de ani şi pot să-ţi spun că nu voiam să fiu serios. Voiam să-mi recuperez viaţa anterioară – băutul, fumatul, dansatul până la două noaptea, apoi statul în cada cu apă fierbinte până în zori. Însă Stephanie mi-a aruncat iarba şi a hotărât ca în fiecare seară de sâmbătă să ieşim împreună. Eu voiam să ieşim împreună în fiecare noapte, două nopţi să merg la pescuit şi duminica să merg la golf. Stephanie lucra la salonul de naşteri; tot ce voia era un copil. Eu nu doream un copil. Eu însumi eram un copil! Stephanie a încetat să mai ia anticoncepţionale fără să-mi spună şi am fost foarte nervos când m-a anunţat că era însărcinată. Am plecat de pe insulă; am mers cu maşina până la Baltimore să îmi văd un prieten care lucra la Orioles. Am mers la trei meciuri, am mâncat crabi, ne-am dus la Hammerjacks să vedem o trupă de heavy metal. Nu mi-a plăcut nimic; Mă simţeam singur. Voiam acasă.

Atunci s-a născut Cameron, iar viaţa noastră s-a schimbat şi mai mult; şi brusc a început să-mi fie dor de zilele în care singura mea obligaţie era să o scot în oraş. Ne-a fost foarte greu să avem un copil. Steph încă lucra, iar băieţelul era la creşă şi mereu lua câte o boală de la alţi copii, iar eu sau Steph trebuia să rămânem cu el acasă sau o rugam pe mama să îl ia. Apoi, chiar când începuse să mai crească – mergea, începuse să vorbească, să doarmă toată noaptea – şi lucrurile mergeau cât de cât spre bine, pac! Steph rămâne din nou însărcinată. Şi, chiar dacă eşti fericit pentru că ştii cât de minunat e să ai un copil, mai e şi senzaţia de „Ce naiba facem?“ Mă simţeam îngropat. Afacerea mergea bine, însă nu ne îmbogăţea. Am început să am probleme cu respiraţia, nu puteam să trag aer în plămâni sau să expir. M-am dus la spital ca să fac raze X la piept. Eram convins că una dintre casele la care lucram conţinea azbest; Steph credea că mă drogam. Ştii ce mi-au spus doctorii? Că era de la stres. Aşa că a fost un fel de reţetă de la doctor să ies şi să mă distrez. M-am înscris în liga de darts de la Chicken Box; ieşeam în fiecare marţi şi joi la bere cu prietenii mei din liceu. Lui Steph nu-i plăcea deloc; o apucase paranoia femeii însărcinate şi începuse să creadă că poate am pe altcineva.

– Şi aveai? întrebă Tate.

– Nu, răspunse Barrett. Făcu o pauză şi îşi umezi buzele. A fost o perioadă în care ne certam tot timpul, în care nu suportam să ne vedem, iar când mă suna pe mobil nu răspundeam. Apoi, când era însărcinată în şapte luni, a scăpat ceaşca de cafea pe jos.

– A scăpat ceaşca de cafea? repetă Tate.

– Nu vreau să mai vorbesc despre asta, murmură Barrett, îngropându-şi capul în umărul ei.

Reluă după câteva zile şi fără vreo provocare întâmplarea cu ceaşca de cafea, iar Tate fu recunoscătoare. Nu dorea să fie insistentă, însă voia să afle. Se simţea ca şi când urmărea un film în care ştia că urma să se întâmple ceva rău, apoi, în momentul critic în care se pregătea pentru deznodământ, se rupea pelicula, iar ecranul devenea alb. Tate era cuprinsă de un sentiment bolnăvicios de groază. „Spune-mi odată!“ Dacă era vorba de un film de coşmar, atunci ea putea fi finalul lui fericit.

– A lăsat ceaşca de cafea să cadă şi s-a făcut ţăndări pe podea, continuă el. Eu am crezut că a aruncat-o de furie, căci asta simţeam unul faţă de altul. Multă furie şi ranchiună, iar o ceaşcă de cafea aruncată n-ar fi fost cel mai rău lucru care se întâmplase. Însă Steph mi-a spus că a scăpat-o din greşeală. A spus că mâna nu-i mai funcţiona.

Asta i se păruse ciudat, însă nu acordaseră atenţie incidentului. Mâinile lui Steph erau amorţite, apoi şi picioarele. Avea probleme cu mersul drept; se clătina ca un om beat. Scrisul ei de mână devenise tot mai urât pentru că nu-i mai funcţionau degetele. Era ciudat. Credea că era vreun simptom al sarcinii; unele femei sufereau de tunel carpian acut. Avea legătură cu poziţia copilului. Când Steph îi menţionă obstetricianului simptomele, adăugând că îşi muşca permanent limba, acesta îi sugerase să meargă la Boston să facă analize. La început, Stephanie refuzase. Nu aveau bani să meargă la Boston, nu ştia dacă asigurarea ei medicală acoperea acele analize şi nu putea lipsi de la lucru. Dar simptomele se înrăutăţeau şi până la urmă acceptase să meargă. Se dusese singură. Barrett trebuia să lucreze şi să-l ducă şi să-l aducă pe Cameron de la creşă.

– Ar fi trebuit să merg cu ea, spuse Barrett. Însă, sincer, nu eram îngrijorat.

Stephanie fusese diagnosticată cu ALS, boala Lou Gehrig, care era întotdeauna fatală, însă nimeni nu ştia cât de repede avea să evolueze.

Întotdeauna fatală.

Barrett se stăpâni din greu să nu plângă, însă vocea îi era răguşită, iar buza inferioară îi tremura. Tate văzuse aceeaşi expresie pe chipul lui Tucker în ziua în care căzuse în barcă şi îşi julise genunchii.

– Aşa că ne-am schimbat complet felul de a fi. Ea murea. Aveam un copil de doi ani şi altul nenăscut încă, iar Stephanie ştia că nu va trăi să-i vadă mari. Nu era sigură că le va apuca nici următoarea zi de naştere. Nu ştiu dacă e ceva mai trist decât o mamă care ştie că trebuie să-şi lase copiii, însă dacă există situaţia aceea eu nu vreau s-o văd.

Plângea. Tate, cu ochii plini de lacrimi, şi-l aminti pe Barrett Lee, în vârstă de cinci ani, stând pe pupa bărcii tatălui său într-o vestă de salvare portocalie. Nu ştii ce-ţi rezervă viaţa. Nu ştii ce dragoste vei găsi sau ce dragoste ţi se va lua.

Barrett povesti că ea făcuse cezariană şi născuse copilul cu cinci săptămâni mai devreme. Tucker rămăsese în incubator timp de şase zile, însă era sănătos. Doctorii şi-au îndreptat imediat atenţia asupra lăuzei – medicamente, terapii, proceduri experimentale ca să încetinească scleroza. Însă boala era brutală şi agresivă. Tucker se născuse în februarie; în mai, Steph era deja în scaun cu rotile. Cameron mergea cu tricicleta, iar Barrett împingea căruciorul lui Tucker cu o mână şi scaunul cu rotile al lui Steph cu cealaltă. Se plimbau pe stradă; era fericirea maximă de care aveau parte în acea vreme, însă Barrett spuse că nu se putea gândi la asta.

Steph îşi pierduse capacitatea de a vorbi şi nu mai putea să scrie. Însă folosea un fel de limbaj al semnelor. Mâna făcută pumn în dreptul inimii însemna „Te iubesc“. Cameron încă ducea mâna la inimă de fiecare dată când se despărţea de Barrett, iar Barrett spera că avea s-o facă mereu.

– Lucrul cel mai rău era că Steph era lucidă. Din punct de vedere intelectual era perfect sănătoasă, spuneau doctorii, însă îşi pierduse capacitatea de comunicare. Era blocată în acel trup din ce în ce mai fragil. Şi îmi făceam griji că nu reuşea să transmită totul. Erau atâtea lucruri pe care dorea să ni le spună mie şi copiilor. O privi pe Tate. Nu ştiu cum să-i cresc.

– Bineînţeles că ştii, îl asigură ea.

– După moartea lui Steph au fost tot felul de situaţii, ca atunci când Cameron a făcut pojar, în care mă gândeam: „Nu mi-ai spus cum să rezolv asta. Unde eşti?“ Steph murise în noiembrie, îngrijită de o asistentă pe care Barrett o plătise cu o sumă mare de bani luată cu împrumut. Stephanie căzuse la pat în septembrie şi fusese hrănită prin tub din octombrie. Barrett îi ducea pe copii la ea şi le citea tuturor poveşti. Doar poveşti amuzante. Cu final fericit. Apoi a murit, urmă Barrett. Dimineaţa devreme, în timp ce eram lângă ea. M-a privit şi mi-am dat seama că încerca să-şi mişte braţul, iar în secunda următoare a închis ochii şi a încetat să mai respire. Şi într-un fel am fost uşurat pentru că nu mai trebuia să fiu puternic. Am plâns în fiecare zi timp de douăsprezece luni. Plângeam cu băieţii şi plângeam şi de unul singur. M-am gândit la toate certurile noastre şi la cât de furioşi am fost şi mi-a fost ruşine. Însă la vremea când se întâmplaseră, acele lucruri păruseră inevitabile. Eram părinţi tineri, cu un copil mic, cu bani puţini şi timp şi mai puţin. Mereu ştiusem că acea fază din viaţa noastră avea să treacă. Eram sigur că lucrurile vor fi mai simple, iar noi vom fi mai maturi şi mai înţelepţi şi vom avea şansa noastră la o fericire perfectă.

Fericire perfectă: Tate ştia că era naivă, însă credea în asta. De exemplu, găsise fericirea perfectă pe plajă când copiii veniseră la Tuckernuck la focul de tabără. Când stătuse pe nisipul rece lipită de Barrett, cu Tucker dormind pe picioarele lor, lângă foc, cu mama ei şi mătuşa India înfăşurate în pături şi cu Chess aruncând pietre în apă cu Cameron şi cu luna plină şi stelele pe cer, Tate îşi spusese: „Opreşte timpul. Vreau să rămân aici.“

Când Barrett termină de povestit, Tate se cuibări lângă el, umilă. Nu îl merita. Nu trecuse prin ce trecuse el. Nu trecuse prin nimic. Viaţa ei fusese fără complicaţii. Poate că asta o făcea partenera ideală. Era întreagă şi puternică şi neatinsă; ar fi putut fi un stâlp de sprijin pentru el dacă i-ar fi îngăduit.

*

Fericirea perfectă exista, însă probabil doar în doze mici. Pentru că, la nici două zile după aceea, Birdie, mama cea dragă şi iubită a lui Tate, rostise cuvintele care îi înfipseseră pumnalul în inimă. Considera relaţia dintre Tate şi Barrett o „fantezie“; spusese despre ea că era „fantezistă“. Tate era îngrozitor de rănită şi de furioasă. În plus, cu toate că Birdie urcase în mansardă să-şi ceară scuze, nu-şi retrăsese cuvintele. Iar Tate se întrebă: oare relaţia ei cu Barrett chiar era o fantezie? De ce? Pentru că era vară? Pentru că ea ar fi trebuit să se întoarcă în apartamentul din Charlotte? Sau subtextul era altul? Dacă Tate avea o relaţie, înseamnă că nu avea cum să fie ceva serios. După cum spusese Birdie, ea era „naivă ca un copil“. Doar relaţiile lui Chess trebuiau luate în serios, cum fusese cea cu Michael Morgan. Acea relaţie fusese luată în serios pentru că ei locuiau în New York City, pentru că Michael Morgan avea propria afacere şi mergea la serviciu în costum – şi iată ce se întâmplase cu ei. Tate nu ştia de ce Birdie spusese acele lucruri, însă nu îndrăznea să se gândească mai profund. Nu putea îndura să o audă spunând că Barrett nu era suficient de bun pentru ea deoarece nu urmase o facultate, presta o muncă manuală şi se născuse pe insulă, fiind aşadar mai prejos decât Tate, care se născuse şi crescuse în New Canaan.

Toate celelalte erau geloase, se gândi ea. Mama ei, sora ei şi India – iar India era singura care ar fi recunoscut asta.

Îşi spuse că toate trei puteau să se ducă la naiba (era tristă că trebuia să gândească aşa ceva despre mama ei). Avea să petreacă mai mult timp în Nantucket cu Barrett şi copiii.

Când Barrett veni cu barca pentru popasul lui obişnuit de după-amiază, Tate aştepta liniştit pe plajă cu rucsacul pregătit.

– Ce înseamnă asta? spuse el.

– Vin cu tine, îl informă ea.

Chipul lui înregistră o expresie pe care ea nu i-o mai văzuse (îi catalogase toate expresiile): era stânjeneală, nelinişte, teamă. Tate se simţi imediat ca o proastă. În ultimele şapte zile el o întrebase de patru ori dacă vrea să doarmă la el în Nantucket, şi de trei ori din patru refuzase pentru că simţise că trebuia să rămână cu familia ei. Acum era gata să vină, iar el nu o dorea.

– Nu mă iei?

Barrett scutură din cap.

– Îmi pare rău. Habar nu aveam că îţi plănuiseşi…

– Chiar nu mi-am plănuit, îl corectă ea. A fost o decizie spontană.

– Îmi plac lucrurile spontane. Tate ştia asta. Însă în seara asta am ceva de făcut, se scuză bărbatul.

– Ce anume? întrebă ea, chiar dacă nu era treaba ei.

– Ceva pentru serviciu.

– Asta e foarte vag.

Însă el nu dezvoltă răspunsul, ci îşi văzu de treabă: duse două pungi de cumpărături şi una cu gheaţă în casă. În mână ţinea un plic.

– Ce e plicul acela? se interesă Tate.

– Văd că eşti plină de întrebări azi, remarcă el.

Lui Tate nu-i plăcu felul în care o rostise. Erau iubiţi, nu? Făcuseră dragoste şi dormiseră unul în braţele altuia; îşi spuseseră lucruri intime. Ar fi trebuit să-l poată întreba orice şi să i se răspundă imediat. Însă iată cum o făcea să se simtă aşa cum se simţise de cele mai multe ori în viaţă: ca un băieţel pisălog de zece ani. Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, trebuia să-l urmeze sus pe scări cu rucsacul devenit inutil. Birdie, India şi Chess priveau de la locul lor obişnuit de pe plajă şi îşi dădeau seama ce se întâmpla.

Era umilitor.

Se târî pe scări în spatele lui Barrett, urându-l, urându-se pe ea însăşi, urându-şi furia şi durerea. Ar fi putut fi exact invers: ar fi putut accepta bucuros propunerea ei, iar ea ar fi aşteptat nerăbdătoare în barcă până ducea el pungile. Birdie, Chess şi India n-ar mai fi considerat asta o fantezie, o scenă din imaginaţia bogată a lui Tate: totul era real, erau îndrăgostiţi, iar Tate mergea la Nantucket să stea peste noapte.

Dragostea era cumplită. Era nedreaptă.

Tate intră în grabă în casă în spatele lui Barrett şi trecu pe lângă el pe scări.

– Distrează-te în seara asta, spuse ea. Cu planurile pe care le ai.

– Plicul e o scrisoare pentru mătuşa ta, răspunse el.

– Nu mă interesează plicul. Ajunse la etaj, apoi urcă în mansardă şi îşi aruncă în aer rucsacul, care ateriză cu o bubuitură pe care speră că Barrett o auzise. Se aruncă pe pat cu faţa în jos. Avea să vină după ea, nu? Era prima lor ceartă. Sigur avea să vină. Aşteptă. Nu auzi nimic şi, pentru că singura fereastră era inaccesibilă, nici nu văzu nimic.

După un timp care i se păru mult prea lung, auzi paşi pe scări şi îşi ţinu respiraţia de nerăbdare.

– Eşti bine? vru Chess să ştie.

Tate ridică privirea. Inima ei bolborosea precum un motor stricat. Chess? Nu!

– Unde e Barrett? întrebă ea.

– A plecat.

– A plecat?

Chess se aşeză pe marginea patului lui Tate. Părea îngrijorată într-un fel enervant, de soră mai mare.

– Vrei să vorbim despre asta?

Ironia i se păru prea de tot: Chess s-o întrebe pe ea dacă voia să vorbească despre asta. Ha! Era prea bună.

– Nu, spuse Tate. Dumnezeule, nu!

Pentru prima dată de când ajunseseră la Tuckernuck, Barrett Lee nu apăru de dimineaţă. La început, lui Tate nu-i veni să creadă. Alergă ca de obicei, îşi făcu ridicările atârnată de creanga copacului ca de obicei, mâncă micul dejun pe care i-l pregătise Birdie ca de obicei şi în tot acest timp stomacul o ardea de nelinişte, aşteptând sosirea lui Barrett. Oare avea să-şi ceară scuze? Ar fi trebuit să-şi ceară ea?

Tate îşi privi ceasul: 09.15, 09.29, 10.07, 10.35. La ora unsprezece, îşi scoase ceasul şi îl aruncă în sufragerie, lăsându-l să alunece pe sub masa de cafea ca un şoarece. Era destul de clar că Barrett nu avea să vină.

– Mă întreb ce s-a întâmplat cu Barrett, zise Birdie. Asta nu-i stă în fire.

– Poate că s-a îmbolnăvit unul dintre copii, zise India.

– Da, sigur aşa s-a întâmplat. E bine că nu ne lipseşte nimic. Mă rog, mai avem doar un ou. Şi chiar citesc ziarul de dimineaţă.

Tate nu spuse nimic. Se îndoia că băieţii erau bolnavi, iar când se îmbolnăveau, mama lui Barrett avea grijă de ei. Aşa că Barrett nu venise… din cauza ei? Pentru că imposibilul se întâmplase şi nu mai dorea să o vadă?

În sfârşit, apăru la ora patru după-amiază. Tate auzi motorul bărcii; fusese atât de atentă să-l audă, timp de atât de multe ore, încât, atunci când în sfârşit se materializă, întâi în depărtare, apoi din ce în ce mai aproape, se temu că nu era decât imaginaţia ei. Întoarse uşor capul din poziţia în care stătea pe prosop şi deschise un ochi. Barca lui. Şi – avalanşă de înjurături – nu-i venea să creadă. Era însoţit de o femeie. Anita Fullin.

Tate închise ochii. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. O adusese pe Anita Fullin.

– Cine e femeia aceea? întrebă Birdie.

– E foarte frumoasă, remarcă India.

– O, uite, Barrett a adus iar flori, Tate, spuse Birdie.

„Te rog, mamă, taci“, se răsti ea în gând. Încercă să intre într-o stare zen – pentru Tate, cel mai simplu să facă asta era când se afla în faţa unui monitor – însă nu putea să nu audă cum Barrett o ajută pe Anita să coboare din barcă. Anita susura: „Sincer, florile acelea sunt minunate. Cineva e foarte norocos!“ iar Barrett o îndemnă: „Intră în apă. Eu trebuie să iau pungile“.

Tate nu se mişcă, nu se întoarse şi nu privi. O auzi pe Birdie ridicându-se de pe scaun.

– Salut, salut! rosti Birdie pe tonul ei politicos.

– Salut! răspunse Anita Fullin. Ajunsese pe plajă; Tate îşi dădea seama după cât de aproape i se auzea vocea. O, ce proprietate minunată aveţi! Sper că nu vă deranjează că am apărut aşa, însă i-am spus lui Barrett că trebuie să văd şi eu Tuckernuck. Şi vorbeşte atât de mult de familia voastră, încât simt că vă cunosc deja.

Birdie chicoti şi gânguri, iar Tate simţi că se înfierbântă. Mama ei era atât de uşor de sedus.

– Ca să vezi! Sincer, recunosc să îmi pare bine să avem vizite. Ne obişnuim prea mult una cu alta aici. Eu sunt Birdie Cousins.

– Anita Fullin.

– Iar ea e sora mea, India Bishop.

– Salut, răspunse India. Îmi pare bine să te cunosc.

– Iar ea e fiica mea, Tate. Tate!

Tate se întrebă dacă să continue şarada şi să se prefacă adormită. Chess era norocoasă, ea chiar dormea sus în casă. În cele din urmă, se rostogoli încet. Ridică fruntea şi se chinui să se prefacă surprinsă să o vadă pe Anita Fullin pe plaja ei.

– Salut. Tate înţelegea acum de ce Adeliza Coffin stătea în prag cu puşca. Ce cauţi tu aici?

Întrebarea era nepoliticoasă, Birdie avea să fie cu siguranţă stânjenită de brutalitatea ei, însă Anita Fullin pur şi simplu scoase un râs puternic ca un nor de furtună şi replică:

– L-am convins, în sfârşit, pe Barrett să mă ia.

Îl priviră toate pe Barrett mergând prin apă spre ţărm cu o pungă de cumpărături (Tate vedea ziarul şi un cofraj de ouă ieşind pe deasupra) şi un buchet mare de flori. Florile erau măreţe, aproape ţipătoare; erau împachetate în plastic şi legate cu o panglică lată roşu cu auriu. „Florile n-o să meargă de data asta“, îşi zise Tate. Nu era atât de uşor de sedus precum mama ei. Dorea să audă scuze şi o explicaţie foarte bună. Cu toate că să o aducă pe Anita Fullin pe Tuckernuck era de neiertat.

– Ce flori frumoase, rosti Birdie admirativ.

– Sunt pentru dumneavoastră, răspunse Barrett.

– Pentru mine? se miră Birdie.

„Pentru Birdie?“ îşi spuse Tate. Era tare bucuroasă că purta ochelari de soare, aşa că nimeni nu putea vedea că ochii ei se transformaseră în două bile de foc. O privi pe mama ei deschizând cu grijă celofanul şi scoţând biletul. Avea nevoie de ochelari ca să citească, aşa că îi împrumută pe ai Indiei. Tate îşi spuse că florile erau probabil de la prietenul ei, Hank, şi o clipă simţi o fericire pură şi generoasă înainte să-şi plângă iar de milă. Nimic nu era drept.

– La naiba, murmură Birdie, sunt de la Grant.

– De la tata? exclamă Tate.

– De la Grant? adăugă şi India.

– Sunt de la Grant, confirmă Birdie. Îi returnă Indiei ochelarii de citit, iar obrajii i se înroşiră. N-ar fi trebuit, dar sunt foarte frumoase.

– Le duc eu sus şi le pun în apă, se oferi Barrett. Pot să îi fac Anitei un tur al casei?

– Sigur, răspunse Birdie. Vin şi eu. Tate, vii?

– Chess doarme acolo, o preveni Tate.

– Nu vreau să deranjez pe nimeni, spuse Anita.

– Stai liniştită, zise Birdie. Dacă Chess se trezeşte, asta e. Ar trebui să se trezească. Doarme de prea mult timp.

– Păi cam asta e ideea, insistă Tate. Adică a venit aici să se odihnească. Lumea se întorsese complet pe dos: tatăl ei îi trimitea mamei ei flori, iar ea o apăra pe Chess. Pentru că tot nu avea nimic de pierdut, Tate îi urmă pe Birdie, Barrett şi Anita Fullin pe scări şi pe faleză până la casă.

Chess era trează. Stătea la masa de picnic cu ochii tulburaţi şi un pahar de ceai cu gheaţă. Tate încercă să o vadă aşa cum o vedea Anita Fullin. Părea mai mică decât oricând. Nu avea şapca albastră croşetată, iar capul ei acoperit cu puf blond era expus. În ciuda orelor petrecute pe plajă, era lipsită de culoare. Avea faţa ciupită şi buzele crăpate. Purta tricoul ei murdar cu Diplomatic Immunity şi pantalonii scurţi de camuflaj. Tate scutură din cap. Ar fi dorit să se laude cu sora ei – redactor culinar la Glamorous Home, cel mai tânăr redactor de la o publicaţie a Grupului Diamond – însă imaginea lui Chess de atunci nu era deloc impresionantă; de fapt, Anita Fullin nici măcar nu păru să o observe pe Chess şi ar fi trecut pe lângă ea dacă Barrett nu s-ar fi oprit să spună:

– Iar ea este cealaltă doamnă din această casă, Chess Cousins.

– Îmi pare bine să te cunosc, Jess, răspunse Anita.

Chess nu se deranjă s-o corecteze, fapt care arăta fie că Anita Fullin nu prezenta vreun interes pentru Chess, fie că era prea uimită să o vadă pe intrusă acolo, cu Barrett.

O privi alarmată şi confuză pe Tate şi, pentru prima dată de când urcaseră în Mercedesul mamei lor cu nouăsprezece zile în urmă, Tate simţi o legătură cu sora ei. Ridică din sprâncene spre Chess şi promise în gând: „Oho, da, o să vorbim despre asta“.

– Deci asta e casa Tate, îşi continuă Barrett explicaţiile, construită în 1935 de bunicii lui Birdie şi ai Indiei, Arthur şi Emilie Tate.

– O mie nouă sute treizeci şi cinci? zise Anita. Serios? Cum ajungeau oamenii aici în 1935?

– Cu barca, răspunse Barrett, iar Tate nu se mai putu stăpâni să nu zâmbească. Pe atunci, Tuckernuck avea şcoală. Oamenii care trăiau aici tot anul erau pescari sau fermieri.

– Dar nu se mai întâmplă asta în zilele noastre, adăugă convinsă Birdie. Pe vremea noastră era chiar aşa: reşedinţe de vară private.

– Eşti un adevărat istoric, Barrett, îl lăudă Tate.

El o privi preţ de o clipă ca să-şi dea seama dacă era o glumă sau o răutate, însă nici ea nu ştia sigur.

– Aici e bucătăria, spuse el. Există un generator care furnizează apă, doar rece, iar doamnele au un frigider mic care, din păcate, nu răceşte prea bine. Şi un răcitor plin cu gheaţă pe care îl umplu eu mereu. Şi fac mâncare la plita de aici sau pe grătar.

– O plită! exclamă Anita Fullin. Purta un tricou alb şi pantaloni pescăreşti Lilly Pulitzer portocaliu aprins şi sandale albe cu şireturi. Îşi vopsise unghiile în portocaliu. Acum, Tate detesta oficial portocaliul.

– Aici e sufrageria, anunţă Barrett.

– E încântătoare, constată Anita. E atât de golaşă.

Barrett se uită spre Birdie.

– Pot să o duc pe Anita sus?

– O, da! zise Birdie, însă nu ridică privirea. Era prea ocupată cu aranjatul florilor. Erau prea multe ca să încapă într-o singură vază, sau chiar în două, aşa că le împărţea în urcioare vechi de ceramică. Tot etajul mirosea ca o seră.

Barrett şi Anita urcară scările, urmaţi de Tate.

– Două dormitoare, spuse Barrett. Deschise uşa dormitorului lui Birdie: paturi duble, pe care erau aşezate aşternuturile galbene şi cuverturile cu şnur, potrivite pentru o mănăstire. Şi o baie.

– Se poate trage apa la toaletă? întrebă Anita. Cada funcţionează?

– Da, răspunseră în cor Tate şi Barrett.

– Cada are doar apă rece, adăugă Barrett.

Anita o privi pe Tate.

– Sincer, nu ştiu cum rezistaţi. Visam să construiesc o casă aici, însă nu cred că aş fi în stare să stau.

„Ai dreptate“, replică Tate în minte.

Barrett deschise larg uşa de la camera Indiei. Salteaua gelatinoasă alunecase de pe arcuri precum glazura de pe un tort. Cearşafurile erau în dezordine şi camera mirosea a tutun stătut. Dacă Barrett şi Anita nu simţeau vreo jenă că se uitau la dormitorul privat al Indiei, Tate era stingheră. Dormitorul lui Birdie era curat ca o cameră de la Holiday Inn, dar vizita în cuibul Indiei era mult prea indiscretă. Din nefericire, privirea Anitei se opri asupra lui Roger, care stătea la locul lui lângă lampa de birou.

– Uite ce sculptură! remarcă. E lucrul cel mai fabulos pe care l-am văzut vreodată. Cine e autorul?

Barrett tăcea. Tate spera că se simţea ruşinat că o adusese pe Anita Fullin în casa lor şi îi permisese să le analizeze ca pe un spectacol de circ.

– Unchiul meu, răspunse Tate. Apoi, într-un acces de mândrie, adăugă: Bill Bishop.

Anita Fullin scoase un ţipăt.

– Bill Bishop e unchiul tău?

– A fost. A murit.

– Sigur. Ştiu povestea. Mă gândeam eu că arată ca un Bishop, însă apoi mi-am spus că nu e posibil. E prea mic… însă are ceva distinct. Îi zâmbi. Trebuie să recunosc că într-un fel sunt admiratoarea lui. În faţa primului bloc în care am locuit în New York era un Bishop. Sculptura unei femei cu câinele. Însă foarte abstractă. Atât de personală. Mă simţeam ca şi când ar fi fost sculptura mea, simţeam că îmi vorbea, apoi ne-am mutat în cartierul de vest şi n-am mai văzut-o decât rar, însă când o vedeam o salutam. Ca şi când mi-ar fi fost prietenă.

Tate dădu din cap. Aşa simţeau toţi despre operele unchiului Bill. Erau mari, industriale şi civice, însă în acelaşi timp personale.

Înainte ca Tate să-şi dea seama ce se întâmplă, Anita Fullin scoase iPhone-ul şi îi făcu o fotografie lui Roger.

– Ah… făcu Tate.

– Anita… interveni şi Barrett.

– Sper că e în regulă, spuse Anita. E doar pentru mine, ca să-mi aduc aminte de ăsta mic. Cum îl cheamă?

– Roger, o informă Tate. Apoi se simţi ca şi când ar fi dezvăluit un secret.

Anita vârî din nou telefonul în buzunar.

– Aş vrea să îl cumpăr pe Roger, declară ea.

– Nu e de vânzare.

– Vă dau cincizeci de mii de dolari.

– O poţi întreba pe mătuşa mea, însă îţi va spune că nu e de vânzare.

Barrett părea dezgustat.

– Anita, spuse el, vrei să vezi şi mansarda?

– Mansarda? Anita strâmbă din nas. Mai sunt sculpturi Bishop ascunse acolo?

– Nu, răspunse Tate.

– Atunci nu, nu cred, zise Anita.

Tate se simţi jignită. Pentru ea, mansarda era cea mai frumoasă parte a casei, pentru că era zona ei. Anitei Fullin nu i s-ar fi părut decât o cameră pătrată şi fierbinte, plină cu paturi şi colţuri întunecate. În plus, Tate dorea s-o vadă pe Anita Fullin plecată din casă, de pe proprietatea şi de pe insula lor. Tuckernuck era un paradis neatins în primul rând pentru că acolo nu existau oameni care să-l strice.

Coborâră la parter, unde vazele cu flori fuseseră răspândite peste tot. Birdie, India şi Chess stăteau la masa de picnic şi aşteptau. Nu deschiseseră sticla de vin. Tate era uşurată. Dacă ar fi fost vin, ar fi trebuit să-i ofere un pahar şi Anitei Fullin. Însă aşa, Anita putea pur şi simplu să plece.

Aceasta se opri însă lângă masă. Privirea ei trecu de la Birdie la India, ca şi când ar fi încercat să-şi dea seama care dintre ele era văduva lui Bill Bishop.

– Casa voastră e atât de autentică, li se adresă ea. Aminteşte de veri trăite frumos.

Birdie dădu din cap.

– Mulţumesc. Suntem foarte fericite aici.

Chess îşi frecă ochii roşii, o imagine a fericirii.

– Am văzut sculptura de sus, spuse Anita Fullin, privind-o pe India. Omuleţul acela.

– A, zise India, luată prin surprindere. Roger?

– Da. Roger. Îi rosti numele cu atâta afecţiune şi respect, încât parcă vorbea de un prieten de-al ei. Aş vrea să vorbesc cândva cu tine despre Roger. India făcu ochii mari. Dar nu acum, continuă Anita. Văd că sunteţi ocupate. „Ocupate?“ se minună Tate. Iar Barrett trebuie să mă ducă înapoi pe insula mare, urmă Anita. A fost drăguţ să vă cunosc pe toate.

– La revedere, spuse Birdie.

– La revedere, adăugă şi India.

„La revedere, pe curând, mulţumim de vizită!“ Tate fu cea mai înflăcărată dintre ele când îşi luă rămas-bun de la Anita Fullin, însă, când o văzu îndreptându-se cu Barret spre scările plajei, nu-i veni să creadă că îl lăsase pe Barrett să plece. Ar fi vrut să-i strige să se întoarcă şi să poarte o discuţie între patru ochi; dorea să ştie exact ce se întâmpla. De ce o respinsese cu o noapte în urmă şi de ce nu apăruse în acea dimineaţă. Care era povestea cu Anita Fullin? Tate crezuse că ea şi Barrett se îndrăgosteau.

Oare visase?